Ierurgiile, lucrare a Sfantului Duh in Biserica

Biserica este "locul" din care iradiaza harul lui Hristos in lume, transfigurand creatia si inaltand-o din "slava in slava" pana la stralucirea neasemuita a imparatiei lui Dumnezeu. Astfel Bise­rica este "centrul dinamic" al lucrarii de sfintire a lui Hristos pana la sfarsitul veacurilor, din a Carui "plinatate" intreaga omul si faptura au luat "har peste har" (Ioan 1, 16). Ca o permanenta Cincizecime, Biserica este locul mantuirii savarsite de Hristos "in mijlocul pamantului" (Psalm 73, 13) prin pogorarea neintrerupta a Duhului Sfant peste intreaga creatie, pe Care il invoca si-L impar­taseste oamenilor si lumii. Ea "lucreaza mantuirea lumii" in numele lui Hristos si cu puterea Sfantului Duh, ca ceea ce este "temelia si stalpul adevarului" (I Timotei 3, 15) si harului venit lumii prin Iisus (Ioan 1, 17). Ca mireasa a lui Hristos, Biserica prelungeste "logodirea" lumii cu Dumnezeu in creatie, pana ce aceasta in intre­gime va deveni "plinirea" Celui "Care plineste toate" (Efeseni 1, 23). Prin Sfintele Taine si prin ierurgii, ea impartaseste harul dum­nezeiesc prin care "tot omul ce vine in lume" "sa se mantuiasca si la cunostinta adevarului sa vina" (I Timotei 2, 4), iar o data cu omul sa se transfigureze intreaga faptura care pana acum suspina asteptand "infierea" noastra, a celor care am primit prin Jertfa si invierea Mantuitorului "parga Duhului" (Romani 8, 23). Intruparea lui Hristos la care a participat intreaga faptura, pamantul cu pestera, cerul cu steaua si omenirea prin Sfanta Fecioara Maria presupune "urcusul" intregii lumi spre Jertfa si invierea Mantuitorului, spre transfigurarea si innoirea ei pana ce va deveni "un cer nou si un pamant nou" (Apocalipsa 21, 1). Cu lucrarea Sfantului Duh, Biserica, prin Sfintele Taine, extinde in lume Jertfa si invierea Mantuitorului. Harul sfintitor pe care ea il impartaseste prin celelalte slujbe si rugaciuni nu poate fi insa despartit de lucrarea Sfantului Duh si de Jertfa si invierea Mantuitorului din care izvoraste puterea ei de a "umple lumea de stralucirea si slava lui Dumnezeu". Dar cum "nu se poate concepe viata bisericeasca fara preoti", lucrarea aceasta de impartasire a harului Sfantului Duh lumii este strans legata de harul preotiei sacramentale, prin care se "continua, in lume, insasi lucrarea de mantuire savirsita de Iisus ca Arhiereu, Profet si  imparat".

 

Inca din primul veac, "dupa cum rezulta din stirile pastrate de Sfantul Luca, in Faptele Apostolilor, cu privire la viata primilor crestini, nevoia de slujitori in fiecare biserica s-a facut sim­tita, la Ierusalim, indata dupa Pogorarea Sfantului Duh..., pentru ascultarea adevarului despre Iisus si savarsirea de rugaciuni..., de cuminecare si agapa frateasca", precum si pentru "celelalte acte de seama ale cultului religios al crestinilor, in epoca apostolica". Deci impartasirea harului dumnezeiesc, ca lucrare a Sfantului Duh si prezenta reala a lui Hristos pana la sfarsitul veacurilor (Matei 28, 20), implica lucrarea preotiei sacramentale in Biserica si pen­tru Biserica. "Credinciosul primeste, prin rugaciunile preotului lucrarea lui Hristos in ambianta Bisericii ca trup tainic al lui Hristos, plin de viata Lui. De aceea in ele iese in relief Duhul Sfant, Care ne face si subiectiv sa simtim prezenta si lucrarea lui Hristos, cu toate ca este nevazut". Astfel in Biserica omul si orice faptura se sfintesc "prin cuvantul lui Dumnezeu si prin ruga­ciune" (I Timotei 4, 5), savarsite de preot cu puterea lui Hristos si cu lucrarea Sfintului Duh.

 

Biserica, locul lucrarii Sfantului Duh

 

Biserica este plina de Duhul Sfant pentru ca, asa cum arata inca din secolul al II-lea , Sfantul Irineu, Sfantul Duh este unde este Biserica si Biserica este unde lucreaza Sfantul Duh ; "centrul celei de a doua zidiri a lui Dumnezeu, prin Fiul Sau, cu puterea Sfantului Duh este Biserica - trupul lui Hristos". Biserica este Cincizecimea in umanitate, prin care lucrarea harului necreat al lui Dumnezeu "se revarsa in umanitate si in intreaga creatie"; aceasta este impartasirea energiilor dumnezeiesti necreate, in care este prezent insusi Dumnezeu in sufletul nostru si in lume. "Dar harul ni se impartaseste de Duhul prin Hristos, adica prin umanitatea indumnezeita a lui Hristos slavit, prin inviere si inaltat intru slava la ceruri, de-a dreapta Tatalui (Romani 5, 17, 20, 21; 6, 23).

 

Duhul Sfant este deci Cel care face din Biserica - acest cen­tru al celei de a doua zidiri a lui Dumnezeu -, prin Hristos, "un sacrament sau Taina a unirii cu Dumnezeu si anume Taina prin­cipala si generala". Asa cum spunea Origen, Biserica deci nu este plina numai de Sfantul Duh, ci prin lucrarea Sa in Biserica - Trupul tainic al lui Hristos, ea este "plina de Treime", pentru ca intreaga ei viata si lucrare "este patrunsa, pana in cele mai adinci fibre ale  ei,   de  Treimea  cea   mai   presus   de   fire".   Hristos   "a   plantat prin Crucea Sa, in lume, viata Sa" incat cu adevarat "pe Cruce a fost anticipata Cincizecimea Duhului Sfant in umanitate, in Biserica", a Carui lucrare sfintita impartasita prin Sfintele Taine este legata astfel de Golgota, pentru care fapt "toate Tainele Bisericii izvo­rasc din Crucea lui Hristos". Nicolae Cabasila in acest sens su­bliniaza : "Care este efectul si rezultatul suferintelor, propovaduirii si actelor lui Hristos? ... Nimic altceva decat coborarea Duhului Sfant asupra Bisericii. Ea trebuia sa aiba loc". Deci Biserica este locul prezentei lui Hristos in lume prin lucrarea Sfantului Duh, cele doua brate ale Parintelui ceresc intinse spre lume. "In timpul slujirii pamantesti a lui Hristos relatia oamenilor cu Duhul Sfant nu se efectua decat prin si in Hristos; dimpotriva, dupa Cincizecime, relatia cu Hristos nu se efectueaza decat prin si in Duhul Sfant". Deci in Biserica lui Hristos nu se poate face o separatie intre lucrarea Sa si cea a Duhului Sfant, pentru ca "Bise­rica este Trupul lui Hristos si plenitudinea Duhului deodata". "Biserica este Trupul lui Hristos in care pulseaza viata, Duhul Sfant, adica este plina de lucrarea Duhului celui "datator de viata". Si viata ei este deci sfintenia Duhului Sfant si curatia care au izvorat lumii din coasta lui Hristos. Comuniunea oamenilor cu Dumnezeu, ca madulare ale Trupului lui Hristos, prin Duhul Sfant in Care ei se sfintesc si primesc prin Sfintele Taine harul dum­nezeiesc, este o comuniune si o comunitate sacramentala. Biserica deci este o comunitate teandrica sacramentala, intemeiata de Hristos, a carei viata este comuniunea cu Sfantul Duh, comuniune de iubire si sfintire a oamenilor prin impartasirea harului dumnezeiesc. "Savarsitu-s-a", rostit de Iisus pe cruce, se rasfrange prin Duhul Sfant asupra intregii umanitati si lumii, innoind intreaga zidire, iar Biserica este centrul acestei a doua zidiri pe care o savarseste Dumnezeu in Hristos prin lucrarea Sfantului Duh pana la sfarsitul veacurilor.

 

Sfintele Taine si Ierurgiile Bisericii

 

"Ceea ce a fost sfintit in trupul Mantuitorului primim si noi prin Sfintele Taine, incat moartea nu ne mai poate robi". In acest sens ele "sunt prelungirea vizibila a Lui si a actelor mantuitoare savarsite de El prin Trupul Sau", adica a lui Hristos, Arhie­reul Care a strabatut cerurile cu Jertfa Sa pe Cruce, "ramanand mai departe in stare de continua daruire". El este savarsitorul tutu­ror Tainelor. "Dar Hristos Care savarseste Tainele este prezent si lucreaza in ele asupra Bisericii si asupra celor ce le primesc, prin Duhul Sau cel Sfant, prezent ipostatic si cu toata bogatia vietii dumnezeiesti in Biserica, de la Cincizecime. Deci Hristos patrunde in noi, prin Sfintele Taine, nu singur, ci impreuna cu Duhul". Dupa Nicolae Cabasila Tainele sunt "viata lui Hristos in Biserica prin Duhul si in acelasi timp continua si multipla daruire a lui Hristos prin Duhul, crestinilor, in Biserica". De aceea nu putem "vorbi de Biserica fara de har sau fara Duhul Sfant. Prin coborarea Duhului Sfant a luat fiinta Biserica" - Trupul tainic al lui Hristos. De aceea, "harul este constitutiv Bisericii" pentru ca prin harul Sfan­tului Duh "se constituie, se perpetueaza, se adanceste si se imbo­gateste Biserica in viata cea nesfarsita a lui Hristos".

 

Viata Bisericii este viata in Hristos si in Duhul, iar lucrarea ei este rasfrangerea sfinteniei lui Dumnezeu peste lume, prin care se pogoara "cerul pe pamant", incat "numai in Biserica, in lumina Sfintelor Taine, impreuna cu toti fratii nostri, in fata dumnezeiescului altar si a impartasirii cu Trupul si Sangele Sau, vietuirea noastra cresti­na se imbogateste si creste spre desavarsire... In acest chip Biserica este chezasia sfinteniei si mantuirii noastre, cum Se roaga Mantuitorul: "Pentru ei, adica pentru noi, Eu Ma sfintesc pe Mine Insumi, ca si ei sa fie sfintiti intru adevar" (Ioan 17, 19)". Iar Duhul Sfant este "Duhul adevarului", prin Care dobandim "adevaratele izvoare ale mantuirii noastre". Prin puterea sfintitoare a Bisericii, in care este prezent Hristos si Sfantul Duh in mod real, ne "impodobim viata, familia, locasurile de rugaciune cu podoabele slavei dum­nezeiesti cu podoaba cea negraita a Duhului Sfant". Astfel "fiecare Taina da o putere pentru trebuinta generala a omului in vederea mantuirii de veci. Mai bine-zis, Hristos, cu Care se uneste omul in fiecare dintre aceste Taine, lucreaza in el conform trebuintei lui deosebite".

 

Dar viata crestina in cresterea ei duhovniceasca se adapa continuu din legatura mereu improspatata cu Dumnezeu. Viata cu greutatile si piedicile ei intrerupe "dialogul" sau continuu cu Dumnezeu, bolile si neputintele inerente firii umane il fac sa nu poata arata intotdeauna iubirea sa catre Dumnezeu, Care-l cople­seste "cu iubirea Lui aratata in actele de ajutor, de intarire" pe care I le cere credinciosul. Astfel "crestinul simte cu atat mai mult nevoia sa se adauge la rugaciunile sale individuale, rugaciunile preotului facute in fata sa, cu cat simte ca preotul este investit pen­tru aceste rugaciuni cu un dar deosebit, deci cu o trimitere speciala de la Hristos, si aceasta inseamna ca rugaciunile lui se vor bucura de o ascultare deosebita de la Hristos". In acest fel "ajutoarele ce ni se dau in imprejurarile concrete ale vietii noastre ne vin obiectiv de la Hristos, sau prezenta lui Hristos aflat in noi de la primirea Tainelor se face activa in tot felul de imprejurari si tre­buinte cunoscute ale noastre, daca voim sa ramanem in ambianta Bisericii, fapt pe care il aratam rugand pe preot sa-I ceara activa­rea acestei prezente". Fiecare membru al Bisericii si toti la un loc traiesc prezenta vie a lui Hristos prin rugaciunile preotului care, in numele comunitatii ecleziale, invoca Sfantul Duh pentru ajutorul fiecaruia, raportat la nevoile pe care le are pentru a se integra comuniunii Bisericii in afara careia nu este mantuire. "Izvorul sfinteniei si al mantuirii noastre este prezent in fiecare familie crestina, prin lucrarea si iconomia lui Dumnezeu, prin Arhiereul nostru cel Mare, Mantuitorul Iisus Hristos, "Care a strabatut ceru­rile" facandu-ne partasi sfinteniei Sale, Bisericii Sale si bunatatilor Sale (Evrei 4, 14). "Preotul cel Mare" (Evrei 10, 21), Care a impar­tasit Sfintilor Apostoli preotia cea netrecatoare si tuturor celor ce cred in El "lucrarea preotiei imparatesti" (I Petru 2, 9) 30, este Cel care ne sfinteste si ne implineste cererile noastre prin rugaciunea preotului. "Astfel ierurgiile au un loc de mijloc intre Taine si rugaciunile individuale ale crestinului. Ele se refera la multiplele trebuinte concrete ale omului, ca si rugaciunile lui individuale. Dar fiind savarsite de preot, aduc o implinire mai sigura a celor cerute, caci in rugaciunea preotului e prezenta Biserica, in numele careia el se roaga si face rugaciunea pentru credinciosi, in baza unei tri­miteri speciale a lui Hristos". Ierurgiile presupun lucrarea preotiei lui Hristos in Biserica, prin urmasii apostolilor, adica si ele sunt legate de Jertfa Sa, luand puterea harului, prin care "sustin vie legatura credinciosului cu Biserica, sustin constiinta ca Hristos e in noi mai deplin cand tinem legatura vie cu Biserica, sustin con­stiinta ca Hristos ne vrea in alipirea la El solidari, cu toti cei ce cred in El, formand trupul tainic al Lui". Astfel una din carac­teristicile unora dintre ierurgii este ca nu se savarseste pentru o singura persoana ci pentru mai multe, adica ni-L arata pe Hristos lucrand si azi nevazut in mijlocul multimii. Caci El voieste sa inta­reasca prin aceasta nu numai o legatura aparte cu fiecare dintre noi, ci si sa ne tina uniti intre noi in jurul Lui. El ne vrea adunati prin unele dintre ierurgii ca si prin Sfanta Liturghie". Prin ierur­giile  Bisericii,  fiecare  se  face  partas  comuniunii  lui  Hristos,   asa cum "privindu-ne si vazandu-ne unii pe altii la Sfanta Liturghie devenim mereu fii buni ai Aceluiasi Tata ceresc si ai aceleiasi Mame care este Sfanta noastra Biserica", deci in comuniunea noastra umana dar si in solidaritate cu intreaga faptura, care "este harazita indumnezeirii, prin lucrarea Duhului Sfant si a lui Hristos, in Biserica slavei lui Dumnezeu. Sfantul Maxim Marturisitorul vorbeste chiar de o Liturghie cosmica, la care ia parte intreaga faptura a lui Dumnezeu. Marea familie a Bisericii este nucleul purificator al intregii creatii, care devine astfel plina de harul lui Dumnezeu". Asadar intr-o anumita legatura cu aceasta sta si aceea ca "unele ierurgii se savarsesc nu in locasul bisericesc, ci in lar­gimea naturii, aratandu-ne ca asa cum ea a fost creata de Dum­nezeu, asa poate fi si readusa la sfintenie. Tot universul poate fi o biserica a lui Dumnezeu prin rugaciunea si prin lucrarea lui Hristos, ca raspuns la rugaciuni.

 

Tot universul a fost creat pentru om sau pentru ca omul sa se intalneasca in el cu Dumnezeu, cum spune Sfantul Maxim Marturisitorul in "Mistagogia". Monahul rus Silvan zice : "Pentru cel ce se roaga neincetat, lumea intreaga devine biserica", adica "fereastra luminoasa deschisa catre alte ceruri". Ierurgiile creeaza prin puterea sfintitoare pe care o imparta­sesc omului si creaturii comuniunea izvorata din "binecuvantarea si plinatatea" harului lui Dumnezeu care este viata, cum o spune atat de frumos Meister Eckhart: "Cand Dumnezeu priveste creatia El ii da prin aceasta viata, cand creatia priveste la Dumnezeu ea pri­meste prin aceasta viata". "Solidaritatea de fapt a preotului cu lumea si a lumii in structura ei in actul ierurgic aduce dupa sine o bogatie harica coplesitoare ce poate sa inalte zidirea la acea frematare de bucurie dumnezeiasca", pentru ca Hristos, cu ade­varat, prin lucrarea Sfantului Duh, "a facut lumea intreaga Biserica si Biserica Ortodoxa, prin ierurgiile savarsite in natura, face la fel. Omul curat sfinteste locul, dar si locul sfintit ajuta la sfintirea omului".

 

Ierurgiile  in viata  Bisericii

 

Ca si in Taine, in ierurgii formula prin care "preotul nu numai cere, ci si constata ca cererea se implineste", insotind in­dicarea cererii lui "cel putin prin semnul sfintei cruci si prin invocarea Sfintei Treimi", este incadrata intr-un anumit ritual. Astfel ierurgiile ca si Tainele sunt legate de cultul divin, aceasta forma sacramentala si de lauda de propoveduire a Cuvantului lui Dumnezeu, a invataturii Mantuitorului nostru Iisus Hristos. Lumina stralucitoare a harului dumnezeiesc este ascunsa si simbolizata in acelasi timp de un val, de ceea ce este vazut in Taine si ierurgii si care face parte din intregul actelor chenotice ale iconomiei lui Dumnezeu prin care El isi arata lucrarile potrivit starii Bisericii, din intregul actelor cultice prin care Biserica isi exprima bucuria de a cere si de a fi dobandit deja "painea Duhului" (Romani 8, 23), traind in Hristos, transfigurat si slavit.

 

De fapt intregul cult al Bisericii in primele zile ale cres­tinismului era legat de Euharistie, dupa care urma "o Liturghie a Sfantului Duh. "Dupa Liturghia lui Hristos urma o adevarata Litur­ghie cu prezenta reala si impartasirea", harului mantuitor al Sfantu­lui Duh, prin Taine si ierurgii, prin harisme si alte daruri minunate. Bogatia vietii cultice, a acestei "Liturghii a Sfantului Duh", consti­tuita in jurul Euharistiei, prelungind prezenta si lucrarea lui Hristos prin comuniunea Sfantului Duh, precum si caracterul liturgic al consacrarii crestine in Biserica primara sunt ilustrate "in primul rand de frecventa termenilor specifici liturgici in scrie­rile Noului Testament".

 

Intreaga viata cultic-liturgica a Bisericii, legata  de sarbatorirea duminicii, deci  de  Euharistie, se manifesta nu numai prin "lecturi,  cantece,  omilii si rugaciuni",  intalnite des  in martu­riile  noutestamentare,  ci si  prin binecuvantari.   In  Sfintele  Evan­ghelii Mantuitorul  insusi  este  infatisat  in repetate randuri savarsind binecuvantari asupra persoanelor si lucrurilor" si aceasta desigur legata de adevarul ca ele "reflecta nu numai ceea ce a zis sau   a   facut   Mantuitorul,   ci   si   viata   Bisericii   din   epoca   apos­tolica".    Sfantul    Marcu    ne    spune    ca    Apostolii,    cu    puterea Sfantului Duh data lor de Hristos, vindecau pe cei bolnavi, ungandu-i cu untdelemn (Marcu 6, 13), iar in salutarile din epistole fara mare greutate se poate  observa ca  sunt  de fapt formule liturgice  si  de binecuvantare. Chiar  Constitutiile apostolice   ne   arata   ca  episcopii si  preotii  binecuvantau  pe  credinciosi  la  slujbe   si  in   afara  aces­tora;   aflam   si   o   formula   de   binecuvantare   a   episcopului   de   la sfarsitul   Sfintei   Liturghii.    De   asemenea   ei   binecuvantau    sau ; sfinteau  lucruri   "prin   cuvantul   lui   Dumnezeu   si   prin  rugaciuni"  (I Timotei  4,  5), cum era sfintirea untdelemnului folosit la Taina , Maslului (Marcu 6, 13 ;  Iacob 5, 14), la Taina Mirungerii (II Corinteni   1,   21-22;    I   Ioan   2,   20,27),   sau   in   alte imprejurari - cum spune  Sfantul   Dionisie   Areopagitul, sfintirea   apei   Botezului "baia apei prin cuvant" (Efeseni 5, 26) sau "apa curata" (Evrei 10, 22), prin care  se curatesc  "inimile  de  orice  cuget"  si  se  spala trupul de   orice   intinaciune.    Sfantul   Ignatie   Teoforul spune ca  prin patima Mantuitorului a fost "curatita" apa, ceea ce arata practica sfintirii apei Botezului. Pe langa  sfintiri si bine­cuvantari se mai intalnesc vindecari de bolnavi (Fapte 3, 1-9; 14, 8-10 si 28, 8) si exorcisme, adica alungari de demoni (Fapte 16,  16-18). Chiar Sfantul Apostol Pavel vorbeste de "darul vindecarilor" (I Corinteni 12, 9 si 28), ceea ce este o marturie ca in Biserica primara erau "si alte randuieli pentru vindecarea bolnavilor, adica ierur­gii. Gesturile si cuvintele savarsitorilor acestor ierurgii se inspirau, desigur, din gesturile si cuvintele Mantuitorului la vindecarea bolnavilor".

 

In vindecarea copilului lunatic are loc un  exorcisim, ca la fie­care Botez, in care are loc o "moarte" si o "inviere". "Iar copilul a ramas ca mort, incat multi ziceau ca a murit. Iar Iisus l-a apucat de mana si l-a ridicat, si el s-a sculat" (Marcu 9, 26-27). In aceasta privinta "textul evanghelic ofera elemente importante pen­tru teologia si practica baptismala, arata necesitatea Botezului co­piilor ; atesta valoarea marturisirii credintei de catre nas etc, precum si despre existenta exorcismelor prebaptismale". Pana in secolul al IV-lea insa lipsesc marturiile privind randuiala si for­mulele acestor ierurgii; Sfantul Iustin Martirul si Filosoful nu ne da nici un text, nici o formula de rugaciune, desi aminteste de slujbele bisericesti avand in centrul lor Sfanta Liturghie. Doar Sfantul Clement Romanul in Epistola I catre Corinteni, pas­treaza o parte dintr-o Liturghie care, prin limba sa liturgica, ne ofera "un document atat de vechi si atat de autorizat ca ritualul prezentat de Sfantul Iustin avea o intrebuintare generala in aduna­rile crestine". Surprinzatoare este asemanarea dintre textul rugaciunii Sfantului Clement si litia pentru toata nevointa din randuielile Bisericii : "Cel Sfant, Care intru sfinti Te odihnesti, Cel ce umilesti trufia celor mandri, Cel ce risipesti sfaturile nea­murilor, Cel ce ridici pe cei smeriti la inaltime si smeresti pe cel inalt, Cel ce imbogateste si faci sarac, Cel ce ucizi si faci viu, singurul binefacator al duhurilor si Dumnezeul oricarui trup, Cel ce privesti in adancuri, Cel ce vezi faptele omenesti, ajutorul celor in primejdii, Mantuitorul celor deznadajduiti, fa­catorul si ocrotitorul oricarui duh, Cel ce inmultesti neamurile pe pamant si din toate ai ales pe cei ce te iubesc pe Tine, prin Hristos, Fiul Tau cel iubit, prin Care ne-ai invatat, ne-ai sfintit si ne-ai cinstit, pe Tine Te rugam Stapane, fii ajutorul si sprijinitorul nostru. Mantuie pe cei dintre noi care sunt in stram­torare ; pe cei smeriti miluieste-i, pe cei cazuti ridica-i, celor din nevoi arata-Te, pe cei bolnavi vindeca-i, pe cei rataciti din poporul Tau intoarce-i, satura pe cei flamanzi, slobozeste pe cei legati dintre noi, ridica-i pe cei slabi, mangaie pe cei slabi la suflet, ca toate neamurile sa Te cunoasca pe Tine ca Tu esti singurul Dumnezeu si Iisus Hristos Fiul Tau, iar noi poporul Tau Si oile pasunii Tale". Aceasta atesta ca in Biserica din epoca post-apostolica pana in secolul al IV-lea se oficiau, pe langa Taine si ierurgii pentru toata trebuinta, sfintiri, binecuvantari si exorcisme, toate avand drept scop consolidarea unei vieti sfinte si curate a tuturor membrilor Bisericii prin rugaciunile slujitorilor Altarului,    amintiti   "in   cele   mai   vechi   dociimente", ca "cei care au fost pusi episcopi de Apostoli sau intre timp de alti barbati vrednici, cu aprobarea intregii Biserici si care au slujit turmei lui Hristos". Faptul ca pana in secolul al IV-lea martu­riile privind ritualul si formulele acestor ierurgii lipsesc se datoreaza persecutiilor. "Cu exceptia Sfantului Iustin si a lui Tertulian, apologetii n-au vorbit despre Sfintele Taine" si despre ierurgii, adica de viata liturgica. "Ei au evitat discret aborda­rea acestei probleme intai gratie disciplinei arcane pe care erau obligati s-o pazeasca cu strictete". Astfel felurimii riturilor pagane erau prezentate "rituri putine, curate, frumoase", din care insa nu lipsesc referiri si la unele ierurgii, cum ar fi exorcismele prebaptismale. Desigur ca dintre ierurgii pomenirea mortilor si ingro­parea "cu lauda Domnului", cum spune Aristide din Atena, o atesta formula liturgica a lui Clement Romanul : "Stapanul duhu­rilor si Domnul a tot trupul", intalnita in rugaciunile noastre de astazi, rugaciunile pentru cei in nevoi de mijlocire a harului dum­nezeiesc, care e bunavointa, dragostea si puterea cu care Dumnezeu face bine omului si intregii lumii, de mijlocire a unora pentru altii spre dobandirea celor de folos sufletesc, rugaciunile pentru intreaga Biserica si pentru intreaga lume sunt amintite intre randuielile Bisericii - "rezerva adevarului" -, infrumusetate cu stralucirile Pastilor - "Taina cosmica si universala" -, avand puterea Crucii, aceasta "impletitura cosmica", pe care s-a savarsit de Hristos mantuirea lumii, prin Jertfa Sa adusa Tatalui ce copleseste lumea ca "o extindere dumnezeiasca care se intinde in toate si pretutindeni", cum spunea Meliton al Sardelor. Aceste rugaciuni cu timpul dezvoltandu-se au rodit bogatia liturgica, tezaurul de nepretuit al Bi­sericii, asa cum "omiliile liturgice pascale ale lui Meliton au devenit puncte de plecare pentru crearea poeziei bisericesti, in special a condacelor de mai tarziu. Omilia despre Pasti a alcatuit baza slujbei din Vinerea Mare". Astfel crestinii, care, din cauza persecutiilor din primele veacuri, "fugeau in pustie si in paduri sau se ascun­deau la morti, in catacombe, pentru ca acolo in adunari mici, la lumina unui opait de lut, sa-si savarseasca slujbele lor dumnezeiesti, sa asculte cuvantul lui Dumnezeu si sa se impartaseasca cu Sfintele Taine", nestiind "daca nu cumva ii va ajunge aceeasi soarta ca si pe aceia, ale caror nume le pomeneau la Sfanta Liturghie, ca uce­nici si marturisitori, ale caror morminte simple cu inscriptii neiscusite le inconjurau", au avut in rugaciunile lor multe imne si cantari ca "Mareste suflete al meu pe Domnul" al Sfintei Fecioare Maria, "Acum libereaza pe robul Tau, Stapane..." al dreptului Simeon, pre­cum si imnul lui Zaharia, tatal Sfantului Ioan Botezatorul, "Bine este cuvantat Domnul Dumnezeul lui Israel...", compuse sub inspi­ratie, o data cu ivirea celor dintai zori ai crestinismului, carora s-au adaugat "cantarile duhovnicesti" de care aminteste Sfantul Apostol Pavel. Nu mai putin Apocalipsa (5, 9) "ne lasa sa intre­vedem restul unui imn liturgic in acea cantare "noua", "intonata de cele patru fiinte si douazeci si patru de batrani". Chiar Sfantul Vasile cel Mare spune despre "Lumina lina" ca "poporul repeta aceasta cantare veche si nimeni n-a invinuit vreodata de impietate pe cei ce-l canta". Iar o data cu acestea ei au avut anumite formule scurte de doxologii ca "Slava Tie in veci" sau "Ca a Ta este slava si puterea prin Iisus Hristos in veci", intalnite in epistolele Sfan­tului Apostol Pavel, in Didahia celor doisprezece apostoli si in scrierile post-apostolice, "Doamne miluieste" si celelalte pe care nu le putem gandi ca separate de Tainele si ierurgiile bisericesti in care sunt intalnite astazi, intr-o forma desigur mai elaborata. Asadar formulele treimice, credinta ca prin Iisus Dumnezeu a sa­varsit "a doua creatie a lumii", ziua a opta fiind "incepatura acestei alte lumi", ca prin lucrarea harului Duhului Sfant in lume si in Biserica «lui Hristos, lumea se inalta spre transfigurare si innoire prin rugaciunile crestinilor, sunt marturii ale existentei dintotdeauna a ierurgiilor in viata Bisericii.

 

Teofil din Antiohia spune ca prin "ungerea cu ulei este si intarire sau rezistenta, dar mai ales podoaba pentru o casa, o corabie, un turn, un atlet si orice alt lucru. Aerul si tot pamntul de sub aer par a fi unse cu lumina si suflare... Tu nu vrei sa fii uns cu uleiul lui Dumnezeu?".

 

Aceasta putere transformatoare pe care o are Biserica de la Hristos prin Duhul Sfant, ei o faceau lucratoare asu­pra lumii prin "cultul duhovnicesc", de care vorbeste Atenagora Atenianul, pentru a inalta omul si lumea la starea de imparatie a lui Dumnezeu, de templu si biserica a Creatorului ei, sfintind viata si trebuintele omului si natura inconjuratoare incat puterea raului sa fie biruita de harul lui Dumnezeu, asa cum spunea Teofil al Antiohiei : "Cand omul nu va mai face raul, animalele vor fi si ele restaurate in starea de blandete, de la inceput". Ierurgiile deci nu lipseau din viata crestinilor care, cum spune Apoloniu, faceau  "zilnic milostenii",  rugandu-se  "in fiecare zi lui Dumnezeu, Stapanul cerului si al pamantului". Astfel "intreaga lume e o singura casa" pentru Dumnezeu, iar "Biserica naste fara incetare pe Hristos in inima sa" si in inima lumii, ceea ce implica o cres­tere infinita a vietii dumnezeiesti, in sanul Bisericii si al creatiei, "care se revarsa asupra tuturor. Biserica imparte bunurile ei prin harul lui Dumnezeu", pentru ca "tot ceea ce se face in Bise­rica se face prin Sfantul Duh", fiind ea insasi "lucrarea Sfantului Duh". Prin ierurgiile Bisericii, care nu pot fi concepute fara Sfintele Taine, se intareste viata fiecarui membru al ei, cu pute­rea sfintitoare a Sfantului Duh, spre a trai un "nou fel de viata, acela al lui Hristos", cum spune Clement Alexandrinul, iar lumea devine cu adevarat "templul lui Dumnezeu", in care se oglindeste sfintenia si stralucirea zilei a opta - "incepatura lumii noi" -, fiind adevarata zidire si renastere a creatiei in "bogatia harica cople­sitoare", care face ca intreaga zidire a lui Dumnezeu, in frunte cu omul, sa ia parte la acea Liturghie cosmica de care vorbeste Sfantul Maxim Marturisitorul.

 

Ierurgii  legate de savarsirea sfintelor  taine

 

Cea mai importanta Taina pentru crestinii primelor veacuri, Botezul, prin care se punea inceput unei noi vieti, pentru viata Bisericii a insemnat insa si "rodirea" Jertfei de pe Golgota si imbracarea intregii omeniri in slava invierii Domnului. De aceea si ierurgiile prebatismale s-au bucurat de o atentie deosebita, fiind mentionate chiar de Sfantul Evanghelist Matei (17, 14-21), Marcu (9, 14-29) si Luca (9, 37-43). Ele aveau, ca si astazi, nu numai caracter de exorcisme insa. Asa cum ne infatiseaza o icoana din secolul al VI-lea, desigur redand o realitate devenita traditionala in viata Bisericii, privind raportul dintre mama si copil. Mama care a nascut "poarta inca vreme de 40 zile pe prunc in inima ei", iubirea lui Dumnezeu fata de noua faptura gaseste larg ecou si in sufletul ei. "Drumul pe care il va urma copilul in lume va fi si drumul ei. Cea dintai cale insa pe care o va strabate, va fi aceea de la locul in care a deschis ochii pe pamant, in vatra casei, si pana la biserica, unde va primi Taina Botezului". Astfel randuiala din ziua intai cand femeia naste pruncul, cu sfintirea apei, este "in legatura nemijlocita cu lucrarea de pregatire a pruncului nou-nascut pentru Botez", cea din ziua a opta dupa nastere, cu insemnarea numelui   si   inchinarea   pruncului   la   icoana   Maicii  Domnului,   un simbol  ca   "Biserica   intampina   copilul  ca  pe   o   faptura   creata   in vederea vesniciei", pentru ca ziua a opta este" simbolul imparatiei lui Dumnezeu, si   imbisericirea  pruncului cu  rugaciunea  curatirii lehuzei la 40 de zile de la nastere,  cand  mama  "aduce  pe  noul-nascut ofranda lui Dumnezeu, inchinandu-l la altar", act prin care "fiul ei intra in oarecare legatura cu marea comunitate de viata si de  iubire  pe   care   Cuvantul  lui  Dumnezeu  intrupat  o   alcatuieste impreuna  cu credinciosii   Sai",   sunt  ierurgii prebaptismale   de   o deosebita importanta. Ele subliniaza un adevar de netagaduit - le­gatura "dintre nasterea din Tatal, fara mama, din planul vesniciei si nasterea din Mama,  fara  tata,  pe pamant",  adica  "maternitatea Fecioarei,  apare drept figura omeneasca  a paternitatii divine ves­nice".   Mantuirea   lumii   este   legata   de   maternitatea   femeii,   de aceea mantuirea  pruncului   a  carui  pregatire  pentru  Botez este in acelasi timp o pregatire si pentru mama, care, asemenea Mantuitorului Care a postit 40 zile inainte de a-si incepe predica publica, se nevoieste cu intreaga ei fire materna pentru a-l pregati 40 de zile pe prunc spre a primi slava imparatiei lui Dumnezeu.

 

Exorcismele prebatismale insa ocupa un loc aparte, fiind mentionate nu numai in Sfintele Evanghelii ci si in scrierile post-apostolice. Aristide din Atena spune ca nasterea la crestini e inso­tita de "lauda lui Dumnezeu". Sfantul Iustin Martirul si Filosoful arata ca aceasta lauda a lui Dumnezeu consita in pregatirea pruncului pentru primirea Tainei Botezului. Catehumenatul era o perioada de post, rugaciune si pocainta, de marturisire a pacatelor. Dar cum putea fi vorba de marturisirea pacatelor ca Taina inainte de primi­rea Botezului? Sfantul Ciprian al Cartaginei ne arata insa ca "in prima parte a Tainei Botezului se renunta la cele ale lumii", adica e vorba de exorcisme, pentru ca in a doua parte se rosteste deja Simbolul de credinta. Si cum Simbolul e mai putin probabil ca se rostea prin intrebari si raspunsuri, inseamna ca dupa rugaciuni urmau intrebarile care se pun si astazi inainte de Botez in randuielile acestor exorcisme. Tot legate de Taina Botezului sunt sfintirea apei, despre care se aminteste si in Noul Testament (Efeseni 5, 26 si Evrei 20, 22), sfintirea untdelemnului si tunderea parului la sfarsit. In legatura cu cea de-a doua Taina, Mirungerea, sfintirea Mirului in Joia Mare este tot o lucrare sfin­titoare a Bisericii, savarsita de Sinodul unei Biserici autocefale. Centrul si culmea vietii crestine, cea care presupune si intareste unitatea de credinta, Sfanta Euharistie, pe care Sfantul Ignatie Teoforul o numeste "leacul nemuririi" este insotita de asemenea de ierurgii: binecuvantarea darurilor la proscomidie, incheiata cu bine-cuvantarea tamaiei si cadirea altarului si cu rostirea unor rugaciuni, iar in timpul Sfintei Liturghii, spre sfarsit, binecuvantarea caldurii si a anaforei. Taina Cununiei este insotita de logodna cu binecuvan­tarea inelelor si, ca simbol al vechii traditii de a se impartasi mirii cu Trupul si Sangele Mintuitorului in ziua nuntii, binecuvantarea paharului cu vin. Dupa opt zile de la cununie tinerilor la biserica li se face o molifta de catre preot ca sa fie ei binecuvantati si sa li se trimita ingerul pazitor "care sa-i pazeasca de orice ratacire pana la sfirsit". Taina Hirotoniei este, de asemenea, insotita de ierurgii: hirotesiile in citet si din ipodiacon, prima avand pe langa rugaciunea rostita de arhiereu si lucrarea sfintitoare a tunderii pa­rului. Si hirotesiile, care se primesc dupa hirotonia in diacon sau preot, sunt tot lucrari sfintitoare ale Bisericii, avand menirea de a da un scop anume si incununare a lucrarii preotiei, prin rugaciu­nea Bisericii. La Sfantul Maslu, desi nu se citeste o rugaciune anume pentru binecuvantarea fainii, poate fi socotita ca o ierurgie inso­titoare a Tainei aceasta, ca si randuielile pregatitoare pentru primi­rea Tainei Spovedaniei, ca pentru un al doilea Botez, pentru a reveni in unitatea Bisericii, in legatura cu care Sfantul Policarp cerea duhovnicilor : "Fiti, dar, si voi cu masura in aceasta pri­vinta ; nu-i socotiti ca dusmani pe unii ca acestia, ci chemati-i ca pe niste madulare bolnave si ratacite, ca sa mantuiti trupul vostru al tuturora. Facand asa, va ziditi pe voi insiva". Aceste rugaciuni, binecuvantari si multumiri, legate de viata sacramentala a cresti­nilor primelor veacuri, amintite de Sfantul Iustin Martirul si Filo­soful doar cu titlu generic, sunt ierurgiile care, inca din zorii crestinismului, au intarit viata membrilor Bisericii in trairea sfin­teniei si harului aduse lumii de Mantuitorul Iisus Hristos, prin lu­crarea "Mangaietorului" a toata neputinta, in comuniunea Bisericii slavei Sale, "in care stand, in cer ni se pare a fi".

 

Ierurgii legate de importantele momente ale vietii omului

 

Desigur ca ierurgiile circumscriu intreaga viata a crestinului, de la nastere la moarte; mai mult si dupa moarte prin rugaciunile pentru pomenirea celor morti, adica prin cultul mortilor, deoarece crestinismul este credinta in viata vesnica pe care a adus-o lumii Hristos, "Cel dintai nascut dintre cei morti". Insasi rugaciunea Sfantului Clement Romanul ne oglindeste acest lucru. "Stapanul duhurilor si Domnul a tot trupul" este invocat prin preotul Bisericii de crestin pentru tamaduirea tuturor neputintelor sale sufletesti si trupesti, "spre a bineplacea numelui Lui, prin Arhiereul si apara­torul nostru Iisus Hristos, prin Care Lui Dumnezeu slava, putere si cinste si acum si in toti vecii vecilor", avand constiinta ca este partas chipului "cel preainfrumusetat al lui Hristos" desi poarta "ranile pacatului".

 

Ierurgiile legate din nasterea omului sunt cele prebaptismale, dar pe langa aceasta trebuie amintita randuiala pentru "iertarea paca­telor celor de voie si celor fara de voie" femeii care avorteaza, cazand "in   pacat  de  ucidere  cu  voie   sau  fara   de  voie".   Tot   o  ierurgie este cea de a doua si a treia nunta, ca o binecuvantare insotita de rugaciuni de pocainta pentru cei doi: "Stapane Doamne, Dumnezeul nostru  Care  pe  toti  miluiesti  si  de  toate  porti  grija.  Cel  ce  stii cele ascunse ale oamenilor si ai cunostinta de toate, curateste paca­tele noastre si iarta faradelegile robilor Tai,  chemandu-i pe  dansii la pocainta si dandu-le lor iertare de greseale, curatire de pacate, dezlegarea faradelegilor celor de voie si celor fara de voie".  In cadrul  acestei  ierurgii  se  binecuvanteaza  paharul,   ca  si  la  prima nunta. Apoi cununiile numite "de argint", dupa 25 de ani de convie­tuire a sotilor care au primit Taina Cununiei,  "de aur",  dupa  50 de ani, si "de diamant", dupa 75 de ani, cu rugaciunea de multumire si cu formula: "Se binecuvanteaza robul lui Dumnezeu (N) cu roaba lui Dumnezeu  (N),  in numele Tatalui  si  al Fiului  si  al  Sfantului Duh". Cu acest prilej se binecuvanteaza inelele ca si la logodna. Randuiala slujbei de multumire pentru toata facerea de bine, care se poate  face  in  timpul  Sfintei Liturghii  sau la  sfarsitul  Utreniei. Legata de aceasta este si Te-Deumul care se face cu diferite prile­juri festive  sau la Anul Nou.  Randuiala impartasirii  grabnice  a celui   bolnav,   continand   rugaciuni   pentru   iertarea   pacatelor   celui bolnav si pentru impartasirea "nu spre osanda, nici spre adaugirea pacatelor, ci spre curatirea sufletului si a trupului si spre arvunirea imparatiei" lui Dumnezeu, slujba la iesirea cu greu a sufletului, care contine o rugaciune de dezlegare pentru sufletul osandit, "din toata legatura" si slobozire "de tot blestemul" si o alta rugaciune pentru cel ce se lupta cu moartea  "ca sa fie dezlegat"  din trup  sufletul aflat   in   "aceasta   durere   nesuferita"   si   in   "aceasta   neputinta".

 

Randuiala inmormantarii este una pentru prunci, alta pentru mireni si, in sfarsit, alta pentru preoti si diaconi. Aceasta din urma fiind mult mai extinsa. De asemenea este o alta randuiala a inmormantarii pana la Duminica Tomii. Slujba inrnormantarii este una "din ierur­giile cele mai de seama ale crestinismului ortodox", strans legata de cultul mortilor. De fapt ea insasi este expresia credintei in ne­murire, care sta la baza cultului mortilor, pentru ca Dumnezeu este al viilor si nu al mortilor; toti cei ce mor in credinta sunt vii in Dumnezeu, Care a dat Mantuitorului puterea si peste "cele vesnice", "ca sa le adune in una". Acestea "nu pot fi decat sufletele credin­ciosilor,  care  alcatuiesc,  impreuna  cu  cei  vii,  Biserica  cea una  a ceva din cele ce sunt ale Bisericii", iar Sfantului Policarp ii scrie: "Daca cineva poate sa ramana in curatie in cinstea trupului Dom­nului, sa ramana fara a se lauda. Daca se va lauda s-a pierdut; iar daca stie cineva aceasta afara de episcop, s-a stricat". Reiese clar ca existenta monahismului primelor zile ale crestinismului presupune "invoiala" episcopului. Importanta monahismului insa a crescut o data cu incetarea persecutiilor, intrucat prin lupta lor pen­tru credinta monahii au fost in istoria Bisericii ceea ce au fost martirii in perioada persecutiilor. Acest "botez" al unei vieti martirice presupune imbracarea "in vesmantul mantuirii", incingerea "cu cingatoarea intregii intelepciuni", primirea semnului Sfintei cruci, inarmarea "cu armele infranarii" pentru a purta lupta cea buna in numele lui Hristos, Caruia si-au inchinat viata. Ca o noua "moarte" si "inviere" pentru Dumnezeu, tunderea in monahism este considerata un al doilea Botez, fapt pentru care la intrarea in monahism, se da inca un nume. Cele doua scrisori catre fecioare ale Sfantului Clement Romanul, tratatele lui Tertulian De virginibus velandis si De pudicitia fac elogiul frumusetii "chipului ingeresc" carora si-au consacrat viata monahii, fiind cea mai aleasa dintre multele feluri de cai spre mantuire, caci urmeaza chipul de viata feciorelnic al Mantuitorului, cum spune Sfantul Ioan Damaschin : "Insusi Hristos, slava fecioriei..., prin fapta, ne-a in­vatat si ne-a imputernicit spre aceasta. Dar cui nu-i este clar ca acum, fecioria domneste intre oameni?". Fecioria "cultiva nasterea de copii ai sufletului si aduce lui Dumnezeu rugaciunea ca un fruct copt". Acest chip de frumusete, de neincetata veghe, de rugaciune necurmata si aleasa sfintenie a vietii monahale o subliniaza cu pregnanta rugaciunile randuielii tunderii in monahism.

 

Intre ierurgii mai pot fi considerate binecuvantarea graului si untdelemnului la Litie si  "miruirea"cu untdelemn sfintit la sfarsitul Utreniei, la slujba privegherilor la manastiri sau la sfarsitul Sfintei Liturghii.

 

Slujba aghiazmei mari si sfintirea mica a apei - sfestania - la toate zilele de intai, in posturi sau cu prilejul sfintirii caselor credinciosilor sunt ierurgii legate deopotriva de sfintirea omului si a naturii inconjuratoare, cu binecuvantarea si sfintenia adusa apei prin rugaciunile preotului. Prin aceasta "Biserica sfinteste casele crestinilor pentru a le apara de duhurile rele si pentru a-i face pe cei ce locuiesc in ele sa nu se lase ispititi de certuri, de ganduri rele si planuri urate, sa nu vina peste ei neputinte si boli. Sfinteste curtea crestinului, grajdul cu vitele, gradina, campurile cu semanaturile... Sfinteste apa ca prin ea sa sfinteasca, prin stro­pire, casele, campurile, vesmintele, alimentele, caci apa patrunde in toate si sustine viata in toate". Prin sfintirea apei viata si casa crestinului se sfintesc deopotriva.

 

Ierurgii privind natura inconjuratoare

 

In primul rand, in aceasta categorie de ierurgii se includ cele prin   care   se   consacra   unele obiecte   uzului liturgic al Bisericii, incepand  cu  sfintirea  locasului, a sfintelor case, vesmintelor  si terminand   cu   binecuvantarea   prinoaselor aduse de credinciosi   in biserica. Astfel amintim randuiala care se face la punerea temeliei bisericii   si   la   inaltarea   crucii,   slujba de sfintire a bisericii cu asezarea Sfintelor Moaste si a Sfintilor Evanghelisti   pe   Sfanta Masa, rugaciunea de resfintire a bisericii in urma unor lucrari sau a pangaririi bisericii de pagani sau eretici,  randuiala binecuvantarii vaselor liturgice si de cult, a sfintelor icoane, a vesmintelor si procovetelor, a clopotului si a sfintirii crucii sau troitei, ca si a colivei sau   jertfei  aduse   de  credinciosi,   a  salciei   si   teiului,   la  Florii   si Duminica   Rusaliilor.

 

Alaturi   de   aceste   ierurgii   rugaciunea   la  inceperea temeliei casei,  a  binecuvantarii  casei  noi,  prin stropirea cu aghiazma mica si prin ungerea cu untdelemn sfintit, rugaciunile ( pentru  casele  bantuite de  duhurile  rele   sau  suparate  de   farmece sau   descantece,   rugaciunile   de   sfintirea   fantanii   noi   sau   in   care a cazut ceva spurcat,   randuiala   pentru   animale,   cand   se   imbolnavesc,   pentru   inceperea   semanatului,   la   arie   sau   la   sadirea   si culesul  viei,   pentru  binecuvantarea  vinului  nou si a oricarui  fel de parga, rugaciunile pentru sfintirea vasului si a graului sau fainei in care a cazut ceva spurcat, randuiala pentru apararea gradinilor si viilor de daunatori. Aici se cade a aminti si de aghiazma de la Sfantul   Trifon, cu rostirea  unei   rugaciuni speciale.   Rugaciunile  la  vreme de seceta si  de necontenire a ploilor sau la izbavirea de cataclisme naturale, pentru binecuvantarea   steagului,  a   corabiei, mrejelor pescarilor, a binecuvantarii armelor    pentru    apararea  patriei, sunt alte ierurgii care intr-un fel anume circumscriu viata crestinului in solidaritatea sa fireasca, creationala cu lumea necuvantatoare. In toate aceste rugaciuni strabate constiinta ca desi "gandul omului este pacatos", fiind aplecat spre cele necuviincioase de multe ori, el este facut totusi spre lauda lui Dumnezeu, pentru a se arata in primul rand partas si lucrator, sfintitor el insusi, prin rugaciunile Bisericii, al intregii creatii, ast­fel ca aceasta sa devina imparatie a lui Dumnezeu. In acest sens, ierurgiile privind natura inconjuratoare sunt un mod specific cres­tin, specific Bisericii lui Hristos de a savarsi, pana la sfarsitul veacu­rilor, ceea ce a savarsit Iisus de la intrupare la inaltare, o noua zidire a lumii, o recreare a unei lumi in care sa transpara harul sfintitor al lui Dumnezeu. Iar preotii Bisericii, in aceasta "noua creatie" a lumii, sunt "organe prin care Hristos sfinteste si binecuvinteaza in orice clipa se iveste trebuinta toate ale universului si prin rugaciunile lor se implinesc cererile cele bune de tot felul ale oamenilor in orice loc s-ar face".

 

Ierurgiile sunt lucrari de sfintire, binecuvantare si consacrare facute de preotii Bisericii, care presupun aceeasi lucrare a Sfantului Duh, harul sfintitor impartasit prin Sfintele Taine. In primul rand ierurgiile sunt legate de Sfintele Taine, au rugaciuni comune cu Sfintele Taine, formule si semnul Sfintei Cruci, diferind doar tre­buinta pentru care sunt savarsite. In timp ce Sfintele Taine dau "o putere pentru trebuinta generala a omului in vederea mantuirii", ierurgiile ne dau aceste haruri prin lucrarea Sfantului Duh in Biserica lui Hristos, "in imprejurarile concrete ale vietii noastre". Ele nu sunt doar simple rugaciuni, ci rugaciunile Bisericii. Iar lucrarea Bisericii nu este lipsita de Duhul Sfant, de harul pe care l-a primit de la Hristos si-l impartaseste oameni­lor prin Sfintele Taine. De aceea nu se poate spune ca numai harul impartasit prin Sfintele Taine este necesar mantuirii, ci harul primit prin Sfintele Taine este sustinut de aceste haruri ale ierurgiilor. Prin ele se adauga acestui har necesar mantuirii straduinta noastra tot atat de necesara dobandirii vietii vesnice, pentru ca "ierurgiile sustin mereu vie legatura credinciosului cu Biserica".

 

Prin ierurgii rugaciunea Bisericii devine rugaciunea noastra integrandu-ne   adevarului  de   viata   si   sfintenie   in   care   ne-a  asezat Hristos pentru a lua parte la innoirea si transfigurarea intregii creatii in Biserica a lui Dumnezeu. Biserica este centrul de sfintenie al intregii zidiri. Elementele creatiei, apa, vinul, graul si untde­lemnul, roade ale muncii noastre, binecuvantate de Dumnezeu in Sfintele Taine participa la sfintirea si innoirea noastra, prelungind in acelasi timp innoirea pe care a adus-o lumii Hristos, transformand universul intr-o adevarata Liturghie cosmica. Astfel e sfintita nu numai viata omului ci si viata lumii, iar credinciosii Bisericii, prin rugaciunile preotului, iau parte la extinderea stralucirii "Luminii vietii" in intreaga creatie a lui Dumnezeu. Natura, "locul de intalnire intre pornirile rele ce iradiaza din oameni si din duhu­rile rautatii si intre energiile raspandite din bunatatea lui Dum­nezeu, care vrea ca prin natura si prin oameni sa ajute pe oameni in implinirile lor cele bune", se umple de puterea sfintitoare a sfantului Duh si a lui Hristos. "Aceste energii sfintesc natura si pe oameni si astfel ele se pun prin natura si prin oameni - dar indeosebi prin natura penetrata de apa sfintita - la dispozitia nu a unui singur om, ci a tuturor. De aceea prin ierurgii crestinii se unesc, ca Biserica cea vie a lui Hristos, dar se unesc impreuna cu natura care e creata si sfintita ca mijloc de viata si sfintire pentru toti". Aceasta "face din rugaciunea mea, rugaciu­nea noastra ; din credinta si ravna mea, credinta si ravna noastra; din dragostea mea, dragostea noastra", iar din natura Biserica in care lucreaza energiile divine spre treptata transfigurare a in­tregii creatii in imparatia lui Dumnezeu, adica in "pamantul nou si cerul nou" (Apocalipsa 21, 1), in care va straluci slava lui Dumnezeu pe fetele sfintilor Sai.

 

Pr. V. Nechita

 

• Hirotesiile
  Publicat in : Drept bisericesc
• Ierurgii in legatura cu nasterea copilului
  Publicat in : Viata liturgica
• Aghiazma
  Publicat in : Viata liturgica
• Ierurgii in legatura cu sfarsitul omului si grija pentru morti
  Publicat in : Viata liturgica
• Ierurgiile privitoare la nasterea si botezul pruncilor
  Publicat in : Viata liturgica