Cuv. Macrina; Cuviosul Die; Cuv. Serafim de Sarov

Viata Cuvioasei Macrina, sora Sfintului Vasile cel Mare 

Chipul acestui cuvint ne arata ca este o epistola, scrisa de Sfintul Grigorie de Nissa, fratele ei, si trimisa catre Olimpie monahul. Dar, multimea vorbelor covirsind hotarele epistolei, se intinde spre povestire si spre scriere de viata:

 

Frate Olimpie, iti aduci aminte de vorbirea care am facut-o intre noi, cind te-am intimpinat in Antiohia si cind ai voit sa te duci la Ierusalim pentru inchinare la Sfintele Locuri? Atunci, pornindu-se intre noi multe cuvinte - caci priceperea ta a dat pricina acestora -, a venit vorba si despre aducerea aminte a petrecerii celei imbunatatite a fericitei Macrina, a carei povestire nu-si avea deplina adeverire din auzire de la altii, ci din insasi iscusirea si cercetarea facuta. Cuvioasa Macrina a fost sora mea, nascuta cea dintii din aceiasi parinti. Deci, fiindca si tu ai judecat a fi de folos sufletului aceasta povestire, sa nu se uite viata ei si sa se ascunda cu tacerea, ca nefolositoare, ea s-a suit la savirsirea faptelor bune prin pustnicie si nevointa. Pentru aceasta socotesc ca este bine a ma pleca indemnarii tale si a povesti viata ei cu putine si scurte cuvinte.

 

Aceasta fecioara a fost numita de parintii nostri Macrina. Numele acesta era, care il avea la aratare. Ea a avut si alt nume intr-ascuns, cu care s-a numit mai inainte de a se naste, primit printr-o dumnezeiasca vedenie. Maica noastra Emilia era foarte imbunatatita si dorea sa-si pazeasca fecioria si sa-si petreaca viata fara prihana. Dar, pentru ca a ramas orfana de tata si de mama si fiind foarte frumoasa, multi se indemnau s-o ia de sotie. Deci, daca nu s-ar fi maritat de bunavoie cu vreun barbat, s-ar fi primejduit sa patimeasca cu sila si s-o rapeasca vreunul din cei ce erau raniti de frumusetea ei. Pentru aceasta a primit sa-si ia barbat pe cel mai cinstit cu viata, adica pe tatal nostru, Vasile, ca sa aiba pazitor al vietii si al intregii ei intelepciuni. Drept aceea, cind a venit vremea ca maica noastra sa nasca, a vazut in somn ca purta in miinile sale pe aceasta prunca, fiica a ei, si i s-a aratat un om preaincuviintat, care a numit-o Tecla. Zic Tecla, aceea care are mare lauda intre fecioare! Si dupa ce preaincuviintatul acela a numit de trei ori pe prunca Tecla, s-a facut nevazut, dind usurinta maicii noastre ca s-o nasca. Mama, dupa ce s-a desteptat, indata a nascut pe sora noastra.

 

Deci, numele acesta de Tecla, sora noastra il avea in ascuns; insa eu socotesc, ca preaincuviintatul acela, care s-a aratat maicii noastre, nu avea de gind sa povatuiasca pe maica noastra sa o numeasca Tecla; ci ca mai inainte sa arate prin numele acestei fecioare, viata surorii noastre si asemanarea vointei pe care o avea impreuna cu fecioara Tecla.

 

Dupa ce Macrina a trecut de virsta prunceasca si s-a facut indeminatica a invata sfaturile acelea -, pe care le primeste firea copiilor -, adica obiceiurile cele bune pe care parintii sai i le-au dat, intru acelea bine a sporit. Maica noastra se sirguia s-o invete cuvintele Sfintei Scripturi cele de Dumnezeu insuflate si cele ce sint potrivite pentru virsta copiilor, dar mai ales intelepciunea lui Solomon, si altele cite ajuta la obiceiurile cele bune ale vietii. Cuvintele Psaltirii erau invatatura Macrinei, pe care le zicea la timp potrivit, adica atunci cind se scula din somn, cind incepea vreun lucru, cind il ispravea, cind sta si se scula de la masa si cind se culca, totdeauna psalmii lui David ii avea in gura ca pe o buna insotire. Cu aceste cuvinte si cu altele asemenea, Cuvioasa Macrina crestea cu invatatura.

 

Cind a invatat sa faca si lucru sfintit de mina, a implinit virsta de 12 ani, in care incepe a straluci floarea tineretii. Pentru aceea ea era vrednica de minune; caci, desi frumusetea ei era ascunsa, cu toate acestea nu s-a tainuit, ci multi gindeau cum ca Macrina avea acel fel de frumusete, cum in toata patria ei nu se mai afla. Multi tineri alergau la parintii nostri si o cereau lor de sotie. Dar tatal nostru, fiind intelept si vrednic a judeca socoteala si asezarea cea buna a oamenilor, a alergat la un tinar de neam bun, iscusit la invatatura si stralucit la intreaga intelepciune si a hotarit ca acela sa o insoteasca pe tinara noastra sora Macrina, dar numai dupa ce va veni in virsta. Pentru aceasta, tinarul acela tragea nadejde ca avea sa ia pe Macrina de sotie si, ca arvuna, a dat in cuvinte tatalui nostru, dovada pe care o avea, aparindu-se si sprijinindu-se cu dinsele fata de cei ce-l nedreptateau. Cu toate acestea, moartea i-a luat aceste bune nadejdi, rapindu-l din viata aceasta in floarea tineretii.

 

Fecioara Macrina stia de fagaduinta facuta de tatal nostru, ca sa o marite dupa dinsul. Insa, deoarece acea hotarire s-a impiedicat prin moartea tinarului, ea a socotit ca si cum nunta s-ar fi facut; deci, a judecat in mintea ei sa ramina de aici inainte supusa nuntii aceleia si a doua oara sa nu se mai marite. Cind parintii ii ziceau despre nunta, fiindca multi o cereau pentru frumusetea ei, ea le raspundea ca era lucru necuviincios si afara de lege, ca sa nu primeasca nunta care s-a hotarit mai inainte de tatal nostru. Ea zicea: "De ce sa mai fac alta nunta, deoarece oamenilor le este hotarita o nunta, o nastere si o moarte; si barbatul care s-a logodit cu mine, dupa hotarirea parintilor mei, nu a murit, ci numai s-a dus. El este viu intru Dumnezeu pentru nadejdea invierii. Deci, ar fi necuviincios lucru a nu pazi credinta si intreaga intelepciune a mirelui meu, care s-a dus".

 

Cu niste cuvinte ca acestea izgonea ea pe cei ce o cereau in casatorie. Deci, a socotit ca si de aici inainte sa pazeasca aceasta buna hotarire, adica sa nu se desparta niciodata de linga maica sa. Aceasta unire a Macrinei era plina de cistig si maicii sale; deoarece, in loc sa aiba multe slujnice, slujba pe care o facea ei era destula; ea era buna chiverniseala amindurora, ca maica slujea intru toate cele trebuincioase sufletului fiicei sale, iar fiica, trupului maicii sale. Facea aceasta, pentru ca se cadea fagaduintei fecioriei ei sa se indeletniceasca intr-o sfinta lucrare ca aceasta. Ea de multe ori facea cu osteneala miinilor sale si piinea pe care o mincau amindoua; dar nu numai aceasta, ci si toata grija casei o chivernisea impreuna cu maica sa, fiindca maica noastra avea noua copii, afara de Macrina, patru fii si cinci fete. Ea era supusa in trei deosebite stapiniri, fiindca avea avutii si mosii in stapinirea a trei neamuri. De aceea, maica noastra, pentru ingrijirea casei, era impartita in toate partile, caci tatal nostru murise mai inainte.

 

In toate grijile acelea, Macrina era partasa impreuna cu maica noastra, usurind-o de greutatile muncii, iar in vremea sa isi pazea si viata sa curata si fara de prihana, cu invatatura maicii sale. Linga aceasta, pentru o petrecere ca aceea a ei, a luat pilda si maica sa, ca sa urmeze si ea aceeasi nevointa ca a ei, si putin cite putin a atras-o si pe dinsa spre intinderea si spre viata cea fara de materie si mai desavirsita a monahilor. Dupa ce maica noastra a rinduit pe surori bine si prin buna rinduiala, s-a intors de la scoala si fratele nostru mai mare, Vasile, dupa ce s-a ostenit multi ani in invatatura filosofiei celei dinafara.

 

Minunata Macrina l-a luat pe Vasile cu dinsa si, in scurt timp, l-a adus la scopul adevaratei filosofii si pustnicii. El, cu toate ca era inaltat din cugetul filosofiei celei dinafara si stralucit cu marimea mai mult decit multi stapinitori, macar ca defaimase vredniciile si dregatoriile, cu toate acestea cuvioasa l-a facut pe el sa se desparta de stralucirea lumeasca, sa defaime laudele intelepciunii si ale invataturii din afara si sa vina in viata aceasta cea desavirsita si sa-si pregateasca lui, drumul petrecerii celei imbunatatite si neimpiedicate, adica cele prin viata Marelui Vasile. Pe celelalte ispravi ale lui, prin care s-a facut cunoscut in toata lumea, le lasam acum, caci trebuie mult timp sa le scrie cineva; de aceea sa revenim acum la scopul nostru.

 

Deoarece fericita Macrina a scapat de grijile vietii celei lumesti, a facut si pe maica ei sa lase viata cea obisnuita ei, petrecerea cea amagitoare si serviciile pe care le avea de la slugile si roabele ei si sa se faca cu cugetul asemenea cu cei multi, sa se uneasca si ea cu fecioarele si monahiile in petrecere; iar pe slujnicile de mai inainte sa le faca ca pe niste surori intocmai cu cinstea. Aici doresc sa va spun o poveste, pe care nu voiesc sa o las la o parte, fiindca printr-insa se arata mai mult gindirea cea inalta a Cuvioasei Macrina.

 

Unul din cei patru frati ai nostri, cel de al doilea dupa Marele Vasile, cu numele Navcratie, se deosebea de ceilalti cu darurile cele firesti, cu frumusetea trupului, cu puterea, cu grabnicia si cu indeminarea pe care o avea la orice lucru. Ajungind virsta de 22 de ani, a dat mare veste si nadejde, in auzul multora, pentru iubirea de osteneala a lui. Mai pe urma, defaimind toate cite avea in miinile lui, din dumnezeiasca purtare de grija, s-a apucat cu mare pornire si sirguinta de petrecerea cea pustniceasca a monahilor, neavind la el nimic altceva decit pe sinesi. Lui i-a urmat si unul din oamenii casei noastre, care se numea Hrisafie si care iubea mult pe Navcratie, avind aceeasi dragoste catre petrecerea monahiceasca.

 

Navcratie s-a dus intr-o pustie, aproape de riul ce se numea Irid si, aflind in virful dealului un loc cu desis de copaci salbatici si cu o poiana ascunsa, s-a asezat acolo si isi petrecea viata departe de tulburarile cetatilor si de grijile divanului. El slujea cu miinile sale batrinilor, saracilor, bolnavilor si celor ce erau aproape. Fiind indeminatic la prinderea pestilor, scotea hrana vietii neputinciosilor si cu aceste osteneli isi impila tineretile sale. In vremea aceea se supunea si voilor mamei sale, cind i-ar fi poruncit ceva. Cu aceste doua fapte bune isi impodobea viata si sporea in dumnezeiestile porunci.

 

Dupa ce Navcratie a facut cinci ani in nevointa si pustnicie, a urmat o primejdie grea si pricinuitoare de mihnire, cred ca din vrajmasia diavolului, care a intristat mult toate rudeniile noastre. El, fara nici o veste, s-a rapit din viata aceasta, fara nici o boala, fara nici o alta patima aratata; ca, ducindu-se la riu ca sa prinda peste, a ramas sa hraneasca pe acei batrini si neputinciosi, pe care ii ingrijea la batrinete; deci, s-a adus la chilia sa mort, impreuna cu Hrisafie, tovarasul sau.

 

Maica noastra, fiind departe de acel loc cale de trei zile, dupa ce s-a instiintat de moartea lui, macar ca era desavirsita in fapte bune, cu toate acestea a biruit-o mihnirea si de intristarea ei s-a facut ca fara de suflare si fara de glas. Atunci s-a aratat vitejia si fapta buna a marii Macrina; caci ea s-a impotrivit intristarii, cu gindul si socoteala cea dreapta, pazindu-se nebiruita. Astfel, prin socoteala ei cea tare si nebiruita, a intarit neputinta maicii noastre si a scos-o din adincul intristarii, invatind si indreptind spre barbatie sufletul ei. Pentru aceasta maica noastra si-a revenit indata din acea mihnire si n-a patimit nimic din slabiciunile femeilor, adica sa strige sau sa-si rupa hainele de pe sine de durere sau cu versuri de bocet sa-si porneasca plingerile. Ea rabda intristarea cu liniste si cu netulburare, izgonind de la sine neputinta firii femeiesti, cu gindurile sale cele drepte si cu cuvintele pe care i le aducea Macrina, spre mingiierea suferintei.

 

Dupa ce maica noastra s-a izbavit de grijile pentru cresterea si pentru asezarea lor si dupa ce a impartit averea ei fiilor, atunci, dupa cum am zis mai sus, viata fiicei sale, Macrina, i s-a facut ei sfat si pilda buna catre viata pustniceasca. Pentru aceasta a lasat toate obiceiurile cele vechi si a ajuns la aceleasi masuri ale cugetarii Macrinei si s-a facut de o cinste cu celelalte monahii. Ea minca din aceeasi mincare, dormea pe acelasi asternut si asemenea se impartasea din toate celelalte. Precum sufletele acelea care se despart de trupurile lor, in aceeasi masura se despart si de toate grijile lumii, tot astfel si viata Macrinei si a maicii noastre era despartita de toata desertaciunea lumeasca. Ele urmau viata cea ingereasca, caci in petrecerea lor nu se arata minie, pizma, ura, mindrie sau vreo alta patima de felul acesta si nici se afla in ele vreo pofta a lucrurilor celor desarte, de cinste, slava, trufie si celelalte asemenea, ci infrinarea era desfatarea lor. Deci, slava lor era de a nu fi cunoscute de cineva.

 

Toate lucrurile cele iubite ale acestei vieti ele le aveau ca pe niste lucruri desarte; iar lucrul singur adevarat era cugetarea dumnezeiestii Scripturi, rugaciunea necontenita si cintarea de psalmi neincetata, care se facea toata noaptea si toata ziua. Ce cuvint poate sa arate o petrecere ca aceasta, care era ca un hotar intre viata omeneasca si intre cea ingereasca? Caci, ca sa se elibereze de patimile cele omenesti, Macrina si maica noastra erau mai presus decit starea oamenilor cea fireasca; iar a avea trup si a trai impreuna cu simtirile, era mai prejos decit firea ingereasca.

 

Dar poate ar indrazni cineva sa zica, ca nici cu aceasta nu erau mai prejos; caci, desi erau impreuna legate cu trupul, cu toate acestea, dupa asemanarea ingerilor celor fara de trupuri, nu se trageau in jos de greutatea trupului, ci viata lor era aleasa si inaltata catre cer, ridicindu-se cu puterile cele ceresti. Astfel au petrecut ele mai multi ani si impreuna cu anii cresteau si cu faptele bune. Ea totdeauna sporea spre mai inalta masura, prin adaugirile faptelor bune cele noi.

 

La acest mare scop al vietii Macrinei, slujea alesul si bunul Petru, fratele nostru, cel mai de pe urma, care, indata dupa ce s-a nascut, a ramas orfan de tata; dar, desi tatal nostru a murit, Ma-crina, sora noastra cea mai mare, l-a crescut si l-a invatat cu inalta filosofie si pedagogie. Ea l-a iscusit atit de mult, de mic copil, in sfintele invataturi, incit n-a dat libertate sufletului sau sa-l plece sau sa-l abata la vreun lucru desert. Macrina i s-a facut lui tata, dascal, pedagog, maica si sfetnic la toate lucrurile si faptele bune. In acest fel l-a pregatit, incit mai inainte de a trece virsta copilariei, s-a inaltat la acest scop inalt al pustniciei si s-a facut indeminatec la tot mestesugul; caci lucra cu miinile, neavind nici un povatuitor sau mester care sa-l invete. El a invatat cu de-amanuntul mestesugul si stiinta, pe care altii cu multa vreme si cu oasteneala le-au invatat. Deci, fratele nostru Petru, defaimind intelepciunea cea dinafara si avind firea sa ca dascal la toata invatatura buna, cautind si la sora noastra Macrina, ca la o fapta a lucrului cel bun, atit de mult a sporit in fapta buna, incit nu era mai prejos de Marele Vasile.

 

In vreme aceea s-a intimplat o foamete mare. Multi, auzind de facerile lor de bine - caci Macrina, maica si fratele nostru, Petru, au plecat sa petreaca in pustie -, alergau la locul unde se nevoiau ei, iar Petru, prin iconomia lui Dumnezeu, atit de mult a inmultit hrana si bucatele celor flaminzi, incit multimea oamenilor care veneau la dinsii facea pustia aceea ca pe o cetate.

 

Intre timp, maica noastra, ajungind la adinci batrineti, s-a dus catre Domnul, odihnindu-se pe miinile celor doi fii ai sai. Insa vrednic lucru este sa spunem aici si cuvintele rugaciunii pe care ea le-a zis fiilor sai cind si-a dat sufletul. Dupa ce s-a rugat mai intii pentru fiii ei, care lipseau, si-a intins miinile sale peste Macrina si Petru, care sedeau aproape de dinsa, unul la dreapta si altul la stinga sa, si a zis acestea catre Dumnezeu: "Doamne, Tie Iti daruiesc si aceasta pirga si pe al zecelea fiu al meu. Pirga mea este fiica cea intii nascuta, iar al zecelea este fiul meu cel de pe urma. Tie iti sint daruiti dupa lege si cei dintii nascuti si zeciuielile tuturor rodurilor; caci toate sint prinosuri si daruiri ale Tale. Deci, sa fie sfintenia si darul Tau asupra pirgii acesteia si asupra acestui al zecelea fiu al meu", aratind cu miinile ei spre Macrina si Petru. Acestea zicind, a incetat si din rugaciune si din viata, dupa ce a poruncit fiilor ei ca trupul sa i-l ingroape in mormintul tatalui lor.

 

Dupa ce au savirsit porunca maicii lor, s-au nevoit in pustnicie mai cu sirguinta, intrecindu-se intotdeauna cu viata lor, iar ispravile lor cele dintii le biruiau cu cele mai de pe urma. In acest timp, Marele Vasile a fost ales arhiepiscop al Cezareei, apoi a hirotonit, preot si arhiereu al Sevastiei pe fratele nostru Petru. De atunci, Petru a petrecut viata si mai sfinta, mai curata si mai cinstita decit intiia oara; caci, cu adaugirea arhieriei, s-a marit si nevointa lui (Nota - In viata Sfintului Vasile cel Mare, este scris in limba ruseasca, cum ca Sfintul Petru, episcopul Sevastiei, a fost insurat, si zice ca eparhiotii cirteau pentru aceasta. Apoi scrie cum l-au pirit Sfintului Vasile, si multe altele dupa cum se scrie acolo. Insa toate sint neadevarate; pentru ca aici Sfintul Grigorie, fratele lor, nu spune nimic despre aceasta).

 

Dupa ce au trecut opt ani, Marele Vasile, cel vestit in toata lumea, a plecat din viata aceasta si s-a dus catre Domnul, facindu-se pricina de plins patriei sale si la toti crestinii. Sora noastra, Macrina, auzind de departe instiintarea plina de jale a mortii lui, s-a mihnit cu sufletul de acea pierdere. Si cum era cu putinta sa nu simta durerea mortii si aceea care ii era sora? - durere care, pina si vrajmasii adevarului, au simtit-o. Cu toate acestea nu a cazut in deznadejde, ci a suferit cu barbatie acea durere; caci, precum argintul se lamureste in multe feluri de topitori, ca sa se scoata toata intinaciunea si rugina si sa ramina desavirsit curat, tot asa si Macrina s-a lamurit prin multe feluri de incercari dureroase. De aceea s-a aratat totdeauna barbatia cea adevarata si neclintita a sufletului ei: intii prin moartea fratelui sau Navgratie, al doilea prin despartirea maicii sale si al treilea, cind Marele Vasile s-a dus din aceasta viata - cel care a fost pastorul de obste al neamului omenesc -, raminind ca un luptator nebiruit si trecind peste toate primejdiile vietii.

 

Dupa noua ani de la moartea Marelui Vasile, s-a adunat sinod in Antiohia, la care am fost si eu. Dupa ce sinodul s-a risipit, ne-am intors fiecare in eparhiile noastre si, mai inainte de a se implini anul, mi-am pus in gind sa ma duc la sora mea Macrina, pentru ca trecuse mult timp de cind nu m-am mai dus sa o cercetez. La aceasta am fost impiedicat de imbulzeala ispitelor, pe care le-am patimit de la incepatorii eresului arian. Numarind anii, am aflat ca erau trecuti de opt, de cind nu am intilnit-o si nu am vazut-o; deci am plecat.

 

Dupa ce am calatorit multa vreme pe drum, fiind departe de sora mea, am avut un vis care imi arata infricosate nadejdi despre vremea viitoare. Mi s-a aratat in vis ca port pe miinile mele niste moaste de mucenici, din care iesea atita stralucire, parca ar fi iesit din oglinda cea curata cind se pune in dreptul soarelui, incit acea stralucire imi intuneca ochii si nu puteam sa mai privesc. Visul acesta l-am avut de trei ori in acea noapte; dar nu am putut sa inteleg ce mi s-a aratat. Numai in sufletul meu simteam o mihnire mare si cautam sa vad din fapte implinirea visului aratat. Cind am ajuns aproape de sihastrioara cuvioasei, am intrebat pe un prieten, mai intii despre fratele nostru Petru. Acela mi-a raspuns ca Petru are sase zile de cind a plecat ca sa vina la noi. Din aceasta am cunoscut ca el s-a dus pe alt drum si de aceea nu ne-am intilnit. Apoi am intrebat despre Cuvioasa Macrina cum se afla si, aflind ca este bolnava, m-am grabit la drum si am calatorit mai iute; caci intristarea si frica au tulburat sufletul meu de ceea ce are sa fie.

 

Dupa ce am ajuns la sihastria cuvioasei, toti pustnicii au iesit in intimpinarea mea - ca aveau acest obicei, ca sa intimpine pe prieteni -, iar ceata pustnicelor statea cu buna podoaba in biserica si ma asteptau. Deci, dupa ce am intrat in biserica si dupa terminarea rugaciunii care se facea de obicei, monahiile si-au plecat capetele cu bun chip si s-au dus. Vazind eu ca Macrina, egumena lor, nu era cu dinsele, am luat un povatuitor si m-am dus la chilia ei. Ea zacea de boala, culcata jos pe un asternut intins pe o scindura. Ca asternut avea sub dinsa un sac de par, iar in loc de perna avea alta scindura pusa de-a curmezisul. Pe aceea isi rezema capul sau grumazul sau.

 

Daca m-a vazut ca am venit aproape de usa chiliei, s-a sculat si s-a rezemat in cot, dar n-a putut sa vina la mine, fiindca puterea ei era slabita de fierbinteala. Deci, intarindu-si pe pamint miinile ei pe cit putea, s-a tras pe brinci din zacerea ei, si cu aceasta a implinit primirea intimpinarii mele. Eu, vazind-o astfel, indata am alergat si, sprijinind-o cu miinile mele, am ridicat-o si am pus-o pe asternutul ei obisnuit pe care zacea. Ea, intinzindu-si miinile spre Dumnezeu, a zis: "Iti multumesc, Doamne, Dumnezeul meu, ca mi-ai indeplinit cererea si nu m-ai lipsit de dorinta mea, ca ai pornit pe robul Tau spre cercetarea roabei Tale". Dar, ca sa nu-mi pricinuiasca vreo mihnire, si-a tinut suspinul ei si, silindu-se sa-si ascunda fata de mine necazul inimii sale, a inceput sa-mi spuna cuvinte de bucurie, si astfel ma bucura cu intrebarile ei.

 

Cind a inceput vorba despre Marele Vasile, indata s-a zdrobit inima mea si fata mi s-a posomorit. Dar fericita Macrina era atit de departe de a se mihni impreuna cu mine, incit din aducerea aminte a sfintului, a luat pricina de mai multa marime de suflet si a vorbit mult despre firea omeneasca, aratind lucrarea lui Dumnezeu care este ascunsa in intimplarile cele aducatoare de mihnire. Ea a vorbit atit de mult despre viata ce va sa fie, fiindca era luminata de Sfintul Duh, incit mi se parea ca mintea mea s-a inaltat prin cuvintele ei si a iesit din trup, mergind la cele neapropiate ale cerurilor, povatuindu-ma de cuvintele ei.

 

Deci, precum auzim despre Iov ca avea dureri in trup, dar mintea lui nu se impiedica din lucrarea sa, nici isi curma gindul sau a privi tainele cele mai inalte, un lucru ca acesta vedeam si la fericita Macrina. Desi fierbinteala uscase toata puterea ei si o impingea spre moarte, ea insa, racorindu-si trupul cu rabdarea ca cu o roua, isi avea mintea neimpiedicata de vederea celor inalte, nevatamindu-se deloc de boala si slabiciune. De nu s-ar fi intins cuvintul atit de mult, as fi voit sa povestesc toate cele urmatoare, adica cum s-a inaltat cu vorbirea pururea pomenita Macrina, cum a filosofat despre suflet si pentru care pricina s-a facut omul, cum s-a facut muritor si de unde i-a venit moartea si cum se intoarce iarasi din moarte la viata. Acelea le povestea ea cu multa usurinta, fiindca era luminata de darul Sfintului Duh si cuvintele curgeau din gura ei, precum curge apa de izvor.

 

Dupa ce s-a savirsit vorbirea, a zis catre mine: "Frate, este vremea sa odihnesti putin trupul tau, care este ostenit de atita calatorie". Eu, desi aveam multa trebuinta de odihna, nu voiam sa ma despart de dinsa si sa n-o mai vad, vrind sa-i ascult cuvintele ei cele mari si pline de dulceata duhovniceasca. Dar, de vreme ce aceasta ii era ei placut, ca sa ma arat ca in toate ma plec dascalului meu, am mers cu un povatuitor intr-o gradina ce era in apropiere si gasind un salas pregatit, foarte bucuros m-am odihnit la umbra copacilor celor cu vita de vie. Cu toate acestea nu era cu putinta sa simt acea veselie care mi se pregatise, caci sufletul meu se necajea din asteptarea celor de intristare; visul pe care il vazusem, se parea ca se arata prin fapte. Vederea fericitei Macrina dinaintea mea, se arata cu adevarat ca niste sfinte moaste de sfint mucenic, care erau stralucite de darul Sfintului Duh ce locuia intr-insele.

 

In vremea cind eu ma aflam mihnit pentru asteptarea celor ce aveau sa fie, nu stiu cum cuvioasa a cunoscut gindurile mele si a trimis la mine veste de bucurie, spunindu-mi sa fiu cu inima buna si sa am pentru dinsa nadejdi mai bune, caci simte ca-i este mai bine. Ea nu zicea acestea ca sa ma amageasca, ci erau adevarate, desi eu atunci nu le-am inteles. Cu adevarat asa au fost, caci, precum un drumet care alearga si intrece pe cel impreuna luptator cu el, cind a ajuns aproape de sfirsitul drumului si cind se apropie sa ia darul si sa vada cununa biruintei, atunci el se bucura in sine ca si cum ar fi luat-o si vesteste biruinta cu bucurie prietenilor sai, astfel si fericita Macrina, pornind dintr-un asezamint ca acesta, mi-a vestit sa nadajduiesc pentru dinsa cele mai bune; fiindca atunci privea catre darul chemarii celei de sus si numai nu zicea cuvintul acela al Apostolului: Mi s-a pregatit mie cununa a dreptatii, pe care mi-o va da Dreptul Judecator. Cu nevointa cea buna m-am nevoit, drumul l-am savirsit si credinta am pazit.

 

Bucurindu-ma eu de vestea auzita, m-am impartasit din multe feluri de bucate pe care le gatise si care erau pline de toata veselia inimii; caci sirguinta cuvioasei in acest chip se pogorise, pina si la gatirea bucatelor mele. Dupa ce m-am odihnit, iarasi m-a chemat si a inceput sa pomeneasca faptele pe care le-a facut din tineretile ei; asemenea imi povestea si de lucrurile parintilor nostri, cite le tinea minte si cite au urmat mai inainte de nasterea mea; apoi spunea si de viata mea care a urmat. Scopul ei era ca, prin aceasta povestire, sa aduca multumire lui Dumnezeu pentru toate.

 

Povestea despre viata parintilor nostri, nu ca era atit de stralucita in acele vremi, ci a crescut si s-a marit din iubirea de oameni a lui Dumnezeu, fiindca stramosii tatalui nostru au marturisit pe Hristos si s-au lipsit de averile lor. Stramosul maicii noastre a fost omorit de urgia imparateasca si parintii nostri au ramas straini de averile parintilor lor. Cu toate acestea, viata si bogatia parintilor nostri atit au crescut - prin credinta care au avut-o catre Dumnezeu -, incit in vremea lor nu era altul mai renumit si mai vestit decit dinsii. Averea lor s-a impartit la fiecare din fratii nostri; dar Dumnezeu, cu binecuvintarea Sa, atit de mult a inmultit averile fiecarui fiu, incit averea fiecaruia covirsea intreaga avere a parintilor nostri.

 

Cuvioasa zicea inca si aceasta, ca din cite averi i-a revenit, nu a tinut pentru sine nimic, ci pe toate le-a dat fratelui sau, Petru, ca sa le iconomiseasca dupa porunca lui Dumnezeu. Viata ei a fost astfel - din binecuvintarea lui Dumnezeu -, incit miinile ei nu incetau, lucrind dupa porunca. Ea nici catre oameni n-a privit cindva, nici cu facerile de bine si cu milostenia oamenilor nu si-a iconomisit trebuintele vietii sale. Ea niciodata n-a izgonit pe fratii care i-au cerut milostenie, fara sa le dea ceva, nici n-a cerut de la iubitorii de Hristos, care imparteau milostenie; caci si Dumnezeu ii crestea ale ei pe ascuns. Acel putin lucru de miini care il lucra, il inmultea ca pe niste seminte, cu binecuvintarea Sa.

 

Dar fiindca si eu am inceput a povesti ostenelile care am patimit mai inainte, adica despre prigonirea pe care a facut-o raucredinciosul imparat Valent impotriva dreptei credinte si mai pe urma despre gilceava si tulburarea Bisericilor lui Hristos, care ne-a chemat pe noi spre nevointe si osteneli, Cuvioasa Macrina a zis catre mine: "Nu incetezi de a te arata nemultumitor catre bunata-tile care ti le-a daruit Dumnezeu? Nu-ti indreptezi nemultumirea ta? Nu alaturi bunatatile parintilor tai cu ale tale? Asa era tatal nostru de cunoscut, incit era cel dintii dintre ritori; dar, cu toate acestea, vestea despre el nu a trecut peste hotarele patriei noastre. Dar tu te-ai facut renumit intre cetati, popoare si neamuri. Biserica lui Dumnezeu trimite de te cheama ca sa le ajuti si sa le indreptezi, iar tu nu socotesti darul acesta, nici nu stii de unde este pricina atitor bunatati! Deci, se cade sa multumesti lui Dumnezeu, Care te-a ridicat pe tine la inaltimea aceasta, prin rugaciunile parintilor nostri; caci tu, de la sineti, nu aveai nici o putere la aceasta".

 

Acestea le zicea ea, iar eu doream ca ziua sa se lungeasca mai mult, ca sa nu inceteze aceasta fericita ocazie de a-mi indulci auzul cu cuvintele ei. Dar, de vreme ce glasul celor ce cintau, ne-a chemat la Vecernie, m-am dus in biserica; iar ea s-a indreptat iarasi catre Dumnezeu prin rugaciune. Trecind astfel noaptea si sosind ziua, am socotit mai inainte, din semnele care le vedeam, ca in ziua aceea avea sa fie sfirsitul vietii sale, fiindca fierbinteala a stricat toata puterea trupului ei.

 

Cunoscind ea neputinta gindurilor mele, socotea sa ma scoata din asteptarile cele mihnite si imi risipea intristarea sufletului meu cu cuvintele ei cele bune. Cu toate acestea, sufletul meu primea multe feluri de patimiri si, dupa obiceiul firesc, se pleca spre intristare, dupa cum era de cuviinta; pentru ca nu mai era nadejde sa-i mai aud altadata glasul, ca dupa putin avea sa iasa din viata aceasta - lauda cea de obste a neamului nostru. In alt chip se mai umplea sufletul meu de bucurie, socotind acelea pe care vedeam, precum ca sora mea a covirsit cu adevarat firea obisnuita si s-a facut mai presus de obste.

 

Eu vedeam pe fericita Macrina, cind a ajuns la rasuflarea cea de pe urma, ca nu se temea de despartirea de viata, nici nu a patimit vreo schimbare pentru asteptarea mortii ei. Ea a vorbit cu minte inalta despre petrecerea monahiceasca, pina la cea mai de pe urma suflare. Pentru aceasta mi se pare ca atunci a aratat celor ce erau de fata dumnezeiescul dor, pe care il ascundea in adincurile sufletului ei, catre Mirele cel nevazut, Hristos, si cita dorinta avea sa se lase de legaturile trupului, ca sa ajunga mai iute la doritul Hristos si sa se uneasca cu El.

 

Partea cea mai mare a zilei trecuse si soarele a ajuns la apus, iar sirguinta fericitei nicidecum n-a obosit. Deci, cu cit se apropia de sfirsitul vietii, cu atit mai mult alerga cu dorinta fierbinte catre Cel dorit, vazind mai curat frumusetea Mirelui ei. Pentru aceea nu mai cauta la mine, ci privea la Dinsul; pentru ca patul ei cauta spre rasarit, de aceea a lasat vorbirea care o facea cu mine si vorbea cu Dumnezeu prin rugaciuni si Il ruga soptind, cu asa glas, incit de-abia auzeam cuvintele ei, care erau acestea:

 

"Doamne, Tu in dar ne-ai dezlegat pe noi de frica mortii. Tu ai pus inceputul vietii celei adevarate si sfirsitul vietii de acum. Tu pentru o vreme odihnesti trupurile noastre cu somnul mortii si iarasi ne destepti pe noi cu trimbita cea mai de pe urma. Tu dai pamintului ca pe un amanet trupul nostru, pe care cu miinile Tale l-ai inchipuit si iarasi il iei din pamint, pe acel care l-ai dat lui, si in dar schimbi in nestricaciune trupul nostru cel muritor si grozav. Tu ne-ai izbavit pe noi din blestem si din pacat, facindu-Te pentru dragostea noastra blestem si pacat. Tu ai zdrobit capul balaurului, care, prin neascultare, a inghitit pe om. Tu ne-ai deschis noua calea catre inviere si, zdrobind portile iadului, ai surpat stapinirea mortii, adica pe diavol. Tu ai dat semn celor ce se tem de Tine, chipul cinstitei Tale Cruci, spre pierderea vrajmasului si spre apararea vietii noastre. Spre Tine, Dumnezeul meu, m-am aruncat din pintecele maicii mele si spre Tine a nadajduit sufletul meu, din toata puterea mea. Tie mi-am daruit trupul si sufletul meu din tinerete si pina acum.

 

Pune-mi inainte inger luminat, ca sa ma povatuiasca la locul odihnei si in sinurile sfintilor parintilor nostri. Tu, Cel ce ai oprit sabia cea de vapaie si ai asezat in Rai pe vestitul tilhar, care s-a rastignit impreuna cu Tine si a cazut sub indurarile Tale; po-meneste-ma si pe mine intru imparatia Ta, ca si eu m-am rastignit impreuna cu Tine, pironindu-mi cu frica Ta carnurile mele si infricosindu-ma de judecatile Tale. Sa nu ma desparti pe mine de alesii Tai in infricosata prapastie, nici sa se puna impotriva in drumul meu pizmasul diavol; nici sa se afle inaintea ochilor Tai pacatele mele, orice am gresit prin neputinta firii mele, cu cuvintul, cu lucrul sau cu gindul. Tu, Cel ce ai putere a ierta pacatele, iarta-mi si mie, ca sa ma aflu inaintea Ta, cind ma voi dezbraca de trupul acesta, neavind nici o intinaciune in chipul sufletului meu; ci sufletul meu sa se primeasca in miinile Tale curat si fara de prihana, ca tamiia inaintea Ta".

 

Zicind acestea, a facut semnul Sfintei Cruci pe ochi, pe gura si pe inima sa. Apoi, pentru ca i se arsese limba de fierbinteala, nu a mai putut sa pronunte un cuvint. Asemenea si glasul i se stinsese si numai prin semnul buzelor si prin miscarea miinilor intelegeam ca se roaga.

 

Asupra acestora a sosit si seara; si cind a adus luminare, fericita a deschis ochii si a vazut lumina. Ea se arata ca avea sirguinta sa zica obisnuita multumire de seara, dar, fiindca i se curmase glasul de tot, a multumit cu inima si cu miscarea miinilor; si impreuna cu inima i se miscau si buzele. Indata ce a sfirsit multumirea, a facut semnul Sfintei Cruci pe fata sa. Dupa aceea a rasuflat odata tare si greu si apoi si-a dat sufletul. Atunci mi-am adus aminte de porunca ei, care mi-a dat-o cind am intilnit-o intiia data, ca sa pun miinile peste ochii ei dupa ce va muri si sa-i inchid, precum se obisnuieste la morti, iar trupul ei sa il ingrop dupa cum se cuvine. Deci, am pus mina pe sfinta ei fata, atit numai ca sa-i implinesc porunca, pentru ca ochii fericitei nu aveau trebuinta de a-i inchide cineva, ca i-a inchis singura cu mare bunacuviinta, precum se inchid in somnul cel firesc. Asemenea s-au inchis si buzele cu potrivire si miinile ei s-au intins pe piept. Toata asezarea trupului s-a facut cu bun chip de la sine si nu avea trebuinta de vreo mina sa-l impodobeasca.

 

Deci, eu din doua parti am slabit de patimirea intristarii: atit de moastele pe care le vedeam, cit de plingerea fecioarelor. Dar ele au suferit intristarea lor cu liniste si au incetat cu pornirea bocetelor din afara, de frica care o aveau de dinsa; caci fata egumenei desi tacuse din certare, cu toate acestea ele se temeau sa nu auda zgomot de plingere mare, afara de rinduiala si porunca ei, si sa mihneasca pe invatatoarea lor cea moarta. Dar n-au mai putut sa tina cu liniste mihnirea, ca durerea ardea in sufletele lor ca un foc ascuns. Atunci numaidecit s-a auzit de la dinsele un glas amar si netinut, asa incit nici eu n-am mai putut sa-mi tin gindul. Atunci patima intristarii m-a inecat cu totul, ca un riu de primavara, si n-am socotit cele ce aveam in miini, ci m-am dat cu totul plinsului, socotind ca era pricina binecuvintata, pentru care plingeau monahiile.

 

Ele nu plingeau pentru ca au fost lipsite de trupeasca purtare de grija a cuvioasei, nici pentru vreun alt lucru lumesc de care se mihnesc mirenii la moartea rudelor lor; ci plingeau si se tinguiau, pentru ca s-au lipsit de nadejdea si mintuirea sufletelor lor cea dupa Dumnezeu, si cu lacrimi strigau acestea: "S-a stins faclia ochilor nostri; s-a luat de la noi lumina povatuirii sufletelor noastre; s-a ridicat de la noi pecetea nestricaciunii noastre, s-a curmat legatura intregii noastre intelepciuni, s-a zdrobit intarirea celor neputincioase si s-a pierdut vindecarea celor bolnavi! O, buna noastra invatatoare, in zilele tale, noaptea ni se arata ca ziua, fiindca se lumina cu viata ta cea curata; iar acum si ziua ni se pare noapte si intuneric!" Mai mult decit toate monahiile, plingeau acelea pe care le gasise cuvioasa lepadate in cale pe vremea foametei si le luase, le crescuse si le povatuise in viata cea nestricacioasa a fecioriei, caci o numeau maica si hranitoarea lor.

 

Dupa putina vreme, privind eu la sfintul cap al moastelor celei moarte, ca si cum am fost certat de dinsa pentru neorin-duiala si tulburarea plinsetelor, indata mi-am ridicat gindul, ca dintr-un adinc al marii, si am strigat catre fecioare: "Uitati-va la dascalul vostru si aduceti-va aminte de poruncile ei, cu care va invata ca sa paziti toata buna rinduiala la toate lucrurile. Acel suflet dumnezeiesc ne-a invatat sa plingem numai in vremea cind ne rugam lui Dumnezeu. Acest lucru trebuie sa-l facem si acum. Deci, sa schimbam glasurile de plingere in cintare umilitoare de psalmi". Am zis aceasta cu glas mare, ca glasul meu sa biruiasca plinsetelor lor. Dupa aceea, am indemnat pe fecioare sa mearga la chilii si sa ramina putine din ele ca sa-i slujeasca, adica acelea pe care le primea fericita pe cind traia.

 

Intre ele era si o femeie renumita in bogatie, din neamul cel bun, care se numea Uetiani; si, fiind frumoasa, se maritase dupa un barbat bogat. Dupa putina vreme a ramas vaduva si a luat ca pazitoare si povatuitoare a vaduviei ei pe fericita Macrina. Uetiani, cea mai multa vreme o petrecea impreuna cu fecioarele si invata de la dinsele petrecerea cea imbunatatita. Deci, acesteia i-am zis ca acum nu este lucru oprit a pune peste sfintele moaste oarecare podoaba luminata de giulgiuri stralucitoare, pentru a impodobi acel trup curat. Uetiani a zis: "Se cuvine sa ne instiintam daca si cuvioasa a judecat cu cale sa i se faca acest lucru, adica, daca este cu cuviinta sa facem ceea ce si ei ii va placea; caci ce este bineplacut lui Dumnezeu si ei ii va fi bineplacut!"

 

Era o fecioara mai intii decit toata ceata celorlalte, cu numele Lampadia si cu treapta, diaconita. Aceasta stia cu de-a-manuntul cele ce poruncise cuvioasa despre ingroparea ei. Deci, intrebind-o eu, mi-a raspuns cu lacrimi: "Impodobirea sfintei este viata cea curata! Aceasta era podoaba ei pe cind traia si aceasta sa fie si acum la ingroparea ei. Cele ce sint spre impodobirea trupului, nu le-a primit, nici nu le-a pazit in viata ei, ca sa le aiba acum la ingropare. Drept aceea si de vom voi sa facem ceva mai mult moastelor ei, nu avem nici gatirea, nici chipul". Eu am intrebat-o: "N-aveti nimic pastrat din cele ce pot sa impodobeasca moastele ei?" Ea a raspuns: "Ce sa avem pastrat? Aici sint toate lucrurile ei ce le avea: imbracamintea, acoperamintul si incaltamintea cea rupta a picioarelor ei. Acestea sint bogatia si hainele ei si afara de acestea pe care le vedeti nu are ascuns nimic altceva in lazi, nici in chilia ei. Ea stia o vistierie a bogatiei ei, cerul. Pentru aceea le-a strins acolo pe toate si n-a lasat nimic pe pamint!"

 

La acestea eu i-am zis: "Dar daca voi aduce vreuna din acelea care le-am pastrat pentru ingroparea ei, oare ii va fi ei placuta?" Ea mi-a raspuns: "Sfinta, daca ar fi fost vie, cu adevarat ar fi primit prinosul acesta, atit pentru arhieria pe care o ai, cit si pentru rudenia cea frateasca a firii. Ea n-ar fi socotit ca strain darul fratelui ei; fiindca pentru aceasta a poruncit sa se ingroape trupul ei cu miinile tale". Fiindca ne-a dat voie sa infasuram sfintele ei moaste in hainele mele, am poruncit unui om al meu, sa aduca o haina ca sa imbracam moastele ei.

 

Uetiani, infasurind cu miinile ei sfintitul cap al Cuvioasei Macrina, a pus mina pe grumajii ei si a zis catre mine: "Iata podoaba care este atirnata de grumaz!" Si, dezlegind legatura de pe cap, mi-a aratat o cruce si un inel de fier, care erau legate de git cu ate subtiri si atirnau deasupra inimii sale. Eu am zis: "Cistigul acesta sa fie de obste! Tu sa ai crucea spre pazirea ta, iar mie imi este destul mostenirea inelului!" Deasupra pecetii inelului era inchipuita o cruce, care arata cinstitul lemn al Sfintei Cruci. Acela era ascuns in pecetea inelului, precum mi-a spus Uetiani, care stia.

 

Dar, deoarece era vremea sa se imbrace trupul cel curat cu haina si fericita imi daduse porunca sa-i slujesc la aceasta, iata ca vine si Uetiani, cea mai sus pomenita, si imi ajuta. Pe cind imbra-cam sfintele moaste cu haina, ea mi-a zis: "Sa nu lasi nevazuta minunea cea mare care a facut-o sfinta!" Atunci indata a dezgolit o parte oarecare din pieptul ei si, aducind luminarea mai aproape de partea aceea, mi-a aratat un semn mic in piele, care se asemana cu un ac subtire. Eu i-am zis ei: "Ce minune este, daca aceasta parte a trupului are semnul acesta?"

 

Ea a raspuns: "Acesta a ramas pe trupul ei, ca o aducere aminte a ajutorului cel mare pe care fericita l-a primit de la Dumnezeu. Pentru ca intr-o vreme, s-a ivit in partea aceasta a trupului ei o boala cumplita, incit era in primejdie mare, caci daca nu se taia cu briciul, se facea mare si nu se mai putea vindeca; pentru aceasta maica ei o ruga sa aduca un doctor sa o vada. Fericita, socotind ca a se dezgoli la trup si a se vedea de ochi straini, era mult mai rau decit boala aceea pe care o suferea, dupa ce a venit seara si a savirsit catre maica sa obisnuita ei slujba, a intrat in sfintul altar; si acolo, cazind in genunchi, a ramas toata noaptea, rugindu-se lui Dumnezeu, Doctorul tuturor, sa o tamaduiasca. Ea a varsat atitea lacrimi, incit cu ele a facut tina, si din tina aceea a facut o doctorie pentru boala ei. Dar, fiindca maica sa se mihnea si o indemna sa aduca un doctor, sfinta a zis catre dinsa ca, daca va face cu mina ei semnul sfintei si de viata facatoarei cruci pe partea trupului unde o durea, se va tamadui. Atunci indata a pus mina sa pe sinul ei si a facut Semnul Cruci. Si, o, minune! Rana s-a tamaduit si a ramas numai acest mic semn, ca sa fie spre aducere aminte a dumnezeiestii tamaduiri si spre necontenita multumire catre Dumnezeu".

 

Dupa ce trupul sfintei s-a impodobit in acest chip, Uetiani mi-a zis: "Nu se cuvine ca sfinta sa se arate impodobita ca o mireasa in ochii fecioarelor; deci, eu am o haina neagra, care a fost a fericitei maicii tale; pe aceea se cuvine sa o punem peste sfintele moaste, ca sa nu se arate sfintita frumusete, care straluceste cu aceasta straina impodobire a hainei". Astfel a pus deasupra haina cea neagra, dar si prin ea stralucea fata sfintei. Gindesc ca puterea cea dumnezeiasca a dat sfintelor moaste darul acesta, incit dupa visul acela pe care l-am avut mai inainte, se vedea ca ieseau fulgere din frumusetea aceea.

 

Dupa ce noi am savirsit acestea si se auzeau cintarile si plingerile fecioarelor, nu stiu cum s-a auzit glasul acela de cei ce locuiau imprejur, incit toti au alergat impreuna din toate partile. Ei au venit atit de multi, incit nici curtea nu-i incapea. Deci, in noaptea aceea s-a facut priveghere cu cintari de lauda, precum se face la praznicile mucenicilor; iar cind s-a ajuns la slujba Duminicii, multimea barbatilor si femeilor care se adunasera au tulburat cintarea de psalmi cu plingerile lor. Eu, cu toate ca sufeream rau de intristare, insa ma gindeam ca ar fi cu putinta ca sa nu se lipseasca nimic din acelea, care se cadea sa se faca la ingropare. De aceea am despartit multimea adunata, pe femei le-am pus impreuna cu fecioarele, iar pe barbati, impreuna cu ceata monahilor. Astfel am facut sa fie de amindoua partile cite o cintare de psalmi bine intocmita.

 

Dupa ce s-a facut ziua si tot locul sihastriei se strimtorase, din cauza multimii, Araxie, episcopul acelei cetati, care venise la ingropare cu toti preotii, m-a indemnat sa ridicam moastele si sa le ducem la locul unde aveau sa se ingroape. Atunci, eu mai intii am rinduit racla cu moastele de o parte, iar episcopul de alta parte si doi citeti de celelalte doua parti. Astfel am mers cu liniste, iar inainte de amindoua partile moastelor, mergeau o multime de diaconi si citeti, petrecind sfintele moaste si avind toti luminari aprinse. Ingroparea fericitei era ca un praznic, fiindca si cintarea de psalmi se cinta cu un glas de catre toti.

 

Dar fiindca drumul pina la biserica mucenicilor, unde erau ingropate trupurile parintilor nostri, era ca la sapte sau opt stadii de-abia am trecut cu mare greutate acea departare; caci multimea aceea ne impiedica pe noi pe drum. Dupa ce am ajuns la biserica aceea, am pus jos racla cu sfintele moaste si am inceput sa facem rugaciune fara cintare de psalmi. Rugaciunea aceea s-a facut pricina de plingere a poporului; caci, dupa ce a inceput cintarea de psalmi, s-a descoperit mormintul parintilor nostri, in care sfinta avea porunca sa se ingroape. Atunci una din fecioare, vazind acea sfintita fata, a strigat: "Vai mie! De acum inainte nu voi mai vedea aceasta fata cu chip dumnezeiesc".

 

Cum au auzit aceasta celelalte monahii, au strigat si ele impreuna cu dinsa; si indata s-a facut un zgomot fara de rinduiala, incit s-a tulburat rugaciunea aceea ce se facea cu cuviinta. Din pricina aceasta, inimile tuturor celor adunati s-au zdrobit cu cuvintele acelea si s-au pornit spre lacrimi; dar eu facind un semn ca sa taca, iar diaconul cintind in biserica obisnuitele ectenii, le-a poruncit sa se roage. Astfel, poporul cu sila s-a asezat in locul cel cu buna rinduiala al rugaciunii.

 

Dupa ce s-a savirsit rugaciunea, a intrat in sufletul meu o frica a acelei porunci dumnezeiesti, care zice: "Goliciunea parintelui tau si a maicii tale nu o vei descoperi". Dar eu am zis in gindul meu: "Cum voi putea sa scap de osinda aceasta, eu, care am sa vad la trupurile parintilor mei goliciunea cea de obste a firii omenesti, fiindca trupurile lor s-au risipit, raminind niste oase goale?"

 

Acestea socotindu-le eu si, mai ales, temindu-ma de mihnirea pe care a aratat-o Noe catre fiul sau, Ham, caci i-a vazut goliciunea lui, mai pe urma de toata mestesugirea pe care au uneltit-o cei doi fii ai lui Noe, Sim si Iafet, mi-a aratat ce sa fac. Pentru aceea, indata ce s-au luat lespezile de pe mormintul parintilor mei, moastele lor, mai inainte de a se vedea au fost acoperite cu un giulgiu curat. Dupa aceasta, eu si episcopul am luat sfintele moaste si le-am pus linga moastele maicii noastre. Astfel s-a indeplinit rugaciunea si fagaduinta care au avut-o amindoua, maica si fiica; pentru ca amindoua au cerut de la Dumnezeu, ca si dupa moarte trupurile lor sa se uneasca, dupa cum erau unite si in viata aceasta.

 

Dupa ce s-au savirsit toate cele spre ingropare, am cazut pe mormint si am sarutat tarina; apoi am pornit la drum mihnit si plin de lacrimi, gindindu-ma de ce fel de bine s-a lipsit viata oamenilor. Pe drum s-a intimplat ca am intilnit un om vestit, care avea stapinire ostaseasca intr-o cetate a Pontului. Acela se numea Sevastopolis. El, aflindu-se impreuna cu ostasii lui, m-a intimpinat cu multa dragoste si, auzind de moartea fericitei mele surori, s-a intristat, ca era rudenie a noastra.

 

Dupa ce am incetat din lacrimi, am inceput sa vorbim si mi-a zis: "Asculta-ma, cit de mare bine a iesit din viata aceasta!" Si a inceput povestirea astfel:

 

Odata, am dorit impreuna cu sotia mea sa mergem la scoala faptelor bune, ca asa se cade a se numi sihastria aceea, in care locuia fericita. Cu noi a mers si fiica noastra, care avea la un ochi o patima vatamatoare, incit era grozava si jalnica la vedere; fiindca imbracamintea luminii ochiului se ingrosase si se albise. Dupa ce am ajuns la minastire, am impartit locurile. Eu m-am dus la minastirea de calugari, peste care era egumen Petru, fratele tau, iar sotia mea s-a dus in minastirea fecioarelor, unde era Sfinta Macrina.

 

Dupa ce am zabovit citava vreme, am voit sa ne intoarcem la casa noastra. Pe cind ne pregateam noi, deodata, cu o impreuna glasuire, ne-au oprit; adica fratele tau m-a rugat pe mine sa mai ingaduiesc pina ma voi impartasi din masa lui cea pustniceasca; iar fericita Macrina, sora ta, asemenea n-a lasat pe sotia mea sa se duca, ci, tinind pe copila noastra in brate, zicea ca nu voieste s-o dea maicii sale, pina ce nu se va impartasi din masa ei. Apoi, sarutind copila dupa obicei, si-a apropiat gura de ochiul bolnav al copilei, si, vazind patima ce o avea la ochi, a zis: "Daca imi veti face mie darul acesta si veti ingadui sa va impartasiti din masa noastra, va voi da si eu o plata vrednica de o cinste si de un dar ca acesta". Mama copilei a zis: "Ce plata ai sa ne dai?" Fericita a raspuns: "Am sa va dau o doctorie care sa tamaduiasca ochiul copilei voastre!" Aceasta fagaduinta a sfintei mi s-a vestit si mie, si, bucurindu-ne pentru aceasta, am ramas la ei.

 

Dupa ce ne-am sculat de la masa, am pornit cu bucurie la drum, povestindu-ne unul altuia cele ce am vazut si am auzit. Eu ii povesteam faptele monahilor, iar sotia mea imi povestea cu de-a-manuntul cele ce a vazut si a auzit de la fericita, si nu voia sa lase nepovestite nici pe cele mai mici. Deci, povestind acestea, a venit si la cuvintele prin care se fagaduise sfinta ca ne va da o doctorie, care va tamadui copila noastra. Atunci ea a intrerupt povestirea si a zis: "Vai, ce-am facut! Cum am uitat sa luam doctoria care ne-a fagaduit-o?" Dar fiindca ma mihneam si eu pentru nepurtarea aceea de grija, i-am poruncit sa se intoarca degraba inapoi s-o ia. Atunci, din intimplare, copila, pe care o tinea doica in brate, s-a intors catre mama sa, care, uitindu-se la ochiul ei, de bucurie a zis cu glas mare catre mine: "Nu te mihni pentru doctorie, ca nu ne-am lipsit de ceea ce ne-a fagaduit sfinta, caci doctoria ei a fost tamaduirea ce a facut-o prin rugaciune copilei noastre". Deci nu ramasese la ochiul copilei nici un semn de patima, ca sa fie nevoie sa se vindece din doctoria ei. Zicind aceasta, a luat copila in brate si a dat-o in miinile mele. Vazind si eu o minune ca aceasta, mi-am adus aminte de minunile Domnului nostru Iisus Hristos, pe care unii nu le cred, si am zis: "Ce mare lucru este a se tamadui orbii prin mina Domnului! Caci si Macrina, roaba Lui, cu credinta ei in Dumnezeu, a facut o minune ca aceasta, care nu este mai prejos decit acelea!"

 

Povestindu-mi acestea, acel vestit barbat, ruda noastra, a tacut si a inceput sa-i curga lacrimile din ochi. Acestea si alte minuni asemenea ale Fericitei Macrina, am auzit de la cei ce vietuiau impreuna cu dinsa si stiau cu de-amanuntul viata ei. Pe acelea nu le mai povestesc, ca se vor parea necrezute de multi; fiindca cei mai multi dintre oameni, dupa masura cunostintei lor, judeca si pe acelea care le aud; iar lucrul care covirseste masurile cunostintei lor, il presupun ca este minciuna si nu-l cred. Pentru aceea nu mai spun aducerea de roada ce a facut fericita in vremea foametei, inmultind griul pe care-l scotea din hambar si il impartea la saraci.

 

Ea a facut si alte minuni inca mai slavite decit aceasta, precum erau: vindecare celor bolnavi, tamaduirile celor indraciti si proorocirile care le spunea, despre cele ce au sa fie. Iar cei ce au cunostinta adevarata si intreaga, le cred pe toate ca sint adevarate, desi se par necrezute, caci sint mai presus de fire. Aceia insa care sint prosti la minte, socotesc ca sint cu neputinta. Eu una stiu: ca dupa masura credintei, asa se dau si dumnezeiestile daruri; adica, mici la cei putin credinciosi, si mari la cei ce au credinta mare si desfatata.

 

Pentru aceea le-am lasat si eu si n-am scris minunile cele preaslavite, care le-a facut Dumnezeu prin Cuvioasa Macrina, ca sa nu se vatame cei putin credinciosi, care nu cred in darurile lui Dumnezeu; socotind ca acelea, pe care le-am scris, sint destule spre scrierea imprejur a petrecerii ei, pentru ale carei rugaciuni sa ne invrednicim si noi imparatiei cerului. Amin.

 

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 369

Voteaza:

Cuv. Macrina; Cuviosul Die; Cuv. Serafim de Sarov 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE