Cuv. Eftimie cel Mare

Viata Cuviosului Parintelui nostru Eftimie cel Mare

(20 ianuarie)

Eftimie, cetateanul cel ceresc, era fiu al imparatilor care se numeau Pavel si Dionisia, care erau oameni de bun neam si impodobiti cu toata fapta buna cea dupa Dumnezeu; avand ca patrie si locuinta Melitine, Mitropolia cea vestita a armenilor. Desi, fericita Dionisia a trait destui ani impreuna cu barbatul ei, dar fiind stearpa, nu nastea. Pentru aceea, in mare mahnire petrecand amandoi, multa vreme s-au nevoit, rugandu-se lui Dumnezeu sa li se daruiasca fiu.

Deci, mergand in apropiere de cetate, la biserica cea sfintita de acolo a sfantului, slavitului si bunului biruitor Mucenic Polieuct, a staruit zile multe in rugaciune, dupa cum spune cuvantul de la cei vechi. Si intr-una din nopti rugandu-se ei singuri, li s-a aratat oarecare vedenie, zicandu-le: "Veseliti-va, veseliti-va, pentru ca iata v-a daruit Dumnezeu fiu, numit cu numele veseliei, caci prin nasterea lui, daruieste Dumnezeu veselie Bisericilor Sale".

Iar ei insemnand vremea vedeniei, s-au intors la casa lor; si din vremea zamislirii, cunoscand ca adevarate cele ale vedeniei, cum s-a nascut copilul, l-au numit Eftimie, care se talmaceste veselie, fagaduind a-l afierosi lui Dumnezeu. El s-a nascut, precum am aflat, in luna august, in anul al patrulea al stapanirii lui Gratian (367-383).

Iata ca vedenia este adevarata, cei ce citesc sa inteleaga. Pentru ca sfintele Biserici 40 de ani fiind intru mahnire si aparatorii dreptcredinciosi prigonindu-se, iar arienii, pe vremea lui Constantiu (337-361), luptand impotriva dreptcredinciosilor, ca si pe vremea lui Iulian (361-363) si a lui Valens (364-378), care a imparatit dupa aceea in Rasarit, atunci Eftimie, cel cu numele veselie, toate supararile sfintelor Biserici le schimba intru veselie.

Neimplinindu-se a cincea luna, s-a ridicat luptatorul de Dumnezeu Valens si, pradand barbarii Tracia, el s-a ostit asupra-le. Dar in putina vreme facand batalia, Valens a patimit pedeapsa de la Dumnezeu, pentru ca in oarecare sat langa Adrianopol din Tracia, desavarsit fiind biruit si el fugind, barbarii l-au ars impreuna cu satul unde era, neimplinindu-se inca intaiul an de la nasterea lui Eftimie.

Dupa trei ani, tatal sau Pavel si-a sfarsit viata, iar fericita Dionisia avea un frate bun cuvantator, care se numea Eudoxiu. Acesta fiind sfetnic si mijlocitor la marele Otreie, care intru acea vreme indrepta Sfanta Biserica din Melitine, si care a stralucit la sfantul Sinod din Constantinopol, a adus pe copil la el, implinind fagaduinta si ca o jertfa bine primita, afierosindu-l lui Dumnezeu, dupa cum mult vestita Ana a adus pe Samuil. Iar preasfintitul episcop Otreie, vazand pe copil si auzind de la scolasticul Eudoxiu vedenia cea aratata parintilor si cum ca mai inainte de nastere maica-sa l-a fagaduit lui Dumnezeu, si apoi s-a facut zamislirea prin rugaciune, minunandu-se, a zis: "Intr-adevar, s-a odihnit Duhul lui Dumnezeu peste tanarul acesta".

Deci, primindu-l pe copil, botezandu-l si tunzandu-l anagnost al bisericii celei de sub dansul, l-a luat in episcopie, si-l crestea, facandu-l ca un fiu al sau. Iar pe fericita Dionisia, ca una ce se afla in slujba lui Dumnezeu, a hirotonisit-o diaconita a preasfintei Biserici. Deci, Eftimie numarandu-se in bisericescul catalog, si Teodosie cel Mare (379-395) luand sceptrul imparatiei grecilor, printr-insul a daruit Dumnezeu grecilor si sfintelor biserici dumnezeiesc dar, plin de toata veselia; caci se cadea a se implini vedenia aratata parintilor pentru dansul.

Trecand putina vreme, si intelegand episcopul ca a trecut de varsta copiilor si ca trebuie a se indeletnici cu invatatura, l-a dat dascalilor, pentru a invata Sfintele Scripturi. Si erau atunci intre anagnosti doi tineri de bun neam, cu intreaga intelepciune impo-dobiti si cu toata priceperea incuviintati, apoi iscusiti in Dumnezeiasca Scriptura si la invatatura cea din afara, care se numeau Acachie si Sinodie; si care, dupa multe pustnicesti nevointe, au primit arhieria sfintei biserici din Melitine, la vremea lor.

Acestia, primind din mana episcopului pe Eftimie, l-au invatat desavarsita cucernicie si in putina vreme pe multi din cei de o varsta cu el i-a intrecut cu iubirea de invatatura. Pentru ca osardia lui era mai presus de varsta, incat se minuna Acachie de socoteala mintii lui cea luminata. Deci, sfintitul acesta tinerel primea invatatura cea buna si curata, pe care Cuvantatorul de Dumnezeu Grigorie o numeste invatatura de ziua - cum a zis dumnezeiescul David -, opusa celei de noapte. Apoi, invatand Dumnezeiestile Scripturi, dorea a fi urmator al dumnezeiestilor si imbunatatitilor barbati, dar se intrista cand unii cantau desertaciuni si se departau de la dumnezeiestile cuvinte. Iar pildele lui Acachie, dascalul, urmandu-le, nicidecum nu facea pomenire de hrana de multe feluri.

Dar nu dorea nici slava desarta, nici nu lipsea gura lui de la doxologia lui Dumnezeu, ci savarsea slujba pravilei cu frica si cu umilinta la vremea randuita, aducandu-si aminte ca se cuvine a sluji lui Dumnezeu cu frica si cutremur, iar nu cu ris si cu soptire, facand sfanta biserica loc de asmodie; caci se cuvine cu cucernicie a intra in biserica cel ce voieste a vorbi cu Dumnezeu prin rugaciune. Iar in vremea libera se indeletnicea acasa in rugaciune si in cantare de psalmi si in citirea dumnezeiestilor cuvinte, petrecand toata ziua si toata noaptea; stiind ca cel ce cugeta in legea Domnului ziua si noaptea va fi ca pomul cel rasadit langa izvoarele apelor, care rodul sau va da la vremea sa.

Deci, da lui Dumnezeu rodul cel potrivit al fiecarei vremi, pentru ca in vreme de ispita slujea lui Dumnezeu cu dragoste si rabdare, iar in vreme de indestulare, rodul lui era infranarea; apoi venind ganduri asupra lui de dezmierdare trupeasca, iarasi odraslea intr-insul intreaga intelepciune. Pentru ca de intelepciune purtand multa grija, a pazit nestinsa faclia fecioriei, impodobita cu unt-delemnul milosteniei.

Eftimie astfel nevoindu-se multa vreme, a ajuns la desavarsirea faptelor bune; iar iconomia lui Dumnezeu astfel inteleptindu-l si prin multe din acestea facandu-l cunoscut, s-a facut vestit din inceput. Fiind crescut precum s-a zis, apoi trecand prin toate treptele bisericesti, episcopul din vremea aceea il hirotoniseste fara de voie preot al preasfintei biserici din Melitine. Dupa aceea, i se incredinteaza a purta grija si a fi proestos al manastirilor celor dimprejurul cetatii. Aceasta grija i s-a dat lui, fiindca din copilarie era iubitor de monahi; si fiindca dorea linistea la Manastirea Sfantul Polieuct si la a sfintilor 33 de mucenici, acolo a petrecut vremea cea multa.

In zilele Sfantului si Marelui Post se ducea in muntele ce era pustiu atunci, iar acum s-a zidit intr-insul o manastire minunata, aproape de cetate, care de cei ce locuiesc aproape se numeste a "Inaltarii". Aceasta pustie o iubea din ziua dumnezeiestilor aratari (Boboteaza), pana la sarbatoarea Pastilor, urmand filosofia lui Ilie si a lui Ioan. Pentru aceasta, precum s-a zis, i s-a dat in mana grija si carmuirea monahilor celor de acolo, iar aceasta grija socotind-o impiedicare a faptei bune, uratorul de slava si iubitorul de Dumnezeu Eftimie a iesit din cetate si s-a dus spre Ierusalim, poftind a locui in pustia de acolo.

Acest mare parinte Eftimie, povatuindu-l Sfantul Duh, a venit in Ierusalim la 29 de ani ai varstei sale, inchinandu-se Sfintei Cruci si Sfintei Invieri, cum si la celelalte cinstite locuri; apoi, mergand la purtatorii de Dumnezeu parinti, cei de prin pustie, si invatand fapta buna si petrecerea fiecaruia si intr-al sau suflet pecetluind-o, a venit la lavra Fara, - ce se afla de sase stadii de la sfanta cetate; iubitor de liniste, a ramas intr-o chilie pustniceasca, afara din lavra, neavand nimic de ale acestui veac, pentru ca a invatat a lucra impletituri, ca sa nu ingreuneze pe cineva, ci mai vartos dintr-ale sale osteneli sa dea celui ce are trebuinta. Si el lasand toata grija pamanteasca, o singura grija avea, cum sa placa lui Dumnezeu intru rugaciune si in posturi.

Insa de toata fapta buna purtand grija, ca un bun lucrator de pamant, taia spinii patimilor din radacina, curatand gandurile si toata inaltarea ce se ridica impotriva cunostintei lui Dumnezeu, implinind acel glas proorocesc, care zice: Innoiti-va ogorul si nu semanati peste spini. El avea vecin pe un purtator de Dumnezeu ce se numea Teoctist, pe care iubindu-l atat de mult, s-a unit cu dansul prin dragostea parinteasca, incat amandoi s-au facut de o cugetare si de un obicei, ca si cum ar fi fost un suflet in doua trupuri. Si vestind unul altuia scopul cel dupa Dumnezeu, ieseau in fiecare an dupa a saptea zi a sfintelor dumnezeiesti aratari (Boboteaza), spre pustia lui Cutila, ferindu-se de orice intalnire omeneasca si dorind in liniste a vorbi cu Dumnezeu prin rugaciune.

Si acolo petreceau pana la sarbatoarea Stalparilor, necurmat trudindu-si trupul si robindu-l, spre a aduce sufletului hrana cea duhovniceasca. In aceasta covarsea marele Eftimie pe toti cu rabdarea, cu blandetea si cu smerita cugetare a inimii. Pentru ca a primit si darul Sfantului Duh, dupa cum dumnezeiescul cuvant a zis: Spre cine voi cauta? Fara numai spre cel bland si linistit si care tremura de cuvintele Mele.

De aici indrazneala lui cea catre Dumnezeu ii crestea in fiecare zi. Si facand cinci ani in Fara, a iesit dimpreuna cu fericitul Teoctist in vremea in care s-a obisnuit, spre Cutila; si trecand prin pustie, a venit la un pirau infricosat, foarte adanc si anevoie de trecut. Aici vazand locul si inconjurand ripele ce se aflau in munte, ca povatuit de Dumnezeu, a gasit o pestera minunata in ripa cea dinspre miazanoapte a piraului si suindu-se cu osteneala ca pe perete, de-abia a putut a se urca la dansa.

Apoi, bucurandu-se ca de un loc pregatit lor de Dumnezeu, au locuit intr-insa, hranindu-se cu buruienile ce se gaseau pe acolo. Iar pestera aceea fiind mai inainte locuinta de fiare, apoi, domesticindu-se prin dumnezeiestile laude si prin neincetatele rugaciuni ale cuviosilor barbati, a primit sfintire de biserica a lui Dumnezeu. Deci, cand a binevoit Dumnezeu a-i arata pe acestia, a trimis niste pastori ai unuia care se numea Lazariul, spre a-si aduce turmele sale langa acel pirau.

Acei pastori vazand pe parinti aratandu-se sus, in pestera, atat de mult s-au spaimantat, incat s-au infricosat si au fugit. Parintii simtind temerea acelora, cu glas bland si linistit chemand pe acestia, le ziceau: "Nu va temeti, fratilor, santem oameni ca si voi, dar pentru pacatele noastre locuim acest loc". Atunci pastorii indraznind, s-au suit la dansii in pestera si neafland nimic de-ale acestui veac langa dansii, s-au dus la ale lor, minunandu-se si vestind la ai lor; iar de atunci slugile Lazariului le slujeau lor. Apoi si parintii cei de la Fara cautandu-i, sa vada unde sant, adeseori veneau la dansii.

Deci, mai intai s-au lepadat de lume si au venit la dansii doi frati, numiti Marin si Luca. Acestia au fost invatati de marele Eftimie monahiceste spre a fi sarguinciosi ai petrecerii celei pustnicesti; dupa aceea, in vremurile cele din urma, au stralucit la cei dimprejur si au infiintat manastire. Ei au adus pe Cuviosul Teodosie, care s-a facut mare incepator al vietii de obste a acestei pustii si arhimandrit. Dar in putina vreme, strabatand vestea despre Eftimie, multi se adunau la dansul si auzind cuvantul lui Dumnezeu, pofteau a locui langa dansul.

Insa Eftimie fiind urator de slava si iubitor de Dumnezeu si sarguindu-se a dobandi fericirea dintai, impreuna cu ceilalti, se departa de acest lucru, ca de ceva strain si trimitea pe fiecare din cei care se lepadau de lume la fericitul Teoctist, rugandu-l foarte mult sa aiba grija de ei; iar el ascultand aceasta, a primit si facea toate dupa dorinta marelui Eftimie. Deci, la inceput nu voia a face in locul acela viata de obste, ci lavra, dupa chipul celor de la Fara.

Dar fiindca a vazut ca nimeni nu poate veni noaptea la biserica, pentru ca era precum mai inainte s-a zis, anevoie de umblat prin locul acesta, dupa suire, a facut acolo viata de obste, avand pestera ca biserica, in care linistindu-se marele Efimie, era doctor de suflete, vindecand si mangiind pe fiecare. Si nici unul din frati nu tainuia gandirea mintii, dar si el avand iscusire multa, ii invatase sa se impotriveasca oricarui gand strain, zicand: "Fratilor, pentru ce ati venit a va nevoi si nu va ingrijiti de mantuirea voastra?" Se cuvine in fiecare ceas a ne trezi si a priveghea, pentru ca se zice: Privegheati si va rugati, ca sa nu cadeti in ispita. Iar aceasta s-o cunoasteti intai, ca se cade a nu avea voie cei ce s-au lepadat de viata, ci a tine smerita cugetare si ascultarea ca cea intai randuiala; apoi a astepta de-a pururea si a se ingriji de ceasul mortii si de infricosata zi a judecatii: a se infricosa de ingrozirea focului celui vesnic, si a dori slava Imparatiei cerurilor.

Si zicea iarasi ca monahii se cuvine a se osteni trupeste, si mai ales cei tineri, pentru pazirea celor dinauntru, aducandu-si aminte de apostolul, care zice: Noaptea si ziua lucrez, ca sa nu ingreunez pe cineva si mainile acestea mi-au slujit mie, cum si celor ce erau impreuna cu mine.

Este greu celor din lume ca, ostenindu-se in locul lor, sa hraneasca copii si femei, apoi sa aduca si pirga lui Dumnezeu si sa faca bine dupa putere, apoi, pe langa aceasta, li se cer si biruri; iar noi nici cele de nevoie trupului nu cautam a le avea din lucrul mainilor noastre, ci a culege osteneli straine, cand mai ales porunceste apostolul: Cel ce nu lucreaza, nici sa nu manance.

Acestea invatand parintele nostru Eftimie, lumina pe frati. Si a poruncit sa nu vorbeasca nimeni in biserica, in vremea pravilei, ba inca nici in trapeza, cand mancau fratii; si nu-i placea cand vedea pe vreun frate in chinovie, mai ales pe unul tanar, vrand a se infrana mai mult decat obstea; pentru ca zicea ca infranarea cea buna cere a se impartasi cineva de hrana cat de putina in vremea mancarii, insa inima a o pazi si a da razboi in taina patimilor celor ascunse; caci arma monahului este cugetarea, dreapta judecata, smerita cugetare si ascultarea cea dupa Dumnezeu. Cu niste invataturi ca acestea hranindu-se fratii, adunau roduri, dupa vrednicia chemarii.

Cele despre Terevon cel batran, intr-un glas mi-au povestit toti parintii cei vechi, dar mai cu de-amanuntul mi-a spus nepotul lui si cel de un nume cu el, vestitul in latura aceasta, adica incepatorul saracinilor. Deci, acest batran Terevon, mosul celui tanar, pe cand era copilas, fiind cuprins de boala, i-a paralizat toata partea cea dreapta, de la cap pana la picioare, si multi bani cheltuind tatal acestuia, care se numea Aspevet, nu i-au folosit nimic.

Acest Aspevet fiind elin, si aflandu-se sub persi, s-a facut prieten grecilor, intr-un chip ca acesta: la inceputul prigoanei ce se facuse atunci in Persia, pe la sfarsitul imparatiei lui Iezdegerd I, imparatul persilor (399-421), vrand vrajitorii a vana pe toti crestinii, pe capeteniile saracinilor cei de sub dansii i-au pus pretutindeni in cale ca sa nu scape la greci nimeni din crestinii cei din Persia. Aspevet fiind atunci capetenie si vazand cruzimea si neomenia facuta crestinilor de catre vrajitorii din cetati, n-a impiedicat sa fuga pe unii din crestini; iar mai vartos facea impotriva, fiind pornit de milostivire, macar ca avea credinta elineasca de la stramosi. Deci, fiind clevetit la imparatul Iezdegerd, a luat pe fiul sau Terevon, care era jumatate paralitic, pe toate rudeniile si avutia sa, si a fugit la greci; apoi primindu-i Anatolie, voievodul de atunci al Rasaritului, i-au facut prieteni grecilor, iar lui Aspevet i-a dat pe mana conducerea saracinilor din Arabia, care erau supusi grecilor.

Deci, cum s-a salasluit in Arabia tanarul, avand o vedenie in vis, a vestit pe tatal sau, iar acesta nelenevindu-se, a luat pe copil cu multime de barbari si cu multe slugi; apoi, purtandu-se de credinta, a venit la locul cel instiintat in vis, unde locuiau cuviosii barbati Eftimie si Teoctist.

Fratii vazand multimea barbarilor, s-au temut; iar fericitul Teoctist vazand temerea ucenicilor, s-a pogorat catre barbari si a zis: "Cine santeti si ce cautati?". Ei au zis: "Cautam pe Eftimie, robul lui Dumnezeu". Cuviosul Teoctist le-a zis: "Pana simbata nu se intalneste cu nimeni, caci se linisteste". Atunci Aspevet luand mana marelui Teoctist, i-a aratat pe copil chinuindu-se; iar copilul aratand spre tatal sau, a zis:

"Eu de mai inainte primind boala aceasta in Persia, dar trecand prin toata stiinta doftoriceasca si iscodirea vrajitoreasca, si nicidecum folosindu-ma, ci dimpotriva, crescand durerea, am venit in cetatea aceasta, prin dumnezeiasca umilinta. Apoi intr-o noapte mahnindu-ma, gandind la aceasta boala, imi ziceam: "O! Tereve, unde este desertaciunea vietii si tot mestesugul doctoricesc? Unde este nalucirea vrajitorilor nostri si puterea cinstirilor noastre? Unde sant chemarile si facerile de basme ale astronomilor si astrologilor? Unde sant descantecele, farmecele si birfirile? Iata nici una dintr-acestea n-are tarie, de nu-si va arata Dumnezeu puterea".

Si acestea gandind, m-am indreptat la rugaciune si cu lacrimi rugam pe Dumnezeu, zicand: "Dumnezeule cel mare si infricosat, cel ce ai facut cerul si pamantul, cu toata podoaba lor, daca vei milui neputinta mea si ma vei izbavi din aceasta patima amara, ma fac crestin, lepadandu-ma de toata faradelegea si credinta elineasca. Si cum am pus acestea in mintea mea, m-am cuprins de somn si am vazut un monah cu barba pana la mijloc, zicandu-mi: "De ce patimesti?" Iar eu aratandu-mi patima, el a zis: "Implineste cele ce ai fagaduit lui Dumnezeu, si te vei vindeca pe tine". Apoi, zicand: "Cate i-am fagaduit lui Dumnezeu, le implinesc, daca ma voi vindeca de aceasta patima". Dupa aceea, mi-a spus: "Eu sant Eftimie, care petrec in pustia Rasaritului de la Ierusalim, la zece mile de piraul cel dinspre apus al caii Ierihonitenilor; deci, de vrei a te vindeca fara zabava, vino la mine si te va vindeca Dumnezeu, prin mine". Sculandu-ma, am povestit tatalui meu, si atunci lasand toate, am venit la dansul. Si va rog, sa nu ascundeti pe doctorul cel aratat mie de Dumnezeu".

Toate acestea le-a spus fericitul Teoctist marelui Eftimie, care se linistea acolo si care socotind ca este necuvios a se impotrivi dumnezeiestilor vedenii, s-a pogorat la dansii si rugandu-se mult si pecetluind cu semnul Sfintei Cruci pe Terevon, l-a facut sanatos. Iar barbatii spaimantandu-se de a sa grabnica si preaslavita facere de minune, au crezut in Hristos, si cazand toti la pamant, se rugau a primi pecetea cea intru Hristos. Iar purtatorul de semne Eftimie, intelegand ca ei din suflet au crezut lui Hristos, a poruncit a se face o mica scaldatoare intr-un unghi al pesterii, care si pana acum se vede, si chemandu-i, i-a botezat in numele Tatalui, al Fiului, si al Sfantului Duh.

Iar lui Aspevet i-a schimbat numele in Petru, caci pe el l-a botezat intai si dupa el pe unul Marin, frate al femeii lui, amandoi fiind impodobiti cu pricepere si indestulati cu bogatia. Si astfel luminand si intarind pe Terevon, cum si pe ceilalti, pe care tinandu-i la sine 40 de zile, a liberat pe acesti nepoti ai Sarei, pe care i-a facut mostenitori ai fagaduintei, prin Botez. Dar Marin, unchiul lui Terevon, nu s-a mai departat de manastire, ci lepadandu-se de lume, a ramas acolo toata vremea vietii sale si a bineplacut lui Dumnezeu mult. Si avand multi bani, i-a dat spre a se zidi si a se imbogati manastirea.

Astfel, in putina vreme a stralucit in locul acela, incat s-a auzit numele lui in toata Palestina si in eparhiile cele dimprejur. Iar parintele nostru Eftimie, vazand pe multi ca-l supara pentru tamaduire, si aducandu-si aminte de linistea cea mai dinainte, pe care o avea, cand pustnicea deosebi, se intrista foarte mult si greu suferea; pentru ca astfel multi il suparau si il slaveau. Fiind in mahnire cel numit cu numele veseliei, cauta sa fuga pe furis spre Ruva. Cunoscand aceasta fericitul Teoctist a pregatit pe frati sa-l roage ca sa nu-i paraseasca; deci, vrand a-i mangiia, a fagaduit de asta data ca nu se va departa.

Dar trecand putine zile si luand impreuna cu sine pe unul mai tanar, numit Dometian, fiind cu neamul melitinean, dar imbunatatit cu viata, a iesit din chinovie si s-a pogorat la Ruva; apoi trecand pustia cea dinspre miazazi, pe langa Marea Moarta, a venit la un munte inalt, despartit de ceilalti munti, ce se chema al lui Marda, si gasind in el un put cu apa, a zidit chilii; apoi a ramas acolo, hranindu-se din buruienile ce se vedeau prin munte. Zidind aici mai intai biserica, ce se pastreaza pana acum si asezand intr-insa jertfelnic, a iesit de acolo. Apoi a venit in pustia Zifilor, voind a vedea pesterile in care a scapat David din fata lui Saul si intr-acele locuri s-a alcatuit de dansul o manastire; iar pricina alcatuirii acelei manastiri se zice ca a fost aceasta:

Un fiu al unui satean, cap al satului, numit Aristovuliad, avand duh rau, chema pe Sfantul Eftimie. Tatal copilului auzind ca sfantul este in tinuturile lor si ale Carpavarihenilor, cautandu-l, au venit la dansul. Cum a vazut tanarul pe sfantul, fiind tulburat de diavol, s-a vindecat; iar diavolul iesind dintr-insul si vestindu-se minunea, au venit multi din Aristovuliad si de prin satele dimprejur, care i-au zidit manastire.

Si adunandu-se oarecare frati cucernici, au ramas langa dansul, dandu-le Dumnezeu cele de trebuinta trupului; iar unii din Zifei primind mai inainte eresul cel cu numele nebuniei, prin indumnezeita lui invatatura, departandu-se de necuratul eres, au anatematizat pe Manent, nascatorul acestuia, si invatand apostoleasca si soborniceasca credinta, s-au luminat. Pe langa celelalte daruri ce a castigat dumnezeiescul acesta Eftimie, a primit si aceasta de la Dumnezeu: caci intalnindu-se cu fiare mancatoare de sange si veninoase, nu se vatama; iar de aceasta nimeni sa nu se indoiasca, stiind cu siguranta ca Dumnezeu odihnindu-Se si odihnind in vreun om, toate i se supun lui, ca si lui Adam mai inainte de a calca porunca lui Dumnezeu.

Dar nu numai fiarele, ci si cele care sant ale firii se supun unuia ca acestuia; apoi adeveresc cuvantul acesta cei ce au despartit marea si au infrant Iordanul, soarele l-au facut sa stea si focul in roua l-au prefacut, cum si alte mii de dumnezeiesti minuni ce s-au facut. Deci, Dumnezeu care le-a facut acestea cu minune, tot El a supus purtatorului de Dumnezeu Eftimie nu numai pe cele simtite, ci si pe cele gandite (adica duhurile rautatii). Pentru ca unele ca acestea sant din dumnezeiestile daruri.

Deci, marele Eftimie vazandu-se de multi suparat (pentru ca era locuinta aproape de sate), a zis lui Dometian, ucenicul sau: "Sa mergem, fiule, sa cercetam pe Cuviosul Teoctist si pe frati". Si iesind din manastirea cea de langa Capartariheni, a venit la sfantul loc in care in numele lui Dumnezeu s-a zidit sfantul locas, ca de trei semne departe de al lui Teoctist, de trei ori fericitul.

Si a iubit locul acesta foarte mult, pentru ca era neted, linistit si imbunatatit, mai ales ca fusese pustiu mai inainte de a se zidi in partea dinspre miazazi atatea manastiri; pentru ca acum toata pustia este facuta de ucenicii lui ca o cetate. Deci, in acest loc a sezut in mare liniste, impreuna cu ucenicul lui, intr-o pestera mica, in care acum este racla cinstitelor lui moaste. Iar Cuviosul Teoctist cunoscand ca s-a salasluit aici marele Eftimie, s-a suit cu sarguinta sa-l sarute; apoi il ruga sa se pogoare la locul lui.

Dar el, de dorul linistii celei de acolo, n-a primit, ci numai in fiecare duminica savarseau slujba impreuna.

Auzind Aspevet, care s-a numit Petru, ca a sosit in partile acelea marele Eftimie, a venit la dansul cu multi saracini, barbati, femei si copii, si-l rugau sa le spuna cuvant de mantuire. Iar batranul sfant pe toti (catre Botez) facandu-i "chemati", i-a luat la manastirea de jos si botezandu-i, a ramas impreuna cu ei sapte zile; apoi s-a suit cu ei la locul sau. Iar Petru aducand mesteri, au facut o groapa mare cu doua guri, care se pastreaza in gradina si au zidit schit; apoi batranului sfant i-au facut trei chilii si paraclis, adica biserica in mijlocul chiliilor. Si-l rugau cei ce odata erau ca niste lupi ai Arabiei, iar dupa aceasta s-au facut oile pastoriei lui Hristos celei cuvantatoare, a ramanea langa dansul.

Iar iubitorul de pustie Eftimie, n-a primit aceasta, pentru ca foarte mult iubea linistea; deci, luandu-i la un loc potrivit, le-a zis: "Daca voiti cu totul a fi aproape de mine, ramaneti aici". Si este locul acela intre amandoua manastirile; deci, insemnand biserica si locasurile imprejur, le-a dat voie a zidi biserica si a ramanea acolo. Apoi ii cerceta adeseori, pana ce le-a asezat preoti si diaconi. Dupa aceea, au venit si cei ce s-au botezat mai inainte, si au ramas acolo, cum si altii din apropiere venind se botezau la dansul. Si asa inmultindu-se ei foarte mult, si in multe cete intinzandu-se, a rugat marele parinte Eftimie pe Iuvenalie, patriarhul Ierusalimului (422-458), sa le hirotoniseasca episcop; iar patriarhul fagaduind acestea, l-a trimis pe Petru, tatal lui Terevon, ca unul ce se facuse vrednic a povatui suflete catre mantuire; si asa s-a hirotonisit in Palestina Petru ca episcop al celor doua schituri. Si se vedeau multime de barbari venind la marele Eftimie, botezandu-se si invatandu-i a se inchina lui Dumnezeu. Acestea toate le-am spus despre saracini.

Dar marele Eftimie nu voia sa fie viata de obste in locul sau, nici lavra, ci cand venea cineva la dansul, spre a se lepada de lume, se trimitea de dansul la locasul cel de jos, catre fericitul Teoctist; asemenea facea si cu cei ce voiau a aduce ceva. Deci, cand a binevoit Dumnezeu a se locui schitul lui, a trimis intai trei frati trupesti, din latura Capadochilor, anume Cosma, Hrisip si Gavriil, crescuti in Siria, care erau impodobiti cu toata priceperea duhovniceasca; acestia rugandu-l a fi cu dansul impreuna, nu i-a primit, pentru ca trei lucruri erau cele ce-l opreau: dorul linistii lui, tineretea varstei lor, si al treilea ca Gavriil era famen din nastere. Apoi, a vazut in noaptea aceea pe cineva zicandu-i: "Primeste pe fratii acestia, caci Dumnezeu i-a trimis, si sa nu mai intorci pe cineva care voieste a se mantui". Atunci sfantul primindu-i, a zis celui mai mare al lor, adica lui Cosma: "Iata eu precum mi-a poruncit Dumnezeu, am facut. Deci, aceasta pazeste-o ca pe fratele tau cel mai tanar sa nu-l lasi sa iasa din chilie; pentru ca nu este drept a vedea fata femeiasca in lavra, spre a nu da razboi vrajmasul. Iar pentru tine socotesc ca nu vei zabovi aici, caci dupa o vreme, vei pastori biserica din Scitopolis".

Dupa acestia a primit pe un oarecare, care se numea Domnos, care era nepot al lui Iulian, arhiepiscopul Antiohiei. Iar in acele zile a primit si pe alti frati melitineni, nepoti ai lui Sinodie, care impreuna cu Acachie a crescut pe marele Eftimie, adica pe Stefan, Andrei si Gaian; apoi, si pe alti trei din Rait i-a primit, pe Ioan preotul, pe Talasie, si pe Anatolie. Dupa aceea, a primit si pe un oarecare Chirion, care venise de la Tiberiada, si a fost preot al cinstitei biserici din Scitopolis, a Sfantului Mucenic Vasile. Pe acesti unsprezece primindu-i, a dat voie lui Petru episcopul sa le zideasca mici chilii si sa impodobeasca biserica; si astfel a asezat lavra, dupa modelul Farilor.

Apoi, pogorandu-se Iuvenalie arhiepiscopul in lavra, avand cu sine pe Pasarion, care era atunci arhimandrit al monahilor si pe luminatul Isihie, preotul si dascalul bisericii, a sfintit biserica lavrei, intru a saptea zi a lunii mai, in al unsprezecelea indiction, la 52 de ani ai varstei marelui Eftimie. Deci, sfintindu-se lavra si avand preoti pe Ioan si pe Chirion, arhiepiscopul a hirotonisit diacon pe Dometian si Domnos, iar marele Eftimie s-a veselit cu duhul, mai ales vazand impreuna cu patriarhul pe Pasarion si pe Isihie, cuvantatorul de Dumnezeu, care erau vestiti luminatori si in toata lumea straluceau. Dar cel intre sfinti Pasarion, inca neimplinindu-se vremea de sapte luni, a raposat.

Parintele nostru Eftimie incepand a alcatui lavra, si fratii cei 12 impreuna cu dansul fiind in multa stramtorare de cele trupesti, iar Dometian din anul intai punandu-se econom al lor, - s-a intamplat ca au venit multime de barbati armeni, in numar ca la patru sute, abatandu-se din cale de la sfanta cetate, spre Iordan, si au venit la lavra; aceasta economisind-o Dumnezeu, ca sa se arate fapta buna a lui Eftimie si darul cel dat lui. Pe aceia vazandu-i batranul, a chemat pe Dometian si a zis: "Pune inaintea oamenilor acestia sa manance". Iar el a zis: "Nu avem cinstite parinte mancare ca sa se sature zece oameni; deci, de unde am sa dau paini la atata multime". Iar cuviosul Eftimie fiind plin de proorocescul dar, a zis: "Mergi, precum ti-am zis, caci aceasta zice Duhul Sfant: vor manca si le va prisosi". Deci, ducandu-se Dometian in chelaria cea mica, care de catre unii se chema camara de paine - unde erau putine paini -, n-au mai putut a deschide usa. Pentru ca dumnezeiasca binecuvantare a umplut chelaria cu paine pana sus.

Deci, chemand pe oarecare din parinti, a scos usa din titani si au iesit painile afara din chelarie; asemenea si pentru vin si unt-delemn aceeasi binecuvantare s-a facut; deci, au mancat si s-au saturat, apoi trei luni n-au putut sa aseze usa chelariei. Pentru ca, precum a izvorat vadra cu faina si ulciorul de untdelemn al vaduvei celei iubitoare de straini, - cum a zis Dumnezeu prin glasul proorocului, - in acelasi chip si pe dumnezeiescul acesta batran, prin osardia iubirii de straini, l-a invrednicit intocmai. Iar Dometian minunandu-se, s-a aruncat la picioarele invatatorului, rugandu-se a lua iertaciune, ca unul care a patimit multe ca om. Si batranul ascul-tandu-l pe dansul, i-a zis: "Fiule, cela ce seamana intru binecuvantare, asemenea va si secera.

Deci, iubirea de straini sa n-o uitam, pentru ca prin aceasta, - precum zice apostolul: nestiind oarecari oameni, au gazduit ingeri; si cuteaza, ca daca voi si cei impreuna cu voi, pe toti cei ce vin la voi, straini si frati, de o credinta, ii veti primi dupa vrednicie, si le veti sluji, nu va parasi Domnul locul acesta, de acum si pana in veac; pentru ca o jertfa ca aceasta ii place lui Dumnezeu".

De la minunea cea amintita, a inceput a se binecuvanta lavra in intrari si iesiri si in multe feluri; pentru ca inmultindu-se fratii, prin conlucrarea lui Dumnezeu si ajungand pana la 50, zidind si chilii si savarsind Sfanta Liturghie in biserica, economul era nevoit a castiga si cele de trebuinta; deci, a castigat si dobitoace pentru slujirea parintilor. Atunci era in lavra un oarecare asian de neam, cu numele Auxentiu, care fiind rugat de econom sa ia slujba dobitoacelor, n-a primit, fiind dat pentru acea slujba; deci, neascultand, economul a facut pe preotii Ioan si Chirion sa roage pe Auxentiu sa primeasca slujba; dar el n-a primit nici dupa rugamintea acestora.

Sosind simbata, economul a spus marelui egumen cele despre Auxentiu, dupa care trimitand sa-l cheme, i-a zis marele Eftimie: "Asculta-ma, fiule, si primeste slujba". Iar el a raspuns: "Nu pot, cinstite parinte, pentru ca sant trei lucruri care ma opresc a savarsi aceasta: intai, neobisnuinta si nestiinta limbii de aici, al doilea, frica desfranarii, si al treilea, ca nu cumva prin o slujire ca aceasta sa nu mai pot sedea in chilie linistit". Marele Eftimie a zis: "Rugam pe Dumnezeu a nu se vatama de nici una din acestea; pentru ca Dumnezeu nu este nedrept a uita ascultarea ta, mai ales stiind ca din porunca si frica Lui slujesti robilor Sai, dupa taria data de la El; deci, asculta pe Domnul, care a zis: Nu am venit a Ma sluji cineva, ci a sluji Eu; si nu fac voia Mea, ci voia Tatalui celui ce M-a trimis.

Acestea zicand, iar Auxentiu incapatanandu-se, n-a ascultat. Atunci, rastindu-se preablandul Eftimie, a zis: "Noi, o! fiule, te-am sfatuit ceea ce socotim a-ti fi de folos, iar tu ramanand in nesupunere, vei vedea care este plata neascultarii". Deci, indata, Auxentiu fiind cuprins de un cutremur, a cazut la pamant si parintii cei de fata rugau pe marele Eftimie pentru dansul. Iar batranul a zis catre dansii: "Acum inaintea ochilor vostri s-a implinit cuvantul dumnezeiesc, care zice: tot cel rau care ridica cuvinte impotriva, Domnul trimite asupra lui inger nemilostiv".

Dar fiind mult rugat de parinti, preamilostivul batran, apucand de mana pe Auxentiu, l-a ridicat; apoi pecetluindu-l cu semnul Crucii, l-a facut sanatos. Atunci Auxentiu se ruga de iertaciunea greselilor trecute si pentru intarirea celor ce vor sa fie. Si ii zise sfantul: "Mare este plata supunerii, de vreme ce Dumnezeu voieste mai bine ascultarea decat jertfa; iar neascultarea moarte lucreaza". Si facand rugaciunea pentru dansul, l-a binecuvantat; si asa Auxentiu a primit slujba cu bucurie si cu osardie.

Cuviosul Chiriac sihastrul, cel ce stralucea in lavra cea veche a lui Suca, cu faptele bune dupa Dumnezeu, si la 70 de ani s-a impodobit in aceeasi lavra cu faptele monahicesti, lepadandu-se de lume la tinerete, in chinovia marelui Eftimie, a petrecut impreuna cu mostenitorii lui multa vreme. Apoi, invatand cu dinadinsul toata petrecerea si vietuirea marelui Eftimie, cele mai multe din povestirile spuse in aceasta scriere mi le-a predat mie, intre care si aceasta mi-a povestit:

Ca doi frati ai lavrei, anume Maron si Climatie, pregatindu-se dupa intelegere, voiau a se duce pe furis noaptea din lavra, fara binecuvantarea sfantului. Dar i s-au descoperit cele despre dansii; caci a vazut pe diavol punandu-le frau si ii atragea in cursa purtatoare de moarte; dar indata i-a chemat si sfatuindu-i, le-a vorbit multe despre rabdare, spunandu-le ca pretutindeni este trebuinta de lupta, cu ajutorul lui Dumnezeu ori si unde santem; pentru ca si Adam fiind in rai, a calcat porunca lui Dumnezeu, iar Iov a pazit aceasta, fiind in gunoi. Apoi la aceasta sfatuire a adaugat, zicand:

"Ca nu se cade a primi gandurile cele rele, care seamana intristare ori uraciune, pentru locul in care santem si catre cei impreuna locuitori ori trandavie sau mutarea in alte locuri sfatuiesc; ci se cuvine a ne trezi in tot ceasul si a ne abate mintea de la mestesugirile diavolilor, ca nu prin mutare, sa se dezlege canonul nostru; pentru ca sadul rasadindu-se adeseori, nu poate rodi, asemenea si monahul nu face rod, mutandu-se din loc in loc. Deci, daca cineva incearca a face bine in locul in care este si nu poate, sa nu creada ca in alta parte poate sa-l faca; pentru ca nu este locul cel ce se arata, ci felul vointei.

Dar, spre adeverirea celor zise, ascultati o povestire a unor batrani egipteni, care mi-au povestit-o mie: Era un frate care sedea intr-o chinovie a Egiptului si se supara adeseori; deci, a iesit din chinovie si s-a dus intr-un loc deosebit, gandind ca neavand cu cine sa se tulbure, va inceta de la dansul patima maniei; dar intr-una din zile umpland paharul cu apa si punandu-l jos, s-a rasturnat, apoi umpland pe al doilea si al treilea, iarasi s-au rasturnat; deci, fratele fiind batjocorit de diavol, s-a maniat pe pahar si l-a sfaramat".

Acest cuvant zicand, Climatie, prin ispita diavoleasca, a ris, iar batranul luand-aminte cu indrazneala, a zis: "Te-ai batjocorit nebuneste de diavol, frate, si cu nepricepere te-ai pornit. Catre plans te-am chemat si tu acum rizi; nu ai auzit pe Domnul mustrand pe cei ce rid, iar pe cei ce plang, fericindu-i? Deci, cunoaste ca este nebunie monahului a grai ceva, ori de a se porni afara de cuviinta, ori a indrazni; pentru ca parintii hotarasc ca indrazneala este rea si nascatoare a tuturor patimilor".

Zicand acestea sfantul si intorcandu-se de la Climatie, a intrat in chilia sa cea mai dinauntru; iar Climatie cazand indata cu fata in jos, era cuprins de tremur si de frica; apoi Dometian minunandu-se de cuvenita blandete a sfantului parinte, cum si de asprime, adunand pe unii din parintii cei cinstiti, i-au adus inauntru, impreuna cu Maron, rugandu-se pentru Climatie.

Atunci marele Eftimie, supunandu-se rugamintilor parintilor, a iesit si a sculat pe cel ce zacea acolo; apoi, cu puterea Sfintei Cruci i-a vindecat tremurarea, incetand si scrisnirea dintilor. Deci, facandu-l sanatos, a dat si sufletului datoria: "De acum inainte, ia aminte la tine cu dinadinsul si nu defaima dumnezeiestile cuvinte si invataturile parintilor; fa-te cu totul vazator, dupa cum si despre heruvimi ai auzit; ca asa este datoria monahului, ca in tot locul a se privi pe sine-si si neadormit a avea ochiul sufletului catre pazirea sa, ca unul ce calatoreste in mijlocul curselor deasupra".

Cu asemenea invataturi infruntandu-i si sfatuindu-i, iar pe ceilalti intarindu-i si cu pilda infricosindu-i, i-a liberat in pace.

La anul 54 al varstei marelui Eftimie, s-a facut soborul a toata lumea, cel al treilea, din Efes (431). Deci, atunci Sinodie, cel mai sus pomenit, fiind cinstit barbat si preot al sfintei biserici celei din Melitine, venind spre inchinaciune la Sfintele Locuri, a mers la lavra, poftind sa vada pe marele Eftimie; iar acesta avea trei nepoti in lavra, pe Stefan, pe Andrei, si pe Gaian. Atunci, sarutand pe batran, i-a povestit cele impotriva paganului eres al lui Nestorie, care dupa voia lui Dumnezeu, a tinut putina vreme scaunul Constantinopolului si a tulburat lumea cu rele invataturi. Dar i-a povestit si despre ravna si dreapta credinta a lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, si a lui Acachie, episcopul Melitinei, si cum ca voieste a se tine sobor a toata lumea in Efes, contra lui Nestorie.

Sfantul s-a bucurat auzind despre Acachie, care l-a crescut pe dansul in tinerete. Deci, fericitul Sinodie binecuvantandu-se de dansul si luand din lavra pe Stefan, nepotul sau, s-au suit in sfanta cetate si a induplecat pe arhiepiscop spre a-l hirotonisi. Deci, arhiepiscopul a hirotonisit pe acest Stefan si pe Cosma Capadocul, ca diaconi ai sfintei biserici a Invierii.

Iar episcopii adunandu-se la sobor si vrand a iesi si palestinienii impreuna cu arhiepiscopul, marele Eftimie a poruncit lui Petru, episcopul saracinilor, care s-a dus la sobor, a urma in tot chipul lui Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, si lui Acachie, episcopul Melitinei; fiindca erau drept-credinciosi si impotriva paganatatii se nevoiau. Deci, adunandu-se soborul in Efes si Nestorie rau credinciosul caterisindu-se, Petru, episcopul saracinilor, venind la lavra, toate cele intamplate in sobor le-a povestit pe rand marelui Eftimie, care auzind cele facute de rasariteni, s-a intristat foarte mult despre Ioan episcopul Antiohiei, care fiind drept-credincios, s-a amagit a lua parte cu aparatorii lui Nestorie. Iar Domnos diaconul, intristandu-se despre unchiul sau, se ruga sa fie lasat pana la Antiohia, spre indreptarea unchiului sau.

Iar marele Eftimie n-a voit a-l lasa, zicand: "Nicaieri sa nu te duci fiule, ca nu-ti foloseste. Pentru ca, desi unchiul tau este putin unit cu cei rai, dar Dumnezeu cunoscand indreptarea lui, nu voieste ca el sa piara, ci putin mai pe urma il va aduce de partea celor ce se mantuiesc. Deci si tu, o! fiule, daca vei rabda in locul unde te-a chemat si nu te vei pleca gandurilor celor ce vor a te departa de pustie, vei spori in fapte bune dupa Dumnezeu. Iar de nu ma vei asculta pe mine, intaia sedere a unchiului tau o vei urma, daca te vei invoi cu cei rai".

Aceasta a zis cel intre sfinti Eftimie. Iar Domnos neascultand porunca sfantului parinte, fara de binecuvantare s-a dus la Antiohia si toate cele mai inainte proorocite de sfantul le-a patimit. Insa pe urma, venind la batranul, s-a pocait, iar arhiepiscopul Iuvenalie a hirotonisit pe Stefan Melitineanul ca episcop al Iamniei, iar pe Cosma Capadocul hirotonisindu-l preot, l-a facut pazitor al Sfintei Cruci.

Slujitori ai marelui Eftimie, care au petrecut cu dansul vreme destula, le-au spus acestea lui Avva Chiriac, care mi le-a spus mie, zicand: Nu l-am cunoscut pe dansul mancand ori vorbind cu cineva fara de mare nevoie, afara de simbata si de duminica. Nu l-am vazut pe dansul cumva dormind pe coastele sale, ci uneori sezand putin, iar alteori o franghie spanzurata intr-un colt al acoperaman-tului chiliei tinand-o cu amandoua mainile, se impartasea putin de somn pentru nevoia firii; apoi cuvantul marelui Arsenie, zicand pentru somn: "Vino, sluga rea". Pentru ca adeverea si aceasta, cum ca urma cele ale marelui Arsenie, care cu chip parintesc a crescut si a pedepsit pe Arcadiu (395-408) si pe Honoriu (395-423), imparatii; si pentru aceasta s-a numit tata al lor, si in pustia cea din Egipt intru aceeasi vreme cu faptele bune a stralucit.

Acestea cu placere le-a auzit marele Eftimie de la cinstitii parinti, care din Egipt veneau in multe feluri, povestind petrecerile aceluia, si el auzind acestea, arata toata sarguinta spre a urma faptelor bune ale aceluia; linistea lui, tacerea si smerita cugetare, simplitatea imbracamintei, departarea de mancare, rabdarea, la toate cum era Arsenie. Deci, ravna si umilinta lui, lacrimile, privegherile cele de toata noaptea, iubirile de pustie, urarea vorbirii, osardia spre rugaciune, milostivirea si intelepciunea. Fiindca a urmat cu toata sarguinta petrecerea aceluia, s-a invrednicit si de darurile ce erau intru acela, de impartasirea Sfantului Duh, de stralucirea dumnezeiestii lumini si a darului celui inainte-vazator.

Iar despre darurile cu care covarsea el, ne arata tamaduirea si puterea asupra duhurilor celor necurate, care pana astazi le vedem izvorand la racla lui. Dar despre darul cel inainte-vazator si de unde au inceput razele acestuia a le trimite afara si cum s-a aratat prea stralucit luminator, sa spunem acum.

Anastasie, un cleric al bisericii Sfintei Invieri, pazitor de vase si horepiscop, ucenic si impreuna nevoitor facandu-se al celui intre sfinti Pasarion, dorea a vedea pe Sfantul Eftimie; si aceasta spunand-o lui Fid, episcopul Iopei, si lui Cosma, pazitorul Crucii, s-a pogorat la dansul, impreuna cu ei avand pe nepotul lui Fid episcopul care si el se chema Fid, fiind anagnost al bisericii Sfintei Invieri, si care a povestit acestea lui Avva Chiriac, celui ce mie mi le-a predat.

Deci, el calatorind si de lavra apropiindu-se, s-a descoperit sfantului despre dansii si a chemat pe Hrisip, care era econom al lavrei si i-a zis lui: "Gateste-te, pentru ca iata impreuna cu fratele tau vine patriarhul". Iar dupa ce au venit ei, marele Eftimie rapindu-se cu ochii mintii, vorbea cu Anastasie ca si cu patriarhul Ierusalimului. Cei de fata erau intru mirare. Iar Hrisip apropiindu-se deosebit, i-a zis batranului: "Cinstite parinte, nu este aici patriarhul, ca acesta este Anastasie pazitorul de vase. Pentru ca ia seama, ca poarta haine vopsite, care este cu neputinta a le imbraca patriarhul Ierusalimului". Iar batranul minunandu-se si fara glas facandu-se, a zis: "Crede-ma, fiule, caci pana cand mi-ai grait, il vedeam pe dansul purtand haine albe". Si a zis in auzul tuturor: "Intr-adevar nu m-am amagit, ci ceea ce Dumnezeu mai inainte a hotarat, aceasta o va savarsi negresit; pentru ca negraite sant darurile Lui".

Terevon saracinul, luand femeie dintr-al sau neam si multa vreme traind impreuna cu dansul, n-a avut fiu, ea fiind stearpa; pe aceasta aducand-o la purtatorul de Duh Eftimie, il ruga, zicand: "Stiu sa ma plec cinstite parinte, ca te va asculta pe tine Dumnezeu, daca te vei ruga; pentru ca El face voia celor ce se tem de Dansul. Deci, fiindca atat de multa vreme a trecut si nu m-am putut invrednici a avea fiu, pentru ca aceasta era stearpa, te rog cinstite parinte, roaga pe Iubitorul de oameni sa ne daruiasca noua fiu". Batranul intelegand credinta lor, i-a pecetluit de trei ori cu semnul Crucii, atingand cu mana pantecele femeii si a zis: "Mergeti, bucurandu-va intru Domnul, pentru ca iata va daruieste prin iubirea Lui de oameni trei fii, parte barbateasca". Crezand dar cuvintele sfantului batran, s-au dus cu bucurie la ale lor; apoi a zamislit cea stearpa si a nascut intai fiu pe Petru, tatal lui Terevon; si aceasta cu impreuna glasuire cei batrani mi le-au povestit, apoi a nascut dupa Petru alti doi fii, dupa proorocia parintelui purtator de Duh.

Un frate oarecare din lavra, de neam roman si cu numele Emilian, odata intr-o noapte ce se lumina spre duminica a fost suparat cumplit de diavolul desfranarii si prin urate naluciri, i-a tulburat mintea grozav. Deci, in ceasul cantarii de psalmii cei de noapte, Sfantul Eftimie venind spre biserica, s-a intalnit cu el la un loc intunecos. Iar batranul a mirosit duhoarea diavoleasca si banuind a fi o lucrare a diavolului, a suflat, zicand: "Departeaza-te pe tine Dumnezeu, necuratule duh". Si indata fratele a cazut, facand spume.

Apoi, poruncind sfantul a se aduce lumina, a zis parintilor celor ce s-au adunat: "Priviti acest frate, care din tinerete pana acum s-a purtat bine si intru curatia trupului a vietuit; dar putin ranindu-se cu dezmierdarea trupului, astfel s-a stapanit de diavol. Pentru aceasta de-a pururea zic voua: sa ne inarmam pe noi impotriva uratei naluciri, pentru ca cei ce se ispitesc de dezmierdari trupesti, chiar neapropiindu-se de trupuri, totusi cu mintea pacatuiesc. Deci, cu toata grija, fiecare din noi sa-si pazeasca judecata mintii sale, apoi cu grija si cutremur sa lucreze mantuirea sa".

Ascultati o povestire de suflet folositoare si foarte adevarata, pe care mi-au povestit-o niste batrani egipteni, venind la mine pentru unul ce se socotea sfant de catre toti, iar in partea cea ascunsa a inimii supara pe Dumnezeu cu invoirea, precum mi se pare, a gandurilor celor urate, zicand astfel: ca in cetatea lui venind un inainte-vazator, l-a gasit greu bolnav si pe toti cetatenii plangand si zicand: ca daca acest sfant se va sfarsi, nu ne este de aici inainte nadejde de mantuire. Pentru ca prin solirea lui, toti ne mantuim.

Acestea auzindu-le inainte-vazatorul acela, s-a dus cu sarguinta a se binecuvanta de cel socotit sfant si cand s-a apropiat, a vazut multa pregatire de lumanari, multime mare de clerici, si chiar insusi episcopul asteptand ca sa-l ingroape; apoi intrand la dansul, l-a gasit inca rasufland si privind cu ochii mintii sale, a vazut pe tartorul iadului infigand o sulita de foc in inima lui si cu mare chinuiri smulgand sufletul lui.

Dupa aceasta, a auzit glas din ceruri, zicand: "In ce chip nu m-a odihnit pe mine sufletul lui nici o zi, nici tu sa nu incetezi a chinui sufletul lui". Iar acestea le-am povestit ca totdeauna in groaza, sa fim bine pregatiti la iesirea sufletului din trup, ca nu candva cu iubirea de dezmierdare ranindu-se, in vremea iesirii, nesuferit sa ne chinuim. Pentru ca acest frate, pe care il priviti spre intelepciunea noastra si a multor altora, a voit Dumnezeu a se stapani de diavol. Ci sa rugam pe Dumnezeu Care l-a pedepsit si nu l-a omorat, sa izbaveasca zidirea Sa, de bantuirea necuratului si iubitorului de dezmierdare duh". Deci, rugandu-se parintele purtator de duh, a iesit diavolul, strigand si zicand: "Eu sant duhul desfranarii". Si a umplut tot locul de miros ca de pucioasa ce arde. Si de atunci Emilian s-a izbavit de gandul lui si s-a facut vas de alegere.

Apoi, intr-acea vreme, fiind seceta pe pamant si toti tanguindu- se, vazand ca se implineste proorocescul glas ce zice:Va fi cerul deasupra capului tau de arama, iar pamantul sub tine de fier; fericitul Teoctist si parintii lavrei marelui Eftimie stramtorandu-se, fiindca gropile nu aveau apa, rugau pe marele Eftimie sa mijloceasca la Dumnezeu pentru ploaie. Iar el nu voia, zicand: "Dumnezeu vrea prin aceasta pedeapsa a ne intelepti pe noi". Acestea fiind astfel, s-a adunat nemarginita multime din sfanta cetate si din satele dimprejur, la opt zile dupa dumnezeiestile Aratari (Botezul), mai ales instiintandu-se ca marele Eftimie voieste a iesi in pustie dupa obicei; deci ei iesind, strigau: "Doamne miluieste", avand cu ei crucile satelor celor de aproape.

Iar auzind plangerile si instiintandu-se ca seceta cea de fata este pricina acestora, iesind la ei a zis: "Ce cautati la un om pacatos? Eu, o! fiilor, pentru multimea nelegiuirilor mele nu am indrazneala a ma ruga despre aceasta, pentru ca insusi Dumnezeu, care ne-a zidit, este bun si iubitor de oameni si indurarile Sale sant peste toate locurile, dar pacatele noastre ne despart de El. Icoana Lui am intinat-o, robindu-ne poftelor si dezmierdarilor celor multe; in lacomie si in zavistie petrecem si santem vrajmasi, urandu-ne unii pe altii. Pentru aceasta, El iutindu-se, a adus asupra-ne aceasta pedeapsa, ca prin ea inteleptindu-ne si prin pocainta facandu-ne mai buni, sa ne apropiem cu frica de El si astfel ne va auzi pe noi, precum este zis: aproape este Domnul de toti cei ce-L cheama pe El intru adevar. Iar ei auzind acestea, au strigat impreuna cu un suflet, strigand: "Insuti cinstite, parinte, roaga pentru noi pe Dumnezeu, pentru ca credem ca Domnul asculta rugaciunea ta; pentru ca face voia celor ce se tem de El ".

La aceste cuvinte plecandu-se marele Eftimie, apoi luand pe parintii cei de fata si poruncind poporului sa se roage lui Dumnezeu mult, a intrat in locul de rugaciune, nefagaduind ceva, ci cazand cu fata la pamant, ruga pe Dumnezeu cu lacrimi a milui zidirea Sa si a cerceta pamantul cu mila si cu indurare si a-l indestula. Deci, rugandu-se el, fara veste a suflat vantul austru si cerul s-a umplut de nori, s-a varsat ploaie multa si s-a facut vifor groaznic.

Atunci sculandu-se sfantul si implinind rugaciunea, a iesit la dansii si le-a grait: "Iata, Dumnezeu a ascultat rugaciunea voastra si ne-a dat cererea si v-a binecuvantat anul acesta mai mult ca pe ceilalti; deci, luati-aminte cu dinadinsul la voi si prin locurile unde slaviti pe Dumnezeu, Cel ce a adus spre noi mila Sa". Si astfel i-a liberat. Dupa aceea, a inceput sa cada ploaia repede, incat multe zile n-a putut sa se duca in pustie, apoi s-a binecuvantat anul acela mai mult decat ceilalti, dupa cuvantul parintelui, purtatorul de Duh.

Cuviosul Ioan, episcopul si sihastrul, si Talaleu preotul, care se nevoiau in lavra fericitului Sava, mi-au povestit, zicand ca si fericitul Sava si multi alti batrani se minunau de ravna cea prea fierbinte a marelui Eftimie pentru dogmele bisericesti, macar ca el traia cu multa smerenie si adeverea ca se intoarce de la tot eresul ce se impotrivea cuvantului cel drept slavitor al credintei, dar mai ales pe cele sase eresuri le ura cu desavarsire, adica: ura ratacirea maniheica si se lupta vitejeste contra celor ce cugetau ca Origen, care erau multi pe atunci, mai ales in locurile dimprejurul Cezareei si care veneau catre dansul cu forme de cucernicie. El rasturna, batjocorind in tot chipul, credintele gresite, dogmele odraslite din acestea, fara Dumnezeu si pagane. Cat despre unirea lui Arie si a lui Sabelie, asemenea se intorcea si ura viclenia lor, ca si paganatatea cea deopotriva, fiind invatat a adora o Unime in Treime si pe Treime intr-o Unime; Unime cu Dumnezeirea si cu Fiinta, nu cu Ipostasurile (persoanele), iar Treime nu cu fiintele, dupa cum zice Arie, ci cu Ipostasurile, adica cu fetele. O singura Fiinta dumnezeiasca in trei persoane: Tatal, Fiul si Sfantul Duh, - aceasta propovaduia.

Nu numai atat, dar si in taina cea despre Hristos, lepada despartirea lui Nestorie si amestecarea lui Eutihie, marturisind cu dreapta credinta pe Dumnezeu Cuvantul, Cel unul din Sfanta Treime cea de o Fiinta, - marturisind ca in zilele cele mai de pe urma s-a intrupat din Duhul Sfant, din Preacurata si de Dumnezeu Nascatoarea Maria; ca S-a facut om, ca S-a nascut dintr-insa in chip tainic, Domnul nostru Iisus Hristos, Cel impreuna slavit cu Tatal si cu Duhul Sfant. Si pe Ipostasul Lui, il cunostea alcatuit din doua firi, din dumnezeire si din omenire, dar nici o fire simpla, dupa Eutihie cel cu mintea vatamata; nici in doua Ipostasuri (persoane), dupa Nestorie cel cugetator ca iudeii. Cunoscand cu dinadinsul deosebirea firii si a Ipostasului, ca Fiinta insemneaza pe cea cuprinzatoare si de obste dumnezeire, iar Ipostasul arata persoana cea deosebita.

Deci, sfantul acesta credea dupa Ipostas, ca se face unire negraita in feciorescul pantece; pentru ca in Ipostasul lui Dumnezeu Cuvantul, a avut insufletit trupul cel luat din fecioara si nu dupa sufletul cel infiintat mai inainte, nici dupa trupul cel mai inainte zidit; pentru ca nu este altul Hristos si altul Dumnezeu Cuvantul, dupa ratacitii nascocitori; ci unul este Iisus Hristos, Domnul nostru, singur Fiu nascut al lui Dumnezeu, desi se stia deosebirea firilor celor impreunate.

In anul 75 al varstei marelui Eftimie, s-a facut in Calcedon sobor (451), in care adunandu-se mai toti arhiereii lumii, pentru cele scornite din nou de Dioscor Alexandrinul in Efes, mai inainte cu doi ani, au scos din catalogul preotilor pe insusi Dioscor si pe ceilalti eretici; si alcatuind hotarul credintei, fiind de fata in sobor ucenicii marelui Eftimie, - Stefan, episcopul Iamniei si Ioan, episcopul saracinilor, fiindca acum Petru se savarsise si dupa aceea Avxolau murise in urgisire, ca unul ce se invoise cu Dioscor in Efes.

Acestia luand hotarul credintei cel alcatuit si glasuit de sobor, au venit in graba la marele Eftimie, temandu-se sa nu se urgiseasca, precum s-a urgisit Avxolau, venind la soborul cel talharesc. Deci, primindu-i pe acestia parintele nostru Eftimie, si citind hotarul credintei, au primit marturisirea credintei intru dansul, ca un cercetator al judecatii celei drepte. Strabatand vestea ca marele Eftimie a primit hotarul de credinta cel glasuit in Calcedon, voiau a-l primi toti monahii, de nu i-ar fi oprit Teodosie, care cu forma era monah, iar cu fapta inainte-mergator al lui Antihrist.

Acesta venind in Palestina, a amagit pe augusta Evdochia, fiind atunci de fata, si pe furis, a atras pe toti monahii, strigand asupra soborului din Calcedon, ca ar fi rasturnat credinta cea dreapta si ar fi intarit dogma lui Nestorie; si astfel, uneltind necuratele sale ucideri, a rapit in chip barbar scaunul patriarhal al Ierusalimului, si ostindu-se asupra dumnezeiestilor canoane, a hirotonisit multi episcopi. Acestia facand multe razboaie si ucideri, au putut stapani pe toti, douazeci de luni. Deci, mai toti cetatenii si monahii pustiei urmau departarii acestuia de la credinta, numai ucenicii marelui Eftimie din toata pustia n-au voit a face aceasta.

Dar Teodosie, ca un cumplit, l-a chemat pe acesta ca pe un vestit; iar marele Eftimie nevoind a intra in sfanta cetate, a trimis la Teodosie pe arhimandritii monahilor, pe Elpidie ucenicul si diadohul marelui Pasarion, si pe Gherontie, cel ce a mostenit pe fericita Melania, rugandu-l sa se uneasca cu dansul. Venind acestia si incepand a-l ruga, marele Eftimie a zis: "Sa nu fie a ma atrage la necuratele ucideri ale lui Teodosie ori la reaua lui slavire". Iar cei veniti cu Elpidie si cu Gherontie, au raspuns: "Dar santem datori a ne impartasi cu dogmele lui Nestorie, care s-au intarit de soborul adunat in Calcedon, pentru cele doua firi; caci unde am auzit, in dumnezeiasca Scriptura, ori am primit de la cineva din sfintii parinti, cum ca Hristos este in doua firi, cum zic ei?".

Marele Eftimie a zis: "Din toate cele ce s-au cercetat si s-a facut de acest sobor, n-am cinstit ceva; iar cat despre hotarul cel alcatuit de dansul, nimic nu am a-l prihani pentru rea slavire, pentru ca lauda credinta celor 318 sfinti parinti din Niceea si marturiseste a urma invatatura neclintita si nestricata". Apoi a invatat a urma sfintilor parinti celor 150 din Constantinopol si a celor din Efes, contra lui Nestorie rau-credinciosul. Iar pe Chiril, intaiul sezator al Alexandriei, il numeste luptator si invatator al dreptei credinte. Apoi pe Preasfanta Fecioara de Dumnezeu Nascatoare o propovaduieste, zicand ca dintr-insa S-a nascut dupa trup singurul nascut Fiul si Cuvantul lui Dumnezeu.

Deci, recunoaste amandoua nasterile, adica pe cea vesnica din Tatal si fara trup si pe cea sub vreme, din Fecioara Maica, cu trup insufletit; dupa aceea, recunoaste doua firi in Hristos, dumnezeiasca si omeneasca, dar neamestecate, neschimbate, neimpartite si nedespartite. Iar cei ce indraznesc a imparti, ori a desparti unirea negraita si nedespartita dupa Ipostas si cei ce zic ca prin trup s-a facut schimbare in Cuvantul lui Dumnezeu, si care socotesc trupul Celui singur nascut a fi de o fiinta cu dumnezeirea, cum si cei ce zic ca este amestecare a Cuvantului cu trupul, unii ca acestia sant ca si paganii. Drept aceea si noi cand auzim despre doua firi in Hristos, nu socotim cu totul despartire in ipostasul lui Hristos cel unul alcatuit; dar marturisim si deosebirea firilor, dupa cum zice cel intre sfinti, Chiril al Alexandriei.

Zicand sfantul acestea, Elpidie le-a primit si a marturisit pe marele Eftimie, cum ca cu dreapta credinta toate le-a zis; si ca s-a indepartat indata de impartasirea lui Teodosie. Iar Gherontie in nesupunere a ramas; si astfel a venit la cel ce i-a trimis pe dansii. Teodosie facandu-se stapanitor al tuturor celor din Palestina, se sarguia cu cuvinte magulitoare a stinge aceasta scanteie a dreptei credinte, care singura ramasese pustie. Dar s-a amagit si, ca o sageata cazand, a dat indarat si ca de un salbatic val de mare, izbindu-se, de un aparator si partinitor ca acesta al dreptei credinte, s-a risipit. Insa de amagiri nu s-a departat, ci si pe altii in multe feluri i-a trimis, incercandu-se spre a-i indupleca.

Vazand marele Eftimie nerusinarea lui Teodosie si poruncind parintilor a nu se impartasi cu necredinta aceluia, s-a dus spre pustie si aceasta cunoscand-o multi pustnici, scopului sau i-au urmat. Si era intr-acea vreme un mare pustnic, care a venit din Licia si se chema Gherasim, care in patria sa avand petrecerea cea monahi-ceasca si aratand multe nevointe impotriva duhurilor vicleniei; apoi fiind de curand venit din patria sa, viata cea pustniceasca o deprindea in pustia cea de langa Iordan.

Deci, acesta impreuna cu ceilalti pustnici s-au ranit de reaua invatatura a lui Teodosie; apoi, auzind mai de la toti pustnicii despre darul marelui Eftimie, ce stralucea, au venit catre dansul la Ruva si ramanand acolo destula vreme, s-au induplecat a primi hotararea cea asezata la soborul din Calcedon si a se departa de impartasirea lui Teodosie impreuna cu alti pustnici, cu Petru, cel cu porecla "tornit", cu Marcu, cu Iulon si cu Silvan. Apoi a ramas acolo marele Eftimie, pana ce a fugit Teodosie.

Acest luminat Eftimie, dupa doi ani intorcandu-se de la Ruva la lavra, intr-o sfanta duminica aducea jertfa cea fara de sange lui Dumnezeu; dar Dometian sta de-a dreapta jertfelnicului si tinea ripida cea liturghiceasca. Deci, prinosul savarsindu-se, Terevon saracinul stand aproape de jertfelnic, avand mainile rezemate pe coltul altarului, vede fara veste ca pogorandu-se foc din cer s-a intins deasupra jertfelnicului ca o panza si a acoperit pe marele Eftimie, cum si pe fericitul Dometian; si a ramas de la inceputul doxologiei celei intreit sfinte pana la sfarsitul ei. Iar aceasta minune nimeni n-a vazut-o, fara numai cei ce erau inauntrul focului, Terevon si Gavriil, fratele lui Hrisip, care era famen din nastere, si la 25 de ani, atunci se apropiase de Biserica intai - precum mi-a povestit Avva Chiriac pustnicul, invatand aceasta cu tot dinadinsul de la Terevon si de la Gavriil.

Deci, de frica, Terevon a fugit inapoi, si de atunci n-a mai gandit a se rezema pe coltul altarului, dupa obiceiul ce avea, facand aceasta cu indrazneala si cu semetie, in vremea Proscomidiei, ci inapoi langa usa sta cu frica si cu evlavie, in vremea slujbei, dupa porunca ce zice ca se cade a fi cucernici fiii lui Israel si nu defaimatori.

Mi-au povestit parintii, ca si acest dar a primit de la Dumnezeu luminatul Eftimie, incat din vederea trupului celui aratat, primea pornirile cele sufletesti si cunostea cu ce ganduri se lupta fiecare si pe care le biruieste, cum si de care se stapaneste. Asemenea avea darul, cand aducea dumnezeiestile daruri, de a vedea de multe ori pe ingeri impreuna cu dansul slujind. Si povestea celor de langa dansul deosebi, zicand: "De multe ori am privit, cand dadeam fratilor dumnezeiestile Taine, pe unii din cei ce se apropiau de impartasire luminandu-se, iar pe unii osandindu-se si cu oarecare chip omorandu-se, ca unii ce nu erau vrednici dumneze-iestii lumini".

In fiecare zi marturisea aceasta fratilor, zicand: Luati aminte la voi, frati si parinti, si fiecare din voi sa se cerceteze pe sine si astfel din paine sa manance si din pahar sa bea -, dupa cum zice Apostolul, - pentru ca cel ce cu nevrednicie face aceasta judecata lui mananca si bea; caci pentru aceasta si preotul care aduce jertfa cea fara de sange lui Dumnezeu, mai inainte de a face inceputul acesteia, tuturor marturiseste si porunceste, zicand: Sus sa avem inimile. Apoi, fagaduirea poporului primind-o, cuteaza a aduce lui Dumnezeu prinosul.

Dupa aceea, mainile la inaltime intinzandu-le, aducand si aratand tuturor taina cea iconomisita catre mantuirea noastra, cu glas inalt, spre ascultarea a tot poporul, sa zica: Sfintele, sfintilor. Apoi sa gandeasca: Fiindca eu sant om asemenea patimas, nestiind ale fiecaruia cele cugetate si facute, pentru aceea zic si marturisesc intru Domnul: Daca cineva se cuprinde de lacomia pantecelui, ori de ganduri urate; daca cineva se intuneca de ura, ori de pomenire de rau; daca cineva se tulbura de zavistie, ori de iuteala, daca cineva este stapanit de mandrie, sa nu indrazneasca a se apropia de acest dumnezeiesc si preacurat foc, mai inainte de a savarsi sfintenia, spalandu-se si curatindu-se de toata intinaciunea trupului si a duhului, prin pocainta cea cuviincioasa; pentru ca sfintele acestea se dau sfintilor, nu necuratilor. Deci, citi santeti astfel, apropiati-va catre Dansul si va luminati si fetele voastre nu se vor rusina.

Iar fericita Evdochia amagindu-se de invatatura lui Teodosie si despartindu-se de soborniceasca impartasire, apoi silindu-se cu toata sarguinta a intari si a ierta pe cei invrajbiti, si impotriva celor drept-slavitori nevoindu-se, toti monahii sfintei cetati si ai pustiei se tineau de aceeasi ratacire, macar ca Teodosie fugise si Iuvenalie isi dobandise scaunul sau.

Aceasta primind multe feluri de scrisori de la fratele sau Valerie si de la ginerele fiicei sale Olivrie, sa se departeze de impartasirea eutihienilor si sa se uneasca cu soborniceasca Biserica, mai ales pentru cele suparatoare ce i s-au intamplat, fiindca atunci ginerele Olivrie fusese ucis in Roma, iar pe fiica si nepotii ii robise in Africa; de aceea, nevrand sa calce soborul sau si pentru nepatimirea rudeniei sa-si vanda credinta, pornindu-se de dragostea catre Dumnezeu, a gandit sa se indeletniceasca mai vartos cu barbatii cei de Dumnezeu purtatori si sa invete de la dansii credinta cea adevarata.

Deci, a trimis in Antiohia pe fericitul Anastasie horepiscopul, impreuna cu alti oameni, la marele Simion Stalpnicul, care era mare luminator si stralucea in lume, insemnandu-i prin scrisori judecata mintii sale si rugandu-se a lua de la dansul sfat placut lui Dumnezeu. Iar Sfantul Simeon i-a raspuns, zicand: "Sa cunosti ca diavolul, vazand bogatia faptelor tale cele bune, a cerut a te cerne ca pe grau; si acel pierzator Teodosie, facandu-se incapere si unealta a celui viclean, a innegrit si a tulburat sufletul tau cel iubitor de Dumnezeu; deci, indrazneste, ca nu s-a stins credinta ta. Insa eu m-am minunat tare de aceasta ca, avand izvorul alaturea si nestiindu-l, te-ai sarguit a aduce de departe aceeasi apa; deci, ai acolo pe purtatorul de Dumnezeu Eftimie, urmeaza invataturile lui si te vei mantui".

Auzind acestea fericita Evdochia, nu s-a lenevit; ci spunand ca marele Eftimie nu voieste a intra in cetate, s-a silit a zidi un turn la locul cel mai inalt al pustiei rasaritului, despre apusul lavrei lui, ca de 30 de stadii, vrand a se indulci acolo mai des de dumnezeiasca lui invatatura. Si a trimis pe Cosma, pazitorul Crucii, si pe Atanasie horepiscopul, spre cautarea lui, care venind in lavra si negasindu-l, fiindca auzise ca s-a dus la Ruva, s-au dus catre dansul, avand si pe marele Teoctist, si rugandu-l mult si de-abia induplecandu-l, l-au adus in turnul cel zidit, in care loc s-a intemeiat locasul lui Sholarie. Ea vazandu-l pe sfantul, si inchinandu-se cu bucurie, i-a zis: "Acum am cunoscut ca Dumnezeu a cercetat ne-vrednicia mea prin venirea ta de fata".

Sfantul batran binecuvantand-o, i-a zis: "Ia aminte, fiica, de acum inainte; pentru ca fiind rapita de viclenia lui Teodosie, ti s-au intamplat in Italia cele rele si vrajmasesti, deci, departeaza-te de pricina cea fara de cuvant si primeste celelalte trei sfinte si a toata lumea soboare, adica cel adunat in Niceea impotriva lui Arie, cel adunat in Constantinopol impotriva lui Macedoniu si cel adunat in Efes mai inainte impotriva lui Nestorie; apoi primeste hotarul cel glasuit de soborul a toata lumea, adunat in Calcedon, si departandu-te de imparatia lui Dioscor, uneste-te cu Iuvenalie, episcopul Ierusalimului". Zicand acestea, apoi rugandu-se si binecuvantand-o, s-a dus.

Ea, minunandu-se de fapta buna a sfantului barbat, a implinit cu lucrul cele de dansul graite, primindu-le ca din gura lui Dumnezeu; pentru ca intrand indata in sfanta cetate, prin instiintarea lui Cosma si a lui Anastasie, iar preotii unindu-se cu arhiepiscopul, s-au impartasit cu soborniceasca Biserica si multime multa de mireni si de monahi, care se ratacise prin pilda lui Teodosie, dar care acum s-au intors catre soborniceasca impartasire. Iar din cei doi arhi-mandriti, Elpidie lepadand amagirea, s-a unit cu Biserica; insa Gherontie ramanand in cea mai dinainte impotrivire, fara cuvant a lasat in urma sa popor destul, impreuna cu doi monahi, Marcian si Roman, care au iesit din soborul lui Elpidie, ramanand intru amagire, din care cel dintai a alcatuit viata de obste langa Sfantul Betleem, iar celalat, langa satul Tecca.

Fericita Evdochia chemand pe fratii pazitorului Crucii, in lavra marelui Eftimie, i-a pregatit a se hirotonisi preoti ai Bisericii Sfintei Invieri. Luand si pe Gavriil, l-a facut egumen al cinstitei biserici a Sfantului intaiului Mucenic Stefan. Iar Hrisip a lasat in Sfanta Inviere multe scripturi, vrednice de toata primirea. Apoi, fericita Vasa chemand pe Andrei, fratele lui Stefan, episcopul Iamniei, din lavra marelui Eftimie, l-a asezat egumen al muceniciei celei zidite de dansa, adica a Sfantului Mina.

In anul 82 al varstei marelui Eftimie, a venit la dansul fericitul Sava, rugandu-l a ramanea langa dansul; iar marele Eftimie primindu-l, l-a dat ucenicului sau Dometian, care dupa aceea chemandu-l, i-a zis: "Nu este drept fiule, fiind tanar, a ramane in lavra, pentru ca celor tineri mai vartos le foloseste viata de obste". Caci marele Eftimie se ferea foarte mult a primi in lavra sa tineri fara barba, pentru ispitele celui viclean; deci l-a trimis la fericitul Teoctist, impreuna cu unul din parinti, zicand: "Primeste pe acest tanar si ia aminte de dansul; caci precum vad, voieste a spori in petrecerea monahiceasca".

Aceasta proorocie n-a gresit, pentru ca fericitul Sava mult s-a silit si s-a auzit numele lui de la marginile locurilor noastre pana in alte parti, ale carui laude si ispravi nu este cu putinta a le scrie in treacat. Ci, de este placut lui Dumnezeu, vom povesti putine despre dansul in alta parte. Pentru ca nici mie nu-mi este iertat a ascunde faptele placute lui Dumnezeu si petrecerile lui cele istorisite mie de cuviosii barbati; nici nu este drept ca viata paganilor a se cinsti cu pomenirile, iar cei ce langa noi au vazut dreapta credinta, sa se lase tacerii si uitarii.

In vremea aceea, Leon (457-474), iubitorul de Hristos, luand imparatia lui Marcian (450-457), un oarecare Timotei, cu porecla Eluros (adica mita salbatica), a tulburat cetatea alexandrinilor; caci omorand in baptisteriu pe Proterie, intaiul sezator al cetatii, a rapit scaunul cel patriarhicesc. De atunci, umplandu-se de gilceava toata egipteneasca povatuire, doi pustnici vrednici de pomenire, iesind din Nitria, au venit in Palestina, atragandu-se catre purtatorul de duh Eftimie, din cauza vestii cea data de dansul pretutindeni, si au ramas la dansul fiecare intr-o coliba separata; unul era capadocian cu neamul, iar cu numele Martirie, celalalt era Ilie, fiind din Arabia.

Pe acesti doi foarte mult iubindu-i Eftimie, cel cu mintea luminata, mai des ii indemna la vorbire; apoi avand ochii prevazatori, mai inainte vedea ca scaunul Sfantului Apostol Iacob aveau sa-l aiba la vremea sa, fiecare dintr-insii. Pe acestia ii lua impreuna cu sine in pustia lui Cutila si a lui Ruva, la paisprezece ale lunii ianuarie si petreceau acolo cu dansul pana la sarbatoarea Floriilor, avand cu ei pe pururea pomenitul Gherasim si pe ceilalti pustnici, care veneau in toate duminicile si din mainile marelui Eftimie se cuminecau cu preacuratele Taine. Dar fiindca chiliie lavrei erau foarte stramte si fara indestulare, pentru ca astfel poruncise marele Eftimie a se face acestea, trecand o vreme oarecare, iar Ilie pogorandu-se langa Ierihon, si-a zidit chiliile afara din cetate, unde acum s-au intemeiat manastirile lui cele sfinte si stralucite. Iar Martirie gasind o pestera spre apusul lavrei, ca la 15 stadii, se linistea intr-insa, unde a si alcatuit o manastire prea stralucita.

In anul 83 al varstei marelui Eftimie, Iuvenalie, arhiepiscopul, implinind 44 de ani in patriarhie, a ajuns la sfarsitul vietii. Iar Anastasie, cel de multe ori pomenit, s-a suit prin alegerea a tot poporul pe scaunul lui Iacob, la inceputul lunii iulie. Acesta avand scaunul si de proorocia marelui Eftimie aducandu-si aminte, pe Fid, care mai inainte se pogorise cu dansul la lavra si auzise proorocia, l-a facut anagnost si l-a hirotonisit diacon al Sfintei Invieri; apoi l-a trimis cu pazitorul crucii la marele Eftimie, instiintandu-l implinirea proorociei si rugandu-l a se pogori si a-l saruta.

Marele Eftimie i-a aratat aceasta, zicand: "Mie-mi este placut, preacinstite parinte, a ma indulci de-a pururea de a voastra petrecere aici; insa daca mai inainte va primeam si nicidecum nu ma suparam, acum covarseste a mea neputinta venirea fericirii voastre. Deci, rog pe a voastra sfintenie a nu se osteni catre a mea smerenie. Iar de poruncesti a veni, primesc cu bucurie si de va voi primi pe voi, pe tot cel ce va veni il primesc, desi nu mai este cu inlesnire a sedea in locul acesta". Acestea auzindu-le arhiepiscopul, a deslusit, zicand: "Daca il necajesc pe dansul, nu ma voi duce".

Terevon, fiind capetenia saracinilor si ducandu-se la Bostra pentru o nevoie ce i se intamplase, a cazut intr-o ispita. Pentru ca, fiind pirat de un oarecare boier si de cel ce carmuia dregatoria cea de acolo, a fost tinut o vreme. Si aceasta cunoscand-o marele Eftimie, scrie de trei ori fericitului Antipatru, celui ce atunci indrepta Biserica Bostrenilor si razele cunostintei de Dumnezeu pretutindeni le trimitea, punand sarguinta a libera pe Terevon din legaturi, trimitand cu scrisori pe Gaian, fratele lui Stefan, episcopul Iamniei. Iar cel intre sfinti Antipatru, primind scrisorile marelui Eftimie, liberand pe Terevon de toata nevoia si de drum pregatindu-l, l-a trimis la marele parinte; iar pe Gaian tinandu-l, vrand a avea langa dansul neamul lui Eftimie, l-a hirotonisit episcop al cetatii Midavenilor.

Fericita Evdochia a zidit multe biserici lui Hristos, iar manastiri si case pentru scapatati si batrani a facut cate nu este cu putinta a le numara. Una din bisericile cele zidite de dansa este in preajma locasului marelui Eftimie, ca la 20 de stadii, numindu-se a Sfantului Petru. Intru aceasta poruncind a se face o groapa mare in zilele Sfintei Cincizecimi, s-a dus sa cerceteze lucrul gropii, si cautand, a vazut lavra marelui Eftimie latita, avand chiliile cele monahicesti imprastiate in pustie; si umilindu-se foarte mult si gandind la cuvantul acela al Scripturii, care zice: Cat sant de frumoase casele tale, Iacobe, si corturile tale, Israile, a trimis pe egumenul Sfantului Stefan, adica pe Gavriil, catre marele Eftimie, rugandu-l a veni si a dobandi rugaciunea si invatatura lui. Iar marele Eftimie i-a aratat Evdochiei, zicand: "Pe mine in trup a ma vedea sa nu astepti. Iar tu, o ! fiica, ce te ingrijesti pentru multe? Caci socotesc despre tine ca mai inainte de iarna catre Domnul te vei duce. Deci, in vara aceasta sa te pregatesti de iesirea din viata, apoi pe mine sa nu ma pomenesti nici in scris, nici nescris, ci cand vei merge catre Stapanul tuturor, acolo pomeneste-ma, ca, cu pace, si pe mine sa ma ia, cand El voieste si cum voieste a Lui iubire de oameni".

Acestea auzindu-le fericita, s-a intristat foarte, mai ales pentru cuvantul care a zis sa nu ma pomenesti in scris, pentru ca vrea a-i lasa cu diata un venit mare. Apoi, cu alergare mergand spre sfanta cetate, chemand pe arhiepiscop si povestind cele graite de marele Eftimie, neimplinita fiind biserica Sfantului Stefan, intaiul mucenic, a pregatit-o de a se sfinti in 15 zile ale lunii iunie; si la acestea mult venit a afierosit, apoi a asezat domn a toata ocarmuirea pe Gavriil. Deci, se ducea imprejur la toate bisericile cele de dansa zidite, sfintindu-le si fiecareia afierosind destul venit. Iar patru luni implinindu-se dupa sfintire, cu dreapta credinta si cu placere de Dumnezeu asezandu-se in mainile lui Dumnezeu, si-a dat duhul, in luna lui octombrie, in douazeci de zile, in al patrusprezecelea indiction.

In anul al nouazecilea al varstei marelui Eftimie, marele nostru parinte Teoctist s-a imbolnavit de o grea boala si a murit, in a treia zi a lunii septembrie, la inceputul indictionului al cincilea, batran si plin de zile. Deci, sfintitul Eftimie pogorandu-se a-l cerceta pe dansul si vazandu-l greu bolind, apoi ingaduind cateva zile dupa ce si-a sfarsit alergarea si catre Dumnezeu s-a dus de trei ori fericitul, l-a ingropat. Iar arhiepiscopul Anastasie, cunoscand ca fericitul Teoctist s-a savarsit si ca marele Eftimie sade la ingropare, dupa ce s-au coborat moastele cinstitului parinte in pamant, arhiepiscopul saruta mainile Sfantului Eftimie, zicand:

"De multa vreme pofteam a saruta mainile tale; si iata ca m-a invrednicit Dumnezeu. Acum te rog, cinstite parinte, mai intai a te ruga lui Dumnezeu ca proorocia ta cea cu mine implinita, pana in sfarsit a se pazi; iar dupa aceea, a-mi scrie si a porunci cele ce-ti vor parea". Iar marele Eftimie, cu cuviosul dar dat lui de Dumnezeu, raspundea: "Aceasta eu pe fericirea ta o rog a ma pomeni intru mijlocirile catre Dumnezeu". Iar arhiepiscopul a zis: "Aceasta mai vartos o cer eu si nu incetez cerand, pentru ca stiu lucrarea dumnezeiestilor daruri ce sant intru tine, si am vazut puterea acestora". Iar batranul cu smerita cugetare raspundea: "Iarta-ma, cinstite parinte, si rugat fiind sa ai grija de aceasta manastire". Arhiepiscopul zise: "Chiar fericitul Teoctist fiind in viata, tu aparai locul acesta si pentru Hristos, din salbatic l-ai facut sfant, cu puterea darului Sfantului Duh celui dintru tine; deci, acum tie inainte aduc lauda". Acestea zicand arhiepiscopul si ziua buna luandu-si de la dansul, s-a suit la locul sau.

Marele Eftimie judecand pe Marin, unchiul lui Terevon, ca este imbunatatit si vrednic a povatui suflete catre dumnezeiasca voie, deci, asezandu-l egumen al locasului, a venit in lavra sa. Marin ramanand vreme de doi ani la egumenie, s-a sfarsit. Si pogorandu-se marele Eftimie, a pus pe Avva Marin in racla marelui Teoctist; iar pe un oarecare Loghin, vrednic de lauda, l-a asezat egumen al locasului.

Iar dupa sfarsitul marelui Teoctist, episcopul Schitopolei, Olimpie, sfarsindu-se, se hirotoniseste Cosma, pazitorul Crucii, episcop al acelei mitropolii si Hrisip ia in maini slujba pazitorului Crucii, ca proorocia marelui Eftimie pentru aceasta sa se implineasca. Pentru care si mie pacatosului mi-a venit a zice stihul acela al Scripturii: Caci nu va face Domnul Dumnezeu lucrul, de nu-l va descoperi catre robii Sai, proorocii. Deci, fericitul acesta Cosma a stralucit mult in a doua eparhie a palestinenilor, intarind 30 de ani biserica cea de acolo si luminand-o dupa putere. Iar fratele acestuia, Hrisip, 12 ani a slujit nevinovat intru pazirea cinstitei Cruci, facandu-se minunat scriitor.

Asemenea inca si Gavriil preotul, cum s-a zis, al Sfintei Invieri, si egumenul Sfantului Stefan, 24 de ani petrecand, zidindu-si o manastire mica in valea cea de la rasarit a cinstitului munte al Sfintei Inaltari, se ducea acolo de la a opta zi a dumnezeiestilor Aratari (adica Botezul Domnului) si se linistea pana la sarbatoarea Stalparilor, dupa predania Sfantului parintelui nostru Eftimie; si sfarsindu-se in aceeasi manastire, in zilele postului Patruzecimei, a fost ingropat acolo, fiind de 80 de ani, si purtator de semne aratandu-se. Si fiind foarte istet si iubitor de invatatura, a invatat a grai drept si a scrie dupa glasul romanilor, al elinilor si al sirienilor. Acestea s-au zis despre ucenicii marelui Eftimie; iar acum ma intorc sa spun despre parintele nostru.

Mi-a povestit Cuviosul Ioan, episcopul si sihastrul, cum si parintele Talaleu preotul, zicand: "Odata, noi fiind in pustie, ne-a povestit fericitul Sava, zicand ca atunci cand eram in chinovie, dupa adormirea fericitului Teoctist, m-am suit impreuna cu parintele Loghin, egumenul nostru, la marele Eftimie, in luna lui ianuarie, pentru ca sa-l petrecem spre pustie; si osardnic vazandu-ma, m-a luat si pe mine cu el. Apoi, facand in Ruva cateva zile, impreuna cu Martirie si cu Ilie, fiind acolo cu noi si cel intre sfinti Gherasim, apoi luandu-ma pe mine si pe fericitul Dometian, marele Eftimie s-a dus spre cea mai dinauntru pustie; si cand pe aceasta o treceam, am venit la niste locuri fara apa, hranindu-ma cu radacini de melagri. Iar eu fiind inca neispitit de petrecerea in pustie, am insetat foarte, incat nu mai puteam sa umblu; iar marele Eftimie intorcandu-se si vazandu-ma lesinand, s-a milostivit si despartindu-se de noi ca de o azvarlitura de piatra, a cazut cu fata la pamant, rugand pe Dumnezeu si zicand: "Doamne, Dumnezeul puterilor, da apa in pamant insetat, potolind setea fratelui". Si dupa rugaciune, luand sapa cea mica, pe care o purta pentru radacinile melagrilor, s-a apucat a sapa putin. Deci, cum s-a aratat apa, m-a chemat si mi-a aratat-o; apoi band si viindu-mi in mine, am slavit pe Dumnezeu, care lucreaza prin sfintii Sai niste minuni ca acestea".

Pe langa altele castigate de marele Eftimie, i s-a daruit lui si aceasta: a cunoaste mai inainte ziua adormirii sale si ce se va intampla locului sau. Deci, eu nu voi pregeta a descoperi luminat si povestirile parintilor privind adormirea lui. Intr-a opta zi a dumnezeiestilor Aratari, in care era mai ales obiceiul lui a iesi spre pustie, adunandu-se cei ce asteptau a-l petrece si cei ce ieseau impreuna cu dansul, intre care erau Martirie si Ilie, si vazand ca nici n-a randuit, nici n-a pregatit, precum era obiceiul lui, i-au zis: "Nu iesi maine, cinstite parinte?" Sfantul a raspuns, zicand: "Raman saptamana aceasta si simbata de cu noapte ies". Deci, mai inainte a instiintat sfarsitul sau. Iar marti a poruncit a se face priveghere de toata noaptea pentru pomenirea Sfantului nostru Antonie, in care priveghere luand preotii in diaconion (vesmantarie) le-a zis: "De acum alta priveghere nu mai fac cu voi in acest trup, pentru ca m-a chemat Dumnezeu. Deci, iesind, trimiteti la mine pe Dometian si adunati la mine dimineata pe toti parintii".

Si toti la dansul adunandu-se, el a zis: "Fratii mei iubiti, eu merg pe calea parintilor mei, poruncile acestea paziti-le: ca inceput si sfarsit a toata lucrarea buna, dragostea cea curata prin tot lucrul castigand-o, caci ea este impreuna legatura a desavarsirii. Pentru ca, precum nu se poate manca painea fara sare, astfel este cu neputinta fapta buna fara dragoste. Pentru ca toata fapta buna prin dragoste si smerita cugetare se intareste de ispitire si de vreme; adica smerita cugetare inalta, iar dragostea nu o lasa, din inaltime a cadea, de vreme ce s-a spus: Cel ce se smereste pe sine, se va inalta; iar dragostea niciodata nu cade. Si mai mare este dragostea decat smerita cugetare. Caci pentru dragostea cea catre noi S-a smerit pe Sine Dumnezeu Cuvantul, facandu-Se ca noi. De aceea, santem datori necontenit de bunavoie a ne marturisi Lui si a-I aduce laude si multumiri, mai ales noi cei despartiti de lucruri lumesti; si nu numai pentru datoriile cele pentru El, dar si pentru insasi viata noastra, astfel fugind de tulburarea cea lumeasca. De aceea, curatenia sufletului, curatenia trupului si dragostea cea curata cu toata sarguinta s-o aducem Lui".

Si acestea spunandu-le, ii intreba pe dansii, zicand: "Pe care voiti a-l avea egumen?" Iar ei cu impreuna glasuire au ales pe Dometian. Atunci marele Eftimie zise: "Aceasta nu este cu putinta, pentru ca Dometian nu ramane dupa mine intr-aceasta viata decat numai sapte zile". Si spaimantandu-se parintii ca, cu indrazneala ii instiinta, de mai inainte ce are sa fie, au cerut ca egumen pe un oarecare Ilie, econom al manastirii, care era ierihonean cu neamul. Iar marele Eftimie ii zice inaintea tuturor: "Iata toti parintii te-au ales parinte al lor si pastor.

Deci, ia aminte de sineti si de toata pastoria. Cunoaste mai intai aceasta, ca Dumnezeu a binevoit a se face aceasta lavra de obste si aceasta se va intampla nu dupa alta vreme". Si a randuit in care loc trebuia a se zidi chinovia; apoi a spus despre alcatuirea ei si despre primirea de straini, despre sarguinta pentru pravila cantarii de psalmi, si pentru a nu se lenevi de fratii cei intru necazuri, cum si de cei mai ingreunati de ganduri, ci a-i destepta de-a pururea si a-i sfatui. Si acestea le zicea catre cel ales ca egumen: "Propovaduieste tuturor, zicand: "Fratii mei iubiti, poarta chinoviei ce o sa se zideasca sa n-o inchideti pentru tot omul, caci binecuvantare va va darui Dumnezeu. Poruncile mele paziti-le nevatamate, si de voi afla indrazneala catre Dumnezeu, aceasta va fi intaia cerere pe care o cer de la El, ca eu sa fiu cu duhul impreuna cu voi, pana in veci".

Zicand acestea, i-a slobozit pe toti, afara de Dometian. Deci, ramanand in diaconicon (vesmantarie) in noaptea simbetei, a adormit si s-a dus la parintii sai, batran si plin de zile. Se mai zice despre dansul ca avea chipul ingeresc, deprinderea buna, obiceiul prea bland, iar infatisarea trupului sau era rotunda, luminoasa, alba si cu ochii frumosi. Dar era scund de statura si carunt de tot, avand barba mare, ajungand pana la pantece, si toate madularele nevatamate. Pentru ca nici ochii, nici dintii lui nu s-au vatamat, ci tare si osardnic s-a sfarsit. Iar savarsirea lui s-a facut in douazeci ale lunii ianuarie, in indictionul al 11-lea de la zidirea lumii, adica de la care vreme a inceput, prin miscarea soarelui, a se numara, anul cinci mii noua sute saizeci si cinci (5965), iar de la intruparea lui Dumnezeu Cuvantul din Fecioara, anul patru sute saizeci si cinci (465), dupa anii cei scrisi de sfintii parinti Ipolit, cel vechi, si cunoscut al apostolilor Epifanie Cipriotul si Iron filosoful si marturisitorul. Iar vremea vietii lui celei in trup este astfel: Din descoperire nascandu-se si de trei ani fiind s-a afierosit lui Dumnezeu, la inceputul imparatiei lui Teodosie cel Mare (379-395); si trecand toate treptele bisericesti, a venit la Ierusalim, la 29 (douazeci si noua) de ani ai varstei sale. Si facand in pustie 67 de ani, in vremea lui Leon imparatul (457-474), la 16 ani ai imparatiei lui a luat sfarsit viata lui.

Strabatand vestea in latura cea dimprejur, s-a adunat multime nenumarata de monahi si de mireni; dar nu numai atat, ci si prea-sfintitul arhiepiscop Anastasie luand multime de clerici si de mireni, impreuna cu ostasi, au venit la lavra, cu care era impreuna Hrisip, Gavriil si Fid diaconul, si pustnicii cei de pretutindeni au venit impreuna, din care unul era si dumnezeiescul Gherasim; si inspai-manta pe toti necurmarea minunilor. Deci, multime nemarginita alergand impreuna, se oprea la acel sfintit trup de ingropare si ajungand la al noualea ceas, ostasii, poruncindu-li-se de triarh, au impins multimea, si astfel de-abia li s-a dat cale dumnezeiestilor parinti sa savarseasca cele legiuite pentru acel straduitor si mult patimitorul trup cu laudele cele cuviincioase sa-l aseze in sicriul cel bogat.

Lipsirea lui Eftimie le era tuturor pricina de multe lacrimi. Iar lui Martirie si lui Ilie mai mare durere li s-a adaugat si amar plangeau. Dar pe aceia mangiindu-i patriarhul prin Hrisip, pazitorul Crucii, si cu cele cuviinciose sfatuindu-i, le-a poruncit a veni mai des la dansul. Iar pe Fid diaconul, lasandu-l in lavra, i-a poruncit sa inceapa zidirea. La sfanta cetate intorcandu-se, a trimis material si mesteri la lucru, ca acele fericite moaste ale lui Eftimie sa fie puse intr-un loc, ce se afla bun si potrivit.

Iar Dometian, ucenicul Marelui Eftimie, ca un urmator adevarat al vietii lui, slujind peste cinci zeci de ani sfantului, nu s-a departat deloc, ci a sezut langa sicriu sase zile; ca unul care n-a pretuit viata cea de aici. Si trecand saptamana, Eftimie i se arata lui noaptea, luminat cu vederea, zicandu-i: "Vino, indulceste-te de slava cea gatita tie; pentru ca iata ne-a daruit Dumnezeu noua a avea de obste si petrecerea cea de aici". Dometian venind la pravila, le-a vestit acestea fratilor, si astfel si el intru bucurie si nadejdea bunatatilor, ce aveau sa fie a parasit viata. Iar diaconul Fid, sarguindu-se cu foarte multe maini de oameni, pestera, care la inceput avea pe Eftimie, in casa buna si mare a desavarsit-o, pe care a impartit-o jumatate: parte pentru racla marelui parinte si alta avand racle de preoti, de egumeni, si de alti cuviosi barbati.

Si de vreme ce toate se savarsisera, lespedea de piatra care era sa fie peste mormant, incuietoarea si celelalte, cate se cuvin a impodobi biserica, le-a trimis indata patriarhul de la Ierusalim. Dupa aceea si insusi patriarhul s-a pogorat la lavra si acel trup sfant al fericitului, cu faclii si cu psalmi incredintandu-l mainilor sale, la casa pe care el a innoit-o, l-a mutat, si in sfanta racla cu cinste l-a asezat; incat sa nu se poata a se deschide candva, nici a se lua ceva din moastele sale iar cei ce veneau acolo cu credinta, li se implineau cererile. Astfel, in sapte zile ale lunii mai s-a facut mutarea moastelor; apoi luand pe Martirie cu sine si pe Ilie, in sfanta cetate iarasi s-au intors si i-a hirotonit preoti, numarandu-i cu clerul bisericii Sfintei Invieri.

Iar acum este vremea a povesti de cand lavra lui Eftimie s-a prefacut in viata de obste. Dar este nevoie a lua putin mai de sus cuvantul, ca astfel deslusit aflandu-se, sa facem povestirea. Trecand un an dupa sfarsitul marelui Eftimie, Leon cel Mare, iubitor de Hristos imparat, si-a savarsit viata, lasand pe Leon nepotul, care era inca prunc, ca diadoh (urmas) al imparatiei. Dupa ce acesta putin (474) a vietuit la imparatie, Zenon, tatal lui, l-a urmat (474-475; 476-491). Apoi acesta, izgonit fiind de un oarecare Vasilisc, care a luat imparatia (475-476), a fugit in Isauria. Iar Vasilisc, apucand imparatia, a facut scrisoare inconjuratoare impotriva dumnezeiescului sinod celui din Calcedon. Pe acesta rezemandu-se partea cea ramasa a dezbinatilor din sfanta cetate, si pe oarecare Gherontie, ca arhimandrit lor adaugandu-l, multe innoiri impotriva Bisericii a facut, si nu mai putin decat cele indraznite mai inainte, in vremea lui Teodosie II (408-450).

Dupa aceasta, in al cincilea an, a murit Anastasie, patriarhul Ierusalimului (458-478), incepandu-se acum luna ianuarie. Apoi, Zenon, intorcandu-se, a prins pe Vasilisc, care inca tinea imparatia, si a castigat iarasi conducerea pe care o pierduse (476-491). Atunci a luat scaunul patriarhiei Ierusalimului Martirie (478-486), cel pomenit de cuvantul meu de multe ori. Acesta, chiar imparatului Zenon si lui Acachie, partiarhul Constantinopolului (472-489), a scris despre cei dezbinati, despre hula acelora si despre eresul cel vrednic de indepartat; si lui Fid, diaconul, dandu-i scrisorile in mana, nu putine i-a poruncit sa spuna si din gura.

Iar el, la Iope ajungand si suindu-se intr-o corabie care plutea, a ajuns la marea Partilor, intalnindu-se cu furtuna mare si vifor; iar la miezul noptii a patimit stricare de corabie. Si acum aflandu-se in primejdie, in mijloc de noian si de neluminare de noapte, vazand ca piere, Dumnezeu dandu-i un lemn din intamplare, a innotat deasupra acestuia, si desteptandu-se putin dintr-o primejdie atat de mare, si-a adus aminte de minunatul Eftimie si indata l-a chemat in ajutor pe acela, incat amandoua mainile le intindea si de multe ori numele aceluia il striga. Deci, lui, celui ce asa de rau se afla, i s-a aratat marele Eftimie venind pe mare si mergand pe valuri. Si vazandu-l, deodata a cazut spaima peste Fid si apoi l-a rugat sa-l scape; iar Sfantul, cum avea si inainte obicei, i-a zis: "Nu te teme, eu sant, Eftimie, robul lui Dumnezeu. Cunoaste dar, cum ca nu este calea aceasta inaintea lui Dumnezeu. Pentru ca, de nici un folos nu va fi maicii Bisericilor. Pentru aceasta ti se cade a te intoarce inapoi catre cel ce te-a trimis pe tine si a-i spune lui despre mine, si nu te ingriji pentru despartirea celor dezbinati. Pentru ca nu va trece multa vreme si in vremea ierarhiei tale, va fi unirea; apoi cei din Ierusalim toti sub un pastor vor fi (care s-a si implinit). Iar tu catre a mea lavra se cuvine a merge si chiliile fratilor chiar din temelie a le surpa, si chinovie de iznoava a zidi, in locul unde ai zidit cimitirul meu. Pentru ca nu lavra, ci chinovie ii place mai vartos lui Dumnezeu".

Acestea a poruncit Sfantul Eftimie lui Fid, cu rasa sa pe dansul infasurandu-l. Iar el rapindu-se asemenea lui Avacum si din somn sculandu-se, intr-o clipeala la malul marii s-a intors. O! dumnezeiasca iconomie! Si apoi in sfanta cetate s-a aflat. Astfel dar cu preslavire la casa sa ajungand, caci a scos Dumnezeu acea rasa a lui Eftimie, cu care zbura atat de iute, ca cu niste aripi, pe mare. Acestea se cuvine a mai lua-aminte, pentru ca urmeaza alta minune: Caci de oarecare mana rapindu-se rasa, nevazuta s-a facut din mijloc.

Deci, venindu-si intru sine Fid si gandindu-se ce fel de cumplite nevoi il ajunsesera cu viforul, intreitele invaluiri, noaptea, deznadajduirea, si cate rele al acestei furtuni, apoi cum s-a facut dezlegarea acestei primejdii; dupa aceea, vazand pe marele Eftimie, cand el se ineca, si pe urma cu rasa infasurandu-l si cum purtandu-l prin vazduh, la casa sa l-a dus cu nesimtire. Acestea gandindu-le pentru sine si Fid cu spaima, a zis: "Acum am cunoscut ca marele Eftimie este adevarata sluga a lui Dumnezeu si de El trimitandu-se, m-a scos pe mine din primejdii".

Apoi, Fid a povestit maicii sale acestea. Iar ea cu dulceata ascultandu-le pentru ca iubea nu numai pe fiul, ci si pe Dumnezeu; si indulcindu-se pentru povestirea celui mantuit, ea sfatuia pe fiu a implini toate acestea. Insa dupa aceea Fid, mergand la patriarh, i-a vestit si lui toate. Si acela foarte mult inspaimantandu-se de povestirea cea mai presus de cuvant, a zis: "Cu adevarat prooroc al lui Dumnezeu este marele Eftimie si multa si nespusa ii este indrazneala catre El. Pentru ca cele despre lavra si inaintea noastra tuturor celor ce sant martori, mai inainte le-a propoveduit, vrand intru Hristos a se savarsi". Acestea zicand, i-a incredintat lui Fid zidirea chinoviei, fagaduind insusi ca-i va ajuta la lucru.

Deci, maini multe de slujitori, de zidari si de mesteri luand Fid, s-a pogorat la lavra si a zidit chinovia; apoi imprejur a zidit-o si a intarit-o pe dansa, iar biserica cea veche a facut-o trapeza si mai din sus a zidit biserica cea noua. Dupa aceea, a zidit si un turn inauntrul chinoviei, solid si frumos. Apoi a ajuns in mijlocul chinoviei a fi cimitirul. Si implinindu-se zidirea chinoviei si impodobirea in trei ani, prin multe maini si sarguinte, parintii voiau a o sfinti in aceiasi zi intru care s-au mutat cinstitele moaste ale parintelui nostru Eftimie si s-au asezat in cimitirul cel nou. Dar se stramtorau ca nu aveau apa, pentru ca dand putina ploaie in cetate, sterna (groapa) nu avea apa; si venind luna mai (in acea pustie abia ploua iarna, precum stiau cei de multa vreme), nu se astepta ploaie.

Pentru aceasta, fiind in nedumerire egumenul Ilie si diaconul Fid, au spus lui Avva Loghin al locasului de jos si lui Avva Pavel, care era egumenul orasului, lui Martirie, sa trimita dobitoacele de la amandoua manastirile, ca, impreuna cu dobitoacele locasului lor, sa aduca apa de la Fara, si se pregateau sa iasa noaptea de la toaca. In acea noapte s-a aratat fericitului Ilie marele Eftimie, zicandu-i: "Ce fac dobitoacele astazi?" El a raspuns: "Se duc la Fara, pentru ca nu avem apa".

Atunci l-a certat, zicand: "Pentru ce lenevidu-va, n-ati rugat pe Dumnezeu, putin credinciosilor; nu va putea mana Domnului sa va dea apa, Dumnezeu cel ce din piatra vartoasa a scos apa poporului cel nesupus si graitor impotriva si insetat? Cel ce lui Samson a izvorat apa dintr-o falca de magar, nu va va da si voua, celor ce aveti trebuinta? Cred ca va va da si voua, daca veti cere de la El cu credinta, deci sa nu trimiteti dobitoacele la apa, ci aruncati grija voastra spre Dumnezeu, ca astazi, mai inainte de ceasul al treilea, se vor umplea cele doua gropi ale voastre".

Deci, sculandu-se si povestid vederea fericitului Fid si tuturor celorlalti, a trimis dobitoacele la locurile lor, si, pe cand rasarea soarele, s-a ridicat un nor si s-a revarsat un nor de ploaie numai imprejurul manastirii si mai inainte de ceasul al treilea s-au umplut cele doua gropi mari, apoi inadata a incetat ploaia. Arhiepiscopul Martirie, cunoscand minunea facuta, a venit la sfintirea manastirii cu multa indestulare si s-a facut priveghere cu stralucita lumina; apoi, facand slujba, a pus sub jertfelnic moastele sfintilor bunilor Mucenici biruitori Tarah, Prob, si Andronic. Atunci, fiind a saptea zi a lunii mai, care era acum la al doisprezecelea an dupa sfarsitul lui Eftimie, si trecand catava vreme, i s-a incredintat diaconului Fid episcopia cetatii, care se cheama a Dorilor.

Un oarecare drumet strain, fiind primit in manastire si ducandu-se la biserica pentru rugaciune, si privind toate cele dintr-insa, apoi intrand la miezul noptii la mormantul sfantului si vazand tablita de argint ce era deasupra lui, cu mainile necurate a rapit-o, dupa cum spune cuvantul, si a fugit noaptea talhareste. Dar dintre toti cei din manastire nimeni n-a cunoscut furtisagul, ci le erau necunoscute cele intamplate. Iar dimineata, Procopie, care era portar, si care mai dobandise de la sfantul mare vindecare, ducandu-se de la poarta putin mai inainte, a gasit pe strain, o! minune! stand inlemnit inaintea manastirii.

Nedumerindu-se si neavand ce sa faca, a descoperit portarului taina, si acela l-a dus la manastire, si a facut minunea sa se marturiseasca inaintea tuturor fratilor care erau martori. Si povestea acel strain astfel: "Ca a furat tablita de argint a moastelor, pe la miezul noptii, si a iesit impreuna cu dobitoacele; dar mergand foarte grabnic nu mai putin decat treizeci de stadii, n-a mai putut trece hotarele manastirii". Iar noi luand tablita, ne-am minunat de puterea purtatorului de semne parinte. Iar barbatului aceluia dandu-i merinde, fiindca era lipsit, i-am dat liberate.

Deci si eu nevrednicul robul lui, facandu-mi-se bine de multe ori de la dansul sufleteste si trupeste si vazand facerile de bine cele ce izvorasc din racla lui, inspaimantandu-ma cu mintea, ma gandeam la el, cum a trecut viata aceasta omeneasca si cate fapte a savarsit Sfantul acesta Eftimie, care, bine placand lui Dumnezeu, a dobandit un dar ca acesta. Si de aici o dorinta prea fierbinte mi-a venit, sa invat si sa scriu petrecerea lui cea trupeasca. Si intrebam cu sarguinta pe parintii purtatori de Dumnezeu, cei mai vechi, din pustia aceasta, care s-au instiintat cu dinadinsul despre Eftimie cel mare si o vreme s-au facut impreuna nevoitori ai intru tot lauda-tului Sava. Si cate am putut afla si invata de la fiecare dintre acestia, nu numai minunile si petrecerile marelui Eftimie, ci si vietuirea si petrecerea celui intre sfinti Sava, fiind in multe feluri de hartii, le-am scris acele povestiri amestecate si nepuse in randuiala.

Trecand putina vreme si adunandu-se in Constantinopol sfantul sobor al cincilea a toata lumea (553), si anatematizandu-se de dansul invataturile lui Origen si ale lui Nestorie, apoi cei ce locuiau mai inainte in lavra cea noua ajutand celor ai eresului lui Origen, s-au departat de la soborniceasca impartasire si din lavra cea noua i-au gonit, in care au locuit drept slavitorii parinti, dupa ce s-au dus aceia din lavra fericitului Sava si din alte binecredincioase si fara de prihana manastiri. Deci, atunci departandu-ma de chinovie, cu socoteala si epitropia dumnezescului Ioan, episcopul si sihastrul, m-am salasluit in lavra cea noua, avand cu mine hartiile scrise despre Eftimie si Sava; si am ramas in aceasta noua lavra, linistindu-ma doi ani, nedepartandu-ma de indeletnicirea cu acele hartii; dar inceputul alcatuirii nu ma pricepeam a face, ca un neinvatat cu invatatura din afara si ca un neiscusit in dumneze-iestile cuvinte si zabavnic cu limba.

Dar Dumnezeul minunilor, cel ce a infipt toata limba si celor netrecute le da trecere, apoi lucrurile cele grele le netezeste, si limbile gangavilor le face a grai luminat, a facut minune si cu a mea smerenie, prin ajutorul lui Eftimie si al lui Sava, slugile Sale, caci eu din nedumerirea cuvintelor, voiam a parasi hartiile. Deci, facand rugaciuni prea fierbinti, intr-una din zile, cum sedeam pe obisnuitul meu scaun si aveam hartiile in maini, pe la al doilea ceas din zi, fiind cuprins de somn, mi s-au aratat Cuviosii parinti Eftimie si Sava cu podoaba cuviincioasa parintilor si obisnuita lor, si am auzit pe cel intre sfinti Sava zicand catre marele Eftimie: "Iata Chiril al tau are hartiile in maini si arata sarguinta prea fierbinte, dar trudindu-se atata, nu putea face inceputul alcatuirii". Iar marele Eftimie a raspuns: "Cum va putea face alcatuire pentru noi, neavand inca darul de cuvant rostitor intru deschiderea gurii". Iar cel intre sfinti Sava a zis: "Da-i lui, parinte, darul".

Induplecandu-se marele Eftimie si scotand din sanul sau un alabastru de argint cu miere, apoi scotand miere din alabastru, mi-a dat de trei ori in gura mea. Iar cele luate in gura prin miere, erau in chip de untdelemn, iar gustul mai dulce decat mierea; si intr-a-devar a fost aratarea dumnezeiescului cuvant, pentru ca zicea: Cat sant de dulci gurii mele cuvintele Tale, mai mult decat mierea! Incat eu desteptandu-ma din acea nespusa vedenie, inca avand duhovniceasca mireasma si dulceata pe buze si in gura, am inceput indata inainte cuvantarea acestei scrieri de fata. Si astfel, cu un dar ca acesta, am povestit cuvantul despre marele Eftimie, silindu-ma si de darul lui rezemandu-ma, si fagaduinta a o implini; cum si cele despre vietuirea si petrecerea lui Sava, cetateanul cel ceresc, intru al doilea cuvant.

Rog dar pe amandoi, pe langa darul cel dat, a face si mijlocire pentru mine si a cere curatirea greselilor mele, ca sa fiu pazit, eu, pacatosul si ticalosul, atat aici, cat si la invierea ce va sa vie, ca sa aflu mila inaintea scaunului lui Hristos; Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in veci. Amin.

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 631

Voteaza:

Cuv. Eftimie cel Mare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE