Temeiuri dogmatice si duhovnicesti pentru viata monahala de obste

Temeiuri dogmatice si duhovnicesti pentru viata monahala de obste Mareste imaginea.


Temeiuri dogmatice si duhovnicesti pentru viata monahala de obste

Mantuirea, in conceptia crestina ortodoxa, se obtine ca o incoronare a straduintelor pentru desavarsire. Numai crestinul care moare indata dupa botez, se mantuieste pe baza exclusiva a curatiei dobandita in aceasta Taina, dat fiind ca n-a avut timpul ca, ajutat de harul botezului, sa-si aduca si contributia sa la consolidarea voluntara in aceasta curatie, la dezvol-tarea chipului, restaurat prin botez, in asemanare. Cel ce continua sa traiasca, daca nu lupta pentru progres in viata sa duhovniceasca, nu poate mentine nici macar curatia obtinuta la botez; cine nu suie, coboara, o neutralitate in ordinea duhovniceasca nu exista.

Sporirea in desavarsire consta intr-o curatire de patimile de care eventual credinciosul s-a imbolnavit dupa botez, sau intr-o desfiintare a tuturor tendintelor spre ele si intr-o inradacinare in locul lor a virtutilor. Patimile si virtutile sunt cele doua modalitati de existenta si de viata a firii omenesti: viata de patimi e modalitatea stramba, bolnava, inlantuita, intinata a firii; viata de virtuti e modalitatea normala, sanatoasa, curata, libera a ei. De aceea, revenirea la nepatimire e, dupa Sf. Vasilie, revenirea firii la stara primordiala. Caci patimile sunt elementul dobitocesc care s-a imprimat in fire ca o boala, ca o rana, care a strambat firea prin cadere. Dar revenirea la starea primordiala e revenirea la chipul lui Dumnezeu, dupa care am fost facuti. De aceea, dobandirea nepatimirii este conditia mantuirii. Omul traieste dupa fire cand e virtuos si contrar firii cand e patimas; in primul caz spiritul lui, sau el insusi e liber, si toata viata lui e luminoasa; in al doilea, e purtat de patimi ca o frunza de vanturi; nu e stapan pe sine, nu el isi ccnstruieste viata cum vrea, ci in el si cu el se face ceea ce nu vrea el; viata lui nu are un stil, nu are o consecventa, ci e traita, haotic, la voia intamplarii.

Lupta pentru eliberarea de patimi si nevointa pentru dobandirea virtutilor, constitue asa dar misiunea fundamentala si neostenita a crestinului. E o lupta sustinuta de harul lui Hristos, e o crestere a credinciosului, in Hristos, pentru a se face tot mai asemenea Lui. Urcusul credinciosului in aceasta desavarsire isi are treptele lui bine stabilite. Sf. Maxim Marturisitorul randueste treptele principale ale urcusului astfel: credinta, frica de Dumnezeu, infranarea, rabdarea, nadejdea, nepatimirea, iubirea. Ultima treapta este iubirea: iubirea de Dumnezeu si de semeni, caci acestea se sustin reciproc, se cuprind una in alta si reprezinta aceeasi caldura a sufletului, care s-a uitat si s-a depasit pe sine. Dar ca sa ajunga la iubire, crestinul trebuie sa dobandeasca nepatimirea, curatia de toate patimile. Numai omul nepatimas poate avea iubire de Dumnezeu si de semeni. Caci patimile nu sunt decat formele variate ale egoismului si pana ce mai exista in om o forma a egoismului, nu are iubire adevarata. Patimile trupesti, ca lacomia pantecelui, desfraul, arata pe om inchis intr-o preocupare egoista de trup, in egoismul orb si irational al trupului; patimile sufletesti, pisma, mandria, il arata pe om inchis intr-un egoism sufletesc.

Toate arata pe om preocupat de sine, privind la cei din afara numai pentru a-si scoate placerea proprie din ei, numai pentru a-i exploata, toate arata pe om obsedat de sine insusi, orb fata de realitatea deosebita de sine. Pana e stapanit de ele, credinciosul nu poate fi in comuniune adevarata cu Dumnezeu si cu semenii sai, nu e in iubire. Iubirea, comuniunea, inseamna uitarea de sine, jertfirea de sine, regasirea vietii adevarate si pline in circuitul liber de la unul la altul. De aceea, o treapta importanta prin care urca credinciosul la iubire, este infranarea. Omul care nu s-a eliberat, prin indelungata infranare, de patima lacomiei de mancare, de iubirea de bani, de pofta trupeasca, nu va putea pune, atunci cand se va ivi trebuinta, iubirea de semen mai presus de pofta sa.

Dar calea spre desavarsire trebue sa urce pana la iubire, pana la comuniune, adica pana la eliberarea de toate patimile. Oprirea la infranarea trupeasca inseamna o oprire din drumul spre desavarsire si deci, cum spune Sf. Maxim Marturisitorul, "inceputul pacatului".

Infranarea de la patimi e numai o faza prin care crestinul trebuie sa treaca pentru a urca pana la iubire, pana la comuniune. Desigur, nici o treapta nu este parasita de tot, ci toate se gasesc concentrate, toate virtutile inferioare sunt implicate in cele superioare. De aceea iubirea, ca virtute culminanta, e si cuprinzatoare a tuturor virtutilor, opusa tuturor patimilor, tuturor formelor egoismului. Deci infranarea ramane in crestinism si dupa ce el a dobandit si ceea ce e mai presus de ea; mai mult, virtutile inferioare devin neclintite numai pe treptele virtutilor superioare. Dar numai daca pastrand infranarea omul a ajuns si la iubire, se uneste cu Dumnezeu si pe oglinda curata a inimii lui se reflecta lumina soarelui dumnezeiesc, umplandu-l de cunostinta tainica a lui Dumnezeu, sau de gnoza. Aceasta este treapta ultima, care are o latime nesfarsita, etapa desavarsirii fiind nesfarsita.

Desi toti crestinii sunt datori sa inainteze pe aceasta cale, cei ce au pornit cu pasi mai hotarati pe ea, sunt monahii. Ei vor sa urce mai incordat spre piscurile desavarsirii vietii crestinesti, ei vor sa lupte mai categoric cu patimile cari inlantuie, sau tind sa inlantuie firea omeneasca. Dar intrucat drumul spre desavarsire urca pana la comuniune, adica pana la totala eliberare de egoism, ei trebue sa realizeze si aceasta culme de viata intr-o forma mai desavarsita decat ceilalti crestini.

Urcarea aceasta de la treapta luptei cu patimile, la treapta pozitiva a comuniunii, ne-o ilustreaza, istoria inceputurilor monahismului. In primele veacuri crestine, credinciosii mai ravnitori dupa desavarsire practicau o viata de mai mare infranare, renuntand uneori si la casatorie.

Asceza aceasta practicata de unii credinciosi in primele veacuri se caracteriza, dupa Karl Heussi, prin urmatoarele momente:

Ascetul traieste intr-o comuniune cat mai statornica cu Dumnezeu prin rugaciune si intr-o necontenita indreptare a gandului spre cele ceresti. De asceza tinie:

- renuntarea la lume, in special renuntarea la posesiunea pamanteasca si la o profesiune lumeasca;

- totala renuntare la raporturile sexuale;

- o reducere cat mai mare a trebuintelor care privesc locuinta, imbracamintea, mancarea si bautura, semnul si alte mangaieri ale trupului, pe cat posibil renuntarea si la carne si vin;

- cultivarea anumitor virtuti ca: umilinta, renuntarea la sine, stapanirea de sine.

Pe la anul 200, in vremea persecutiilor, "ascetii" constituiau samburele si chiagul Comunitatilor. Foarte putini din ei traiau in afara, adica, la marginea asezarilor omenesti. Faptul acesta facea ca ei sa nu urce numai o parte din drumul spre desavarsire, adica sa nu urce numai pana la infranarea dela patimi prin asceza, ci sa cultive si iubirea fata de oameni, sau comuniunea cu ei. Tocmai pentru ca traiau in lume, "ascetii" acestia inca nu erau "monahi". In asceza mai veche lipseste, un moment, care pentru monahism este constitutiv: crearea unei lumi deosebite prin viata in chilia anahoretului, in colonia de anahoreti, sau in manastire. Dar cand, dupa anul 300, viata comunitatilor crestine deveni mai laxa, prin incetarea persecutiilor si prin intrarea multimilor de pagani in ele, ascetii simtira trebuinta sa se retraga din localitatile populate, fie la marginea lor, fie chiar in locuri mai departate, in pustie. Ei devenira anahoreti (retrasi), sau chiar eremiti (pustnici), fie ca traiau singuri in chilie, fie cate doi, trei, ca si mai inainte.

Sf. Antonie cel Mare, prin personalitatea lui, polariza in jurul lui o multime de asemenea eremiti, cari isi construira chilii in jurul chiliei lui. "Cam de pe la anul 306, incepura anahoretii ce traiau in pustie imprastiati, sa se aseze in jurul salasului Sf. Antonie si sa se supuna conducerii lui duhovnicesti". Antonie a fost astfel primul care a unit pe ascetii din pustie intr-un fel de viata sociala. Aceasta reunire era in orice caz foarte putin stransa si cu totul benevola, de un vot al ascultarii inca nu era vorba; locul ei il tinea simpla vointa. Precum monahii se asezasera cu totul liberi in apropierea Sf. Antonie si-l alesesera ca parintele lor duhovnicesc, tot vointa aceasta libera a lor era singurul motiv al persistentei lor. Monahii antonieni nu locuiau, precum arata clar viata Sf. Antonie, nici intr-o singura cladire manastireasca; asezamantul creat de Sf. Antonie trebue numit mai degraba o colonie de monahi. Monahii locuiau cate unul, sau poate si cate doi sau trei, asemenea eremitilor din muntele Nitriei, in chilii imprastiate.

Precum vedem, faza strict anahoreta, in care se cultiva exclusiv asceza, sau lupta cu patimile, dar nu se continua urcusul spre desavarsire pana la capat, pana la iubire, pana la comuniune, a tinut foarte putin timp, a fost propriu zis numai o faza de tranzitie dela asceza din comunitatea din lume, la asceza in comunitatea monahala. Neajunsul acestei asceze in afara comunitatii a iesit repede la iveala, de aceea faza acestui anahoretism n-a durat decat extrem de putin. Asceza impreunata cu singuratatea a scos curand la iveala anumite moduri reprosabile de viata. Unii nu stiau precis care este tinta ascezei, altii nu aveau in ei insisi suficiente resurse de putere pentru a starui in urmarirea acelei tinte. "Aceste neajunsuri cauta Sf. Antonie sa le tamaduiasca prin aceea ca intruni pe asceti intr-o comunitate si-i lua sub conducerea sa. El accentua in cuvantarile sale catre monahi ca desavarsirea inca nu este ajunsa prin fuga de lume si retragerea in pustie; singuratatea si renuntarea sunt numai mijloace pentru a ajunge la sfintenia launtrica. Precum el insusi nu se incredea in sine, ci cauta sa-si insuseasca de la fiecare binele, asa indemna si pe monahii sai sa fie cu neincredere in ei insisi; nici unul nu trebue sa spuna ca Sf. Scriptura ii este deajuns pentru invatatura; dimpotriva, e bine ca monahii, sa cultive viata de comuniune si astfel sa se intareasca reciproc in credinta si prin convorbiri sa se fortifice reciproc pentru lupta".

Dar si forma aceasta de organizare a fost de scurta durata. Cei ea a dat vietii monahale forma de organizare ramasa definitiva si normativa pentru marea majoritatea a monahilor a fost Pahomie. El nu se mai multumi cu asocierea laxa, in care predomina forma de viata individuala ci, actualizand o aspiratie ascunsa in sufletele dornice de desavarsire ale ascetilor, dezvolta pana la viata de obste asocierea creata de Antonie. Inca inainte de anul 328, se intemeieza cateva chinovii, unite intr-un fel de federatie. Pahomie a plecat dela anahoretism, mai bine zis de la coloniile de eremiti ivite dupa exemplul coloniei nascute in jurul lui Antonie.

Toate elementele anahoretismului sunt pastrate in viata manastireasca pahomiana: lepadarea de sine, asceza severa, munca manuala, rugaciunea. Nici ascultarea de un superior nu e ceva care s-a ivit numai cu Pahomie; intre anahoretii egipteni existau virtuosi ai ascultarii. "Viata manastireasca pahomiana adauga insa la acestea un principiu nou, care devine baza intregului: viata comuna. Viata, comuna cuprinde trei laturi: a) serviciul divin comun, b) locuirea, somnul, mancarea comuna, intr-o cladire inchisa de lumea din afara; c) castigarea in comun a mijloacelor de intretinere, prin munca comuna. In colonia de anahoreti, monahul sta la inceput, din punct de vedere economic, cu totul de sine; abia in cursul veacului IV si probabil sub inraurirea vietii de obste apare in ea slabe tendinte spre o organizare comuna a economiei monahale. Tot asa e cu locuinta anahoretului; el e avizat cu totul la sine... Mancarea si-o pregateste el singur, sau un ucenic pe care si l-a luat. Legatura cu serviciul divin era foarte laxa sau cu totul intrerupta. Toate acestea se schimba in monahismul pahomian dintr-o singura lovitura. Calugarii se aduna aici foarte regulat in fiecare zi la serviciul religios (Reg. Pah. 6, 8, 10, 13-18, 24, 141, 142). Productia economica si intrebuintarea economica nu mai sunt chestiuni ale insului singuratic, ci ale comunitatii, pe baza lipsei de proprietate a insului, fundata religios; exista numai proprietatea totalitatii, nu o proprietate privata (Reg, Pah. 49 81-83, 66, 99, 113). Acesteia ii corespunde si confectionarea imbracamintii comune (Reg. Pah. 2, 28, 29, 81, 91, 99, 102)".

"Acest fel de viata chinoviala era ceva cu totul nou, nemaiauzit" ". Membrii comunitatii primare din Ierusalim isi aduceau averile pentru a le consuma in comun. "Monahii lui Pahomie nu consuma bunurile aduse de ei, ci traiesc dintr-o munca comuna bine organizata; aici nu e vorba de un simplu consum obstesc, ci de o productie comuna". Aceasta n-a " putut-o lua Pahomie din Faptele Apostolilor. Lipsa de proprietate particulara iarasi n-a trebuit s-o ia Pahomie din Faptele Apostolilor; a aflat-o la ascetii care o practicau de veacuri ca premisa a ascezei. Forma de viata comuna n-a existat nici la Pitagorei, cum s-a afirmat de unii. La ideea ei a venit Pahomie meditand la conditiile in care traiau ascetii si la modul in care ar putea ei sa-si indeplineasca mai bine idealurile lor de viata. El a vazut ca grija ascetilor de cele necesare hranei ii stinghereste in urmarirea preocuparilor lor spirituale. Trebuia sa li se ia, aceasta grija Viata lui Pahomie descrie cum acesta, dupa ce se asezara primii asceti sub conducerea lui, se ocupa cu toate cele spre trebuinta ale lor: planta putine legume se ingrijea de mancarea lor, ii ingrijea la boala "eliberandu-i de toata grija ", ca sa-si vada numai de mantuire).

Apoi uniunea laxa dintre ascetii coloniei nu asigura o conducere efectiva si sigura si un sprijin fratesc pentru monahii singuratici, spre a fi feriti de tot felul de greseli si caderi.

Pahomie si-a dat seama ca intr-o viata comuna, monahul singuratic e eliberat de grija procurarii celor materiale, iar pravila amanuntita a obstei il fereste de greseli, precum legatura permanenta cu confratii ii ofera indemnuri necontenite pentru exercitarea virtutii si a iubirii aproapelui.

Astfel Pahomie, sub raport economic, retinand lipsa de proprietate si munca manuala pe care le afla la asceti, facu un pas mai departe pentru a usura pe acesti asceti saraci si muncitori in straduinta lor de a-si ajunge telul lor religios, luandu-le grija pentru procurarea materiei prime de munca si pentru vinderea unora din produsele muncii si procurarea altor articole trebuincioase. Aceasta organizare a muncii in comun nu era inventia lui Pahomie. Ea exista in ergasteriile, adica in atelierele in care munceau numerosi sclavi. Asemenea ateliere existau si pe langa templele pagane. Pahomie introduce acest mod de munca in grupele de monahi, care din proprie convingere si in mod liber acceptau aceasta viata in vederea desavarsirii religioase. Economia comuna impunea o apropiere a chiliilor. Pahomie le inconjura cu un zid, care avea in primul rand un scop pedagogic pastoral: usura supravegherea castitatii monahale, facea orice banuiala de necastitate imposibila si ferea pe monah de turburarea lumii din afara, inlesnind straduintele lor in vederea mantuirii. Monahul putea sa se consacre netulburat rugaciunii, meditatiei, infranarilor trupesti si muncii sale. Deodata cu zidul acesta se naste propriu zis manastirea, claustrum, comunitatea inchisa a celor ce se preocupa, feriti de lume, in mod intens si exclusiv de mantuirea lor, inconjurarea chiliilor cu un zid era facuta posibila prin faptul ca, indestulandu-si prin munca comuna nevoile unii altora, monahii nu erau avizati la lumea din, afara. Manastirea realiza o autarhie completa, data fiind si putinatatea trebuintelor monahilor. Deci si din acest punct de vedere viata de obste oferea conditia pentru o mai usoara indeplinire a exercitiilor ascetice.

Precum vedem, in viata de obste straduinta de desavarsire a ascetilor si-a aflat o conditie si o implinire necesara. Viata de obste nu le oferea acelora numai putinta de a completa asceza prin iubire, ci chiar asceza se facea usurata prin ea. Intr-adevar, actul de renuntare la cele materiale, savarsit de ascet la inceputul vietii lui ascetice, se putea permanentiza numai in viata de obste, care-i lua orice grija de a-si procura cele necesare traiului. Altfel se intorcea, ca sotia lui Lot, la grija celor odata parasite si la legatura cu lumea. Iar infranarea de la tot felul de pofe si patimi egoiste ii era usurata de trebuinta de a nu face , de a nu avea, de a nu gusta, decat cele ce i se ingaduiau de proestosul obstei si de pravila. Mai ales insa, ascetul avea prilejul sa sporeasca in iubire fata de frati, sa traiasca in duh de raspundere fata de ei, sau sa fie ajutat de ei. Desi iubirea, ca virtutea cea mai inalta, s-ar parea ca vine numai dupa dobandirea celorlalte virtuti, deci ar putea cineva sa lupte intai cu patimile in singuratate si dupa ce le-a scos pe acelea din sine, sa vina in comunitate, in realitate insasi lupta cu patimile, insasi asceza, e o lupta pentru iubire, si lupta pentru iubirea semenilor nu se poate duce decat in mijlocul lor. Chiar infranarea poftelor egoiste aduce cu sine o largire a conditiilor de existenta pentru semeni.

Dar iubirea fata de ei creste, mai ales, prin rabdarea, prin ingaduirea lor. Monahii nu prea sunt in situatia de a rabda multe incercari, fiind lipsiti de greutatile vietii de familie. Evitand dulcetile vietii de familie prin infranare, evita si necazurile si greutatile care sunt legate de ea si care au ca scop potolirea patimilor, pe care monahii le-au slabit prin infranare. Dar trebuie sa se exercite si monahii in celalalt fel de rabdare, care are ca scop sporirea in iubirea fata de semeni: rabdarea fratilor din obste, care la mireni echivaleaza cu rabdarea celor din casa si din societate. Deci trebue sa fie pusi si ei in situatia de a rabda pe altii, ca sa castige si ei aceasta virtute. Si cum ii vor rabda, daca nu duc viata de obste?

E usor sa fii bun cand esti singur, cand nu te supara nimeni. Dar bunatatea aceasta e de aparenta, ghiarele fiarei se ascund, nu se tocesc. Trebue dat monahului ocazie de a-si toci ghearele patimilor, nu de a le ascunde. Zice Sf. Ioan Casian: "Capatul indreptarii si al pacii noastre nu se castiga din indelunga rabdare ce o are aproapele cu noi, ci din suferirea raului dela aproapele de catre noi. Deci de vom fugi de lupta indelungei rabdari, cautand pustia si singuratatea, patimile netamaduite ale noastre, pe care le vom duce acolo, vor ramane ascunse, dar nu vor fi smulse. Caci pustia si retragerea celor neizbaviti de patimi, "nu numai ca le pazeste patimile nevatamate, ci li le si acopere, incat nu-i lasa sa se simta pe ei insisi de ce patimi se biruesc, ci, dimpotriva, le pune in minte naluciri de virtute si-i face sa creada ca au castigat indelunga rabdare si cand, vine tainuit odihna, din ocoalele lor si tarasc cu si mai multa vijelie spre pierzare pe calaretul lor. Caci si mai mult se salbatacesc patimile in noi, cand e intrerupta legatura cu oamenii, incat pierdem si umbra suferirii si a indelungii rabdari pe care in tovarasia fratilor ni se parea ca le avem; aceasta pentru intrelasarea deprinderii cu semenii si din pricina singuratatii. Caci precum fiarele veninoase ce stau linistite in culcusurile lor din pustie, de indata ce simt pe cineva apropiindu-se de ele isi arata toata turbarea lor, la fel si oamenii patimasi, care sunt linistiti din pricina pustiei, si nu din vreo dispozitie virtuoasa, isi dau veninul pe fata cand apuca pe cineva care s-a apropiat si-i intarata.

De aceea Parintii admit ca cineva sa se retraga in singuratate, dar numai dupa ce a ajuns la nepatimire. Pana atunci trebue sa traiasca in obste. In obste se castiga desavarsirea, nu in afara de ea. Retragerea in pustie inainte devreme este primejdioasa. In loc de o crestere in virtute ea aduce, la cei neconsolidati in ea, o scadere. De aceea multi isi dadeau seama, dupa ce s-au retras in pustie, ca trebuie sa se reintoarca in obste. Sau in sensul acesta erau sfatuiti de Parinti. " Batranii, zice Sf. Nil Sinaitul, iubesc foarte mult retragerea facuta treptat. Daca vreunul, ispravind virtutile in chinovie, a ajuns pana aici si daca ar putea inainta in retragere, sa se probeze el insusi. Iar daca neputand, scade in virtute, sa se intoarca in chinovie, ca nu cumva, neputand infrunta uneltirile gandurilor, sa-si iasa din minte".

Si de fapt vieata de obste s-a dovedit in practica drept cadrul cel potrivit in care straduintele de desavarsire ale monahilor se pot infaptui. Dovada cea mai puternica e ca acest mod de vieata calugareasca a devenit cel mai raspandit si a infruntat veacurile, pe cand celelalte moduri au ramas sporadice, sau au decazut, cand nu au disparut cu totul. De fapt spre sfarsitul veacului IV, Fer. Ieronim, Ioan Casian, din cele trei feluri de viata monahala, pe care le cunosc: chinoviala, pustnicie singurateca si viata de sine iu mici grupe, considera pe cel dintai ca cel mai demn de lauda, pe pustnici ii considera ca stand in legatura cu chinoviile, in care se pregateau pentru pustie si in care adeseori se intorceau, iar pe cei cu vieata de sine ii osandesc cu cele mai aspre cuvinte. Aceste mici grupe cu viata de sine erau sau urmasele vechilor asceti, cari traiau cate doi trei la marginea oraselor si satelor, sau chiliile ce se adunasera in colonii pe vremea lui Antonie, dar care poate nu evoluasera la vieata de obste de tip pahomian, ci se rasfirasera iarasi. Aceste mici grupe de asceti erau la sfarsitul veacului al patrulea intr-o decadere completa.

Fer. Ieronim descrie cele trei feluri de monahi existente in Egipt pe vremea lui, intr-o scrisoare de pe la anul 384. Primul M il alcatuiesc chinovitii, in limba copta: sauses (sohws-congregatio, coetus). Acestia vietuese in comun, intr-o ascultare totala de mai marele lor. Ei locuiesc separat, dar chiliile lor sunt legate intre ele. Al doilea fel sunt anahoretii care petrec departe de oameni, si traiesc singuri in pustie (soli habitant per desertas); ei nu au nicio proprietate. Daca unul pleaca din chinovie in pustie, nu duce cu sine nimic, decat paine si sare. "Al treilea fel, numit remoboth in limba copta (rem=om, both=manastire, oameni de manastire), e cat se poate de nefast (deterrimum). Ei locuesc cate doi sau trei impreuna, nu in numar mai mare, dupa placul lor si traesc din castigul muncii lor, din care pun o parte la un.loc, cat e de lipsa pentru intretinerea lor. Ei locuiesc cea mai mare parte in orase si targuri si ca si cand mestesugul (ars), dar nu viata lor ar fi sfanta, tot ce vand are un pret mai ridicat. Intre ei e multa cearta, pentru ca ei, traind din proprietatea lor nu vor sa se supuna nimanui. Ei fac concursuri de post (solent certare jejuniis) si fac ceea ce ar trebui sa exercite numai in ascuns, obiectul unui concurs, ori a unor intreceri.

Totul la ei este afectat: manecile largi, sandalele sdrentuite, haina aspra, suspinurile dese, cercetarea fecioarelor, barfirea preotilor si cand vine o sarbatoare mananca pana vomeaza")

Ioan Casian, dupa ce a petrecut zece ani in Egipt (385-395), descrie cele trei feluri de monahi astfel: "Trei sunt felurile monahismului in Egipt, dintre care doua sunt foarte bune, iar al treilea cu totul lipsit de caldura si cu totul de evitat: primul este al chinovitilor, care vietuind in obste, se carmuesc de judecata unui batran. Cel mai mare numar de monahi din Egipt sunt asa; al doilea e al anahoretilor, care mai intai au fost formati in chinovii si desavarsindu-se in convietuirea cu altii au ales ascunsurile singuratatii; al treilea e cel condamnabil al Sarabaitilor" . Acesta e un fel cu totul rau (deterrimum) si necredincios. "Ei se recruteaza din numarul acelora cari voiese sa simuleze mai degraba virtutea, decat sa realizeze cu adevarat desavarsirea evanghelica. Acestia, afectand cu inima lase virtutea, sau impinsi la aceasta profesiune de vreo necesitate si grabindu-se sa-si insuseasca numai numele de monah, fara nicio straduinta de emulatie, nu primesc disciplina chinoviilor, nu se supun judecatii celor mai batrani, nu se formeaza prin traditiile acelora, ca sa-si biruiasca voiie lor si nu primesc nicio regula a disciplinei sanatoase, ci, gandindu-se numai "la infatisarea in public, cautand adica la fata oamenilor, sau petrec in casele lor sub (privilegiul acestui nume, dedati acelorasi ocupatiuni, sau isi construesc lorusi chilii, pe care le numesc manastiri si in care petrec in libertate, nesupunandu-se poruncilor evanghelice, care le cer sa nu se ocupe cu grija hranei zilnice si cu niciun fel de probleme familiare. Aceasta o implinesc, fara nicio sovaiala necredincioasa, numai aceia care, deslegati de toate bravurile acestei lumi, s-au supus asa de mult prepozitilor chinoviei, incat declara ca nu mai sunt stapani pe ei insisi. Dar aceia care, evitand disciplina chinoviei, petrec cate doi sau trei in chilii, nemultumiti de grija staretului, sau a conducerii prin porunca, ci preocupandu-se mai cu seama de aceasta, ca liberi de jugul staretilor, sa aiba libertatea sa-si exercite voile lor, sau sa plece si sa rataceasca pe unde le place si sa faca ceeace le e voia, se consuma si mai mult in munci de zi si de noapte, decat cei ce vietuiesc in chinovii, dar nu cu aceeasi credinta si cu acelasi scop. Caci aceasta ei o fac, nu ca sa puna la dispozitia economului fructul muncii lor, ci ca sa castige avutii pe care si le gramadesc. Ce distanta este intre acestia! Aceia, necugetand la ziua da maine, ofera fructele cele mai gratuite ale sudorii lor lui Dumnezeu, iar acestia se gandesc, nu numai la ziua de maine, ci isi intind grija necredincioasa peste spatiul multor ani lipsa tuturor lucrurilor si saracia; acestia, ca sa dobandeasca afluenta tuturor belsugurilor. Aceia lucreaza ca sa aibe manastirea un prisos pentru sfinte intrebuintari, fie pentru curte, fie pentru xenodochii, fie pentru bolnite, fie pentru a se da celor lipsiti, dupa judecata staretului; acestia ca sa aiba un prisos peste indoparea zilnica sau sa satisfaca o placere mai mare, sau ca sa-si satisfaca patima iubirii de argint. Aceia, adunand manastirii atatea mijloace si ei renuntand la ele zilnic, primesc atata umilinta a supunerii, incat precum se priveaza de ei insisi, asa si de acelea pe care le castiga cu propria lor sudoare, innoind mereu ardoarea primei renuntari, prin aceea ca se dezbraca zilnic pe ei insisi de fructele muncii lor. Acestia insa, inaltandu-se chiar prin aceea, ca dau ceva saracilor se rostogolesc in prapastie in fiecare zi. Pe aceia rabdarea si severitatea, pe care o suporta atat de devotat in aceasta vietuire, pe care au imbratisat-o odata, ca sa nu implineasca niciodata voile lor, ii face in fiecare zi rastigniti si mucenici vii; pe acestia moleseala voii proprii ii trimite de vii la iad" .

La fel ii condamna pe acesti Sarabaiti si alti scriitori . Toti scriitorii care osandesc pe acesti monahi cu viata de sine, ii considera vinovati de pacatul lui Anania si Safira, care a fost asa de grav, incat autorii lor au fost pedepsiti indata cu moartea, fara sa li se dea vreme de pocainta. Pacatul consta in faptul ca, dupa ce se promite lui Dumnezeu lepadarea de orice avutie, se retine apoi o parte, sau se cauta, prin munca, recastigarea ei. Cei ce fac astfel, pe deoparte mint pe Dumnezeu, (si, desigur, si pe oameni), pe de alta socotesc ea al lor ceea ce a devenit al lui Dumnezeu, in urma votului. Fericitul Ieronim zice: "Anania si Safira daruiesc cu inima fricoasa, mai bine zis indoelnica, si de aceea sunt condamnati, pentru ca dupa votul dat, au considerat bunurile ea ale lor si nu ca ale Aceluia, Caruia le-au inchinat odata si si-au rezervat lor o parte din avutia straina, temandu-se de foame, de care credinta adevarata nu se teme. Ioan Casian spune la fel, ca acest gen de monahi e un rasad produs de exemplul lui Anania si Safira, care, "rezervandu-si o parte din cele ce posedau, sunt pedepsiti de gura Apostolului, cu moartea"; caci socotind acesta ca un astfel de pacat "nu poate fi tamaduit nici prin pocainta, nici prin satisfactie, a taiat germenele lui a tot stricacios, prin moarte naprasnica" .

Raman dar doua feluri de viata monahala, pe care le aproba Parintii si scriitorii bisericesti: cea chinoviala si cea anahoreta, sau pustniceasca. Dar si dintre acestea ei socotesc in general pe cea chinoviala mai potrivita cu slabiciunile firii omenesti, mai apta sa ajute aceasta fire in straduintele ei spre desavarsire. Astfel, Fer. Ieronim, la intrebarea cuiva daca e bine sa traiasca singur, sau cu altii in manastire, raspunde: "Mie imi place sa fii in comunitatea sfintilor, sa nu te inveti singur si sa nu intri fara conducator pe calea pe care n-ai intrat niciodata, ea sa nu te abati indata in alta parte si sa te expui greselii; ca sa nu faci mai mult sau mai putin decat e de trebuinta; ca sa nu obosesti alergand, sau sa intarzii si sa adormi. In singuratate repede se furiseaza mandria. Si dacai cel ce petrece in ea posteste putin si nu vede om, isi da oarecare importanta. Uitand de sine, de si pentru ce vine, rataceste cu inima inlauntru si cu limba afara. Judeca, impotriva vointei Apostolului, pe servii straini. Unde vrea pofta isi intinde mana; doarme cat vrea nu seteme de nimeni; face ce voieste; pe toti ii socoteste inferiori; e mai des in orase decat in chilie."

Fericitul Ieronim nu osandeste aici pe adevaratii anahorei ci pe cei falsi, pe cei ce au imbratisat viata pustniceasca, fara sa fi ajuns la desavarsire in cea chinoviala. Ioan Casian ii prezinta pe acestia ca pe al patrulea fel de monahi: "Este si un al patrulea gen, care a rasarit de curand intre cei ce se mangaie cu infatisarea si cu chipul de anahoreti si care la inceput, printr-o ardoare scurta, se arata doritori de perfectiunea chinoviei, in vreme ce neglijeaza taierea vechilor obiceiuri si patimi si nu sunt multumiti sa poarte jugul umilintei si al rabdarii si dispretuese sa se supuna batranilor; de aceea isi cauta chilii separate si doresc sa petreaca solitari, ca astfel, nehartuiti de nimeni, sa poata fi socotiti de oameni rabdatori, blanzi si smeriti. Aceasta viata, mai bine zis moleseala, nu permite nicicand acelora, pe care odata i-a infectat, sa ajunga la desavarsire. In acest mod ei nu numai ca nu taie voile lor, ci le intaresc in rau, in vreme ce nu sunt provocati de nimeni, ca pe un venin mortal si launtric, care cu cat e mai ascuns, cu atat produca o boala nevindecabila celui ce o poarta. Caci din respect pentru chilia singuratica, nimeni nu indrazneste sa dea la iveala patimile solitarului, pe care acela prefera sa le ignoreze decat sa le vindece. Dar virtutile nu se nasc prin ascunderea patimilor, ci pr: lupta cu ele" .

Pe anahoretii adevarati, Fer. Ieronira ii accepta. Dar insusirile trebuie sa fie cu totul exceptionale. De aceea continua, dupa cele de mai inainte: "Deci ce? Osandim viata solitara? Catusi de putin nu. Caci am laudat-o adeseori. Dar din ingustimea manastirilor si a acestui mod de viata vrem sa iasa ostasi pe care asprimea pustiului nu-i inspaimanta care au dat mult timp proba vietuirii lor; care au fost cei mai mici dintre toti ca sa fie cei dintai dintre toti; pe care nici foamea, nici saturarea nu i-a biruit vreodata; care se bucura de saracie; a caror purtare, grai, privire, mers, invatatura, e virtuoasa; care nu stiu sa se arate, asemenea unor oameni inepti, plini de putere impotriva dracilor, ce lupta contra lor, ca sa uimeasca pe oamenii neexperirnentati si de rand si prin aceasta sa adune castiguri".

Sf. Efrem Sirul socoteste chiar ca nici petrecerea indelungata intr-o chinovie nu ajunge pentru o pregatire suficienta spre viata pustniceasca. Se cer pentru ea aptitudini speciale si exceptionale. Altfel atragerea pustiului devine o cursa primejdioasa pentru chinoviti, o ispita a diavolului. Iar Ioan Casian prezinta pe un anahoret celebru, pe avva Ioan, revenind, dupa 20 de ani de pustnicie, in chinovia in care petrecuse mai inainte 30 de ani sl motivandu-si aceasta revenire astfel: "In aceasta vietuire (de obste) nu e nici grija de planuirea muncii zilnice, nici preocuparea de a vinde si cumpara, nici grija inevitabila de painea de peste an, nici grija de lucrurile trupesti si in sfarsit nici mandria laudei omenesti, care e mai necurata in fata lui Dumnezeu decat acelea toate, ba goleste adesea si marile osteneli ale pustnicului" Sau: "mai bine e sa te afli credincios fagaduintelor mai mici, decat necredincios celor mai mari".

Daca mandria este cea mai teribila dintre patimi si cea mai greu de desradacinat, daca egoismul isi gaseste in ea ultima transee, iar iubirea ultimul obstacol, apoi, desigur ca viata care poate sa vindece si aceasta patima este viata cea mai inalta si cea mai corespunzatoare cu, scopul monahului. De aceea, Ioan Casian zice: "Scopul chinovitului este sa mortifice si sa rastigneasca toate voile sale si, dupa porunca mantuitoare a desavarsirii evanghelice, sa, nu cugete nimic al zilei de maine. Iar aceasta, desigur ca nu o poate implini decat chinovitul"

In acelasi sens considera Sf. Efrem Sirul (+ 573) daruirea de sine pe care o face monahul fratimii, ca incoronare a tuturor virtutilor, ca biruinta deplina asupra egoismului. Dupa lepadarea de sine, de familie, de bunuri, "ca o implinire a tuturor celor bune, pe aceasta sa o adauge: lepadarea si de sufletul sau. Si care este lepadarea de sufletul sau? Ca pe sine-si cu totul desavarsit sa se dea danie fratimii si voilor sale deaceea nicidecum sa nu le mai faca... Si sa nu aiba nimic intru a sa stapanire, afara de imbracamintea pe care o poarta, ca din toate partile sa poata fi fara grija, cele poruncite lui numai savarsindu-le cu bucurie totdeauna si ca un cumparat cu cinstit si scump Sangele lui Hristos si ca un rob bine-cunoscator pe toti fratii si mai ales pe inaintestatatorii intru toate ca pe niste domni si stapani sa-i socoteasca si, dupa cum insusi Domnul a zis: Cela ce voieste intre voi sa fie mai intai si mai mare, sa fie cel mai de pe urma decat toti si al tuturor rob; neavand slava si cinste sau landa pentru lucrul slujbei sau petrecerii dela frati... fiindca cu adevarat de mare mantuire pricinuitor luisi se face, daca cu indelunga ingaduiala si cu rabdare pana la sfarsit va starui intru aceasta buna si de suflet folositoare robie". La randul lor, inaintestatatorii sa se socoteasca si ei slujitori ai fiecarui frate: "Iar pe ascuns, in minte, ca niste robi nevrednici ai tuturor fratilor sa va socotiti, avand grija de mantuirea si de desavarsirea fiecaruia. Ca aceasta este viata cu adevarat ingereasca, "cand unii altora toti fratii cu toata bucuria supunandu-se, domni unii altora se vor socoti si cu cinstea unii pe altii intrecand. "Deci va indemnam pe voi, ca unii ce voiti sa fiti urmatori lui Hristos, spre odihna si supunerea unii altora si spre buna slujire, de a fi cu putinta si a muri pentru aproapele pe noi insine sa ne pregatim. Ca prin dragostea si simplitatea si nepismuirea si netrufia, legatura pacii intr-un trup si intr-un duh al lui Hristos intru fratime sa poata a se pazi, supunandu-se unii altora intru frica Domnului".

Dar cel care a evidentiat mai mult decat toti superioritatea" vietii monahale de obste, a fost Sf. Vasile cel Mare. "In multe privinte stiu ca e mai de folos petrecerea cu mai multi" , zice el. Bunurle acestei vieti sunt asa de multe "ca nici nu se pot numara usor toate" . El Vede aceasta viata impusa, de temeiuri moral-pedagogice, de legi ale firii omenesti si de temeiuri dogmatice.

Parintele Dumitru Staniloae

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 3975

Voteaza:

Temeiuri dogmatice si duhovnicesti pentru viata monahala de obste 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE