Necredinta: o optiune morala, nu un calcul gresit

Crestinismul traditional si bioetica sa crestina sunt mai inainte de toate o problema de credinta, pocainta si har. Cunoasterea lui Dumnezeu nu e asigurata de argumente filozofice; in aceasta privinta, Kant are dreptate. Nu putem ajunge cu argumente discursive dincolo de limitele experientei empirice posibile la un Dumnezeu infinit aflat prin natura Sa dincolo de experienta noastra senzoriala, spatio-temporala, si de conceptele discursive.

"Dumnezeu este Duh (In 4, 24) nevazut, nemuritor, neajuns si necuprins", asa cum subliniaza Sfantul Simeon Noul Teolog (949-1022) si asa cum proclama anaforaua liturgica a Sfintilor Vasile cel Mare si Ioan Gura de Aur.

In limitele imanentei, transcendentul e mereu invizibil, asa cum a recunoscut si Kierkegaard. Cine spune in inima sa ca nu exista Dumnezeu (Ps 13, 1 LXX) e un nebun nu pentru ca argumentele sale sunt inadecvate si nu reusesc sa demonstreze existenta lui Dumnezeu. Nu e un nebun nici din pricina unor calcule filozofice gresite.

Nici un argument filozofic nu poate dezvalui existenta sau natura lui Dumnezeu. Necredinciosul e un nebun intrucat, pentru a nu-L vedea pe Dumnezeu, il exclude din sensul vietii lui, din scopul universului si din sensul bioeticii.

Alegerea aceasta este una morala intrucat implica cum anume ar trebui sa privim realitatea. E o alegere nebuneasca cu consecinte morale dramatice: nebunul decide sa-si traiasca viata si sa abordeze realitatea, politica de sanatate si bioetica ca si cum ar fi lipsite de un sens final, durabil.

Realitatea e privita ca in cele din urma surda, dand unei vieti morale consistente un simt al absurdului: facem ceea ce este drept chiar daca tot ce este drept si bine nu dainuie. In fata unui univers lipsit de sens actionam cautand un sens, care in cele din urma va fi intunecat de fortele impersonale ale unui univers nemilos.

In asemenea circumstante, ne privim implicit ca pe niste semizei morali sau ca niste membri ai unei comunitati de semizei fara Dumnezeu si drept unica sursa de sens moral intr-o lume amorala. Am putea face si pasul urmator revoltandu-ne impotriva unui univers presupus surd fata de morala. In orice caz, ne orientam fata de univers ca si cum n-ar exista un sens personal ultim.

Nebunul e un nebun moral intrucat afirma mai putin decat un sens personal ultim intr-un univers care in fundamentele lui este radical personal. Nebunul alege sa-si gaseasca sensul ultim in orizontul imanentei, al realitatii pe care o poate survola si cuprinde cu simturile sale. El nu isi indreapta viata spre un sens personal transcendent.

Hotarandu-se sa nu se indrepte spre realitate cu o deschidere pentru afirmarea unui sens personal durabil, nebunul da de bunavoie vietii sale un sens care nu include o relatie pozitiva cu Dumnezeu.

Asa cum crestinul traditional stie, aceasta este alegerea unui nebun, fiindca Dumnezeu ne asteapta. Trebuie doar sa ne intoarcem spre El. Atunci cand nebunul abordeaza viata si universul ca si cum n-ar avea un sens personal durabil, aceasta alegere impotriva unui sens devine destinul sau.

Desi exista diferente intre ateu si agnostic, vietile si bioeticile amandurora implica indepartarea de Dumnezeu. Ateul respinge in mod ferm un sens personal ultim pentru viata sa, pentru univers si pentru bioetica. Agnosticul, care nu este deschis in rugaciune posibilitatii prezentei lui Dumnezeu, face un pas inapoi in raport cu aceasta afirmatie si hotaraste sa se descurce cu sensul finit al imanentei. Si aceasta e o alegere.

Agnosticul refuza sa abordeze realitatea dinauntrul unei cautari in rugaciune a unui sens personal ultim. Viata, articularea unei bioetici si universul insusi sunt abordate in afara unei preocupari continue cu un scop ultim si durabil. Posibilitatea celui mai important adevar in univers, faptul ca la radacina a toate este o Persoana vesnica si iubitoare, nu este urmarita cu o ravna mistuitoare. Dumnezeu e pus in paranteze ca o chestiune indeterminabila din punct de vedere filozofic. Aceasta alegere modeleaza caracterul vietii agnosticului.

Atat agnosticul, cat si ateul se afirma pe sine si poate pe altii, dar nu pe Dumnezeu si nici cautarea lui Dumnezeu. Confruntat cu o alegere in favoarea sau impotriva cautarii lui Dumnezeu, pentru sau impotriva credintei, nebunul imbratiseaza finitul si imanenta, evitand transcendenta si vesnicia. Aceasta alegere implica o orientare definitorie catre sine, catre bioetica si univers.

Atunci, intrebarea devine urmatoarea: Ma voi intoarce spre realitatea si viata mea afirmand in mod liturgic ca trebuie sa existe un sens personal ultim si durabil sau voi accepta in schimb o presupusa lipsa de sens ultima?

Aceasta intrebare cruciala nu se refera la cum anume sa argumentam intr-un mod convingator. Problema este cum anume sa ne conducem viata asa incat sa facem experienta moralei, inclusiv a bioeticii.

Cautarea lui Dumnezeu trebuie sa vina dinauntrul inimii. Cere o deschidere afirmativa fata de un sens personal ultim. Crestinismul a sustinut in mod traditional ca fata de aceasta deschidere va exista un raspuns: Dumnezeu va lucra in sinergie cu propriul nostru act liber de a ne intoarce catre El. Printr-o asemenea intoarcere plina de credinta in inima, natura devine o fereastra catre Dumnezeu si o ocazie pentru un dialog intre creatura si Creator.

In acest dialog natura poate ajunge accesibila in calitatea ei de creatie ca un semn indicator care trimite catre Dumnezeu Creatorul. Fara aceasta intoarcere a credintei natura nu poate fi nici macar recunoscuta drept creatie.

Clement Alexandrinul (155-220) sublinia ca filozofii pagani n-au fost in stare sa vada caracterul creat al lumii. "Cauza primara a universului nu era cunoscuta mai inainte de eleni". Existenta finitului nu cere logic infinitul, cel putin nu un infinit care e personal. Experienta lumii ca creatie vine dintr-o intoarcere a inimii catre Dumnezeu. Ar fi o greseala sa consideram natura prin ea insasi ca o dovada intr-o demonstrare obiectiva a existentei lui Dumnezeu, fiindca este imposibil ca din sfera finitului sa tragem concluzii asupra infinitului, iar din conceptele omenesti sa tragem concluzii asupra a ceea ce este dincolo de conceptele omenesti.

Nu putem considera intoarcerea catre Dumnezeu sau catre natura ca un angajament intr-un argument ontologic pentru existenta lui Dumnezeu sau ca un argument pentru o Cauza Prima ori ca un argument teleologic etc. Asemenea asa-numite dovezi pentru existenta lui Dumnezeu nu functioneaza ca argumente rationale sanatoase, ci descriu o constientizare a unei realitati, iar nu o concluzie silogistica. Ele sunt rezumate ale unei experiente a lui Dumnezeu atunci cand ne deschidem inima catre existenta Sa.

Existenta lui Dumnezeu este experiata pe masura ce ne intoarcem cu toata inima dinspre noi insine catre Dumnezeu. intr-adevar, credinta joaca un rol cheie in dobandirea unei cunoasteri inaccesibile printr-o filozofie discursiva, asa cum subliniaza Clement din Alexandria.

"Daca va spune cineva ca stiinta, in unire cu ratiunea, poate demonstra orice, atunci acela sa auda ca principiile, cauzele primare ale existentei, nu pot fi demonstrate; nu pot fi cunoscute nici cu ajutorul artei si nici cu ajutorul ratiunii; ca ratiunea se ocupa cu realitatile, care pot avea si alte moduri de existenta, iar arta este capabila sa faca ceva, dar nu-i capabila de contemplatie. Deci numai prin credinta se poate ajunge la cauza primara a universului. Orice stiinta are ca sarcina invatatura; iar invatatura rezulta din cunostintele anterioare. Stiinta este o disciplina care lucreaza cu demonstratii; credinta insa este un har; ne ridica de la bucuriile care n-au nevoie de demonstratie la principiul simplu si universal, care nu-i nici impreuna cu materia, nici materie si nici submaterie".

Clement nu neaga ca Dumnezeu poate raspunde rugaciunilor paganilor elini sau chiar filozofilor pagani. Dar in afara credintei n-ar exista decat o firava indrumare. Existenta noastra in natura nu este un pas intr-o demonstratie, ci o ocazie de a-L vedea pe Dumnezeu.

Examinata prin rugaciune, natura il descopera pe Dumnezeu si, in acest sens, ofera o indrumare pentru bioetica crestina. Dar aceasta examinare nu implica investigarea naturii ca un obiect inert. Nu e o examinare teoretica, stiintifica ori scolastica a naturii, intreprinsa pentru a trage de aici concluzii asupra unei teologii naturale.

Examinarea despre care vorbim cere o intoarcere spre realitate prin afirmarea si asteptarea unui sens personal ultim, asa incat natura poate deveni o ocazie ca Dumnezeu sa Se descopere. In intalnirea noastra cu realitatea, natura va aparea in cele din urma lipsita de sens pana cand nu va deveni o fereastra catre Dumnezeu.

Cum spune parintele Dumitru Staniloae: "Prin revelatia naturala Dumnezeu conduce pe omul care crede in El spre tinta unirii cu El prin vorbirea indirecta si prin lucruri, folosindu-Se de diferite imprejurari, probleme, greutati si dureri ridicate in fata acestuia si de gandurile aduse in constiinta lui pentru ca acesta sa inainteze spre El prin felul drept de a le face fata".

Cand inima se intoarce spre Dumnezeu, granita dintre revelatia naturala si descoperirea supranaturala cedeaza in prezenta Creatorului. A considera revelatia naturala drept pur si simplu naturala inseamna sa presupunem ca Dumnezeu nu va raspunde intr-un mod personal celor care se intorc spre El. Inseamna a actiona fara a tine seama de Dumnezeu ca persoana. Cand privim natura si vedem prezenta lui Dumnezeu, incepem sa trecem dincolo de natura. Atunci cand Dumnezeu se intoarce spre creaturile Sale prin intermediul naturii se spun mai multe lucruri decat poate revela simpla natura si oferi drept continut pentru o bioetica.

A socoti teologia naturala, filozofia morala, teologia morala si bioetica drept separabile de modul in care ne traim vietile e o eroare cardinala. La fel de gresit este si sa ne imaginam ca iscusinta omeneasca poate strabate de la sine realitatea imanenta pentru a descoperi existenta lui Dumnezeu, sensul ultim sau chiar caracterul canonic si cu continut al unei morale.

Din nou, insasi ideea de a descoperi in mod discursiv un adevar transcendent este oximoronica, date fiind capacitatile finite ale gandirii omenesti. Asa cum Kant a inteles foarte bine finitul nu poate ajunge la infinit. Sfera limitatoare a imanentei este strabatuta doar printr-o intoarcere liturgica spre intalnirea cu Dumnezeu.

Asa cum subliniaza Paul Evdokimov, "noi demonstram existenta lui Dumnezeu inchinandu-ne Lui si slujindu-I, nu avansand asa-zise dovezi. Avem aici de a face cu argumentul liturgic si iconografic al existentei lui Dumnezeu. Ajungem la o credinta solida in existenta lui Dumnezeu printr-un salt dincolo de ceea ce pare adevarat, dincolo de certitudinea pascaliana. Potrivit unei vechi ziceri monahale - Da sange si ia Duh".

In al doilea rand, asteptari exagerate in ce priveste teologia naturala pot conduce la asteptari exagerate, ba chiar la mandrie, si in ce priveste filozofia morala, sugerand ca natura vietii morale si continutul unei bioetici crestine pot fi asigurate prin argumente discursive, mai degraba decat printr-o intoarcere catre Dumnezeu, in al treilea rand, ideea unei dovezi pur discursive a existentei lui Dumnezeu este si ea inselatoare din punct de vedere moral. Ea face sa creasca in mod periculos si nejustificat asteptarile puse in ratiunea discursiva care insa atunci cand sunt dezamagite devin o ispita si o invitatie la ateism.

Ideea ca o morala si o bioetica normativa ar avea un continut care ar putea fi descoperit printr-o argumentatie rationala sanatoasa mai degraba decat prin deschiderea inimii noastre fata de har va conduce ca un ignis fatuus spre nisipurile miscatoare ale unor asteptari imposibil de sustinut de catre filozofia seculara si care atunci cand sunt infirmate pot da nastere scepticismului in ceea ce priveste adevarul moral, posibilitatea unei bioetici crestine si chiar existenta lui Dumnezeu.

Continutul si substanta teologiei si moralei, inclusiv cunoasterea existentei lui Dumnezeu si a continutului unei bioetici crestine, nu sunt dobandite printr-o argumentatie rationala. Daca bioetica crestina e sa aiba un continut dincolo de ceea ce este conditionat istoric si sa aiba o autoritate mai mult decat cea derivata din consimtamantul unei comunitati particulare, atunci bioetica crestina trebuie sa aiba un continut si o autoritate primite de la Dumnezeu.

Crestinismul traditional trebuie sa ofere o legatura intima cu Dumnezeu Cel care poate pune deoparte limitele imanentei si caracterul conditionat istoric al textelor biblice. Fundamentele eticii si bioeticii crestine nu pot fi doar scripturistice, intrucat fundamentul crestinismului sta in transcendentul dincolo de orice experienta imanenta si de orice texte. Experienta lui Dumnezeu e cea care fundamenteaza autoritatea Scripturilor si Biserica este cea care autentifica Scripturile. Sfantul Ioan Gura de Aur deplange chiar faptul ca trebuie sa ne bizuim pe Scripturi.

"Ar fi trebuit sa n-avem nevoie de ajutorul Sfintelor Scripturi, ci sa avem o viata atat de curata incat harul Duhului sa fi tinut locul Scripturilor in sufletele noastre. Si dupa cum Sfintele Scripturi sunt scrise cu cerneala, tot asa ar fi trebuit ca si inimile noastre sa fi fost scrise cu Duhul Sfant. Dar pentru ca am indepartat harul acesta, haide sa pornim pe o noua cale, ca sa-1 dobandim iarasi. Prima cale era negresit mai buna; si Dumnezeu a aratat aceasta si prin spusele Sale, si prin faptele Sale. Dumnezeu n-a vorbit prin scrieri cu Noe, cu Avraam si cu urmasii lui, cu Iov si cu Moise, ci a vorbit cu ei fata catre fata, pentru ca a gasit curat sufletul lor".

Pentru crestinismul traditional, teologia par excellence e unirea cu Dumnezeu. Toate celelalte sunt o analiza si un comentariu pe marginea unui dar facut de un Dumnezeu personal. Intr-adevar, o viata morala buna, care include pazirea poruncilor, nu este un scop in sine, ci un mijloc de unire cu Dumnezeu. Asa cum vom vedea indata, Scripturile nu sunt o sursa de continut moral in afara vietii liturgice a crestinilor. O bioetica crestina traditionala este mai mult liturgica decat scripturistica.

Pe scurt, teologia naturala, morala si bioetica crestina incep cu intoarcerea noastra la Dumnezeu. Incep cu o alegere privitoare la noi insine si la relatia noastra cu Dumnezeu. Afirmam sau respingem astfel o legatura cu un sens personal definitivdmcolo de noi insine. A ne privi pe noi insine si a aborda realitatea ca si cand n-ar exista un sens ultim si definitiv sau a nu cauta acea realitate importanta pentru viata noastra e o alegere cu semnificatie ultima pentru noi insine si pentru relatia noastra cu realitatea.

Hotararea de a aborda lumea ca fiind goala de Dumnezeu decide modul in care ne vom intelege pe noi insine, viata si bioetica noastra. Agnosticismul nu este un calcul gresit. Agnosticismul e o optiune morala cu privire la tonalitatea, caracterul si energiile vietii noastre. Daca ne intoarcem la Dumnezeu ne vom gasi intr-o relatie de inchinare si slujire fata de El. Daca decidem contrariul, ne vom gasi separati de El. Astfel, vorbind despre caracterul sesizabil al legii naturale, Sfantul Ioan Gura de Aur ii distinge pe paganii in general de cei care urmeaza legea lui Dumnezeu in inima lor, intrucat acestia din urma slujesc adevaratului Dumnezeu.

"Prin elini, Sfantul Pavel nu intelege aici (Rm 2, 14-15) pe cei care slujeau idolilor, ci pe cei care il cinsteau pe Dumnezeu, care ascultau de legea firii, pazind in afara datinilor evreiesti toate cele care tin de evlavie, asa cum au fost cei din jurul lui Melchisedec, cum a fost Iov, cum au fost ninivitenii sau cum a fost sutasul Corneliu".

Pentru a sesiza legea naturala trebuie sa ne intoarcem la Dumnezeu. Melchisedec a fost la urma urmei "un preot al Dumnezeului Celui Preainalt", asa incat l-a putut binecuvanta pe Avraam (Fc 14, 18-19). Punctul forte al remarcilor Sfantului Ioan Gura de Aur e acela ca elinii, de care vorbeste Sfantul Pavel atunci cand se refera la cei care cunosc si pastreaza "faptele legii scrise in inimile lor" (Rm 2, 15), nu sunt orice fel de pagani, ci pagani evlaviosi, monoteisti. Pentru a avea o cunoastere morala trebuie sa actionam ca si cum am sluji lui Dumnezeu. Actiunea, credinta si cunoasterea morala sunt intim intrepatrunse, asa incat, pentru a fi stapanita, o bioetica crestina cere mai mult decat un angajament intelectual sau chiar o practica clinica. Cere credinta.

Tristram Engelhardt