Citim, in Istoria Manastirilor Athonite, alcatuita in 10 tomuri de Irinarh schimonahul (1845-1920) si pastrata cu evlavie printre cele 200 de manuscrise si 5000 de volume tiparite din biblioteca Schitului romanesc Prodromu din Sf. Munte Athos, si aceasta minunata istorisire: "Pe la anul 1337, cuviosul Marcu, ucenicul Sfantului Grigorie Sinaitul, avandu-si locuinta deasupra Manastirii Lavra, pe dealul ce se numeste Palama, iata ca intr-o noapte, iesind din chilie si stand la rugaciune, vazu in partea dinspre rasarit, la locul ce se numeste Vigla, o doamna sezand pe un tron precum cele imparatesti, inconjurata de ingeri si sfinti care tamaiau imprejur, cantand si inchinandu-se Imparatesei a toate. Si intreband cuviosul Marcu pe Sf. Grigorie, staretul sau, ce va fi insemnand oare aceasta, i s-a talcuit ca Maica Domnului voieste ca in timpurile mai de pe urma sa se ridice in acele parti un locas dumnezeiesc, spre slava Sfintiei sale" (subl. n.). Este tocmai locul pe care avea sa se ridice mai tarziu Schitul romanesc Prodromu, in a carui parte dinspre apus, langa clopotnita de 23 de metri, se afla un paraclis inchinat Adormirii Maicii Domnului, ce vegheaza deci intrarea principala in schitul sfinteniei romanesti.
Un paradox al istoriei ?
Daca nu un paradox, este in orice caz o curiozitate faptul ca tocmai romanii - ale caror generoase danii catre Sf. Munte sunt atestate de mii de documente, incepand de la primii Basarabi si urmand pana la ultimii voievozi din secolul al 19-lea - nu au avut aici nici un lacas propriu pana acum un veac si jumatate. Din cele 20 de mari manastiri athonite, 17 sunt grecesti, una ruseasca, una sarbeasca si una bulgareasca...
Nu de nevrednicie poate fi vorba, caci romanii, dincolo de daniile facute de-a lungul timpului tuturor celor 20 de manastiri (pe unele chiar rezidindu-le in intregime), au fost o prezenta constanta si adeseori exemplara in "Gradina Maicii Domnului". Este atestat inca din secolul al 9-lea ca vlahii ajungeau cu turmele lor pana pe coastele Athosului, iar Manastirea Cutlumus, rectitorita de voievodul Nicolae Alexandru Basarab catre 1360 si numarand nu putini monahi de origine romana, a fost supranumita multa vreme "Marea Lavra a Tarii Romanesti".
Trebuie sa fie vorba, mai degraba, sau de vitregia istoriei (care i-a impiedicat pe romani sa se uneasca intr-un singur stat puternic si intr-o singura Biserica autonoma), sau de o anume masura (discretie) a manifestarilor noastre in lume (care, de pilda, pe plan religios, ne-a facut sa nu avem in calendar, pana in secolul 20, sfinti canonizati de noi insine, desi toata istoria noastra este presarata cu mari traitori si martiri ai dreptei credinte).
O explicatie plauzibila este si cea data de Parintele Petroniu Tanase, actualul staret de la Prodromu: "Sihastrii din Carpati mergeau la Athos, fiindca gaseau acolo conditii de viata sihastreasca mai deplina. De aceea nu si-au intemeiat o manasire a lor, ci, cand s-a intamplat sa se stabileasca in chinovii [manastiri de obste], au trait impreuna cu ceilalti frati: la Cutlumus, la Zografu, la Esfigmenu; dar, in general, au trait viata sihastreasca, in chilii raspandite pe tot cuprinsul Athosului. Abia in secolul al 19-lea, cand apar statele nationale, s-au gandit si monahii romani aghioriti sa aiba un lacas al lor, si au intemeiat Schitul Prodromu".
Este de altfel graitor, pentru chemarea sihastreasca a induhovnicitilor romani, ca primii 3 stareti de la Prodromu - Nifon, Damian si Ghedeon - s-au retras din staretie si si-au incheiat zilele ca sihastri, in pesteri sau chilii din apropiere, iar cel dintai a refuzat cinstea de arhimandrit, ramanand pana la capat simplu ieroschimonah si lasand o diata (un testament) in care cheama cu precadere la nevointa, pocainta si smerenie.
Romanii in Centrul Ortodoxiei
Dinaintea altarului bisericii mari de la Prodromu (ridicata intre 1857 si 1866, cu hramul Botezului Domnului) arde necontenit o candela ce aduce aminte ca acolo odihnesc osemintele cuviosului Nifon (m. 1899), intemeietorul si cel dintai staret al Schitului Prodromu, "acest sfant locas romanesc... cu viata chinovitica... fondat ca azil al tuturor romanilor, fara deosebirea lor" (cum citim in pisania de deasupra intrarii in biserica, neostentativ incadrata de tricolorul romanesc).
Inainte de actualul schit, pe locul respectiv se inalta doar paraclisul Sfantului Ioan Botezatorul (care dainuieste si azi, de mai multe ori refacut), atestat abia la 1754, cand "a fost reinnoit de monahul Iosif Hiotul" (cum aflam dintr-o inscriptie de pe peretele sudic), dar probabil datand inca din secolul anterior. De aici se trage si numele schitului (in greceste: prodromos, "inaintemergator"), iar icoana facatoare de minuni a Botezatorului, care cu privirea sa incruntata i-a izgonit pe turci la 1821, este cea mai veche dintre icoanele ocrotitoare ale obstii.
Pe la inceputul secolului XIX se osteneau pe langa acest paraclis 3 sihastri romani (duhovnicul Iustin, cu ucenicii sai Patapie si Grigorie), care cei dintai au pus de gand sa ridice acolo un schit, "ca sa aiba si Romanii sfant locas in Gradina Maicii Domnului, in care sa slujeasca in frumoasa limba romaneasca", cerand pentru aceasta binecuvantarea Marii Lavre, care n-a intarziat sa vina (1820). Din pacate, proiectul nu s-a putut implini atunci, ci numai cateva decenii mai tarziu, cand initiativa a fost reluata de monahii moldoveni Nifon si Nectarie, carora Marea Lavra le-a reinnoit aprobarea (1851) si care in 1856 au capatat si binecuvantarea Patriarhiei de la Constantinopol (Patriarhul Kiril). Domnitorul Moldovei, Grigore Ghica, a sprijinit inceperea lucrarilor cu 3000 de galbeni si a dat incuviintare sa se stranga ajutoare de la norodul binecredincios.
Asa s-a intemeiat, supus Marii Lavre, schitul care astazi, restaurat in intregime, cu biserica mare, cu cele trei paraclise (al Adormirii, al Bunavestirii si al Botezatorului), cu cele 5 icoane facatoare de minuni (dintre care cea mai vestita este Maica Domnului Prodromita, "cea nefacuta de mana omeneasca"), cu numeroasele lui sfinte moaste, cu impunatoarea clopotnita, cu staretia, cu biblioteca, cu atelierele, cu sinodiconul (sala de reuniuni), cu arhondaricul (casa de oaspeti), cu bolnita (spitalul), cu chiliile, cu marea cisterna subterana, cu trapeza (sala de mese), cu anexele gospodaresti si cu celelalte acareturi, alcatuieste o lume in sine, dupa sfanta randuiala athonita, marturisind exemplar "prezenta monahismului si spiritualitatii romanesti in Centrul Ortodoxiei", dupa cuvantul Staretului Petroniu.
Daca traim de-acum "in timpurile mai de pe urma", atunci Prodromu este, in marea ostire athonita, o capitanie romaneasca de toata nadejdea, pregatita in fiecare clipa pentru Armaghedon si pentru Judecata din urma a neamurilor.
Razvan Codrescu
Lumea credintei, anul II, nr. 2(7)
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.