Problema celibatului preotesc in Biserica Romano-Catolica

Problema celibatului preotesc in Biserica Romano-Catolica Mareste imaginea.


Problema celibatului preotesc in Biserica Romano-Catolica

 

Celibatul nu este o problema care sa apartina numai dreptului canonic sau moralei crestine, ci intra in relatie si cu teologia dogmatica prin unele implicatii de antropologie crestina.
 

"La inceput a facut Dumnezeu cerul si pamantul" (Fac.1, 1), iar in cele din urma pe om, in care le-a sintetizat pe amandoua intr-un echilibru armonios. "Si a zis Domnul Dumnezeu: Nu e bine sa fie omul singur. Sa-i facem ajutor potrivit pentru el." (Fac. 2, 18). Si nu a zis ca acest lucru e rau, ci dimpoitriva "i-a binecuvantat zicand: Fiti rodnici si va inmultiti si umpleti pamantul si-l stapaniti. Si a privit Dumnezeu toate cate facuse si iata erau bune foarte" (Fac. 1, 28-31).
 

Aceasta prima pereche de oameni a fost un simbol primordial al Bisericii in care Dumnezeu si-a asezat insusi icoana vie a chipului Sau. Daca pacatul neascul­tarii a intunecat-o, aceasta nu s-a intamplat din faptul ca ei erau barbat si femeie. A trebuit sa intervina Dumnezeu, prin Fiul Sau intrupat, pentru a lumina aceasta icoana din interior, pentru a o spala cu apa botezului si pentru a o impodobi cu darurile invierii Sale.
 

Cei chemati de Iisus Hristos sa duca mai departe cuvantul Evangheliei au fost pescari, vamesi, doctori, impletitori de corturi. Unii din ei erau casatoriti. Nicaieri, fara a interpreta tendentios textul scripturistic, nu gasim o porunca de a parasi familia. Putea Cel ce a binecuvantat nunta din Cana Galileii sa dea o asemenea porunca fara a se contrazice? Apostolul numit de Biserica Romano-Catolica "princeps apostolorum" era casatorit.
 

Dar Sfantul Apostol Pavel nu a fost casatorit. Da, dar oare nu el spune ca episcopul trebuie sa fie barbatul unei singure femei (I Tim. 3, 2)? Bineinteles ca accentul nu cade pe faptul ca ar trebui neaparat ca preotul sau episcopul sa se casatoreasca ci pe faptul ca daca se casatoreste, sa fie al unei singure femei.
 

Ca sunt "fameni pentru imparatia lui Dumnezeu" e adevarat, dar aceasta exceptie intareste regula. Preotia in Vechiul Testament era exercitata din tata in fiu de catre leviti. Deci daca harul preotiei era mostenit din tata in fiu, indiscu­tabil ca preotul era casatorit, iar Mantuitorul nu a venit sa strice legea Vechiului Testament, ci sa o plineasca.
 

El a instituit cele sapte Taine prin care se revarsa darurile Sfantului Duh, iar una dintre ele este Taina casatoriei si nu a celibatului. Aceasta taina nu e de mica importanta si nu trebuie minimalizata cum se incearca in unele confesiuni, pentru ca "taina aceasta mare este", comenteaza apostolul si o aseamana cu unirea tainica dintre Hristos si Biserica.
 

Problema celibatului trebuie pusa in relatie cu cea a comuniunii. Acest raport va arata ca preotul nu este un ostas roman, insarcinat sa cucereasca spatii geografice, ci un parinte care trebuie sa cucereasca spatii spirituale si sa le lumineze.
 

Cucerirea din interior, restaurarea omului cazut, pornind dinauntru este o nota distincta a Ortodoxiei. Preotul este in lume, dar nu traieste dupa voia lumii ci dupa voia lui Dumnezeu. Familia preotului este aceea prin care cuvantul predicat este incercat ca aurul prin foc. Ea face posibila cunoasterea uneia prin celalalt. Opera pastorala este departe de a fi opera oratorica; ea incepe acolo unde cuvantul evanghelic capata transparenta prin faptele savarsite, facand ca sa se stravada Cuvantul intrupat. Dupa cum pastorul cel bun sufletul isi pune pentru turma sa si nu o paraseste, ci e tot timpul in mijlocul oilor, asa si preotul nu trebuie sa fie cel departat undeva intr-un capat de catedrala, ci trebuie sa stea mai aproape da ei ca astfel cuvintele: "pe noi insine si unul pe altul si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam" sa devina un dialog vizibil cu societatea. Daca va zice cineva ca preotul trebuie sa fie necasatorit pentru ca si Iisus Hristos a fost necasatorit apoi acela trebuie sa stie ca Iisus Hristos a fost Dumnezeu, iar noi nu vom avea niciodata pretentia de a-L inlocui pe pamant, ci vom vietui cu El impreuna, asa cum a trait in mijlocul pescarilor.
 

Biserica nu este o teorie, oricat de frumoasa ar fi, ci o realitate, iar samburele ei este familia. De aici incep sa se adune doi-trei in numele Domnului, si unde sunt acestia e si Dumnezeu in mijlocul lor, dupa cuvantul Sfintei Scripturi.

 

Problema celibatului preotesc in traditia Bisericii Romano-Catolice

 

Pana in secolul al IV-lea, Biserica crestina, urmand invatatura Sfintilor Apostoli, nu a considerat celibatul ca un lucru obligatoriu, ci ca pe un sfat. Cel ce voia sa intre in cler, atat in Biserica de Rasarit cat si in cea de Apus, trebuia sa fie bar­batul unei singure femei. Incepand din secolul al IV-lea, in Biserica Rasaritului cel ce candida la treapta de episcop trebuia sa fie necasatorit, considerandu-se o anu­mita varsta inaintata ce se cerea pentru aceasta treapta ierarhica. Canonul 12 dat de Sinodul trulan (692) opreste casatoria episcopilor in mod expres.
 

In Apus, Sinodul din Elvira, prin canonul 33 precizeaza ca cei ce sunt chemati a fi propovaduitori ai Evangheliei, fie episcopi, preoti sau diaconi, trebuie sa se abtina de la orice legaturi cu sotiile lor si sa renunte a avea copii. Oricine calca acest canon era depus. "Placuit in totum prohibere episcopis, presbyteris et diaconibus vel omnibus clericis postis in ministerio abstinere se a conjugibus suis et non generare filios; quicumcrue vero fecerit, ab honore clericatus exterminetur".
 

Conciliul din 386 tinut de papa Siricius prezinta pozitia papilor in aceasta privinta. Papa invoca in favoarea decretului sau autoritatea Vechiului si Noului Testament. Aceasta regula a fost adresata episcopilor din Africa. Cativa ani mai tarziu papa Inocentiu I a reinnoit aceasta regula care avea sa fie urmata de Africa, Spania si Galia.
 

Sinoadele din Cartagina din 390, canonul 1, si din 401 canonul 3 opreau - cu pedeapsa depunerii - pe preotii si diaconii casatoriti de a se folosi de drepturile lor conjugale dupa hirotonie.
 

Secolul al VIII-lea incadreaza o perioada de criza pentru disciplina celibatului ecleziastic. Moralitatea clerului difera, in Galia, sub Carol Martel, ea e intr-o de­cadenta vizibila. In Spania regele Witiza abroga legea celibatului. Disciplina s-a imbunatatit simtitor in vremea Carolingienilor, sinoadele reamintind clerului ca trebuie sa se abtina de la orice legatura conjugala, sub pedeapsa depunerii. Din secolul al X-lea, disciplina celibatului a fost puternic zdruncinata. Pentru a fi reabilitata a fost nevoie de actiunea papei Leon al IX-lea, Grigore al VII-lea, Urban al II-lea si Calixt al II-lea.
 

Papalitatea s-a referit mereu la canoanele 9, 10, 25 ale Conciliului din Clermont, prezidat in 1095 de Urban al II-lea si la canonul 5 al Conciliului din Reims prezidat de Calixt al II-lea in 1119.
 

Sinodul din Latran (1139) prin canonul 7, sinoadele din Pisa (1135) prin cano­nul 1 si cel din Reims, prin canonul 7, scolastica prin Toma d'Aquino, Conciliul tridentin, prin canonul 9 n-au facut altceva decat sa repete decretul lui Calixt al II-lea. In secolele al XIV-lea si al XV-lea celibatul sufera o noua de­cadenta.
 

Codex Juris Canonici din timpul lui Pius al X-lea a precizat hotararea romana de a nu renunta la celibat, pozitie pe care a ramas pana in zilele noastre. Prin aceasta s-a stirbit unul din darurile dumnezeiesti cu care a fost inzestrat omul - libertatea. "Clerici in maioribus ordinibus constituti a nuptiis arcentur et servandae castitaitis obligatione ita tenentur, ut contra eandem peocantes sacrilegii quoque rei sint". Acest canon, ca si celelalte, legifereaza un sfat, iar sfatul cuprinde in sine o rezerva. Sfatul indica un drum, dar in acelasi timp lasa pe sfatuit sa aleaga. Sfatul cuprinde de asemenea un dialog intre cel ce il da si cel ce-l primeste, pentru ca daca am legifera toate sfaturile, daca le-am urma fara acest dialog n-am mai putea vorbi de personalitate, iar omului i s-ar stirbi din demnitatea lui.
 

Orice sfat da posibilitatea de a fi urmat sau nu. Dictonul machiavelic nu are nimic comun din structura crestinismului. Scopul nu scuza mijloacele murdare. Nu se poate trece peste om, peste libertatea lui. "Iata, Eu stau la usa si bat" spune Mantuitorul, dar El nu forteaza aceasta usa. Aceasta bataie in usa e un sfat, iar Sfantul Apostol Pavel spune clar ca in privinta fecioriei nu are porunca de la Domnul. Singura porunca de la Domnul este "sa va iubiti unii pe altii" si nu iubim pe Dumnezeu printr-un trebuie juridic ci printr-un trebuie care striga in noi, care ne obliga din interior, iar nu formal. Nu iubim pe Dumnezeu din frica, ci din dragoste. Canoanele apostolice, precum si cele date in sinoadele ecumenice permit clerului, in afara de episcop, sa fie casatorit. Canonul 5 apostolic arata ca despar­tirea de femeie nu-si are nici o justificare in vreun motiv de evlavie. Cel ce va face acest lucru sa se afuriseasca, iar daca staruie in greseala sa fie caterisit.
 

Evenimentul Invierii a adus pe langa alte daruri si pe acela al infratirii cre­dinciosului cu natura. Sfanta Scriptura atesta acest lucru. Credinciosul se roaga impreuna cu toata natura sa si natura inconjuratoare. Glasul psalmistului invita muntii, apele, cerul si toate vietuitoarele sa laude pe Domnul. Natura nu este dis­pretuita, ca fiind ceva necurat. Aceasta invatatura isi are obarsie in religiile pagane - unde (ilogic) sunt doua principii: al binelui si al raului - si in sectele de mai tarziu ale gnosticilor, carpocratienilor, marcianitilor, maniheilor, encratitilor, dupa care materia este necurata. In Ortodoxie sunt rugaciuni speciale de binecu­vantare a naturii si nu gasim nici un blestem la adresa ei.
 

In colindele de Craciun natura este umanizata, ridicata pe o treapta superioara. Muntii aduc bradul pentru leagan, campurile - cele mai curate flori, cerul - steaua, apele - glasul lor. E o dragoste divina care se pogoara prin intrupare, revarsandu-se si plinind toate. Intemeierea familiei nu este o pulverizare in materie a misiunii preotesti, nu este un compromis, ci o nota a comuniunii umanului cu divinul. Misionarii romano-catolici trimisi in secolul al IX-lea in Bulgaria spre a dezlipi pe bulgari de Biserica de Rasarit predicau ca preotii ortodocsi trebuie priviti cu scarba pentru ca sunt casatoriti. Slujirea lor e in afara legii si neplacuta lui Dumnezeu.
 

Preotul in Ortodoxie e impreuna-rugator cu credinciosii si nu inlocuieste pe Hristos, ci cauta sa duca pe credinciosi la Dumnezeu. Sfintele Taine exprima aceasta stransa legatura cu poporul. La Botez, de exemplu, zice: "se boteaza robul lui Dumnezeu" (de catre Dumnezeu). Toata savarsirea tainei se face de Dumnezeu prin preot ca printr-un smerit iconom al darurilor dumnezeiesti. Nu e nici o inter­punere. Nu zice: ego te baptizo. Nu eu, ci Dumnezeu. Eu nu inseamna decat un chivernisitor al tainelor.

 

Importanta preotului casatorit in lucrarea pastorala

 

Problema celibatului dupa Revelatia divina, pastrata in Sfanta Scriptura si Sfanta Traditie, nu este o conditie sine qua non pentru intrarea in cler a celui pre­gatit pentru aceasta treaba. Argumentele se pot inmulti, dar adevarul nu are nevoie de multe cuvinte pentru ca oricum se impune. Acest sfat evanghelic niciodata nu va putea fi dogmatizat, cum se incearca. "Sfantul celibat" va ramane un sfat, si nu o porunca. Dovada sunt nemultumirile preotilor catolici din diferite parti ale lumii. Ca sfat evanghelic va putea fi urmat, ca porunca nu. Argumentele pastorale misio­nare pentru celibat izvorasc din dorinta de dominatie a Bisericii Apusene. A nu fi legat de un pamant al stramosilor, a te astepta in orice timp de a fi trimis dintr-un loc intr-altul e o caracteristica a militarismului catolic. De aceea e atat de greu pentru Sfantul Scaun sa acorde libertate candidatilor la preotie de a alege intre viata de celibat sau cealalta.
 

Se spune ca Hristos a ramas El insusi in afara casatoriei in vederea impara­tiei lui Dumnezeu si daca El nu s-a casatorit, iata dimensiunea hristologica a celiba­tului. S-ar parea ca asa e, daca am uita ca Iisus Hristos a fost Fiul lui Dumnezeu si apartinea Tatalui, cu care era in stransa comuniune. Scopul venirii Lui a fost sa ne mantuiasca si in trupul Sau s-a recapitulat intreaga istorie umana: elin si barbar, barbat si femeie. El apartinea tuturor, nu se putea opri intr-o familie sau numai la un popor. Nu aceeasi situatie e cu preotul care fiind om slujeste oamenilor prin oameni si cei mai aproape de el sunt cei din familia ce a intemeiat-o si prin care cuvantul se implineste.
 

Alta dimensiune a celibatului ar fi cea ecleziologica. Se accepta celibatul pen­tru ea preotul sa fie in slujirea Bisericii, casatoria ramanand pentru preot o alegorie a unirii tainice cu Biserica. O alta dimensiune, cea eshatologica, considera ca preotul traieste pe pamant starea spirituala de dincolo, bazandu-se pe citatul: "in cer, nu se vor mai casatori" (Matei 22, 30).
 

La aceste doua obiectiuni nu se poate raspunde decat privind cu atentie familia unui preot ortodox. E mult mai mare cinstea de care se bucura un preot casatorit, decat cel necasatorit. In Ortodoxie e libertate, insa oricum trebuie sa slujesti pe Hristos. Poti fi sfant si in familie. Nu te faci robul familiei, ci o ridici pe ea la inal­timea misiunii tale. Natura trebuie inaltata, nu nimicita. Trebuie s-o transfigurezi. Biserica nu e ceva deasupra lumii. Ea e slavita in lume si prin lume. La Sinodul de la Niceea multi erau inclinati sa hotarasca obligativitatea celibatului, dar iata ca se ridica un batran calugar, un ascet care vietuise in post si rugaciune, si in loc ca acest episcop de Tebaida sa apere celibatul, el nu-l dispretuieste, dar arata valoarea si cinstea ce trebuie datorata Tainei Casatoriei. Castitatea adevarata este legatura legala dintre sot si sotie. Episcopul Pafnutie arata ca "nu trebuie a impune clericilor si persoanelor sacerdotale acest jug greu, deoarece viata conjugala este onorabila si patul conjugal nepatat, iar in urma rigorii exagerate Biserica va avea paguba mai mare".
 

Oare, impunerea celibatului nu lezeaza cu nimic integritatea si sfintenia Tainei Casatoriei? Desigur ca da. Prin faptul ca ierarhia apuseana se socoteste deasupra lumii, insasi Sfanta Taina a Casatoriei e considerata ca ceva inferior, iar in istoria Bisericii gasim cuvinte mult mai aspre, la adresa nuntii. Desi, binecuvantata de Dum­nezeu, papa Sirius o numea "nelegiuire" (crimen). "Bate oarecum tare la ochi ca papa numeste nelegiuire (crimen) vietuirea in casatorie legala a persoanelor sfin­tite si pe cei ce vietuiesc astfel ii califica drept oameni dedati patimilor murdare (obscenis cupiditatibus), nefacand nici o deosebire intre casatoriile legiuite si intre impreunarile necurate - caci totusi nu se poate afirma ca un preot este la fel de vinovat in fata legii daca traieste cu sotia sa legitima sau cu o desfranata". Canonul 13 trulan nu se impotriveste celorlalte canoane care vorbesc despre abstinenta persoanelor preotesti. Infranarea este o virtute care trebuie sa o practice orice credincios si pentru realizarea ei nu e neaparat nevoie sa nu fii casatorit.
 

Daca problema celibatului e atat de pretuita de Sfantul Scaun, incat papa nici nu voia sa o puna in discutie, daca celibatul e o lege care sintetizeaza in ea vocatia si entuziasmul spre valorile eshatologice ale preotului, atunci ce vom spune de preotii uniti, carora papa Benedict al XIV-lea le-a permis sa poata trai liber, in casatorie. Preotia lor nu e valida? Familia lor trebuie dispretuita? Cuvintele cardi­nalului Humbert adresate rasaritenilor: "icomunitate eretica nicolaita" nu se pot adresa si lor?
 

Sa zicem ca e o exceptie, un pogoramant, dar pentru ce acest compromis al "sfantului celibat", cand legea are un caracter universal? Acest compromis a fost acceptat pentru a putea "convinge" Biserica Rasaritului si a o "intoarce" la cea "adevarata". Au fost hitotoniti diaconi dintre persoanele casatorite. Acestia au intre atributiile lor si cateva din cele ale preotului. In acest caz, pli­natatea preotiei mai apartine numai celibatului? Mai poate fi convingator cand se lucreaza cu jumatati de masura? Diaconii hirotoniti aduc cu ei o viata de familie, o experienta prin care sunt mult mai aproape de societate. Binefacerile familiei in pastoratie stat imense daca familia preotului e constienta de rolul ce-l joaca. "Toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu sa o dam" nu e o expresie teoretica, ci ea se exprima prin mediul inconjurator. Viata noastra o dam lui Hristos prin oameni, prin semenii nostri. Cel ce vrea sa fie intaiul sa fie slujitor, iar viata noastra o dam lui Hristos slujind pe samariteanul Cazut. Neiubind pe Dumnezeu, nu iubesti nici lumea si neiubind pe oameni nu vei iubi nici pe Dumnezeu. Adevaratul celibat este acela prin care devii tata tuturor copiilor orfani, ajutator al bolnavilor si al celor sarmani si acest celibat se cere tuturor crestinilor casatoriti sau necasatoriti. Crestinismul cere ardere intensa, daruire totala nu jumatati de masura. Pe cei caldicei Dumnezeu ii va alunga de la El (Apoc. 3, 15-16). Aceasta ardere se realizeaza prin altii, nu prin ingustimea egoismului. Biserica este artosul compus din sute de boabe de grau si din care preotul inalta pe Iisus Hristos. Istoric ne infrateste cu El, supraistoric ne infiaza si aceasta supraistorie incepe de aici cand ni se cere "sus sa avem ini­mile" si noi raspundem ca le avem catre Domnul "Caruia ne inchinam cu vrednicie si cu dreptate". Pe pamant fiind, locuim cerul, caci inimile noastre sunt indreptate catre Domnul.
 

Astfel de celibat ar trebui sa ceara fratii nostri romano-catolici celor ce vin la preotie: nu un celibat formal, ci unul spiritual.
 

Perspectiva ce se deschide este desmortirea din dogmatizarea unei reguli, fara echivalent si justificare revelationala. Acest pas care se face va contribui la apropierea de Biserica Ortodoxa care a pastrat cu fidelitate tezaurul Revelatiei divine.

 

Dumitru Ichim

 

13 Iulie 2012

Vizualizari: 11031

Voteaza:

Problema celibatului preotesc in Biserica Romano-Catolica 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE