Artele somptuare
O societate atat de bogata, ca aceea care domina Imperiul bizantin, si indragind atat de mult luxul in care vedea o consacrare a fortei sale si, totodata, o sursa de placere, nu putea sa nu rezerve un loc deosebit artelor somptuare, practicate de lunga vreme in bazinul mediteranean: fildesuri, metale pretioase, tesaturi, emailuri.
Fildesurile
Fildesul fusese apreciat inca din stravechea antichitate in Orientul Apropiat, in Egipt, in Creta si in lumea miceniana. Grecia il folosise deopotriva la statuete si la obiectele de mici dimensiuni, ca si la statuile hriselefantine. Roma il utilizase de asemenea din plin la decorul mobilelor, la placajul peretilor si tavanelor din palatele imperiale, la ornamentele triumfale. Bizantul, care se aproviziona cu fildes din India si din Africa, i-a ramas credincios aproape de-a lungul intregii sale istorii.
Si cum acesle obiecte erau usor de transportat, locul unde au fost descoperite nu le arata intotdeauna originea. Adeseori incercarile de atribuire s-au intemeiat pe observatii de ordin stilistic foarte subiective. Nu exista nici un fildes atribuit Siriei, care sa nu fi fost de asemenea atribuit si Egiptului. Incertitudinea in care ne aflam adesea dovedeste ca un acelasi curent de arta influenta aceste diferite ateliere care aveau cunostinta unele de altele. Dealtminteri, intr-un singur oras par sa fi coexistat stiluri diferite. In ultimii ani s-a putut vedea mai bine ca in domeniul fildesurilor, ca si in altele, Constantinopolul trebuie sa fi fost un important centru de activitate.
Dipticuri consulare
Pe baze destul de sigure se intemeiaza localizarea unei anumite categorii de documente. Este vorba de dipticurile in interiorul carora se aflau tablite de ceara si pe care consulii - numiti cu incepere din anul 399 in cele doua capitale, cate unul pe an - le trimiteau cunoscutilor pentru a le anunta obtinerea acestei demnitati onorifice, considerata cea mai insemnata din Imperiu pana sub Iustinian. Se poate presupune ca, in afara de anumite exceptii, aceste dipticuri erau lucrate chiar in orasul unde consulul isi avea resedinta si, din lista magistratilor superiori (fasti consularxs), stim in care din cele doua capitale i se decernase aceasta cinste.
Cele mai vechi dintre dipticurile pastrate apartin veacului al V-lea. Cel mai recent este acela al lui Iustin, din 540. Intr-adevar, ultimul consulat acordat unui particular dateaza la Roma din 534 si la Constantinopol din 541. Incepand de atunci, imparatul a fost socotit consul permanent. Institutia a cazut in desuetudine dupa domnia lui Constant al II-lea (641 - 668) si a fost abrogata oficial de Leon al Vl-lea (886-912).
Toate dipticurile de la Roma dateaza din secolul al V-lea, cu exceptia unuia singur (cel al lui Oreste, din anul 530). Cele de la Constantinopol apartin primei jumatati a secolului al Vl-lea. Pana la sfarsit inscriptiile au ramas in latina si abia incepand din anul 520 au aparut paralel si citeva inscriptii in greceste. Cele de la Roma incep pe placuta de dedesubt; cele de la Con-stantinopol pe placuta de deasupra.
Dipticurile de la Roma au, in general, o iconografie mai putin dezvoltata si un stil mai primitiv decat cele de la Constantinopol. De obicei, consulul este reprezentat stand in picioare, cu o grija destul de pronuntai a pentru veridicitatea fizionomiei.
Potrivit unei tendinte generale a Orientului grec, ale carei efecte in sculptura le-am amintit, dipticurile de la Constantinopol sunt mai idealizate. De asemenea ele au fost lucrate cu mai multa precizie. Din ele se desprinde o impresie de noblete si de eleganta care corespunde vietii mai rafinate de la curtea noii capitale a Imperiului.
Dipticul lui Anastasie ne da o buna idee despre aspectul pe care il aveau de obicei aceste mici obiecte de lux la Constantinopol. Pe fiecare din cele doua placute, Anastasie, stranepot al imparatului cu acelasi nume (care ii acordase demnitatea de consul in 517), este infatisat sland pe un scaun de magistrat (sella curulis) intr-o loja cu fronton, de unde prezideaza jocurile din circ pe care le ofera pe cheltuiala sa proprie pentru a sarbatori intrarea in functie. Potrivit unui antic obicei al magistratilor romani, pentru aceasta ocazie el si-a pus insignele triumfului: trabea de purpura cu rozete de aur si incaltari, tot de aur, avand cureluse incrucisate; in mana stinga tine un sceptru terminat cu un vultur purtand pe crestet un medalion cu bustul imparatului domnitor. Cu dreapta ridica ina.ppa (batista), pe care se pregateste sa o arunce in arena pentru a da semnalul inceperii jocurilor.
Acest fronton este incununat de trei medalioane cuprinzand, in centru sus, bustul imparatului Anastasie, la dreapta noastra fara indoiala cel al imparatesei Ariadna, si la stmga cel al lui Pompeius, nepotul imparatului si tatal consulului. in registrul inferior este reprezentata o partida de distractii oferite gratie darniciei lui Anastasie. Elementele diferitelor compozitii au fost repartizate cu claritate pe un fundal neutru, lipsit de adancime. Spatiul este abolit ca si pe mozaicurile contemporane.
Tot la Constantinopol au existat si dipticuri mai simple - fara indoiala destinate unor prieteni mai putin importanti - pe care consulul era figurat in bust intr-un medalion (de pilda, dipticul lui Areobindus, aflat la Luvru).
Iustinian a dat un exemplu al predilectiei sale fata de motivele pur ornamentale atunci cand, fiind proclamat consul de catre unchiul sau Iustin I, in 521, a pus sa se sculpteze dipticuri pentru senatori, ale caror placute purtau, in colturi, o rozeta cuprinzand un cap de leu si, in centru, un medalion marginit de palmete, la fel ca acelea de pe anumite monumente romane, in interiorul acestor medalioane o inscriptie latina graieste: " Ofer senatorilor aceste daruri, mici ca pret, dar incarcate de onoruri" (exemplare pastrate in Cabinetul de medalii de la Paris, in Castello Sforzesco de la Milano si la New York: D. Talbot Rice, Art byzantin, pi. 31).
Dipticurile mai erau trimise si pentru a vesti acordarea altor onoruri decat acelea ale consulatului, sau pentru anuntarea unor casatorii. Dupa marturia gramaticului Popia, unele cuprindeau scrisori de dragoste.
Dipticuri imperiale
Exista si o categorie de dipticuri de dimensiuni mai mari, in care se reprezenta pe una din parti imparatul in mijlocul unor scene care evocau victoriile sale militare, iar in mijlocul celeilalte fete, imparateasa. De obicei fiecare din cele doua placute pare sa fi fost compusa din cinci compartimente. Un exemplu magnific ii constituie fildesul Barberini de la Luvru, care este una dintre piesele cele mai reprezentative ale iconografiei imperiale crestine. In registrul de sus, doi ingeri poarta un medalion inlauntrul caruia, intre Soare, Luna si o stea, simboluri ale cerului, se desprinde bustul lui Hristos, tinar imberb, binccuvantand cu mana dreapta si tinind in stanga sceptrul terminat cu o cruce: de la el detine imparatul puterea si tot de la el a primii misiunea dea face sa domneasca asupra pamantu-lui intreg o ordine asemanatoare aceleia din cosmos. Panoul central ilustreaza aceasta stapanire absoluta. Imparatul apare aici calare, ca ostas victorios, purtand platosa cu lambrechinuri si hlamida militara, iar pe cap coroana incrustata cu nestemate.
Cu un gest imperios, infige in pamant lancea, care acopera partial un sef barbar, invesmantat cu o tunica cu maneci, o caciula tuguiata si pantaloni lungi. Sus, la dreapta, o Nike cu picioarele asezate pe sfera lumii, tinind in mina stanga ramura de palmier a victoriei, se indreapta in zbor spre imparat pentru a-i pune pe cap cununa pe care o tinea probabil in mana dreapta. Pe aceeasi parte, jos, Terra, ridicandu-si cu mana stanga poala mantiei, plina de fructe, atinge cu mana dreapta piciorul basileului intr-un gest de supunere, aratand astfel ca intreaga lume locuita ii recunoaste autoritatea si ii inchina bogatiile sale. In registrul inferior, de o parte si de alta a unei Nike in miscare, inarmata cu un trofeu in mana stanga, inainteaza cei ce platesc tribut, barbari si hindusi, insotiti, primii, la stanga, de un leu, ceilalti, la dreapta, de un elefant si de un tigru. in panoul din stanga, donatorul, imbracat si el in soldat, ofera imparatului statueta unei victorii inaripate montata pe un soclu; la picioarele lui se afla sacul din care Ara imparti daruri poporului.
Acelasi personaj se regasea fara indoiala in costumul triumfal al consulilor, pe panoul din dreapta, azi disparut. Specialistii nu au izbutit sa se puna de acord asupra identitatii imparatului. Cercetatorii au incetat de mult sa vada in el pe Constantin, dar mai ezita inca intre Zenon (474-491), Anastasie (491 - 518) si Iustinian, fara ca o comparatie cu efigiile de pe monede sa fi furnizat indicii probante. Prezenta in registrul inferior a tributarilor barbari si hindusi indreptateste identificarea cu Anastasie, care primise o ambasada din Indii in 496 si repurtase o victorie asupra gotilor in 498. Aceasta opera, care este strans legata de arta triumfala romana pana si in felul in care a fost tratata tema tributarilor, ramane de asemenea, prin stil, mai apropiata de arta antica decat dipticurile precedente; in panoul central, gratie unui extrem de abil mestesug, se exprima un simt al volumului rar in aceasta epoca.
Subiecte mitologice
Faptul ca aceste fildesuri erau folosite in scopuri profane de catre paturile rafinate ale aristocratiei explica de ce subiectele mitologice au fost tratate cu predilectie nu numai la Constantinopol, ci si in Egipt. Muzeul national de la Ravenna poseda o frumoasa placa pe care Apollo cantand la titera face o serenada unei galese Daphne, urcata intr-un dafin. Stransa asemanare cu o tesatura copta de la Antinoe, pastrata la muzeul Guimet, indica destul de sigur originea egipteana a acestei piese, care pare sa dateze din prima jumatate a secolului al Vi-lea.
Tot din Egipt provin, dupa toate aparentele, cele doua grupuri de cate trei fildesuri montate in catedra sau jiltul daruit de Henric al II-lea (1002-1024) catedralei de la Aachen. Ele par sa fi fost faurite pentru impodobirea unui scaun. Cel mai frumos grup cuprinde o Isis in peplu, avand pe cap un modius si Inconjurata de o corabie cu echipajul sau, de un templu rotund al lui Osiris, de cantareti din nai si de o menada dansind.
Profuziunea exuberanta a personajelor de pe fundal aminteste de India, cu care arta copta din acea vreme prezinta adeseori unele afinitati. Celelalte fildesuri apar-tinind aceluiasi ansamblu infatiseaza, pe fundalul unor impletituri de iedera, doi Dionysos stand cu picioarele incrucisate si cu bratul drept ridicat, care se sprijina unul pe o coloneta, celalalt pe o fantana cu bot de leu. Atitudinea languroasa, musculatura usor adipoasa si aspectul efeminat al acestor efigii ale zeului deriva din modelele secolului al IV-lea i.e.n. in aceste trei figuri se regaseste modelajul putin cam molatic si senzualitatea greoaie care caracterizeaza prea adesea operele sculpturii copte.
Mai multa uscaciune si duritate apare in celelalte trei fildesuri de pe jiltul de la Aachen. Pe unul din ele, in partea de sus, se afla o Nereida asezata pe un Triton care o prinde cu amandoua mainile de mijloc; in partea de jos, o a doua Nereida, mai mica, este rapita de un Triton. Asemenea subiecte fusesera tratate mai inainte, pana la saturatie, de arta romana. De jur-imprejur pesti si scoici evoca prezenta marii, tot in maniera antica. Dar, alaturi de aceasta imagistica pagana, doua alte fildesuri ilustreaza fara indoiala, in chip alegoric, triumful Binelui asupra Raului. Pe unul din ele un calaret pe care il incoroneaza doi ingeri, strapunge cu lancea o pantera, muscata de un caine de vanatoare. Pe celalalt, un razboinic, din fata, incadrat de doi amorasi, striveste cu piciorul stang o pasare de prada.
Ne simtim ispititi sa atribuim aceluiasi atelier fildesul din muzeul Cluny reprezentand-o pe Ariadna, sau o menada, sprijinindu-se cu mana dreapta pe un tirs si agitand o tamburina cu stanga.
Dipticuri religioase
Fildesurile au slujii deopotriva si la propagarea invataturilor religiei crestine. Biserica s-a folosit de diptieuri pentru a inscrie pe tablite de ceara liste de sfinti, de defuncti si de donatori, recomandandu-i astfel credinciosilor sa-i pomeneasca in rugaciunile lor in timpul slujbei. Adesea ea a refolosft in acest scop dipticuri profane, dar a pus sa se sculpteze si unele originale, decorate cu subiecte crestine. Muzeul Bargello din Florenta poseda un exemplar care, pe una din placute, il arata pe Adam in rai asezat intre doi smochini, ale caror frunze i-au slujit sa-si acopere goliciunea cand a devenit constient de ea. El da nume animalelor pe care Dumnezeu le-a adus ia el, asa cum se spune in Facere (II, 19 - 20).
In partea de jos, un taur se apleaca sa bea din apa celor patru fluvii ale raiului. Aceasta tema, in care se poate recunoaste o adaptare crestina a temei lui Orfeu inconjurat de animale, este tratata cu un simtamant al idilei pastorale apropiat de arta antica. Cealalta placa infatiseaza episoade din sederea Sfantului Pavel in Malta, impartite in trei registre si separate de accidente ale terenului rapid indicate. In partea de sus, Sfantul Pavel este asezat ca un magistrat roman, pe sella curulis, intre doi apostoli, greu de identificat: poate Luca si Vartolomeu, sau Timotei (aceasta scena s-a mai interpretat si ca propovaduirea lui Pavel la Atena).
Intr-un registru median, dupa povestirea din capitolul XXVIII al Faptelor apostolilor, Sfantul Pavel scutura in focul de gateje vipera care i se incolacise pe mana dreapta, fara ca el sa patimeasca nici un rau. In mijloc, "mai marele insulei", Publius, imbracat in mantia cu fibula lunga a magistratilor, este insotit de doi ostasi din garda. In partea de jos, i se prezinta Sfantului Pavel doi bolnavi pe care ii va tamadui: unul este aproape scheletic, celalalt are un brat atrofiat. Localnicii din Malta, numiti barbari in Faptele apostolilor, poarta vesmantul care pe vremea aceea era al germanilor. Stilul clasicizant al acestei opere ne ingaduie sa credem ca ea a iesit dintr-un atelier de la Constantinopol, in cursul veacului al V-lea.
Si fildesurilor crestine li s-a aplicat formula dipticurilor imperiale de dimensiuni mai mari, cu placi impartite in mai multe compartimente. Fildesul folosit in secolul al IX-lea ca scoarte pentru Evangheliarul care a apartinut pana in 1794 bisericii de la Saint-Lupicin (departamentul Jura) si care se afla in prezent la Biblioteca nationala de la Paris, este un bun exemplu al acestei categorii de fildesuri. Imaginile imparatului si imparatesei au fost inlocuite aici cu aceea a lui Hristos tronind intre sfintii Petru si Pavel, si a Fecioarei cu Pruncul, tot asezata pe tron, intre doi ingeri. Zona superioara a ramas ocupata de doi ingeri purtand o cununa triumfala, in interiorul careia o cruce s-a substituit bustului lui Hristos. In partea de jos, in locul omagiilor aduse de tributari, aflam, de o parte intalnirea cu femeia samarineanca si invierea lui Lazar si, de cealalta parte, Intrarea in Ierusalim.
Aceste scene sunt tratate cu o rapiditate de miscare ce nu era ceruta de subiect, dar care vine din faptul ca apostolii au preluat atitudinile caracteristice tributarilor accentuindu-le si mai mult. De o parte si de alta a panoului central, pe care se detaseaza figura lui Hristos tronind, sunt reprezentate patru minimi: la stanga, Tamaduirea orbului si a paraliticului; la dreapta Tamaduirea Hemoroissei (bolnava de doisprezece ani) si Scoaterea duhului necurat dintr-un "indracit". Panoul Fecioarei cu Pruncul este inconjurat, la stanga, de Bunavestire si de Vizita la sfanta Elisaveta si, la dreapta, de Potolirea furtunii si Calatoria la Betleem. Acest fildes se inrudeste indeaproape cu acela care alcatuieste coperta Evangheliei de la Etsmiadzin. Arheologii nu au putut sa se puna de acord asupra locului unde au fost lucrate. Ele au fost atribuite Siriei, Anatoliei sau Egiptului, dupa conceptia pe care cercetatorii o aveau despre stilul care ar fi predominat in aceste regiuni.
Volbach a propus chiar sa se vada in fildesul de la Saint-Lupicin o imitatie galica dupa un model oriental. Asprimea stilului acestor dipticuri a dus la excluderea Constantinopolului; dar, chiar si asupra acestui punct, este bine sa nu uitam ca ele au fost executate pentru biserici si nu pentru membrii aristocratiei si, desigur, nici pentru cercurile patriarhiei si ca, deci, ele au putut fi sculptate in ateliere cu totul deosebite de acelea carora le datoram piesele cele mai rafinate. Ar fi prudent sa nu se emita pareri prea categorice asupra locului unde au fost lucrate aceste opere. Dipticul numit de la Murano, aflat in muzeul national de la Ravenna, prezinta o iconografie comparabila, desi avand o factura mai eleganta. in general parerile inclina sa-l atribuie Egiptului.
Pixide
Fildesul a fost utilizat si la confectionarea pixidelor (cutiute) in care se pastra anafura sau tamaie. In acest scop s-au refolosit chiar si pixide pagane, impodobite de pilda cu scene de vanatoare sau cu reprezentari ale lui Orfeu. Dar s-au realizat si altele cu subiecte crestine, luate din cele doua Testamente sau din Vietile sfintilor. Pe o pixida de la Vatican, un Hristos tanar, imberb, vindeca orbul si paraliticul si il invie pe Lazar. Doi barbati, care ridica mana dreapta si tin in stanga un volumen, sunt martori ai acestor miracole; fara indoiala trebuie sa vedem in ei niste prooroci. O verva populara inspira, si aici, atitudinile insufletite ale personajelor indesate. Specialistii s-au gandit si in acest caz cand la Egipt, cand la Siria. Dar tot atat de bine s-ar putea lua in consideratie unul dintre atelierele de la Constantinopol.
Jiltul lui Maximian
Printre fildesurile crestine o atentie cu totul deosebita merita catedra sau jiltul sculptat pentru vestitul episcop al Ravennei, Maximian, a carui monograma a fost sapata pe briul ornamental care incinge scaunul. Pe partea inferioara a fetei principale, Sfantul Ioan Botezatorul invesmantat in cojoc (piele de capra) si prezentand in mana stinga medalionul cu Mielul lui Dumnezeu este incadrat de cei patru evanghelisti asezati, ca si el, in nise cu scoica si coloane rasucite de aspect antic.
Modelajul lor este tratat cu multa vigoare si fizionomiile lor cu mult realism. Ei se desprind parca in ronde-bosse si, prin expresia lor de energie putin brutala, ne fac sa ne gandim la statuile din nisele exterioare de la Or San Michele din Florenta. Aceste cinci panouri sunt incadrate de panouri decorative, in care animale se inscriu intre vrejuri de vita incarcate cu ciorchini de struguri, care se revarsa din vase striate. Pe partea interioara a spatarului, jos, la dreapta, incep scenele din viata lui Hristos, care se continua pe fata exterioara de sus in jos. Ele merg de la Bunavestire, pana la intalnirea ou samarineanca.
Dintr-un total de douazeci si patru de scene s-a pierdut aproape jumatate. in cele care s-au pastrat, simtul adancimii spatiului este inlaturat: personajele se inghesuie unele in altele si anumite episoade, ca inmultirea plinilor si pestilor, capata aspectul unor icoane. Cele zece panouri laterale reprezinta povestea lui losif. Ele sunt executate cu acel gust al naratiunii vii si pitoresti, pe care ilustrarea Vechiului Testament, atunci cand s-a constituit in primele veacuri ale erei noastre, l-a imprumutat de la arta romana.
Divergentele de stil care se remarca in jiltul lui Maximian ar putea rezulta mai degraba din diferentele dintre modelele folosite decat din diversitatea manierelor intre colaboratori. Provenienta acestei mobile somptuoase a facut obiectul multor ipoteze. Argumentatia s-a sprijinit pe importanta acordata povestii lui Iosif si pe caracterul topic al mai multor detalii pentru a postula o origine alexandrina. Dar aceste detalii au putut fi imprumutate din caietele de modele. Si nu trebuie uitat faptul ca, incepand din veacul al IV-lea, povestea lui Iosif s-a raspandit mult in intreaga lume crestina, unde fiul lui Iacov a fost socotit ca o prefigurare a lui Mesia. Un episcop al Ravennei, Petru Hrisologul (429-449), staruise asupra acestui paralelism in predica sa De Nativitate. In afara de aceasta, Sfantul Ambrosie il prezentase pe Iosif ca model al episcopilor. Astfel incat, in stadiul actual al informatiilor de care dispunem, asemanarea istorica ne indeamna sa credem ca jiltul lui Maximian a fost executat chiar la Constantinopol si ca el i-a fost daruit probabil de protectorii sai, Iustinian si Teodora, pentru inscaunarea sa ca episcop, in 545, inainte de ai se fi acordat titlul de arhiepiscop (care nu figureaza in monograma).
C. Delvoye
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.