Stadii istorice si mistice in celebrarea euharistica a Cuvantului

Analizand marturiile crestine primare si cele referitoare la dezvoltarea ulterioara a cultului divin eclesial (pana in jurul secolului al XIV-lea), indiscutabila este centralitatea Euharistiei si interdependenta celor doua piese care compun drama liturgica. Atat cartile noutestamentare, cat si descrierile patristice ulterioare subliniaza ca, asa cum Euharistia - comemorarea Cinei de Taina si impartasirea sinaxei cu Trupul si Sangele Mantuitorului - era vitala experientei crestine, Liturghia Cuvantului - propovaduirea evanghelica si apostolica prealabila Euharistiei - descria cadrul absolut necesar savarsirii jertfei euharistice. Pornind de la principiul consecutiei liturgice, in cele ce urmeaza incerc o succinta prezentare istorica si mistica a primului sau element: celebrarea euharistica a Cuvantului.

Itinerarul istoric al proclamarii liturgice a Cuvantului

In primele trei secole de crestinism, ca ospat al intregii adunari, imposibil de celebrat in absenta membrilor acesteia (cf. Karl Christian Felmy, De la Cina de Taina la Dumnezeiasca Liturghie a Bisericii Ortodoxa. Un comentariu istoric, Deisis, 2004, pp. 56-57), Euharistia reprezenta actul par excellance de convocare si constituire a Bisericii. Adunarea tuturor membrilor comunitatii pentru Liturghie se realiza ca raspuns la chemarea Cuvantului lui Dumnezeu, convocarea divina si reactia eclesiala fiind exprimate prin inaugurarea slujbei in ambianta evocarii mesajului biblic. Dupa inventarul marturiilor liturgice vechi realizat de profesorul de confesiune evanghelic-luterana citat aici (din 2007 convertit la Ortodoxie), Clement Alexandrinul, Origen, Tertulian si Iustin Martirul atesta cantarea psalmilor, lectura Scripturii si predica. In functie de aceste actiuni se organizeaza intaiul plan al Liturghiei, regasindu-se in descrierea Faptelor Apostolilor (cf. 20, 7) despre adunarile duminicale pentru frangerea painii, evenimente cultice initiate prin intermediul propovaduirii apostolice a Evangheliei, noua lege a harului descoperita in lisus Hristos, implinire a promisiunilor divine anterioare.

Schema Liturghiei primare, oferita de sfantul Iustin Martirul in prima sa Apologie, este cea mai amanuntita, fiind prezentate succesiv doua celebrari ale Euharistiei, una baptismala (cap. 65) si una duminicala (cap. 67). In ambele situatii, se remarca interconditionarea proclamarii liturgice a Cuvantului si a slujirii euharistice. Liturghia este prilejul manifestarii comuniunii eclesiale, adunandu-i in acelasi loc pe toti membrii comunitatii. Adunarea se concentreaza asupra lecturilor biblice ("memoriile apostolilor si scrierile profetilor") si omiliei proistosului ("un cuvant de povatuire si un indemn la imitarea invataturilor" scripturistice). Daca in cap. 65, randuiala Botezului inlocuieste prima parte a Liturghiei, relatarea de la cap. 67 lamureste asupra principalelor elemente liturgice (edificatoare asupra datelor si terminologiei euharistice ale sfantului Iustin sunt si remarcile teologului german Felmy, pp. 27-37). Suprapunerea Botezului cu Liturghia Cuvantului trimite catre sensul catehumenal (pregatirea pentru Botez) al acesteia din urma. Celebrarea euharistica a Cuvantului coincide cu Liturghia catehumeilor, a caror concediere (dupa cum relateaza sfantul Ciprian si Tertulian) sau, in cele din urma, initiere, semnaleaza trecerea oficierii intr-un alt registru liturgic.

Un prim impact asupra evolutiei Liturghiei Cuvantului il au aparitia lacasurilor de cult, coroborata, odata cu trecerea timpului, cu obtinerea libertatii de credinta pentru membrii Bisericii si cresterea accelerata, dar superficiala, a numarului crestinilor, ce determina emanciparea treptata de rigorile selectiei prebaptismale si disparitia ineluctabila a catehumenatului. Etapa intrunirii membrilor adunarii devine parte integranta a ritualului liturgic, iar celebrarea euharistica a Cuvantului inceteaza a mai avea rol convocator, catehetic, chiar si recuperator (prezenta in cea de-a doua parte a Liturghiei a penitentilor si a candidatilor la botez, initial concediati deopotriva, nu se mai subordoneaza parcurgerii treptelor epitimiei, in cazul unora, si a stagiului de instruire, de catre cei din urma, ambele sustinute, verificate si validate de expresia liturgica a invataturii biblice).

Stabilirea unui canon scripturistic, axat pe epistolarul apostolilor a condus la preferarea scrierilor noi in dauna celor din Legea Veche, la randu-le estompate si marginalizate in randuiala liturgica. Mai mult, disputele doctrinare, cu un impact iminent asupra canonului liturgic, si-au pus amprenta asupra valentelor biblice ale programului antifonal din deschiderea Liturghiei, valente resemnificate dogmatic (e.g. imnul Monogenes/Unule-Nascut asociat Psalmului 145, apoi substituindu-l in intregime; Trisaghionul/Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte Fara-de-Moarte... introdus in pregatirea lecturilor din Noul Testament, incepand cu secolul V, ca si Monogenes -amanunte la Felmy, pp. 155-l60).

Metamorfoza liturgica aduce in debutul liturghiei invocarea Sfintei Treimi prin intermediul binecuvantarii mari, urmata de trei ectenii, rugaciuni si ecfonise, care incadreaza Antifoanele (Ps 102 [rezumat doxologic] -Monogenes - Fericirile sau Aparatoare Doamna) si preced Trisaghionul, lecturile din Apostol si Evanghelie, dar si predica, pregatite orant si dezvoltate in ectenia intreita si rugaciunea cererii staruitoare. Structura actuala este consecinta unui traseu complex si propune in subtext o evaluare mistica.

Liniamentul mistic al lecturilor biblice din cadrul Liturghiei.

 

Pentru fidelitate fata de forma originara a Liturghiei Cuvantului, legitimata de proclamarea si aprofundarea Scripturilor, ma voi orienta exclusiv asupra analizei lecturilor biblice. Momentul este marcat de salutul liturgic "Pace tuturor!", adresat de proistos credinciosilor, urmata de raspunsul comunitatii: "Si duhului tau!". Paul Evdokimov observa ca salutarea irenica este intalnita pe parcursul ritualului liturgic atat inainte de lecturile noutestamentare, cat si inainte de sarutarea frateasca/pacii si inainte de impartasire (Rugaciunea in Biserica de rasarit, Polirom, 1996, p. 174).

Este vorba de trei maniere de impartasire a harului Duhului lui Dumnezeu: prin si in comuniunea cu Logosul, in relatiile dintre madularele Bisericii si in comuniunea euharistica. Rugaciunea care precede si pregateste propovaduirea evanghelica si lectura apostolica ilustreaza angajarea oranta in evocarea pericopelor din Noul Testament: "Straluceste in inimile noastre, iubitorule de oameni, Stapane, lumina cea curata a cunoasterii dumnezeiesti si deschide ochii gandului nostru spre intelegerea evanghelicelor tale propovaduiri. Pune in noi si frica fericitelor Tale porunci, ca toate poftele trupului calcand, vietuire duhovniceasca sa petrecem, cugetand si facand toate cele ce sunt spre buna-placerea Ta. Ca Tu esti luminarea sufletelor si a trupurilor noastre, Hristoase Dumnezeule si Tie slava inaltam, impreuna si Celui fara de inceput al Tau Parinte si Preasfantului si bunului si de viata facatorului Tau Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin!".

De aceea, Alexander Schmemann spune ca rugaciunea "ocupa acelasi loc in taina Cuvantului ca locul pe care il ocupa epicleza in rugaciunea euharistica - pentru trimiterea de catre Tatal a Duhului Sau Sfant" {Euharistia. Taina imparatiei, Anastasia, 1993, p. 81). Astfel ca, se poate vorbi despre o lectura duhovniceasca a Sfintei Scripturi in inima liturgica a comunitatii eclesiale, o adevarata lectio divina: "Biserica e poporul sacerdotal, regal si profetic, a carui datorie prima este vestirea Cuvantului, adica actualizarea Scripturilor. [...] in fiecare liturghie a Cuvantului, pe masura credintei noastre textul se desfasoara sub ochii nostri si Hristos il explica inimilor noastre. Prin puterea Duhului Sfant, El ne face sa-l simtim actual pe masura credintei personale, a intensitatii invocarii, a rugaciunii comune. Iata de ce lectio divina trebuie sa fie precedata de un efort de rugaciune" (Enzo Bianchi, Cuvant si rugaciune, Deisis, 1996, p. 30).

Dialogul este continuat prin repetarea unor cuvinte cheie inaintea lecturarii din Apostol si Evanghelie. Exclamatiile "Cu intelepciune, drepti... !" si "Sa luam aminte!" atentioneaza asupra calitatii cuvantului apostolic si evanghelic, revelari sau intrupari ale intelepciunii ipostatice a lui Dumnezeu, Cuvantul divin, principiul personal ultim al marturiei scripturistice (Dumitru Staniloae, Spiritualitate si comuniune in Liturghia ortodoxa, Craiova, 1986, p. 194). Logosul divin se face cunoscut prin apelarea Scripturii vechi - realizata prin intonarea prochimenului, stihuri/versete din psalmi, zenitul proorociei si rugaciunilor vechi-testamentare, dar si descoperirea dinauntru a lui Hristos (Schmemann, pp. 77-79) -, si a celei noi, liturghia constituind spatiul unei situari unitare fata de cele doua testamente biblice (Staniloae, pp. 193-l94).

Despre ordinea lecturilor noutestamentare in liturghie, intai din scrierile apostolice, apoi din Evanghelie, Nicolae Cabasila (Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, 22) spune ca nu este intamplatoare, nici eronata, ci tine de viziunea Bisericii asupra marturiei Noului Testament. Nu se citeste Evanghelia mai intai, deoarece "cele graite de Domnul insusi ne infatiseaza aratarea Lui mai lamurit decat cele spuse de apostoli. Stim insa ca Mantuitorul nu a aratat oamenilor dintr-o data si pe dea-ntregul marirea puterii si a bunatatii Sale (aceasta o va face la a doua Sa venire), ci a inaintat treptat de la ce era mai nevadit la ceea ce era mai vadit. De aceea, este potrivit sa se citeasca Apostolul inaintea Evangheliei, vrand sa se arate astfel ca manifestarea Domnului in lume s-a facut treptat. Tot pentru acest motiv, lucrurile care amintesc aratarea Lui deplina sunt pastrate pentru partea de la urma a slujbei".

Lectura apostolica si cea evanghelica sunt tainic legai prin imnul prelung Aliluia si prin cadire. Cantarea si gesti sunt recunoasterea prezentei lui Hristos, care se vestesi pe Sine atat in Apostol, cat si in Evanghelie, in lumir tainica a Duhului lui Dumnezeu (Schmemann, pp. 80-81 De asemenea, este marcata valoarea oranta a lecturile sfinte, Scriptura fiind asimilata rugaciunii liturgic (Staniloae, p. 197). Or, valoarea prezentarii si receptarii Cuvantului li Dumnezeu in slujba liturghiei se descopera in predic legata organic de lectura Scripturii (cf. Bianchi, pp. 33-36 Poporul lui Dumnezeu este atentionat liturgic ("sa luai aminte!") in aceasta privinta: sunt deopotriva importan taina cuvantului si taina impartasirii cuvantului intrupa Decriptarea si comunicarea acestui aspect capital penti coerenta slujbei constituie sarcina omiliei liturgice. Predic este expresia legaturii intime dintre cele doua niveluri a liturghiei, punctul nodal al ingemanarii binecuvanta dintre Cuvantul vietii si viata Cuvantului, dintre Cuvant lui Dumnezeu "iesit din tacere" (Sfantul Ignatie Teoforu si rostirea/intruparea euharistica a Logosului divin.

Despre predica, parintele Schmemann spune ca "este automarturia Sfantului Duh, care traieste in Biserica si povatuieste la tot adevarul" (Euharistia, pp. 81-82). Predica "marturiseste ca acel cuvant a fost vestit, ascultat si primit. Predica nu este deloc o simpla explicare a unui pasaj din Scriptura, ea nu inseamna predicarea despre Evanghelie, ci predicarea Evangheliei insasi, deci a lui Hristos intreg. [...] Nu este cuvantul omenesc, ci este cuvantul lui Dumnezeu, este citirea Evangheliei in unitatea Bisericii peste care Se odihneste harul Duhului Sfant. Este marturia Cuvantului prin Duhul Sfant, care le-a deschis mintea sa priceapa Scripturile", iar credinciosii care asculta predica sunt in situatia ucenicilor calatori catre Emaus (Evdokimov, pp. 175-l76). "Adevaratul dar al cuvantului - darul bunei vestiri - nu este darul imanent al predicatorului, ci harisma Duhului Sfant, care se da in Biserica si Bisericii.

Adevarata buna vestire nu poate fi lipsita de credinta ca adunarea in Biserica este cu adevarat adunare in Duhul Sfant, unde acelasi Unic Duh deschide gura vestitorului si mintile pentru a primi cele bine vestite. [...] Marturia despre Iisus Hristos prin Duhul Sfant [este] continutul Cuvantului lui Dumnezeu, care alcatuieste esenta predicii. [...] De aceea, doar Biserica cunoaste si pastreaza sensul Scripturii, intrucat in taina Cuvantului, care se savarseste in adunarea Bisericii, Duhul Sfant vivifica trupul Scripturii, prefacandu-l in Duh si Viata. [...] A primi si a vesti Adevarul nu este posibil fara darul Duhului Sfant, iar acesta este darul intregii adunari. [...] in vechime, la propovaduirea proistosului adunarea raspundea cu solemnul Amin, marturisind prin aceasta ca a primit cuvantul, pecetluind unitatea sa in Duh cu proistosul" (Schmemann, pp. 83-85).

In intimitatea Logosului divin, comunitatea cere mila lui Dumnezeu, iar staruinta acestei cereri este motivata si de experienta milostivirii dumnezeiesti, care se amplifica in Liturghie odata cu anuntul plinirii Evangheliei Fiului lui Dumnezeu. Mila este Duhul Sfant (Sfantul Serafim din Sarov), chemat insistent sa plineasca Taina Cuvantului lui Dumnezeu intrupat in comuniunea sfintilor/in cele sfinte (tois hagiois/ta hagia). in cele din urma, dupa lectura evanghelica si aprofundarea ei omiletica, comunitatea euharistica se roaga pentru cei care "pazesc cuvantul Evangheliei, pentru cei care imita iubirea de oameni a lui Hristos" (Nicolae Cabasila, Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, 23).

Pentru a incheia...

Pe de o parte, revelatia liturgica a Logosului divin face din celebrarea Euharistiei, in totalitatea ei, o slujba cuvantatoare, Nicolae Cabasila observand ca in Liturghie preotul savarseste aducerea darurilor prin intermediul cuvintelor sfintitoare, impreuna cu intreaga comunitate oranta care conlucreaza prin cuvintele rugaciunii la lucrarea de sfintire harica a Duhului lui Dumnezeu (cf. Talcuirea Dumnezeiestii Liturghii, 51). Din aceasta perspectiva, Biserica pierde enorm prin actuala practica de citire "in taina" - mai exact in soapta sau in gand - a rugaciunilor Liturghiei, ignorandu-se principala conditie pentru euharistie: raspunsul la formularea liturgica a invitatiei divine continuta in pericopele Scripturii prin constituirea constienta a sinaxei rugatoare. Cu siguranta, functia revelatoare a slujbei cuvantatoare ar fi mai mult decat o evidenta teoretica, daca in practica liturgica actuala proistosul nu ar mai rosti rugaciunile in secret.

Pe de alta, in spiritul teo-poeticii lui Ruben A. Alves (Cartea cuvintelor bune de mancat sau Bucataria ca parabola teologica, Deisis, 1998) trebuie spus ca lecturile biblice din cadrul Liturghiei deschid apetitul pentru consumarea euharistica a Cuvantului Sfant. Asimilarea liturgica a canonului Scripturii, ca expresie a normei existentiale a Bisericii, face loc intalnirii cu viata adevarata impartasita euharistie.

preot Nicolae-Cristian CADA

Baraganul Ortodox

• Prefacerea darurilor in Trupul si Sangele lui Hristos
  Publicat in : Sfintele Taine
• Savarsirea si impartasirea Euharistiei
  Publicat in : Dogma
• Puterea de a savarsi Sfintele Taine
  Publicat in : Dogma
• Despre Euharistie
  Publicat in : Sfintele Taine