Hirotonia preotului in ritul liturgic bizantin
- studiu istorico-liturgic -

1. Hirotonia ca act esential ui consacrarii preotului - temeiurile ei biblice.

Dupa invierea Sa din morti, Iisus Hristos a investit pe Apostolii Sai cu puterea de a continua, in numele Sau, opera mantiuitoare: "Datu-mi-s-a toata puterea, in cer si pe pamant. Drept aceea, mergand invatati toate neamurile, botezandu-le in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, invatandu-i sa pazeasca toate cate v-am poruncit voua si iata Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacului (Matei XXVIII, 18-20). Punerea in practica a acestei porunci s-a realizat de fapt dupa pogorarea Sfantului Duh, cand Apostolii au primit harul dumnezeiesc, cu puterea caruia ei au desfasurat acea activitate invatatoreasca, sfintitoare si conducatoare, unica pentru intreaga crestinatate, prin amploarea si efectele ei.

La randul lor, Apostolii au transmis aceasta putere si urmasilor lor imediati: episcopilor si acestia, mai departe, preotilor si diaconilor, continuandu-se astfel, inca in timpul apostolic, ierarhia de sursa divina sau preotia harica (sacramentala).

Desemnarea membrilor acestei ierarhii nu se facea numai printr-o simpla alegere sau numire, ci printr-o lucrare harica speciala, cu caracter de taina, care, chiar in cartile Noului Testament, se numeste hirotonie (Fapte XIV, 23; II Cor. VIII, 19) sau punerea mainilor (Fapte VI, 6; XIII, 3; I Tim. IV, 14; II Tim. I, 6), indicand prin aceasta ultima denumire lucrarea vazuta prin care se transmite harul.

Deci, Mantuitorul a dat porunca Apostolilor sa randuiasca o noua preotie, preotia crestina, iar acestia, implinind porunca Sa, au intemeiat cele trei trepte ale preotiei crestine, prin lucrarea speciala a tainei hirotoniei. Esentialul acesteia consta, inca de atunci, din punerea mainilor asupra candidatului, impreunata cu invocari, randuiala in cadrul careia, harul Sfantului Duh ii umplea pe acesta de puterea incredintata de Mantuitorul de a invata, de a sfinti si de a pastori pe credinciosi.

Din cele de mai sus reise ca hirotonia este o lucrare sfanta, instituita de Mantuitorul si randuita de Sfintii Apostoli, in cadrul careia, prin invocarea Sfantului Duh si prin punerea mainilor de catre episcopi (urmasii directi ai Apostolilor) asupra unui crestin, acesta primeste intreita putere de a exercita cele trei aspecte (lucrari) ale preotiei: de a invata, a sfinti si a pastori.

Etimologic, cuvantul "hirotonie" reprezinta transcrierea originalului grecesc care inseamna intinderea sau punerea mainii. Termenul de "hirotonie" era folosit de vechii greci pentru a desemna o alegere sau votare, care se facea prin ridicarea mainii in semn de aprobare. Mai tarziu insa, chiar in lumea greaca laica, cuvantul desemna o randuire sau o instalare a cuiva intr-un post, intr-o functie.

Netinand seama de aceasta deplasare a sensului, inca in perioada anterioara Noului Testament, unii exegeti, explicand termenul de "hirotonie" din Noul Testament, ii atribuie numai sensul de a alege. Este adevarat ca in Noul Testament exista si sensul de alegere pentru "hirotonie" (Fapte X, 41), dar paralel cu acesta, se observa si sensul clar de randuire intr-o anumita treapta preoteasca. Uneori, prin cuvantul "hirotonie" se desemneaza ambele lucrari: de a alege si de a sfinti pe preot (II Cor. VIII, 19; Fapte XIV, 23).

O alta problema care se creeaza in jurul termenului de "hirotonie", este si aceea a existentei unui alt termen inrudit in greceste. Din punct de vedere etimologic, acest cuvant are aproape acelasi sens cu acela de "hirotonie". In limbajul bisericesc al primelor veacuri crestine, el inlocuia adesea termenul de "hirotonie" si avea exact acelasi sens. Dar chiar daca nu exista deosebire intre termeni, era deosebire evidenta intre lucrarile desemnate astazi prin acestia. Treptat a inceput sa se faca distinctie si intre termeni, hirotonia desemnand lucrarea de randuire in cele trei trepte ale clerului propriu-zis, iar hirotesia, randuirea in treptele clerului inferior. Distinctia mai evidenta, in special in documentele de nuanta juridica, se observa incepand cu secolul al VIII-lea. Totusi, folosirea unuia din acesti termeni pentru ambele categorii de lucrari, persista inca secole de-a randul. Astfel, in secolul al XV-lea, Simeon al Tesalonicului indica atat slujbele de consacrare in clerul inferior, cat si in cel superior, cu termenul de hirotonie. Totusi, el face distinctie clara intre lucrarea tainei, care se savarseste in altar si cea a ierurgiei, care se savarseste in afara altarului.

La latini nu s-a facut niciodata o distinctie precisa intre termenii care desemneaza Taina Hirotoniei si ierurgia hirotesiei. Ambele lucrari sunt numite cu termenul latin ordinatio. Singura deosebire este ca la taina se specifica: "ordinatio per impositio manus" sau "imponere manus", aceasta datorita faptului ca numai la hirotonia propriu-zisa, in ritul roman este rezervata punerea mainilor, hirotesiile facandu-se printr-o simpla binecuvantare.

Indiferent de termenii folositi, hirotonia a fost insa intotdeauna considerata de Biserica si savarsita ca o Sf. Taina, prin care se pogoara Harul special al preotiei, in virtutea poruncii si promisiunii Mantuitorului.

2. Evolutia randuielii hirotoniei preotului - scurte intormatii istorice.

Crestinismul autentic nu poate fi conceput separat de preotia harica, deoarece numai aceasta ii poate conferi plenar caracterul de continuitate apostolica, continuitate care, la randul ei, creeaza legatura organica dintre Biserica primara si Biserica din toate timpurile.

De aceea, aparitia ierarhiei bisericesti este evidenta inca de la inceputurile crestinismului si consemnata in cartile Noului Testament. Insusi Mantuitorul, fiind inca cu ucenicii Sai, le-a poruncit, dupa cum am aratat, sa invete, sa sfinteasca si sa pastoreasca pe cei ce vor crede in El. Ca Mantuitorul nu s-a referit prin aceasta porunca la toti crestinii, o denota faptul ca El s-a adresat numai Apostolilor, nu si celorlalti 70 de ucenici sau tuturor celor ce credeau in El. Ca Mantuitorul nu s-a referit numai la Apostoli, ci si la urmasii acestora, osebiti pentru preotia harica, o denota cuvintele Sale: "Si iata, Eu cu voi sunt pana la sfarsitul veacului" (Matei XXVIII, 20).

Cartile Noului Testament ne arata din belsug ca aceasta porunca a fost respectata de Apostoli, care au hirotonit diaconi (Fapte VI, 1-6), preoti (Fapte XIV, 23) si episcopi (I Tim IV, 14).

Desigur, este greu sa precizam in ce consta rainduiala hirotoniei in general si a preotului iIn special in epoca apostolica. Totusi, in toate cazurile de hirotonie, deci si la hirotonia preotului, este amintit totdeauna actul esential pentru rainduiala: punerea maiinilor. Acest act al punerii maiinilor este specific hirotoniei si existenta lui este permanenta si sistematic atestata, dupa cum se va vedea, in decursul istoriei crestinismului, pana la noi. Fara indoiala ca, in aceasta practica, Sfintii Apostoli au luat ca model pe Mantuitorul, care, la diferite tamaduiri, deci cand se cerea o interventie directa a milosteniei lui Dumnezeu, punerea mainilor peste cei bolnavi (Marcu V, 23; 6, 5; Luca XIII, 13); Mantuitorul insusi mostenise aceasta practica din Legea Veche, unde, de asemenea, consacrarile de leviti se faceau tot prin punerea mainilor (Num. VIII, 10).

Din fericire, punerea mainilor nu este singurul act din randuiala hirotoniei preotului, atestat in Noul Testament. Cel mai important text in aceasta privinta este cel din Fapte XIV, 23, text care se refera direct la hirotonia preotului si care mai indica doua elemente componente din randuiala hirotoniei de atunci. Este vorba de ajunari si rugaciuni, in cadrul carora se facea hirotonia: "Apoi cu rugaciuni si cu ajunari, le-au hirotonit preoti in fiecare biserica si i-au incredintat pe ei Domnului in care crezusera". In privinta ajunarii, este stiut ca, inca de la inceputurile crestinismului, inaintea savarsirii Sfintelor Taine, se ajuna - ajunarea si postul in general, fiind socotite ca mijloace de purificare spirituala, atat de necesare pregatirii in vederea primirii harului divin. In ce priveste rugaciunile de care se aminteste in text, ele se pot referi la invocari ale harului, dar si la Sfanta liturghie, in cadrul careia s-a savarsit intotdeauna hirotonia preotului.

Din pacate, o randuiala, chiar schematica, a hirotoniei, nu este cuprinsa nici in cartile Noului Testament, nici in alte scrieri provenite din primele doua veacuri crestine. In scrieri ca: Didahia celor 12 Apostoli (sec. I) sau in Epistola I a lui Clement Romanul catre Corinteni (sec. I-II), nu se fac decat mentiuni ale hirotoniei, fara insa a se specifica continutul acesteia.

Abia in prima jumatate a secolului al III-lea, Ipolil Romanul consemneaza, in Traditia apostolica, o scurta, dar lamurita randuiala a hirotoniei preotului, dandu-ne si textul unei rugaciuni de invocare a Harului. De altfel, aceasta este prima rugaciune de acest fel, pe care o aflam in documentele care ni s-au pastrat. Absenta, pana in secolul al III-lea, a unor documente care sa cuprinda randuieli mai precise, cu rugaciunile respective, nu trebuie sa ne mire prea mult, avand in vedere respectul deosebit al primilor crestini pentru randuielile de cult, datorita carora acestea se transmiteau pe cale orala. Pe de alta parte, nu este exclus ca unele din documentele care ar fi putut exista inainte de secolul al III-lea, sa fi disparut, datorita vicisitudinilor istorice si indeosebi persecutiilor religioase din acele vremuri.

Cat priveste randuiala hirotoniei preotului, Traditia apostolica o descrie astfel: episcopul pune mana pe capul celui ce se hirotoneste, in timp ce preotii il ating doar pe acesta. Traditia apostolica este singurul document care atesta participarea preotilor la hirotonia preotului, prin atingerea candidatului. Obiceiul se va pastra doar in ritul roman. Rugaciunea de la hirotonie, redata aici, este scurta, dar cuprinde invocarea harului, in virtutea caruia preotul sa-si poata desfasura activitatea sacerdotala: "Dumnezeule si Tata al Domnului nostru lisus Hristos, priveste la robul Tau acesta si da-i duhul harului si sfatul preotilor, astfel ca el sa slujeasca si sa conduca poporul Tau."

Cu toate ca randuiala hirotoniei preotului nu este prezentata in cadrul unei liturghii, totusi consideram ca ea nu se facea in afara slujbei liturghiei. Astfel, randuiala hirotoniei episcopului" este incadrata in liturghie, inainte de sarutarea pacii. La inceputul hirotoniei preotului se mentioneaza ca aceasta randuiala trebuie sa se faca "la fel cum s-a zis mai sus... pentru episcop". Aceasta mentiune ne determina sa tragem concluzia ca si hirotonia preotului avea loc tot in cadrul festiv al unei liturghii, la fel ca si hirotonia episcopului.

Un secol mai tarziu, la sfarsitul primei jumatati a secolului al IV-lea, Evhologhiul lui Serapion, cea mai veche carte de cult care ni s-a pastrat, prezinta, intre altele, si o rugaciune la hirotonia preotului, mai extinsa. Pentru prima data, in aceasta rugaciune se explica rostul spiritual al actului de punere a mainilor. Astfel, prin punerea mainilor episcopului asupra celui ce era hirotonit preot, se inchipuieste insasi binecuvantarea lui Dumnezeu, care vine peste acesta, impreuna cu harul Sfantului Duh: "intinde mana, Stapane, Dumnezeule al cerurilor, Tata al unuia nascut al Tau, peste acest om si ne rugam ca Duhul adevarului sa vie in el". In esenta, aceasta prima parte a rugaciunii este foarte asemanatoare cu formula de indemn, rostita de arhiereu, din ritul bizantin de astazi.

Ultima parte a rugaciunii indica sarcinile ce-i revin preotului in urma hirotoniei: de a conduce credinciosii la mantuire, invatandu-i si sfintindu-i. De asemenea, se insista asupra calitatilor pe care trebuie sa le aiba un preot: "intelepciune, cunoastere si credinta dreapta, ca sa poata sa slujeasca cu constiinta curata" (I Tim. III, 9). Aceasta parte finala a rugaciunii se poate regasi mai detaliat in cele doua rugaciuni ale randuielii hirotoniei preotului din ritul bizantin de astazi.

Asemanator cu randuiala hirotoniei preotului din Traditia apostolica, se prezinta rinduiala din Constitutiile apostolice (sec. al IV-lea). Spre deosebire insa de Traditia apostolica, Constiutiile apostolice nu recomanda atingerea candidatului de catre preotii prezenti la hirotonie. Numai episcopului ii revine obligatia de a "pune mana pe capul lui, de fata fiind preotii si diaconii". Odata cu acest izvor, in Orient nu mai sunt semnalate dccumente care sa consemneze practica atingerii de catre preoti a celui ce e hirotonit.

In ce priveste rugaciunea de hirotonie, aceasta esle ceva mai dezvoltata decat rugaciunile similare din Traditia apostolica si Evhologhiul lui Serapion, dar, in esenta, are acelasi continut. Invocarea harului este precedata de proslavirea actiunii creatoare si pronietoare divine si de o cerere catre Tatal de a intari Biserica cu slujitori vrednici: "insuti, deci, si acum cauta spre sfanta Biserica Ta si mareste-o si inmulteste-o pe proistosii ei si le da putere". Dupa aceasta prefata pregatitoare, urmeaza invocarea Sfantului Duh: "insuti si acum cauta spre robul Tau acesta inaintat la preotie prin votul si hotararea clerului intreg si-l umple de duhul harului si al intelepciunii, ca sa ajute si sa conduca poporul Tau cu inima curata". In ultima parte a rugaciunii se cere pentru cel hirotonit calitati de bun pastor: intelepciune, blandete. Asemanarea cu prima rugaciune din randuiala hirotoniei de astazi este evidenta.

De o importanta deosebita pentru studiul randuielii hirotoniei, mai ales in ce priveste simbolismul diferitelor acte liturgice, este Ierarhia bisericeasca, a lui Dionisie Pseudo-Areopagitul (sec. V). Lucrarea nu prezinta rugaciunea hirotoniei, dar prezinta elementele principale ale randuielii, cu simbolismele lor. Astfel, hirotonia avea ca momente esentiale : "pasirea in fata dumnezeiescului altar, plecare genunchilor, punerea mainilor ierarhului, imprimarea semnului crucii, anuntarea numelui, iar ca incheiere sarutarea pacii". Dupa cum se vede, aceste momente se identifica cu momentele hirotoniei preotului din ritul bizantin de astazi. De remarcat este faptul ca printre actele fundamentale ale hirotoniei nu este mentionata ungerea cu sfantul mir, ca in ritul roman.

Pentru prima data in istoria cultului crestin, acest document prezinta si talcuiri destul de pretioase ale randuielii hirotoniei. Astfel, prezentarea la altar a candidatului simbolizeaza afierosirea acestuia lui Dumnezeu; punerea mainilor ierarhului arata ca cel ce este hirotonit intra in paza lui Dumnezeu, iar insemnarea intreita cu semnul crucii, inseamna nimicirea tuturor poftelor trupesti. Se poate spune ca, prin aceste talcuiri, autorul Ierarhiei bisericesti este cel mai valoros precursor al celor doi mari talcuitori din secolele XIV-XV, Nicolae Cabasila si Simeon al Tesalonicului.

Pe langa aceste documente din primele veacuri crestine, referitoare la randuiala hirotoniei preotului, exista si cateva canoane (2 Ap.,103 Cartagina, 7 Teofil al Alexandriei), care se refera tangential la unele amanunte ale tainei, fara insa a prezenta o randuiala cel putin partiala.

Trecand acum la ritul bizantin, randuiala hirotoniei preotului a ramas in esenta aceeasi ca in primele veacuri crestine. S-a amplificat doar fastul, necesar de altfel solemnitatii deosebite in care se incadreaza taina hirotoniei.

Cel dintai document liturgic in care ni se descrie randuiala hirotoniei in ritul bizantin este cunoscutul Evhologhiu din Codicele Barberin, din secolul VIII-IX (azi in Biblioteca Vaticanului din Roma). In acest manuscris, este descrisa o randuiala a hirotoniei preotului, aproape identica cu cea care se savarseste astazi. Lipseste doar formula de indemn, rostita de arhiereu: "Dumnezeiescul har" indata dupa prezentarea candidatului la altar, acesta ingenuncheaza, iar arhiereul il inseamna intreit cu semnul sfintei cruci si imediat rosteste rugaciunea: "Dumnezeule cel fara de inceput". Atat aceasta, cat si rugaciunea finala: "Dumnezeule, cela ce esti mare intru putere", sunt identice cu rugaciunile respective din ritul bizantin de astazi. Acest lucru arata vechimea mare a randuielii si rugaciunilor hirotoniei din ritul bizantin.

Cea mai completa descriere a randuielii hirotoniei preotului in ritul bizantin, dupa perioada patristica, o avem in lucrarea arhiepiscopului Simeon al Tesalonicului (sec. XV) "Despre sfintele hirotonii". Lucrarea cuprinde o randuiala foarte asemanatoare celei de astazi, aproape identica, alaturand si foarte pretioase lamuriri simbolice ale diferitelor momente. Inainte de a trece la randuiala propriu-zisa, autorul se refera la pregatirea candidatului la hirotonie, pregatire in centrul careia sta marturisirea.

In ziua hirotoniei, candidatul slujeste la liturghie, avand rolul primului diacon. Dupa vohodul cel mare, doi diaconi il aduc din mijlocul bisericii la altar, unde este primit de doi preoti, cu care inconjoara de trei ori sfanta masa, "slavoslovind Treimea si chemand pe Sfintii Mucenici...". Slavoslovirea Treimii si chemarea Sfintilor Mucenici consta desigur din cantarile: "Marire Tie, Hristoase, Dumnezeule..." si "Sfintilor Mucenici...". Dupa terminarea intreitei inconjurari a sfintei mese, arhiereul inseamna de trei ori cu semnul crucii capul celui ce este hirotonit, "facand incepatura hirotoniei". Candidatul ingenuncheaza, sprijinindu-si capul de sfanta masa, iar arhiereul, punand mana pe capul acestuia, "cere dumnezeiescul har si din diacon face preot pe cel hirotonit". In timpul citirii rugaciunii, cei din altar canta intreit "Doamne, miluieste". Singura deosebire mai mare a acestei randuieli fata de randuiala de astazi, este aceea ca arhiereul citeste o singura rugaciune, care foarte probabil sa fi cuprins tot continutul fragmentat astazi in cele trei rugaciuni din Evhologhiul actual.

Dupa citirea rugaciunii, celui hirotonit i se pune orarul in forma de epitrahil, cu ambele parti in fata, i se da braul si felonul, arhiereul zicand: "Vrednic este!".

Dupa sfintirea darurilor, preotul proaspat hirotonit primeste de la arhiereu un al doilea agnet, pregatit dinainte de proscomidie, cu formula care se rosteste si astazi: "Ia acest odor si il pazeste pe dansul pana la venirea Domnului, cand il va cere de la tine". Este prima mentiune in care se prezinta primirea agnetului de catre cel hirotonit. Totusi, este interesant faptul ca el primeste un alt agnet, nu cel din care se impartasesc si ceilalti, ca azi. Simeon nu specifica ce facea preotul cu agnetul primit. Probabil ca il consuma in urmatoarele sapte zile, cand era obligat sa slujeasca.

Important este de remarcat si faptul ca Simeon face mentiune expresa in ce priveste necesitatea savarsirii Hirotoniei in cadrul Sfintei Liturghii. De asemenea, indica imposibilitatea hirotoniei mai multor preoti la aceeasi Liturghie.

3. Randuiala hirotoniei preotului in ritul bizantin de astazi si explicarea ei.

Dupa cum am vazut, randuiala hirotoniei preotului in ritul bizantin de astazi nu difera in esenta de randuiala hirotoniei din primele veacuri crestine.

In ce priveste candidatul la hirotonie, acesta trebuie sa fie membru al Bisericii, cu o viata morala ireprosabila, barbat al unei singure femei (I Tim. III, 2-13), integru fizic si avand cunostintele teologice necesare slujirii preotesti.

Savarsitorul hirotoniei preotului nu poate fi decat un arhiereu, de regula un episcop in functie.

Locul savarsirii hirotoniei preotului este altarul unei biserici aflata in jurisdictia sau macar in incredintarea episcopului care hirotoneste. Se recomanda ca, avandu-se in vedere importanta deosebita a tainei, aceasta sa se savarseasca in biserici mai mari (de preferinta catedrale), la care sa participe multi credinciosi.

Timpul hirotcniei preotului poate fi orice zi de sarbatoare, in cadrul Sfintei Liturghii a Sfantului Ioan sau a Sfantului Vasile, "inainte de sfintirea darurilor (indata dupa intrarea cu cinstitele daruri), deoarece preotul este investit cu puterea de a sfinti darurile, adica de a sluji Sfanta Liturghie. Hirotonia preotului nu se poate savarsi la liturghia darurilor mai inainte sfintite.

Deci, la o liturghie a Sfantului Ioan sau a Sfantului Vasile, dupa intrarea cu sfintele daruri, incepe hirotonia preotului. Acesta iese din altar, in mijlocul naosului facand trei matanii. Este bine ca acum, avand in vedere solemnitatea si importanta deosebita a Tainei, sa se aprinda in biserica cat mai multe lumanari, care simbolizeaza "stralucirea darului". In continuare, candidatul la hirotonie citeste o declaratie, un angajament-legamant prin care se obliga sa-si indeplineasca slujirea preoteasca conform Sfintei Scripturi, Sfintilor Parinti si sfintelor canoane. Apoi doi diaconi il conduc la altar, zicand alternativ: "Porunceste! Porunciti! Porunceste, (inalt) Prea Sfintite Stapane, pe cel ce vi se aduce inainte spre a se hirotoni preot". La usile imparatesti este primit de doi preoti (cei mai inalti in rang), care il prezinta arhiereului. Preluarea candidatului de catre preoti, simbolizeaza parasirea de catre acesta a treptei diaconatului si intrarea in treapta presbiteratului. Arhiereul il binecuvinteaza pe cap de trei ori si apoi se aseaza in fata sfintei mese, in coltul dinspre miazanoapte. Candidatul condus de cei doi preoti, care poarta dicherul si tricherul, inconjura de trei ori sfanta masa. Aceasta intreita inconjurare se face ca semn al bucuriei ingerilor si preotilor ca un nou slujitor se hirotoneste intru marirea lui Dumnezeu. In timpul inconjurarii, se canta de catre cei din altar: "Sfintilor mucenici...", "Slava Tie, Hristoase..." si "Isaie, dantuieste...".

Daca ultimele doua tropare se canta in contextul atmosferei festive, primul se canta pentru a arata ca, asa precum odinioara mucenicii s-au nevoit pentru Hristos, la fel si cel ce se hirotoneste este constient ca viata lui de dupa hirotonie trebuie sa fie o permanenta nevointa in slujirea lui Hristos. La fiecare inconjurare, cel ce se hirotoneste saruta cele patru colturi ale sfintei mese, face trei metanii inaintea arhiereului si-i saruta omoforul, epigonatul si mana. Dupa a treia inconjurare, facand trei metanii in fata sfintei mese, se apropie de arhiereu, ingenuncheaza langa el si, punand mainile incrucisate pe sfanta masa, reazema capul de ele.

Cel dintii dintre preoti atentioneaza asistenta cu formula "Sa luam aminte". In acest timp, toti cei prezenti, cler si credinciosi, ingenuncheaza, marcand si prin aceasta solemnitatea momentului, iar arhiereul, luandu-si mitra de pe cap, acopera cu o parte a omoforului pe cel ce se hirotoneste, isi pune mana dreapta pe capul acestuia si rosteste, in auzul tuturor, formula de indemn la rugaciune: "Dumnezeiescul har...". Apoi, dupa ce acelasi preot indeamna la rugaciune cu formula: "Domnului sa ne rugam", arhiereul citeste incet prima rugaciune a hirotoniei, in timp ce asistenta din altar canta lin "Doamne, miluieste". Cand arhiereul incepe sa citeasca (tot cu voce joasa) a doua rugaciune, cel dintai dintre preoti rosteste incet o ectenie, in care se combina cereri din ectenia mare cu cereri speciale pentru cel ce este hirotonit, cei de fata canta melodios "Doamne, miluieste!".

In legatura cu aceste doua rugaciuni de hirotonie, citite de arhiereu, este cert ca odinioara ele constituiau o singura rugaciune. De aceea nu se poate afirma in ce masura una din ele este centrala. De altfel, fiecare din ele prezinta cate o invocare in vederea slujirii sacerdotale.

Dupa ce arhiereul termina de citit aceste rugaciuni, iese impreuna cu cel hirotonit in usile imparatesti, ia un epitrahil, il binecuvinteaza, il arata poporului zicand "Vrednic este!" si-l da noului preot. Exclamatia "Vrednic este!" constituie o reminiscenta a perioadei cand candidatul la hirotonie era ales prin aclamatia clerului si credinciosilor aratand astfel vrednicia acestuia. Apoi, arhiereul ii da braul si manecutele cu aceeasi exclamatie si in continuare, la fel ii da felonul si apoi Liturghierul, aratand prin aceasta ca in slujba preotiei, in care a intrat, poate fi savarsitorul celei mai infricosate taine in cadrul sfintei liturghii.

La fiecare exclamatie a arhiereului, clerul si credinciosii raspund cu aceeasi formula: "Vrednic este!". Dupa primirea Liturghierului, cel hirotonit saruta mana arhiereului si inchinandu-se catre popor, vine in altar, unde sta impreuna cu preotii, in dreapta arhiereului si participa normal, in calitate de preot la Sfanta Liturghie, pana la sfintirea darurilor. Dupa aceea, vine in stanga arhiereului langa sfanta masa, isi impreuneaza mainile ca la impartasire si primeste Sfantul Agnet, sfintit deja, de la arhiereu, care zice: "Primeste odorul acesta si-l pazeste pe el pana la a doua venire a Domnului nostru Iisus Hristos, cand El are sa-l ceara pe acesta de la tine". Acest act arata ca cel hirotonit este de acum "ca un ispravnic (iconom) al tainelor lui Dumnezeu". Primind Sfantul Trup, acesta se retrage in partea de rasarit a sfintei mese, rugandu-se in taina pana in momentul anterior sfaramarii Sfantului Agnet (inainte de "Sa luam aminte..."), cand il restituie arhiereului si apoi este impartasit primul intre preoti de catre episcop. La timpul potrivit, "noul preot citeste rugaciunea amvonului, aratand astfel poporului ca a primit darul preotiei si puterea de a se ruga pentru el.".

Traditia bisericeasca randuieste ca sapte zile de la hirotonie, preotul sa slujeasca regulat Sfanta Liturghie.

4. Privire comparativa asupra randuielii hirotoniei preotului in diieritele Arhieraticoane ortodoxe - romanesti, grecesti si slavone.

In cadrul ritului bizantin, la toate popoarele ortodoxe, randuiala hirotoniei preotului este aceeasi. Totusi, in Arhieraticoanele care cuprind aceasta randuiala sunt unele mici diferente de forma, de la o editie la alta. Aceste diferente sunt ceva mai pregnante (fara insa a fi esentiale), cand se are in vedere comparatia randuielii la romani, la greci si la slavi.

De aceea, in cele ce urmeaza vom prezenta, in primul rand, variantele de amanunt existente intre diferitele editii ale Arhieraticonului romanesc, ca apoi sa evidentiem diferentele de ansamblu dintre Arhieraticoanele romanesti, grecesti si slavone.

Dintre Arhieraticoanele ortodoxe romanesti, cele care prezinta diferente mai evidente sunt: Arhieraliconul mitropolitului Saguna, cel aparut la Bucuresti in 1890 si cel din 1926, aparut tot la Bucuresti.

Prima deosebire se observa la momentul in care arhiereul da celui hirotonit epitrahilul. In aceasta privinta editia din 1861 si cea din 1926 sint identice: arhiereul binecuvinteaza epitrahilul pe care-l arata poporului apoi il pune pe gatul noului hirotonit. Editia din 1890 mentioneaza insa ca arhiereul ia capatul de la spate al orarului diaconesc, pe care cel hirotonit l-a purtat pana acum si il aduce in fata formand astfel din orar un epitrahil improvizat.

De asemenea, editia din 1861 si cea din 1926 consuna in a afirma ca arhiereul inmaneaza noului hirotonit si Liturghierul. Editia din 1890, nu aminteste acest lucru.

Cea mai mare deosebire se pare insa ca apare la incredintarea Agnetului de catre arhiereu celui hirotonit. In aceasta privinta toate editiile ortodoxe romanesti consuna, cu exceptia celei a mitropolitului Saguna. Aici se mentioneaza ca preotul primeste de la arhiereu doar participa din Agnet, cu inscriptia XC, cu formula: "Primeste odorul acesta si-l pazeste intreg si nestricat pana la rasuflarea ta cea mai de pe urma, pentru care vei sa fi intrebat a da raspuns la a doua si infricosata venire a marelui Dumnezeu si Mantuitorul nostru Iisus Hristos". Dupa cum se vede, si formula de incredintare este amplificata. De asemenea, Arhieraticonul nu aminteste nimic referitor la restituirea particelei primite de catre noul preot.

In ce priveste randuiala hirotoniei preotului la fostii uniti din Transilvania, aceasta era identica cu randuiala din editia ortodoxa de la 1890, existand doar diferentele lexicale cunoscute.

Avand in vedere unitatea de cult din Ortodoxie, nu se vor evidentia deosebiri prea mari nici intre diferitele Arhieraticoane romanesti, grecesti si slavone. Totusi exista unele diferente de ritual.

Astfel, in Arhieraticoanele slavone lipseste formula rostita de diaconi la inceputul hirotoniei: "Porunceste...", care se afla atat in Arhieraticoanele grecesti, cat si in cele romanesti. La inconjurarea sfintei mese, Arhieraticoanele slavone randuiesc sarutarea de catre candidat a coltului sfintei mese, a mainii, a epigonatului si genunchiului arhieresc, in timp ce Arhieraticoanele romanesti si grecesti nu amintesc nimic de sarutarea genunchiului.

Arhieraticoanele grecesti mentioneaza ca formulele de indemn la rugaciune, anterioare rugaciunilor de hirotonie ("Sa luam aminte" si, respectiv, "Domnului sa ne rugam") sunt rostite de diacon, pe cand Arhieraticoanele romanesti si slavone indica rostirea acestora de catre cel dintai preot. La imbracarea celui hirotonit in vesminte preotesti, Arhieraticoanele grecesti nu amintesc si de inmanarea Liturghierului.

Mai importanta ni se pare a fi omisiunea din Arhieraticoanele slavone a actului inmanarii Agnetului noului hirotonit. Totusi, chiar daca acest act lipseste din cartile de cult, in realitate el se practica la fel ca in celelalte Biserici Ortodoxe, iar transmiterea lui se face prin traditie. O alta diferenta, care insa nu atinge randuiala, este savarsirea hirotoniei in limbi diferite.

Din cele de mai sus reiese ca randuiala hirotoniei preotului in ritul bizantin isi are radacinile in randuiala hirotoniei din primele veacuri crestine, respectand si imbogatind traditia dintotdeauna a Bisericii. De asemenea, se constata identitatea de esenta a acestei randuieli din diferite zone geografice sau religioase ortodoxe, identitate rezultata din unitatea de cult existenta in intreaga Ortodoxie.

pr. Dumitru M. Colotelo

• Hirotoniile
  Publicat in : Religie