Deosebirea celor trei Persoane ale unicei fiinte dumnezeiesti

Deosebirea celor trei Persoane ale unicei fiinte dumnezeiesti Mareste imaginea.

 

Deosebirea celor trei Persoane ale unicei fiinte dumnezeiesti nerepetate in relatiile intregitoare

 

Fiinta dumnezeiasca subzista din eternitate, deci fara de inceput, in trei Persoane: in Tatal nenascut, in Fiul nascut din Tatal si in Duhul Sfant purces din Tatal spre Fiul. Una nu e deci mai inainte de alta. Aceasta inseamna ca n-a fost nici fiinta dumnezeiasca impersonala anterioara subzistentei lor in cele trei Persoane. Desi Tatal e nenascut, iar Fiul Nascut si Duhul purces, nenasterea Tatalui nu au o succesiune intre ele. In rugaciunea intai a Sfantului Vasile cel Mare, dinainte de Sfanta Impartasanie, se spune catre Fiul: "Stapane Doamne, Iisuse Hristoase, Dumnezeul nostru, Cela ce esti izvorul vietii si al nemuririi... Fiul Tatalui Celui fara de inceput, Cela ce esti impreuna vesnic ca Dansul si impreuna fara de inceput". Deci una si aceeasi fire dumnezeiasca este in Tatal nenascuta din eternitate, dar totodata este nascuta in Fiul din eternitate si in Duhul Sfant este purceasa din eternitate. Dar, deoarece e nemarginita, ea nu se dubleaza si nu se intregeste prin aceasta, ci Tatal o are din eternitate nenascuta, in mod nascut din Tatal si Duhul Sfant din eternitate in mod purces din Tatal spre Fiul. Deoarece nu fiinta in sine naste si purcede, ci intrucat este in Tatal, ea nu este nici nenascuta in Sine, ci intrucat este in Tatal, dar este asa din eternitate. Caci daca ar fi nenascuta in sine, ar trebui sa si nasca, existand in Sine, deci ar avea loc o evolutie de la starea de fiinta impersonala, la cea in starea celor trei Persoane. Din eternitate, fiinta dumnezeiasca nu exista altfel decat in Persoana Tatalui Nenascut, Nascator si Purcezator, si in Persoana Fiului Nascut si a Duhului Purces. Fiinta cea una are din eternitate in Tatal calitatea de nenascuta, dar si de nascatoare si purcezatoare, si prin aceasta are din eternitate in Fiul calitatea de nascuta si in Duhul, de purceasa. Deci nu trece in timp de la calitatea de nenascuta la cea de nascuta si purceasa, de la calitatea de fiinta a Tatalui, la cea de fiinta a Fiului sia a Sfantului Duh.

 

Ci este din eternitate in Persoana nenascuta, dar si nascatoare si purcezatoare a Tatalui si in Persoana nascuta a Fiului si in cea purceasa a Sfantului Duh. Toate trei Persoanele sunt din eternitate, nu venite pe rand la existenta. Deci, este din eternitate fiecare Persoana in celelalte doua, netrecand ca o debordare de la Tatal la Fiul si Duhul Sfant in baza unei legi a emanatiei, in mod panteist.

 

Nici nu s-au produs pe rand, prin vointa. In cazul acesta, am considera pe Tatal temporal inaintea celorlalte, ceea ce ar reduce pe Dumnezeu la o existenta monopersonala apropriata de o esenta si de legea ei de dezvoltare. Nu s-ar fi produs ele nici prin vointa tuturor Celor trei. Aceasta ar insemna tot un fel de lege existenta intr-o esenta inainte de ele. Ele sunt din eternitate intr-o iubire actuala, fara inceput. Intreaga fire dumnezeiasca - de cand exista in mod constient, deci din eternitate - este implicata in cele trei Persoane. In bunatatea ei, in binele ei, e dat modul etern si liber al existentei celor Trei Persoane dumnezeiesti.

 

Persoanele dumne zeiesti, ca existente din eternitate, arata ca iubirea este fara de inceput si cauza si din faptul ca una dintre Persoane este Tata, alta, Fiu si o a treia, Duhul Sfant al iubirii care porneste din Tatal spre Fiul si se intoarce ca raspuns de la Fiul la Tatal. Caci nu e iubire mai adanca si mai curata ca cea dintre Tatal si Fiul, dar mai ales cand Tatal e numit Tata si Fiul, numai Fiu. Iubirea cea mai deplina o arata o Persoana, fiind daruita de Sine ca Tata, si raspunsul cel mai deplin la aceasta daruire este al unui Fiu, mai ales ca nu e decat Fiu. Prima Persoana e prin acesta nenascuta si numai Nascatoare. Iar daca suprema existenta e suprema bunatate, ea nu se debordea za fara voie, ci e o daruire integrala de Sine a existentei care n-a primit nimic, in deplina libertate, dar o daruire care nu poate sa nu traiasca bucuria raspunsului la daruirea iubitoare proprie. Cel ce iubeste astfel se daruieste intreg si primeste raspunsul iubitor intreg la aceasta daruire.

 

Daca n-ar fi o Persoana nenascuta, n-ar fi nici una numai Tata si Tatal ultim. Si pana unde s-ar merge cu nasterea din alta si alta? Unirea intre eternitate si desavarsirea lor se vede. Voind sa-si daruiasca din eternitate intreaga fiinta nenascuta, prima Persoana naste din veci Persoana careia i-o daruieste. Dar tocmai pentru ca se daruieste intreaga Aceleia, este in Aceea, dar si Aceea in ea. Traind din veci ca originea ultima a toata existenta, sau toata bunatatea, o daruieste intreaga unei Persoane care, prin aceasta, este egal si unit deplin cu Sine. Unirea desavarsita din bunatate face din prima Persoana originea Persoanelor care sa primeasca intreaga bunatatea Ei, ca sa se bucure si Ea de raspunsul Lor, ca daruire fiintiala. Neoriginatul da nastere originatului, daruindu-se intreg lui, ca acesta, umplandu-se de bunatatea nesfarsita primita, sa i-o daruiasca in calitate de bunatate sau de fiinta primita, cu toata multumirea ei, Persoanei neoriginitate care i s-a daruit.

 

Chiar noi oamenii experiem faptul ca, cu cat ne daruim mai mult altora, cu atat ne imbogatim mai mult. Tatal, daruindu-Se intreg, naste prin aceasta daruire de Sine pe Cel ce-L primeste, ca sa primeasca de la Acela ca raspuns daruirea Lui. Dar nu poate sa nu daruiasca Celui Nascut prin daruirea de Sine, ca pe o alta dovada a iubirii Sale, pe Duhul Sfant, nu ca pe un Frate al Aceluia, ci ca pe Unul care devine si al Celui caruia Ii se arata iubirea Sa, ca sa produca si in Acela multumi rea iubitoare a iubirii Sale.

 

Sfantul Grigorie de Nazianz le spune acestea astfel: "Astfel, chiar daca este in ea (in firea dumnezeiasca) o diferenta exprimata prin numar, nu e o taiere in fiinta. De aceea monada "de la inceput" (de la inceputul etern al existentei ei, n.n. ) se misca spre doime pana in treime. Si aceasta este pentru noi Tatal si Fiul si Sfantul Duh. Primul este Nascator si Purcezator si aceasta in chip nepatimitor si netemporal si netrupesc. Dintre ceilalti, Unul este Nascut, Celalalt Purces, sau nu stiu cum le-ar numi cineva, intr-un mod cu totul deosebit de cele vazute. Caci nu vom indrazni sa vorbim de o debordare a bunatatii, ceea ce a indraznit sa fac primul dintre filosofii elini, spunand a despre cauza prima si cauza a doua, ca prima e ca un crater care debordea za prin curgere. Sa nu introducem o nastere involuntara si un fel de debordare naturala si de neretinut, care nu e potrivita ideilor noast re despre Dumnezeire. De aceea, ramanand in hotarele noastre, admitem nenasterea si o nastere si pe Cel purces din Tatal, cum spune undeva Dumnezeu Cuvantul (In 15, 26). Si de cand sunt acestea?

 

Acestea sunt deasupra lui candva . Sau, daca trebuie sa vorbim cu oarecare curaj, ele sunt de cand e Tatal. Dar de cand este Tatal? Nu era candva cand nu era".

 

Daca existenta este prin Sine din eternitate, ea nu poate fi decat bunatatea suprema; ea n-a putut fi nici nascuta candva, nici nenascatoare, care e autodaruirea totala de Sine. Dar pentru ca existenta aceasta, una cu bunatatea nemarginita, nu se poate multiplica, daruirea si primirea nu e o astfel de multiplicare, ci un act care face sa se traiasca de doua, mai bine zis de trei constiinte, prin daruire si primire, intregul infinit care este aceasta existenta sau bunatate nemarginita.

 

Existenta constienta de Sine din eternitate, avand in Sine bunatatea neoriginata de nimeni, deci nemarginita, nu poate sa nu fie si fecunda. Dar fecundi tatea nu consta in sporirea fiintei, care e nemarginita, ci in capacitatea de-a naste si o alta constiinta, sau doua alte constiinte, care sa se bucure de aceasta bunatate. In fond bunatatea nu poate sa nu fie trait in comun de mai multe con a a stiinte, si anume, de trei, nu de mai multe, ca sa nu se relativizeze acestea.

 

In Sine insasi constiinta existentei prin Sine, fiind o constiinta fecunda, are capacitatea si pornirea de-a naste o alta constiinta, sau doua alte constiinte, carora sa li se daruiasca cu tot ce are ea. De aceea, Parintii au vazut relatia intre Tatal si Fiul ca o relatie intre Minte si Ratiune, sau ca o relatie tripersonala, implinita chiar in Persoana Tatalui. Am putea spune ca aceasta relatie e un fel de autointelegere a existentei de sine, care ia un caracter tripersonal.

 

In constiinta de Sine, existenta fara de inceput, care e o existenta totala, are un chip al Sau, care nu poate fi lipsit de realitate, caci un chip pur gandit nu i-ar da nici o bucurie reala. Dar acest chip nu poate fi nici o realitate despartita de Sine. In Ratiune (in Logos), Mintea suprema se descopera deplin pe Sine pentru bucuria de Sine, se bucura de tot continutul nemarginirii Sale. Ratiunea este actul mintii, sau al Subiectului care se cugeta pe Sine. In Ratiune, intelegerea Subiectului suprem se cugeta pe Sine.

 

O constiinta singura nu poate fi nici un om, cu atat mai putin Dumnezeu. Lumina si bucuria ei sta in comuniunea cu o alta constiinta. Oricat as fi de singur, eu privesc la mine, ca la un fel de altul, eu vorbesc cu mine, ma bucur de mine, ma indemn pe mine, ma indrept pe mine. In Dumnezeu aceasta convorbire a Tatalui cu Fiul este numai pozitiva, este numai iubire si numai bucurie. Dumnezeu nu se indrepteaza pe Sine in Persoana Fiului, ci se bucura de Sine.

 

"La inceput era Cuvantul... Si Dumnezeu era Cuvantul si Cuvantul era la Dumnezeu " (In 1, 1-3). Cuvantul ce-l aude Tatal de la Fiul Sau e cu adevarat ca de la o alta Persoana, dar de la o alta Persoana cu totul de in acord cu El.

 

Acea Persoana vorbeste, raspunzand, ca o Persoana Cuvant, cuvantului Sau. Iar vorbindu-I Tatal, cuvantul ce I-l spune devine Cuvant-Persoana, deosebit de Sine, care-I raspunde, aratand caracterul de Persoana pe care l-a luat cuvantul Tatalui. In convorbirea Tatalui cu Persoana Cuvantului, se descopera si se pune in deplina lumina viata lui Dumnezeu ca iubire plina de bucurie. Se pune intr-o lumina plina de sens, de ratiune, existenta dumnezeiasca. Fiul lui Dumnezeu se numeste Cuvant sau Ratiune nascuta de Tatal si pentru faptul ca are in El pe Cel ce cuprinde in Sine toate ratiunile dupa care se vor crea toate ale lumii.

 

In acest sens am putea intelege cuvantul Sfantului Maxim Marturisitorul: "Iar Cap al lui Hristos, adica al Ratiunii negata tainic prin depasire, este Mintea ridicata in mod absolut si infinit peste toate si in tot chipul. Pe aceasta Hristos, Cel inteles spiritual ca Ratiunea Mintii prin fire, o face cunoscuta celor vrednici".

 

Aceasta arata ca intre lumea creata si Dumnezeu Cel ce are un Fiu nu este o instrainare totala. Dumnezeu are un Fiu, conform Caruia a dat o anumita rationalitate lumii create. Oamenii sunt si ei ratiuni sau cuvinte incorporate, facuti sa cunoasca prin Fiul pe Dumnezeu Tatal; facuti sa se uneasca impreuna prin cuvinte cu Cuvantul Tatalui. Ratiunile lumii sunt facute facute spre o armonie intre ele, care le vine de la Dumnezeu, si ele duc spre Dumnezeu, deci nu sunt contrare lui Dumnezeu Cuvantul si iubirii.

 

Mai precis se spune aceasta in unele Scolii ale lui. De exemplu: "Intrucat deodata cu Ratiunea, care e Facatoarea tuturor, e cugetata si Mintea, la care se raporteaza Ratiunea, ca la cauza Sa, a numit pe Tatal cap al lui Hristos, in calitatea Lui de Minte, care naste prin fire Ratiunea".

 

Tatal ca Minte e Cap al Ratiunii, in Care exista intr-o armonie ratiunile lumii create. Daca folosim ratiunea in mod drept, nu putem sa nu vedem prin ea armonia ratiunilor din lume, care isi cer explicarea in unitatea ratiunilor din Fiul si deci in originea lor ultima, in Tatal. Aceasta arata ca in ratiuni e o unitate mai presus de ele, ca orice ratiune a unei persoane se cere dupa intelegerea cu alte persoane si cu ratiunile unei lumi, care nu exista prin ea insasi.

 

Ratiunile cautate si comunicate de ratiunea omului se comunica prin cuvinte intre persoane care cauta o intelegere tot mai profunda, mai comuna si mai explicativa a lumii cu o origine mai presus de ea. Ratiunea dumneazeiasca e singura care ne poate explica lumea si in acest sens e Ratiunea lumii, dar e, in acelasi timp, mai presus de aceste ratiuni.

 

Legatura intre Ratiunea dumne zeiasca si lume, dar aflata prin lume, depasind lumea, o exprima Sfantul Maxim si in modul urmator: "Cel ce a primit in chip nestiut, prin negarea in sens de dep ire a celor create, as insasi vederea nemijlocita a Ratiunii celei mai presus de orice ratiune, are drept cap Ratiunea cea atotunica, peste care si cu care nu exista alta ratiune prin fire. Ea are ca nascatoare prin fire unica Minte, spre care calauzind, ca spre capul ei, mintea ce-L urmeaza, prin Duhul cel de o fiinta cu Ea, ii da viata".

 

Ratiunea suprema explicativa a lumii duce mintea omeneasca ce cauta aceasta explicare la viata, ca la sensul a tot ce exista. Intre ratiune si viata este deci o legatura. Dar viata adevarata nu e fara iubire, care e armonia intre persoane si al carei model si izvor suprem e Dumnezeu.

 

Sensul acesta e una cu Mintea suprema. Din ea si spre ea, ca din Tatal si spre Tatal, sau spre originea tuturor, este Ratiunea dupa care s-au creat toate si prin care urcam spre Tatal prin ratiunea care aduna ratiunile lucrurilor inlauntru spre Ratiunea suprema, care, ca si cauza a lor, explica toate. Iar prin aceasta Ratiune inaintam la Sensul tuturor, care nu mai are nevoie de o explicatie. Caci lumineaza prin Sine toate.

 

"Capul Ratiunii celei mai presus de toate... este Mintea cea necauzata prin fire, cugetata impreuna cu Ratiunea a carei cauza este. Caci cel ce a vazut prin credinta Ratiunea a vazut deodata cu Ratiunea si Mintea care naste in chip netemporal Ratiunea, aflandu-se in Ratiune dupa fiinta."

 

Ratiunea suprema care explica toate, fiind mai presus de putinta noastra de intelegere, este totodata atinsa prin credinta. Intre credinta si Ratiune, am ajuns in mod tainic si la Mintea suprem suprem , ca Sens al a a tuturor. Numai in Dumnezeu Tatal, Cel neoriginat de nimic, dar care e originea tuturor prin Fiul sau prin Ratiune, este ultimul Sens al tuturor. Intelesul suprem este mai presus de orice rationament, pentru ca n-are nici o cauza. El e cauza ultima a tuturor celor rationale.

 

Acel inteles suprem inexplicabil este una cu Subiectul suprem neoriginat. El nu se poate bucura deplin de Sine, daca nu se intelege oarecum printr-un altul, care e Ratiunea Lui. Raman amandoi intr-o comuniune sau iubire eterna, din care provine ratiunea sau iubirea, sau armonia tuturor.

 

Daca, prin actul mintii sau al intelegerii, Tatal se descopera pe Sine ca existenta rationala, ca Logos, si acesta e chipul Sau real, prin simtire, sau prin Duhul, iubeste acest chip al Sau. Fiul sau Cuvantul, sau Ratiunea suprema, este produsul cugetarii la Sine al Tatalui, iar Duhul Sfant, ca iubire a chipului Sau cugetat, este produsul simtirii sau al "inimii" Sale.

 

Fiul este dedublarea cugetata a Tatalui, chipul Sau ontologic; Duhul este proiectarea iubirii Sale spre acest chip gandit, ontologic al Sau.

 

Sfantul Vasile cel Mare vede si in numele de Cuvant dat Fiului lui Dumnezeu gandirea intreaga a lui Dumnezeu Tatal spre Sine. Intrebandu-se: "Pentru ce este numit "Cuvant"?", raspunde: "Ca sa-ti arate ca iese din minte". Si mai depar te: "Pentru ca este chipul Celui care L-a nascut, aratand in El insusi si intregind pe Cel ce L-a nascut si fara sa se desparta intru ceva de Cel ce L-a nascut, are totusi o existenta desavarsit in El insusi,  precum si cuvantul nostru infatiseaza in intregime gandirea noastra. Asadar, Ioan L-a numit "Cuvant", ca sa-ti arate nasterea nepasiva din Tatal, sa-ti teologhiseasca existenta desavarsita a Fiului si sa arate prin aceasta legatura in afara de timp a Fiului cu Tatal. Ca si  cuvantul nostru nascut din minte, se naste fara patimire; nici nu se taie, nici nu se impar te, nici nu curge, ci mintea, ramanand intreaga in propria sa fiinta, da nastere la un cuvant intreg si desavarsit, iar cuvantul, iesind in afara, are in el toata puterea mintii care l-a nascut".

 

Cand Evanghelistul spune: "Si Cuvantul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvantul... Toate printr-Insul sau facut ", arata caracterul personal al Lui, dar si strict unit cu Tatal. Si mai arata ca prin Cuvant s-a descoperit in primul rand Siesi Tatal si a realizat din eternitate un dialog cu Sine, ca si cu o alta Persoana, desi strans unita cu ea. Dar, intrucat: "Toate printr-Insul s-au facut ", se mai arata ca in Dumnezeu Cuvantul e o atotputernicie care aduce din nimic, in comuniune cu Tatal, din bunavointa Tatalui, toate la existenta si ca prin El, ca prin Cuvantul plin de putere, se sustin toate. Cuvantul fata de cele create e liber, dar ele nu sunt fara El si fara comuniunea intre El si Tatal, fara iubirea dintre ei. N-au fost aduse la existenta prin evolutie involuntara, ci prin Cuvantul liber si prin bunavoirea Tatalui, Care se foloseste de El cu bunavoire si in comuniune spre a crea toate. Cuvantul ne arata si comuniunea eterna cu Tatal, dar si putinta Tatalui de a se folosi liber de El pentru crearea, sustinerea si apropierea fapturilor constiente de El.

 

Caci in Cuvant are loc nu numai intalnirea intre oameni si intre ei si Cuvantul dumnezeiesc. Prin numele de Cuvant ni s-a aratat de Sfantul Evanghelist Ioan nu numai interpersonalitatea divina, ci si vointa si putinta lui Dumnezeu de-a se intalni cu oamenii si de a-i ajuta pe ei sa se intalneasca intre ei si cu El insusi. Caci a pus si in ei putinta si trebuinta cuvantului, sau a intalnirii lor si cu Cuvantul dumnezeiesc.

 

Dar un alt inteles principal al expresiei: "La inceput era Cuvantul" este eternitatea Fiului lui Dumnezeu in convorbire cu Tatal. Caci El "era" cand a avut loc un "inceput" in general, adica era inainte de orice a inceput, deci de orice isi primeste o existenta in timp. El era inainte de timp. Este din eternitate. Caci altfel nu s-ar fi facut toate prin El. El pur si simplu n-are un inceput, desi s-a nascut din Tatal. Caci s-a nascut inainte de orice timp, cum e si Tatal inainte de orice timp. Unul e nenascut, celalalt nascut, deci Il are pe Cel nenascut ca Tata, dar, intrucat n-a fost candva cand Dumnezeu n-a fost Tata, asa n-a fost candva cand n-a avut un Fiu. Tine de eternitatea lui Dumnezeu sa fie originea ultima nu a unor lucruri inconstiente si minore, ci a unui Subiect egal cu El in infinitatea si nemarginirea Lui. Este o comuniune eterna, sau o iubire plina de toata bucuria si viata, din eternitate.

 

Sensul cuvantului ca intalnire intre persoane, deci impreuna eternitatea Cuvantului cu Tatal, ni-l arata si termenul folosit de poporul roman pentru comunicare intre persoane, prin vorbire. Poporul roman, prin termenul "cuvant", indica nu numai exprimarea gandului cuiva, ci si "venirea la un loc" (conventus ) a doua sau mai multe persoane. Prin conventus suprem si liber, printr-un conventus al iubirii intre Tatal si Fiul a fost creata si lumea.

 

Cuvantul dumnezeiesc arata ca, si dupa ce sunt facute, persoanele umane pot sa refuze raspunsul pozitiv la ceea ce voieste Fiul lui Dumnezeu, caci cuvantul e un act liber, folosit de orice persoana creata cum voieste, nu numai spre bine, ca Dumnezeu Cel bun prin fire. Dumnezeu, inzest rand pe oameni cu cuvantul, respecta libertatea lor in folosirea cuvantului. Dumnezeu respecta libertatea lor. Precum vorbeste El liber, cand ii creeaza, dar realizand toate spre bine, le da si lor putinta sa foloseasca cuvantul, dar nu numai pent ru a se uni prin iubire intre ei cu Cuvantul Creator si conducator spre unirea in El ca bine, ci si contrar cerintei Lui, ramanand totusi legati, prin cuvantul lor contrazicator, cu semenii si cu Dumnezeu.

 

Parintele Dumitru Staniloae

 

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 8408

Voteaza:

Deosebirea celor trei Persoane ale unicei fiinte dumnezeiesti 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE