Cuv. Maxim Marturisitorul; Sf. Mucenici Evghenie, Neofit, Candid, Valerian si Achila

Viata Cuviosului Parintelui nostru Maxim Marturisitorul

(21 ianuarie)

Pe Cuviosul Maxim cel mare cu numele si cu viata, l-a odraslit cetatea cea mare a Constantinopolului, nascut din parinti de neam mare si dreptcredinciosi; si l-au crescut in invatatura cartii din destul, pentru ca toata filosofia si teologia a strabatut desavarsit; apoi a fost barbat prea intelept si slavit si intru palate imparatesti cinstit. Pentru ca imparatul Heraclie (610-641) vazand intelepciunea si viata lui cea buna, l-a cinstit pe el cu randuiala de asincrit (boier), chiar nevrand, si in numarul sfetnicilor sai l-a randuit; apoi era de toti iubit si cinstit si la toata cetatea imparateasca de mare folos.

Intru acea vreme, s-a ridicat eresul monotelitilor, adica al acelora ce marturisesc ca este numai o vointa in Hristos, Dumnezeul nostru. Acesta s-a nascut din eresul ce a fost mai inainte, al lui Eutihie, care spunea cu necuviinta ca numai o fire este intru Hristos, impotriva marturisirii celei credincioase, care spune ca sant doua firi in Domnul nostru Iisus Hristos cel intrupat, asemenea si doua vointe si lucrari deosebite ale fiecarei firi, insa o singura persoana a lui Hristos; pentru ca nu in doua persoane este despartit Hristos Dumnezeu, ci are doua firi, fara amestecare.

Si erau aparatori ai monotelitilor si raspanditori ai lui Chir, patriarhul Alexandriei, Serghie al Constantinopolului (610-638) si chiar imparatul Heraclie, inselandu-se de dansii cu acel eres, si adunandu-si soboare, Chir in Alexandria, iar Serghie in Constantinopol, au intarit acel eres si pretutindeni l-au presarat, incat tot Rasaritul l-au vatamat.

Numai Sfantul Sofronie, patriarhul Ierusalimului, se impotrivea, neprimind credinta cea rea a acelora. Si vazand fericitul Maxim cum ca si palatele imparatesti s-au atins de acel eres si chiar pe imparatul l-au vatamat, apoi, temandu-se ca nu cumva chiar si el insusi sa se vatame de acel eres, precum se vatamasera multi, si-a lasat dregatoria sa, cum si slava lumii acesteia, si s-a dus intr-o manastire, care era departe de cetate si se numea Hrisopol, voind sa fie lepadat in casa lui Dumnezeu, decat sa locuiasca in locasurile pacatosilor; si s-a facut acolo monah.

Dupa citiva ani, pentru viata lui cea imbunatatita, a fost ales parinte al manastirii aceleia. Dupa aceea, patriarhul Serghie a indemnat pe imparatul Heraclie ca sa scrie marturisirea nedreptei lor credinte, cea plina de eresul monotelitilor, si a numit-o pe aceea imparatul Ekthesis (638), adica "alcatuire", si a poruncit ca toti sa creada astfel pretutindeni; deci, Biserica lui Hristos era tulburata foarte mult.

Sfantul Maxim, vazand tulburarea ce se facea Bisericilor in Constantinopol si prin tot Rasaritul si pe eretici intarindu-se si in-multindu-se, iar credinta cea dreapta imputinandu-se si clatinandu-se de furtuna prigonirii, tanjea cu duhul, plangea si suspina. Auzind ca in Apus eresul acela se leapada cu totul, pentru ca Severin, episcopul Romei, n-a primit acea alcatuire imparateasca, iar Ioan, cel urmator dupa dansul la scaunul Romei, a dat-o anatemei soborniceste, fericitul Maxim si-a lasat manastirea sa si s-a dus in partile Apusului, avand scop sa mearga la Roma cea veche, deoarece la Ierusalim era cu neputinta, din cauza arabilor, care navalisera a-tunci asupra Palestinei.

Deci, s-a dus la Roma, ca una ce era atunci dreptcredincioasa, binevoind sa petreaca cu cei dreptcredinciosi. Mergand acolo, s-a dus pe la episcopii din Africa, care se intamplau prin cetatile din calea lui, si vorbind cu dansii, ii intarea in credinta si-i invata cum sa scape de mestesugirile potrivnicilor si sa se izba-veasca de vanarea lor cea cu rau mestesug; iar catre altii, care erau departe, trimitea scrisorile sale invatatoare si sfatuitoare despre dreapta credinta, ca sa se pazeasca cu dinadinsul de eresul acela.

Intr-acea vreme a murit Serghie, patriarhul Constantino-polului, si dupa el a venit Piros (638-641 si 652), care tinea de acelasi eres, asemenea a murit si acel Piros Alexandrinul, iar dupa dansii, i-a sosit sfarsitul si imparatului. Dar mai inainte de sfarsitul sau, vazand imparatul ca multi sfinti arhierei si de Dumnezeu inteleptiti parinti leapada si nu primesc alcatuirea lui, ci inca si anatemei o dau, s-a rusinat foarte si a scris iarasi pretutindeni, adeverind ca nu este marturisirea sa aceea, ci a lui Serghie, patriarhul care a fost inainte, ca singur acela scriind-o, l-a silit sa iscaleasca. Apoi, murind imparatul Heraclie, a venit dupa dansul Constantin, fiul lui (641), dar si acela a murit, imparatind numai patru luni, caci a fost otravit in taina de mama sa vitrega. Dupa dansul, vitrega lui mama, anume Martina, a pus pe fiul sau Heraclion pe scaun (641), prin mijlocirea patriarhului. Dar dupa sase luni ale imparatiei lui Heraclion, s-au sculat asupra lui boierii si prinzandu-l, i-au taiat nasul, asemenea si maicii lui, Martina, si i-au trimis pe amandoi in surghiun cu necinste.

Dupa aceasta au ales la imparatie pe fiul lui Constantin si nepotul lui Heraclie, cu numele Constans (641-668), care si el a avut fiu pe Constantin, care s-a numit "barbos". Imparatind Constans, patriarhul de atunci al Constantinopolului, cel de un gand cu Martina, despre care se vorbea in popor ca impreuna cu dansa au omorat cu otrava pe Constantin, fiul lui Heraclie si tata al lui Constans, imparatul cel pus din nou; atunci patriarhul Piros temandu-se foarte si dezbracand de la sine randuiala patriarhiei, a fugit de voia sa in surghiun, in Africa; iar dupa dansul a venit Pavel la scaun in Constantinopol, care de asemenea era eretic monotelit. Mai pe urma s-a vatamat si imparatul de acel eres si s-a facut mare ajutator si raspanditor al acelui eres.

Cuviosul zabovind in partile Africii, s-a dus acolo Piros, patriarhul Constantinopolului, cel care fugise de la scaunul sau, si strabatand cetatile, insela pe cei dreptcredinciosi cu a sa rea credinta; si mult ar fi vatamat acolo Biserica lui Hristos, de n-ar fi avut potrivnic pe Cuviosul Maxim, cu care adunandu-se in toata vremea, se intarea cu credinta; si a fost nevoie sa se adune episcopii din Africa in Cartagina, ca sa asculte intrebarile amandurora, pentru ca aceasta dorea si Grigore, patriciul partilor acelora.

Deci, facandu-se sinodul si intrebarea, inteleptitul de Dumnezeu Maxim a biruit pe Piros, dovedindu-i din dumnezeiestile carti si din dogmele Sfintilor Parinti, aratandu-i ca in Hristos Dumnezeu, precum sant doua firi, asa sant si doua vointe si ca lucrarile sant intr-o persoana nedespartita. Drept aceea, Piros fiind biruit, s-a lipit de cei dreptcredinciosi si a fost primit de Biserica cu dragoste si cu cinste ca patriarh.

Atunci Piros a alcatuit si o carticica cu marturisirea credintei celei drepte si s-a dus in Roma, la episcopul Teodor, cel care a venit dupa Ioan, si acolo l-a primit cu cinste, ca pe un patriarh dreptcredincios al Constantinopolului. Deci, auzindu-se in Constantinopol, cum ca Piros s-a alaturat la cei dreptcredinciosi, adunarea eretica se tulbura cu zavistie despre aceasta si, alcatuind cuvinte mincinoase, a adus in popor acest zvon: ca episcopii din Africa si episcopul Romei cu sila l-au facut pe Piros sa fie cu dansii la un gand. Ajungand acel zvon la imparatul, acesta indata a trimis pe un boier in Italia, anume Olimpiu, care era eretic, ca sa intoarca pe Piros iarasi la marturisirea monotelitilor.

Ajungand Olimpiu in Italia si intrand in cetatea Ravena, a chemat la dansul pe Piros din Roma si iarasi l-a facut sa se tina de eresul cel dintai. Iar el, intorcandu-se la ale sale rataciri, s-a facut vrednic ca sa se dea anatemei de catre sfintii parinti, impreuna cu cei de un gand cu el, lucru care s-a si facut mai pe urma.

In acea vreme, imparatul Constans, fiind indemnat de Pavel ereticul, patriarhul Constantinopolului, a scris, in septembrie 648, precum mai inainte Heraclie, mosul sau, alcatuirea (marturisirea) credintei sale, plina de eresuri, numind-o "Tipos" (norma) si a trimis-o pretutindeni, poruncind ca asa sa se creada. Si ajungand aceea la Roma, episcopul Teodor sfarsindu-se, a urmat Martin fericitul (649-653); iar imparatul dorea ca episcopul cel nou pus sa-i primeasca "Tipos"-ul lui, cel scris despre credinta.

Dar acela il lepada, zicand: "De ar voi toata lumea sa primeasca acea noua invatatura potrivnica credintei celei drepte, eu nu voi primi, nici nu ma voi departa de acea evanghelica si apostolica invatatura si de predaniile sfintilor parinti, chiar de as patimi si moarte". Iar Sfantul Maxim Marturisitorul, fiind atunci in Roma, a facut pe fericitul Martin ca sa adune sinod numaidecat si acea scrisoare imparateasca, ce se numea "Tipos", s-o anatematizeze soborniceste, ca pe o eretica si potrivnica Bisericii lui Hristos. Si asa a si facut. Episcopul Romei, chemand pe episcopii sai, 105 la numar, intre care era si Maxim, si punand inainte ratacirea lui Chir, Serghie, Piros si Pavel, impreuna cu imparateasca scrisoare ereticeasca, au dat-o anatemei; si au scris la toti credinciosii din toata lumea, intarindu-i intru dreapta credinta si aratandu-le eretica ratacire si poruncindu-le cu tot dinadinsul sa se fereasca de ea.

Auzind de aceasta imparatul, s-a umplut de manie si de iutime negraita si a trimis in Italia pe un om al sau, anume Teodor Caliop, poruncindu-i sa-l prinda pe episcopul Martin, acuzandu-l ca se uneste cu saracinii, indemnandu-i asupra imparatiei grecesti, ca sa se scoale cu razboi impotriva imparatului; mai zicea ca nici credinta invatata de parinti n-o pazeste drept, ba inca si pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu o huleste.

Ajungand omul imparatesc la Roma, aducea pricinile acelea asupra episcopului inaintea tuturor. Dar fericitul Martin, desi de nici o pricina de acelea nu era vinovat, se dezvinovatea de clevetirile cele nedrepte, zicand: "Cu saracinii nici o unire n-am avut vreodata, decat numai ca am trimis milostenie la fratii cei dreptcredinciosi, care la saracini petrec in saracie si in nevoi. Iar pe Preacurata Maica a lui Dumnezeu, de n-o cinsteste cineva si n-o marturiseste si nu i se inchina ei, acela blestemat sa fie, in veacul de acum si in cel ce va sa fie. Iar credinta cea sfanta data de Sfintii Apostoli si de Sfintii Parinti nu noi, ci cei ce socotesc cele potrivnice o ataca nedrept".

Dar omul imparatesc, neascultand justificarile papei Martin, la toate vinovat il facea, adaugand la sfarsit si aceasta, ca nu dupa dreptate s-a suit la scaun; apoi, intr-o noapte, nestiind nimeni, a prins pe episcop cu putere ostaseasca si l-a trimis la imparat, care, dupa aceea l-a surghiunit in Cherson, unde s-a si sfarsit.

Nu cu multe zile mai inainte de prinderea episcopului, Cuviosul Maxim cu imparateasca porunca a fost prins in Roma, cu ucenicul sau Anastasie, si l-au dus la Constantinopol; pentru ca stia imparatul cu al cui sfat si indemnare a fost adunat sinodul acela spre blestemarea monotelitilor si a scrisorii lui. Cuviosul ajungand la Constantinopol pe apa, au venit la dansul oamenii cei trimisi de imparat, care luandu-l fara de rusine, fiind descult si fara imbracaminte, purtand legaturi, il tirau pe ulita, urmat de ucenicul sau. Ducandu-l pana la o temnita intunecata, l-au inchis acolo, nelasand pe ucenicul lui sa fie cu dansul, ci separat l-au inchis in temnita.

Dupa cateva zile, cuviosul a fost dus la cercetare in palatul imparatesc. Sezand acolo toata suita fara imparatul, cand a venit Cuviosul inaintea lor, toti spre dansul au cautat cu ochi rai, aratand manie si amaraciune. Atunci a poruncit a-l judeca unul din dregatori, barbat limbut, care stia bine a alcatui cuvinte mincinoase si dreptatea intru nedreptate a o intoarce si pe adevar a-l vatama, pricepandu-se la aceasta mai mult decat toti. Ca ce fel de rautate si nerusinare n-a aratat! Ce fel de ingroziri si dosadiri n-a adus asupra lui! Nici de batranetile cele cinstite nerusinandu-se - caci atunci fericitul avea mai mult de 70 de ani de la nasterea sa -, nici temandu-se de darul care se arata in fata sfantului, nici crutandu-i obiceiul cel bland si cu buna randuiala. Ci acel om nedrept, multe graind asupra celui nevinovat si nici cat de putin urmand dreptatii si intelegerii celei sanatoase, ci numai singur mestesugul sau cu mult viclesug aratandu-l, mare nerusinare si nebunie a aratat; deci, impotriva cuvintelor celor drepte ale cuviosului barbat si a celor blande si cu buna intelegere nu putea sa raspunda drept, ci toate cuvintele sale fara de socoteala si fara de randuiala se vedea ca le graieste.

Pe cand se biruia inrautatitul, cele ce erau graite asupra celui nevinovat si prin care mincinosii voiau sa arate a lor nedreptate, ucenicul acestui Cuvios Maxim, adica Anastasie, care a fost slujitor la Biserica Romei, le-a scris cu de-amanuntul; iar noi aici din cele povestite putine vom pomeni.

Drept aceea, cand acel om fara de lege a stat inaintea fetei sfantului, indata a inceput cu mai aspre cuvinte a intarata pe cel fara de rautate si a-l infricosa cu ingroziri, numindu-l "nedrept" si "vanzator de patrie", vrajmas al imparatului si toate cele urate zicandu-le.

Deci, intrebat fiind de sfantul pentru care pricina graieste unele ca acelea asupra lui si cu ce fel de vanzare il invinuieste, acela clevetiri nascocind, marturii mincinoase a pus de fata si asupra cuviosului birfea ca cele mari le-ar fi vandut barbarilor, adica: Alexandria, Egiptul si Pentapoli, "pe care, luandu-le, zicea el, de la hotarele noastre, la saracini le-ai alaturat, ca cel ce esti prieten si binevoitor al lor". Iar sfantul adeverea ca mincinos este lucrul ce se graieste si vrednic de ris, zicand: "Ce unire am eu cu cei ce iau cetatile, fiind monah, si ce impartasire am cu saracinii, fiind crestin! Oare nu mai mult doresc eu cele de folos cetatilor crestine?"

Acel nerusinat clevetitor la alte minciuni s-a intors, aratand si cu glasul fara de randuiala facea strigare si clevetea, ca adica fericitul Maxim huleste pe imparatul Rasaritului, spunand ca mai luminati sant imparatii Apusului, si punea de fata martori mincinosi. Iar cuviosul greu suspinand, a zis: "Multumesc Dumnezeului meu ca sant in mainile voastre si cu niste pricini nedrepte ca acestea sant cercetat ca prin acestea greselile mele cele de voie si prihana vietii mele sa se curateasca. Dar prin scurte cuvinte sa raspund la ale voastre clevetiri: Va intreb mai intai, de la mine insumi ati auzit cele ce ziceti despre hula asupra imparatului, sau altcineva v-a spus voua?". Iar aceia ziceau ca au primit de la altii, care le-au auzit din gura sa. Cerand sfantul sa se aduca aceia inainte si de fata sa marturiseasca, ei au raspuns ca acum nu mai sant intre cei vii, caci au murit.

Atunci sfantul le-a zis: "Daca spuneti ca au murit cei ce au auzit hula din gura mea, apoi pentru ce cand aceia erau vii, nu m-ati adus la cercetare? Pentru ca astfel si voi v-ati fi scapat de ostenelile cele multe si eu as fi suferit pedeapsa pentru lucrul cel adevarat; ci de crezut este ca nu sant adevarate cele spuse de voi asupra mea. Aceia n-au pus inaintea ochilor lor pe Dumnezeu Care cearca inimile omenesti. Sa nu vad fata Domnului meu, nici crestin sa ma numesc, de am gandit candva acea mincinoasa fapta, care se spune de voi, sau de am grait-o inaintea cuiva sau am auzit-o de la cineva". Dupa aceasta, adusera pe un oarecare Grigore, martor mincinos, care spunea ca a auzit el in Roma de la Anastasie, ucenicul lui Maxim, ca pe imparat il numea popa, si aceasta a aflat acel Anastasie de la invatatorul sau, Maxim.

Sfantul Maxim, stand impotriva lui Grigorie cu indrazneala, a vadit clevetirea lui cea mincinoasa; "caci pe cand era Grigorie in Roma, atunci avea vorba cu noi, zice Maxim, ca sa primim dogma ce se numea "Tipos" si la aceea noi am raspuns impotriva, socotind cele folositoare sufletelor noastre; iar cele ce le ziceti voi acum, de acelea nu stiu, pentru ca nici ucenicul meu n-a grait candva unele ca acestea, Dumnezeu este martor. Insa stiu ca atunci, nu ucenicului meu, ci chiar lui Grigorie am grait astfel:

"Pentru dogmele credintei se cuvine a cerceta si a aseza legi mai mult preotilor, decat imparatilor, de vreme ce acelora le este incredintat ca si pe imparat sa-l unga, mainile sa-si puna si paine cereasca sa aduca, inaintea altarului sa stea si toate celelalte dumnezeiesti Taine ce li s-au incredintat lor, sa lucreze. Acestea le-am grait atunci, pe care si acum le graiesc; de aceste cuvinte ale mele nici insusi Grigorie nu se va lepada a-si aduce aminte; si de s-ar lepada, apoi s-ar lepada de sinesi. Despre aceasta fiecare sa ma judece sau nevinovat judecatii sa ma faca".

Deci, nestiind ce sa faca cei ce si-au pus nadejdea spre cuvinte mincinoase, au scos pe dreptul afara si au adus inauntru pe ucenicul lui, Anastasie, pe care cu cuvinte infricosate si cu aspre ingroziri infricosindu-l, il sileau ca sa zica ceva asupra invatatorului sau si-l indemnau sa spuna cum ca invatatorul lui chinuia in Roma pe Piros, cand se intreba cu dansul despre credinta. Iar Anastasie intarea: "invatatorul meu nu numai nici un rau n-a facut lui Piros, ci foarte mult il cinstea pe el".

Acestea graindu-le Anastasie, au inceput a-l bate cu palme peste obraz si peste cap, vrand sa biruiasca adevarul cu nedreptate, apoi l-au trimis sa-l inchida in temnita. Pe Sfantul Maxim, iarasi l-au chemat, neindestulandu-se cu cea dintai clevetire, ci voiau o cercetare cu ocara asupra lui, prin alta clevetire, ca sa biruiasca pe cel nebiruit. Iar clevetirea era aceasta: Ca el ar fi fost urmator al dogmelor lui Origen si cu dansul s-ar fi unit intru toate. Dar indata sfantul biruind cu lesnire acea mincinoasa clevetire a lor, ca fiind neputincioasa, a spus ca Origen este despartit de Hristos si de partea crestinilor si ca cel ce ii urmeaza lui si basmelor lui, acela judecata de la Dumnezeu va lua.

Apoi iarasi il intrebau despre Piros si pentru ce s-a deosebit el de patriarhul Constantinopolului, nevrand ca sa primeasca impartasire cu dansul? Si cu alte intrebari cercetandu-l, i-au pus inainte acel imparatesc "Tipos", de care sfantul se mahnea; deci, ziceau ei ca se cade a avea "Tipos"-ul acela in mare cinste, ca pe o dogma mare si neschimbata a credintei. Iar sfantul pe acela biruindu-l, cu multe dosadiri a fost ocarat de dansii; vazandu-se pe ei intru toate cuvintele biruiti de Cuviosul Maxim, si in cursele lor vanati, lasand sfatul, s-au dus degrab la imparat, spunandu-i despre barbatia cea nebiruita a lui Maxim, ca este nebiruit in cuvinte si nimeni nu poate sa-l induplece pe el ca sa fie la un gand cu ei, chiar de ar voi cineva sa-l si chinuiasca. Deci, au pus pe cuvios iarasi in temnita.

Dupa putina vreme, altii au venit la dansul, crezand ca daca adeseori se vor intreba cu dansul si prin cuvinte aspre il vor infricosa, cu inlesnire vor putea sa-l induplece spre a lor credinta. Si cei ce venisera spuneau ca ei sant trimisi de patriarh, si au inceput a intreba pe sfant: "De care Biserica te tii, de a Bizantului, de a Romei, de a Antiohiei, de a Alexandriei sau de a Ierusa-limului? Iata toate aceste Biserici cu partile cele ce se afla sub ele, cu noi se unesc; drept aceea de esti si tu fiu al sobornicestii Biserici, apoi sa fii cu noi, ca nu instrainata viata intru izgoniri incepand, sa patimesti rau".

La acestea fericitul barbat a raspuns: "Hristos Domnul a spus ca soborniceasca Biserica este cea dreapta si mantuitoare marturisire a credintei; pentru aceea pe Petru cel ce bine a marturisit, l-a numit "fericit" si pe a lui marturisire a fagaduit Domnul sa zideasca o Biserica, a tuturor. Dar vreau sa stiu marturisirea voastra, prin care toate Bisericile, precum ziceti voi, s-au unit si nici eu nu voi sa ma deosebesc, de este bine alcatuita acea marturisire".

Atunci au raspuns trimisii: "Desi nu ni s-a poruncit noua despre aceasta sa graim cu tine, insa zicem: Doua sant intru Hristos lucrarile, dupa deosebirea firilor, iar una lucrarea pentru unirea amanduror firilor intr-o persoana". Iar sfantul a zis: "Doua lucrari ziceti ca s-au unit intr-o lucrare, prin unirea firilor intr-o persoana; apoi aici afara de cele doua lucrari, o a treia lucrare amestecata aduceti la mijloc". "Ba nu, zisera aceia, ci doua lucrari graim, iar una pentru unirea firilor". Zis-a sfantul: "Singuri alcatuiti o credinta nestatornica si pe Dumnezeu nu intr-o fiinta Il marturisiti a fi. Despre aceasta nu pot grai eu, nici n-am invatat de la Sfintii Parinti a marturisi asa; iar voua celor ce aveti putere, faceti ceea ce va place".

Ei, neputand la aceasta sa raspunda ceva impotriva, i-au zis lui: "Cel ce nu se supune, sa fie anatema si sa sufere moartea cea hotarata lui". Iar sfantul cu blandete si cu smerenie a raspuns: "Ceea ce a voit Dumnezeu pentru mine, aceea acum sa fie spre slava numelui Lui celui sfant". Iar aceia ducandu-se la cei ce i-au trimis, le-au spus cele graite de cuviosul si sfatuindu-se imparatul cu patriarhul, precum odata Pilat cu iudeii asupra Domnului, au trimis pe sfantul in surghiun, intr-o oarecare cetatuie, ce se numea Vizia, care este in Tracia; la fel si pe Anastasie, ucenicul lui, indata l-au trimis la surghiun, intr-o latura mai indepartata a imparatiei grecesti, la un loc foarte rau, care in limba barbara se numea Perveris. La fel au facut si altui ucenic al cuviosului, care se numea tot Anastasie, si a fost candva in Roma slujitor, si care a scris mai pe urma viata acestui Cuvios Maxim. Deci, l-au trimis in Mesemvria, cetatea Traciei.

In acea vreme au adus la Constantinopol pe fericitul Martin, episcopul Romei, si, dupa multa chinuire, l-au trimis la Cherson, in surghiun. Dar mai inainte de ducerea lui la Cherson, fiind inca in Constantinopol, a murit Pavel, patriarhul Constantinopolului; iar dupa Pavel a venit iarasi Piros, cel mai sus pomenit, dar si acela murind dupa patru luni, a venit la patriarhie Petru, care tinea acelasi eres al monotelitilor.

Apoi, trecand multe zile, imparatul si patriarhul Petru au trimis la sfantul niste barbati cinstiti, pe Teodosie, episcopul Cezareei Bitiniei, si pe doi boieri, pe Petru si pe Teodosie, ca sa-l induplece la credinta lor. Aceia punand multe feluri de cuvinte inaintea cuviosului, pe de o parte amagindu-l, pe de alta ingrozindu-l; apoi sezand ei si poruncind sfantului sa sada (si era acolo si episcopul Viziei), Teodosie episcopul a zis catre cuviosul: "Cum petreci, Maxim?". Iar el a raspuns: "Asa precum mai inainte de veci a stiut si a hotarat Domnul, sa fie lucrarea vietii mele, care se tine cu purtarea de grija a Lui". Teodosie a zis: "Deci, ce a hotarat Dumnezeu mai inainte de veci, despre faptele fiecaruia din noi?"

Sfantul a grait: "Dumnezeu a stiut mai inainte gandurile noastre, cuvintele si faptele, care sant in puterea noastra si mai inainte a randuit si a hotarat, ce avea sa vie asupra noastra, care nu sant in puterea noastra, ci in dumnezeiasca Lui voie". Teodosie episcopul zise: "Care sant in puterea noastra si care nu sant?". A grait Sfantul Maxim: "Cel ce toate le stie, stapanul meu, intreaba pe robul sau?". Episcopul zise: "Cu adevarat n-am stiut si voiesc a invata; ce deosebire este intre cele ce sant in puterea noastra si intre cele ce nu sant si cum unele sant stiute mai inainte de Dumnezeu si altele randuite mai inainte?"

Cuviosul Maxim a zis: "Toate lucrurile cele bune si cele rele ne sant noua in voie, dar pedepsirile si certarile ce ni se intampla sau cele potrivnice acelora, nu sant in puterea noastra; pentru ca nu avem putere in fata durerii ce ne munceste, nici pentru sanatate, ci numai in pricinile acelea care aduc ori durere, ori sanatate; si precum neinfranarea este pricina bolii, iar infranarea este pricinuitoare a sanatatii celei bune, asa si paza poruncilor lui Dumnezeu este pricina de castigare a imparatiei cerului, iar calcarea acelora este pricinuitoare a focului gheenei".

Episcopul a zis: "Pentru ce te muncesti cu aceasta izgonire, fara sa fi facut ceva vrednic de o primejdie ca acesta?" Grait-a sfantul: "Ma rog lui Dumnezeu ca prin aceasta primejdie certandu-ma, sa-mi ierte mie cele facute prin calcarea sfintelor porunci". Episcopul zise: "Au nu pentru ispitirea multora se aduc primejdiile?". Grait-a sfantul: "Ispititi se fac sfintii, ca aratate sa fie tuturor faptele cele bune si tainuite ale lor, precum au fost Iov si Iosif; caci Iov a fost ispitit spre aratarea barbatiei ce era intr-insul, dar nestiuta de nimeni; iar asupra lui Iosif a venit ispita, ca sa fie aratata intreaga lui intelepciune si infranarea care face pe om sfant; si fiecare din sfinti, chiar fara de voie de au patimit in aceasta lume, pentru aceea au patimit, ca, prin primejdiile ce se aduc asupra lor de la Dumnezeu, sa calce ca pe un sarpe pe mandrul si raul diavol; caci la fiecare sfant rabdarea este lucrul ispitirii".

Episcopul Teodosie zise: "Cu adevarat bine ai zis si spre folos si as fi voit ca pentru unele lucruri ca acestea sa vorbesc totdeauna cu tine; dar de vreme ce eu si stapanii mei prea cinstiti pentru alte pricini am venit la tine, atata departare de loc, ne rugam tie sa primesti cele ce ti-am adus si sa veselesti toata lumea". Grait-a sfantul: "Care sant acelea, stapane, si cine sant eu si de unde cu a mea invoire sa fie la toata lumea spre veselie?" Episcopul zise: "Astfel ma jur pe adevarul Domnului meu Iisus Hristos, ca cele ce-ti graiesc eu tie, cum si stapanii mei cei prea incuviintati, acelea le-am auzit din gura stapanului nostru, patriarhul si a binecredinciosului nostru imparat".

Sfantul Maxim zise: "Spuneti, stapanilor mei, cele ce voiti si cele ce ati auzit". Teodosie raspunse: "Imparatul si patriarhul voiesc ca prin noi sa afle de la tine pentru ce nu te unesti cu scaunul Constantinopolului?" Grait-a Maxim: "Stiti innoirile ce s-au facut si care s-au inceput din Alexandria, prin scrisoarea lui Chir, care a fost patriarh acolo, adica cele noua capitole primite si intarite de scaunul Constantinopolului si alte schimbari si stirbiri de la sinoadele sfintilor, care s-au facut la cei intai sezatori ai Bisericii Constantinopolului, Serghie, Piros si Pavel, si care innoiri sant stiute de toate Bisericile; pentru pricina aceasta nu se impartaseste robul vostru cu Biserica Constantinopolului. Sa se ridice din Biserica smintelile, puse de barbatii care s-au spus mai inainte, si sa se lepede impiedicarea. Iar voi sa calatoriti pe calea Evangheliei cea neteda si curata de toate eresurile si, afland eu Biserica Bizantului asa precum era inainte, atunci si eu ma voi afla intr-insa, precum am fost mai inainte, si voi merge la impartasirea aceea fara nici o indemnare omeneasca; dar cat timp vor fi intr-insa smintelile eretice si smintitorii arhierei, pana atunci nici un fel de cuvant sau lucru nu ma va pleca sa ma impartasesc cu dansii vreodata".

Episcopul Teodosie intreba: "Ce rau marturisim noi de te instrainezi de impartasirea noastra?" Raspuns-a Cuviosul Maxim: "Fiindca ziceti ca este o lucrare a Dumnezeirii si a omenirii Mantuitorului. Se cuvine sa credem sfintilor parinti, care zic: A celor ce este lucrarea una, a acelora este si firea una. Si voi pe Sfanta Treime, nu Treime o marturisiti, ci patrime, ca si cum ar fi intruparea de o fire cu Cuvantul si s-ar departa de aceeasi rudenie a firii omenesti, pe care o are cu Preacurata Fecioara Nascatoare de Dumnezeu cu noi.

Apoi, despartindu-se de rudenia asemanarii, s-a facut alt Ipostas, de o fire cu Cuvantul, precum si Cuvantul este de o fire cu Tatal si cu Duhul si se marturiseste astfel nu Treime, ci patrime. Iar cand socotiti lucrarea si ziceti ca una este voia Dumnezeirii lui Hristos si a omenirii, ii micsorati despartirea bunatatii Lui; pentru ca fiecare fire isi are lucrarea sa, iar daca ar voi sa faca cuiva bine, n-ar putea, fiindu-i luata lucrarea bunatatii; caci fara lucrarea cea fireasca, nici un lucru nu va putea a face ceva si a lucra; inca si despre trupul lui Hristos marturisiti ca este in doua firi si o voie, si cu voia este facator al tuturor veacurilor si a toata faptura, impre-una cu Tatal si cu Fiul si cu Sfantul Duh, iar cu firea este creat; sau mai bine zicand: Cu voia este fara de inceput, de vreme ce voia lui Dumnezeu este fara de inceput, precum si Dumnezeu nu are inceput, iar cu firea Sa are trup din nou creat.

Deci, a marturisi astfel nu numai fara de minte este, ci si fara Dumnezeu. Pentru ca nu ziceti ca este numai o voie intru Hristos, adica cea dumnezeiasca, iar la dumnezeiasca voie nici un inceput sau sfarsit nu poate sa se zica, precum nici la Dumnezeire; dar inca luati de la Hristos Domnul toate insemnarile si inchipuirile, pentru care sa cunoastem Dumnezeirea Lui si omenirea; incat nici una nici doua vointe sau lucrari intr-insul sa nu se zica ca sant; nu este una, de vreme ce o despartiti in doua; nu sant doua, de vreme ce le amestecati intr-una". Unele ca acestea si altele mai multe - precum Anastasie, ucenicul lui, scrie despre acestea pe larg -, graind sfantul catre dansii, ei au inceput a-si cunoaste ratacirea lor.

Apoi a zis episcopul: "Sa primesti "Tipos"-ul cel trimis de imparat, nu ca pe o dogma adevarata a credintei, ci ca pe o dezlegare a celor de indoire; pentru ca nu cu dogmatisire, ci cu dezlegare s-a scris". Grait-a Sfantul Maxim: "Daca Tipos-ul nu este dogma hotaratoare, cum ca una este voia si lucrarea Domnului nostru, apoi pentru ce in desert m-ati dat barbarilor si neamurilor celor ce nu stiu pe Dumnezeu? Pentru ce sant osandit ca sa petrec aici, in Vizia, si pe acei de o slujba ai mei, pe unul la Perveris, iar pe altul la Mesemvria i-ati izgonit?". Deci pomenit fiind sinodul local din Roma, adunat de fericitul episcop Martin spre caterisirea monotelitilor, Teodosie episcopul, a zis: "Nu este tare acel sinod, de vreme ce nu a fost cu imparateasca porunca".

Cuviosul a grait: "Nu este dreapta credinta daca sinoadele sant intarite numai cu porunci imparatesti. Asculta sinoadele care impotriva unei fiinte, cu imparatesti porunci se savarseau, la care pe Dumnezeu Fiul l-au dogmatisit, cu hula, a nu fi de o fiinta cu Dumnezeu Tatal, adica: cel dintai in Tir, al doilea in Antiohia, al treilea in Seleucia, al patrulea in Constantinopol, in vremea lui Eudoxie arianul, al cincilea in Niceea, al saselea in Sirmium, iar dupa multe vremi, al saptelea in Efes, la care intaiul sezator era Dioscor. Toate acele sinoade se adunau dupa porunci imparatesti, insa toate sant lepadate si date anatemei, de vreme ce intr-insele erau alcatuite dogme potrivnice lui Dumnezeu. Pentru ce dar nu lepadati acel sinod care a izgonit pe Pavel de Samosata si l-a dat anatemei?

Sinodul acela era pe vremea lui Dionisie, papa al Romei, a lui Dionisie Alexandrinul si a lui Grigore, facatorul de minuni, care era incepatorul acelui sinod; iar sinodul acela se savarsea fara de porunca imparateasca, insa este tare si nelepadat. Pe acele sinoade Biserica credinciosilor le stie ca sant drepte si sfinte, ca unele ce dogmele cele drepte le-au aratat a fi drepte. Si cu adevarat, precum stii sfintia ta, si pe altii ii inveti cum ca in fiecare tara crestineasca se tin de doua ori pe an sinoade locale, spre apararea mantuitoarei credinte si spre indreptarea celor ce trebuie sa fie indreptate, cum poruncesc canoanele, insa de porunci imparatesti nu pomenesc".

Dupa vorba cea multa din amandoua partile, gura cea de Dumnezeu inteleptita si de Dumnezeu graitoare a Cuviosului Maxim, si limba lui cea de Duhul Sfant miscata au biruit pe potrivnici, incat aceia sedeau tacand cu capetele plecate si cu ochii lasati in jos. Apoi, umilindu-se, au inceput a plange si sculandu-se, s-au inchinat sfantului, la fel si el s-a inchinat lor; si facand rugaciune cu bucurie, s-au invoit la marturisirea cea dreptcredincioasa a Cuviosului Maxim si cu dragoste au primit-o pe dansa; astfel, precum el a fagaduit a crede si a marturisi, la fel a voit a aduce si pe imparatul la aceeasi credinta.

Pentru ca toate acestea sa fie intarite, a sarutat dumnezeiasca Evanghelie, cinstita Cruce si sfanta icoana a Mantuitorului si a Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu. Vorbind apoi din destul despre cele folositoare si unul altuia dandu-si sarutare intru Domnul si in pace, Teodosie episcopul s-a intors la Constantinopol cu boierii. Deci, vestind imparatului despre toate cele graite si facute, acesta s-a maniat foarte; iar episcopul Teodosie si amandoi boierii temandu-se de mania imparateasca, iarasi s-au intors la eres. Apoi iarasi a fost trimis Pavel patriciul la Vizia, ca sa aduca de acolo pe Cuviosul Maxim la Constantinopol, insa cu cinste. Deci, fiind el adus acolo, i s-a dat sa gazduiasca in manastirea Sfantului Teodor.

A doua zi, imparatul a trimis la Cuviosul doi boieri, pe Epifanie si Troil, urmandu-le lor multi barbati dregatori, cu oaste si cu slugi; apoi cu mandrie si cu slava lumeasca a venit cu dansii cel mai inainte pomenit, episcopul Teodosie, pe care Cuviosul Maxim il astepta si nadajduia implinirea fagaduintei lui; caci fagaduise nu numai el a crede drept, ci si pe imparat a-l aduce la dreapta credinta. Dar acela a mintit, ca mai bine sa placa imparatului pamantesc, decat Imparatului ceresc si sfintei Lui Biserici. Apoi toti sezand si pe cuviosul silind sa sada, a inceput vorba Troil, patriciul, zicand: "Stapanul a toata lumea, imparatul, ne-a trimis la tine sa graim cele placute imparatiei celei de Dumnezeu intarite; insa mai intai sa ne spui noua, vei implini porunca sau nu?".

Cuviosul Maxim a zis: "Sa aud mai intai, stapane, ce-mi porunceste imparatia sa si-ti voi raspunde cele ce se cuvin; caci, cum voi putea sa raspund la ceva despre care nu m-am instiintat". Iar Troil staruia, zicand: "Nu-ti vom spune ce ti-am adus pana ce mai intai nu ne vei raspunde ca te vei supune imparatului". Deci, cuviosul barbat vazand ca ii stau asupra cu tarie, cautand cu suparare si cu aspre cuvinte si cerand de la dansul raspuns daca se va supune la imparateasca voie, el a raspuns, zicand: "De vreme ce nu voiti sa-mi spuneti mie, robului vostru, ce este placut stapanului nostru imparatul, zic aceasta, pe care o aude insusi Dumnezeu, ingerii Lui, si voi toti: orice imi va porunci imparatul de acest fel, adica ceea ce este vremelnic si degrab trecator, insa nu potrivnic lui Dumnezeu si nevatamator de vesnica mantuire a sufletului, la aceea cu bunavoire ma plec".

Acestea zicand sfantul, indata Troil patriciul sculandu-se, voia sa iasa afara zicand: "Eu ma voi duce pentru ca vad ca acesta nu face voia imparatului." Si indata s-a ridicat gilceava si tulburare in poporul care venise acolo. Episcopul Teodosie a zis catre dansii: "Spuneti-mi mai intai imparatestile porunci si veti intelege raspunsul lui, pentru ca nu se cuvine sa ne ducem nezicandu-i nimic, nici neauzind ceva de la dansul".

Atunci Epifanie patriciul a zis cuviosului: "Aceasta iti spune imparatul prin noi: de vreme ce tot Rasaritul si toti cei de la Apus sant razvratiti impotriva noastra, si tulburatorii care s-au inmultit cauta la tine si pentru tine toti ridica mestesuguri, nevrand sa se uneasca in credinta cu noi; deci, sa sfarme Domnul prin umilinta inima ta, adica sa te impartasesti cu noi, primind "Tipos"-ul cel alcatuit de noi, iar noi primindu-te cu dragoste, te vom duce in biserica cea mare cu cinste si cu slava si ne vom impartasi cu tine, cu preacuratele si de viata facatoarele Taine ale Trupului si Sangelui lui Hristos. Apoi te vom numi si te vom propovadui ca esti parintele nostru si va fi bucurie nu numai in cetatea noastra, cea iubitoare de Hristos, ci si in toata lumea; pentru ca stim cu adevarat aceasta: cand tu te vei impartasi cu aceasta sfanta Biserica a Constantinopolului, se vor apropia de noi toti, care pentru tine si inva-tatura ta s-au rupt de la noi".

Sfantul Parinte Maxim, intorcandu-se, a zis cu lacrimi catre episcopul Teodosie: "Toti asteptam, stapane, ziua cea mare a judecatii; stii cele ce s-au asezat si intarit de noi pe Sfanta Evanghelie, pe facatoarea de viata Cruce si pe sfanta icoana a Mantu-itorului nostru Iisus Hristos si a Maicii Lui, Celei fara de prihana, a Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu si pururea Fecioarei Maria".

Episcopul, plecandu-si fata in jos, cu umilit glas a raspuns: "Si ce pot face eu, cand intr-alt chip a voit dreptcredinciosul imparat?" Parintele Maxim zise: "Apoi de ce te-ai atins de Sfanta Evanghelie si de cei ce erau langa tine, daca in voi nu era gandul intarit, adica sa puneti in lucru cele graite? Cu adevarat toate cerestile puteri nu ma vor pleca sa fac ceea ce cere imparatul; pentru ca ce raspuns voi aduce, nu zic lui Dumnezeu, ci insasi constiintei mele, daca pentru slava si cinstirea omeneasca, care cu adevarat nu este nimic, m-as lepada de credinta cea dreapta, care mantuieste pe cei ce o iubesc?"

Zicand sfantul acestea, toti s-au sculat indata plini de manie si de iutime si repezindu-se la dansul, au inceput nu numai a-l ocari, ci apucandu-l, il bateau cu mainile, il intindeau, il trageau incoace si incolo si fiecare se intindea sa-l loveasca; si poate l-ar fi ucis chiar acolo, de nu i-ar fi oprit episcopul Teodosie si de n-ar fi potolit tulburarea lor. Dupa ce au incetat a-l bate si a-l intinde, au inceput a-l scuipa, si scuipara pe omul lui Dumnezeu peste tot de la picioare pana in cap, incat toate hainele lui erau intinate. Episcopul le-a zis: "Nu se cadea sa fie astfel, ci numai a auzi de la dansul raspuns si a-l spune imparatului; pentru ca lucrurile care se afla sub canoane intr-alt chip se judeca".

Deci, abia i-a induplecat episcopul ca, incetand gilceava, iarasi sa sada; si astfel cu nenumarate cuvinte rele si cu negraite dosadiri ocarand pe sfantul au sezut. Atunci, Epifanie patriciul cu multa asprime si manie a zis catre Sfantul: "Spune-ne noua, raule batran si indracit, pentru ce ai zis unele ca acestea? Oare ca niste eretici ne socotesti pe noi, cetatea noastra si pe imparatul nostru? Cu adevarat mai buni crestini santem decat tine si pe Domnul nostru Iisus Hristos il marturisim, caci are o voie dumnezeiasca si omeneasca si suflet intelegator; caci toata firea care are minte cu adevarat, are si voie si lucrare; pentru ca vietii fireasca ii este miscarea si mintii fireasca ii este voia si stim pe Domnul avand puterea vointei, nu numai dumnezeiasca, ci si omeneasca; mai ales ca pe cele doua vointe si lucrari ale lui nu le lepadam".

Parintele Maxim a spus: "Daca crezi astfel in Biserica lui Dumnezeu, apoi pentru ce ma silesti sa ma impartasesc chipului care pe toate cele graite acum de voi le leapada cu totul?" Zis-a Epifanie: "Acela s-a facut ca dezlegare a celor grele de inteles, ca sa nu se vatame popoarele de niste cuvinte ca acelea". Grait-a Parintele Maxim: "Aceasta este potrivnica, caci tot omul se sfinteste prin marturisirea credintei". Troil patriciul a zis: "Tipos"-ul nu leapada cele doua vointe in Hristos, ci porunceste a tacea, ca toti cu pacea sa se uneasca".

Parintele Maxim a zis: "A trece sub tacere cuvantul, este a-l lepada, fiindca graieste Sfantul Duh prin proorocul: Nu sant graiuri, nici cuvinte, a caror glasuri sa nu se auda. Pentru aceasta, de nu se graieste vreun cuvant, cuvantul acela nu este adevarat". Troil zise: "Ai in inima ta precum voiesti, nimeni nu te opreste". Grait-a Sfantul Maxim: "Pe a tuturor mantuire nu a hotarat-o Dumnezeu in inima unui om, zicand: Cel ce se va lepada de Mine inaintea oamenilor, Ma voi lepada si Eu de el inainte Tatalui Meu cel din ceruri. Iar dumnezeiescul Apostol ne invata, zicand: Cu inima se crede intru dreptate, iar cu gura se marturiseste spre mantuire. Drept aceea, daca Dumnezeu si dumnezeiestii prooroci, cum si Apostolii, poruncesc sa marturisim cu cuvintele si cu glasurile taina credintei, care aduce la toata lumea mantuire, apoi nu este de folos ca sa punem asupra acelei marturisiri tacere, ca sa nu se imputineze mantuirea oamenilor".

Epifanie, cu glas manios, a zis: "Ai iscalit la soborul care s-a tinut la Roma?" Sfantul i-a raspuns: "Am iscalit". Epifanie a zis: "Si cum ai indraznit a iscali si a anatematiza pe cei ce marturisesc astfel, o fire si o minte? Cu adevarat prin judecata mea te vom duce in cetate si te vom pune legat in tirg, vom chema desfranatii si pe tot poporul, ca toti sa te bata peste obraz si sa scuipe in fata ta".

La aceasta sfantul a raspuns: "Fie precum ai zis, daca noi am anatematizat pe cei care marturisesc ca sant intru Domnul nostru Iisus Hristos doua firi si doua firesti vointe si lucrari, care cu firea cea dumnezeiasca este adevarat Dumnezeu si cu firea cea omeneasca este adevarat om. Citeste carticica cu faptele acelui sinod si, de veti afla cele ce ati zis, sa faceti ce vreti voi; caci eu si cei cu mine slujitori si toti cei iscaliti am anatematizat pe cei care, ca Arie si Apolinarie, zic ca o voie si o lucrare este intru Domnul si nu marturisesc pe Domnul Dumnezeul nostru, dintru care si intru care este si are puterea voirii si a lucrarii, care savar-seste mantuirea noastra".

Prietenii lui Epifanie si ceilalti care venisera cu patricii aceia, ziceau intre ei: "De-l vom asculta pe acesta, apoi astazi nu vom manca, nici vom bea, ci sa ne sculam si sa pranzim; apoi mergand sa spunem imparatului si patriarhului cele ce le-am auzit; pentru ca acest ticalos, precum vedem, s-a dat pe sine satanei". Deci, sculandu-se, s-au dus sa pranzeasca si era inainte praznuirea Inaltarii Cinstitei Cruci si privegherea de toata noaptea sosea; drept aceea, pranzind aceia, s-au dus in cetate cu manie.

A doua zi de dimineata, a venit Teodosie patriciul la Cuviosul Maxim si toate cartile care le avea sfantul le-a luat, zicand cuvintele imparatesti: "N-ai voit cinste, mergi dar la izgonire de care esti vrednic". Si l-a dat pe el ostatilor, care l-au dus mai intai in Selimbria, unde a zabovit doua zile. In acea vreme, un ostas din Selimbria s-a dus in gloate si ridicand pe popor asupra batranului zicea: "A venit la noi un monah care huleste pe Preacurata Nascatoarea de Dumnezeu".

Voievodul chemand pe clericii cei mai intai ai cetatii Selimbria, pe prezbiteri, pe diaconi si pe monahii cei mai cinstiti, i-a trimis la fericitul Maxim, ca sa afle de la dansul daca sant adevarate cele graite despre el, ca huleste pe Maica lui Dumnezeu. Deci venind ei, s-a sculat cuviosul si li s-a inchinat pana la pamant, cinstind fetele lor. La fel si ei s-au inchinat sfantului si au sezut toti. Atunci un batran din cei ce venisera, foarte cinstit, cu multa blandete si cu cinste a grait catre sfantul: "Parinte, de vreme ce unii ne-au spus despre sfintia ta, cum ca nu marturisesti pe Doamna noastra, Preacurata Fecioara, Nascatoare de Dumnezeu, a fi de Dumnezeu Nascatoare, deci, jura-te pe Preasfanta si cea deofiinta Treime, ca sa ne spui adevarul, si vei scoate indoiala din sufletele noastre, ca sa nu ne vatamam cu nedreptate, indoindu-ne despre tine".

Cuviosul Maxim intinzandu-se pe pamant in chipul Crucii, si iarasi sculandu-se, mainile spre cer ridicandu-si, a strigat cu glas mare si cu lacrimi: "Cela ce nu marturiseste pe Doamna noastra, cea intru tot cantata, si pe cea mai sfanta si fara de prihana, si decat toate mai cinstita, cum ca cu adevarat este adevarata Maica a lui Dumnezeu, cel ce a facut cerul si pamantul, marea si toate cele ce sant intr-insele, sa fie anatema de la Tatal si de la Fiul si de la Duhul Sfant, de la Treimea cea deofiinta si mai presus de fire si de la toate puterile ceresti; cum si de la ceata sfintilor apostoli si a proorocilor si de la multimea cea fara de sfarsit a mucenicilor, si de la tot duhul cel drept, care intru credinta s-a sfarsit acum si pururea si in vecii vecilor".

Acestea auzindu-le, toti au lacrimat si l-au binecuvantat, zicand: "Dumnezeu sa te intareasca, parinte, si sa te invredniceasca a-ti savarsi alergarea ta, fara impiedicare". Apoi s-au adunat acolo multime de ostasi ca sa auda cuvintele cele folositoare, ce vorbeau parintii intre ei; dar unul din casnicii voievodului, vazand oastea aceea ce adunase el, se folosi de cuvintele sfantului, si cartea pentru izgonirea lui; deci a poruncit ca indata sa-l apuce de acolo si sa-l duca ca la doua stadii, pana ce se vor pregati aceia care aveau sa-l duca in Perveris, la surghiun; iar clericii aceia l-au pus pe sfantul cu mainile lor pe dobitoc si, cuprinzandu-l cu plangere, i-au dat pace; apoi s-au intors in cetatea lor, iar sfantul a fost dus in Perveris si in temnita acolo l-au inchis.

Trecand multa vreme, iarasi imparatul a trimis ca sa-l aduca in Constantinopol pe Cuviosul Maxim de la surghiun, cum si pe amandoi ucenicii lui. Si, sosind ei cu corabia in cetate, apunand soarele, au venit doi dregatori cu zece ostasi si, scotandu-i din corabie goi si desculti, i-au despartit si deosebi pe fiecare ii strajuia. Iar dupa cateva zile au fost dusi in palat si lasand pe amandoi ucenicii afara cu strajerii, l-au dus pe batran singur inauntru, unde suita sedea afara, imparatul cum si multa adunare de oameni cinstiti; dupa aceea l-au pus in mijlocul boierilor ce sedeau. Atunci i-a zis lui cu manie, cel mai mare boier: "Crestin esti?" Raspuns-a batranul: "Cu darul lui Hristos Dumnezeu sant crestin". Iar boierul, umplandu-se de multa manie, i-a zis: "Nu graiesti drept". Raspuns-a sfantul: "Tu zici ca nu sant crestin; iar Dumnezeu stie ca eu sant si raman crestin neschimbat". Boierul a zis: "Daca esti crestin, apoi de ce urasti pe imparatul?". Grait-a sfantul: "De unde o stii aceasta? Caci ura este o patima tainuita a sufletului, ca si dragostea". Boierul a zis: "Din cele facute de tine, la toti s-a facut aratat, ca si pe imparatul si cetatea lui le urasti, pentru ca tu singur ai vandut saracinilor Egiptul, Alexandria, Pentapoli, Tripoli si Africa".

Sfantul a zis: "Care sant dovezile cele incredintate?" Si adusera pe unul Ioan, care a fost odinioara slujitor al lui Petru, cand acesta era voievod in Numidia din Africa, si a zis acel Ioan: "Mai inainte cu 22 de ani, mosul stapanului nostru imparatul, a poruncit fericitului Petru ca sa aduca oastea in Egipt impotriva saracinilor, iar Petru intru toate crezandu-ti tie, ca robul lui Dumnezeu, a scris catre tine, cerand sfat folositor; iar tu ai scris catre dansul cum ca nu este placut lui Dumnezeu a ajuta imparatiei lui Heraclie si mostenitorului lui".

Sfantul a zis catre dansul: "De graiesti adevarul si ai scrisoarea lui Petru catre mine si pe a mea catre Petru, arata-le, ca sa se citeasca si sa-mi iau pedeapsa cea vrednica dupa lege". Grait-a Ioan: "Eu nu am scrisorile voastre, nici nu stiu de ati scris unul catre altul, ci in oaste toate acelea se graiau in acea vreme". Sfantul a zis: "Daca toate cetele de ostasi spun aceasta, apoi cum numai tu singur clevetesti asupra mea? Au doara m-ai vazut pe mine undeva sau eu pe tine?". Raspuns-a Ioan: "Niciodata nu te-am vazut". Si intorcandu-se sfantul catre suita, a zis: "Oare cu dreptate este a aduce niste clevetitori ca acestia intru marturisire? Judecati drept, pentru ca cu ce judecata veti judeca, cu aceea va va judeca Domnul pe voi si cu ce masura veti masura, va masura voua Dumnezeu, judecatorul cel drept al tuturor".

Apoi s-a adus Serghie Maguda si a zis: "Acesta este al noualea an de cand mi-a grait mie fericitul Toma, cel ce venise din Roma. Ma trimitea papa Teodor la Grigorie, patriciul partilor Apusului, care se rupsese de la imparatia greceasca - ca sa-i zic sa nu se infricoseze de puterile grecesti; caci Maxim, sluga lui Dumnezeu, a vazut in vis ca in ceruri spre rasarit si apus erau multime de ingeri, dintre care cei ce erau spre rasarit strigau: "Constantine auguste, tu vei birui". Iar cei ce erau spre apus strigau: "Grigorie auguste, tu vei birui. Si mai luminos era glasul apusenilor, decat al rasaritenilor". Spunand acestea Maguda boierul, a strigat catre sfantul: "Iata Dumnezeu te-a trimis in cetatea aceasta ca sa fii ars".

Sfantul a raspuns: "Multumesc lui Dumnezeu, Cel ce curata pacatele mele cele de voie prin pedeapsa cea fara de voie; dar amar lumii de sminteli, pentru ca este nevoie sa fie sminteli, insa amar omului aceluia prin care vine sminteala. Nu se cade a grai niste cuvinte mincinoase ca acestea inaintea credinciosilor, nici se cuvine sa fie fara de pedeapsa cei care graiesc si fac cele placute oamenilor, care astazi sant si maine nu mai sant".

Acestea se cadeau a le grai intr-acea vreme cand Grigorie era viu, si cu dreptate era ca sa aduca aici pe patriciul Petru, pe Avva Toma si pe fericitul papa Teodor; atunci inaintea tuturor as fi zis patriciului Petru: "Spune-mi, stapane patriciule, oare mi-ai scris candva mie ceea ce marturiseste sachelarie al tau sau eu ti-am scris tie?" De asemenea si fericitului papa i-as fi zis: "Spune, stapane, ti-am spus eu candva vreun vis? Si chiar de m-ar fi vadit papa pentru vis, apoi tot vina lui ar fi fost, iar nu a mea; caci vedenia visului este un lucru fara de voie si legea judeca numai acele lucruri care ies din voia cea stapanitoare de sine".

Se mai aduceau si alte clevetiri si pricini nedrepte asupra celui nevinovat si sfant batran, dar mai ales despre hulirea imparatului, zicandu-se ca el si ucenicul ar fi hulit pe imparat in Roma; insa sfantul toate clevetirile acelea in nerautatea sa le biruia cu cuvinte smerite, intelepte si de Dumnezeu insuflate, aratandu-si nevinovatia sa. Si au adus separat pe ucenicul Anastasie si l-au silit sa spuna ceva de rau asupra invatatorului sau; dar dupa ce acela n-a voit sa graiasca nedreptate asupra dreptului, l-au batut tare cu palmele, apoi au trimis pe fiecare in temnita la locul sau.

Dupa aceasta, a doua zi seara, Troil patriciul si Serghie Eratas, stolnicul imparatesc, au venit la cuvios; apoi sezand si poruncind si sfantului sa sada, i-au zis: "Spune-ne noua, ce vorba ai avut cu Piros in Africa si in Roma si cu ce fel de dovezi l-ai induplecat sa-si blesteme dogma sa si s-o primeasca pe a ta?". Sfantul raspunse: "De-ar fi citit cartile mele langa mine, in care am scris vorbele si intrebarile pe care le-am avut acolo cu Piros, vi le-as arata pe toate cu de-amanuntul, dar de vreme ce cartile au fost luate de la mine, de aceea va voi spune numai aceea ce-mi voi putea aduce aminte".

Deci, sfantul graia ceea ce putea sa-si aduca aminte, si le-a spus acestea: "Eu n-am nici o dogma a mea, ci cele de obste ale Bisericii sobornicesti, pentru ca n-am adaugat nici un cuvant nou, care sa se numeasca dogma mea". Apoi l-au mai intrebat: "Nu te impartasesti cu scaunul Constantinopolului?" Grait-a sfantul: "Nu ma voi impartasi".

Acestia au zis: "Pentru ce?". Sfantul raspunse: "Deoarece a lepada cele patru sfinte sinoade prin cele noua capitole ce le-au alcatuit in Alexandria si din alcatuirea scrisa de Serghie patriarhul, in aceasta carte, cum si prin "Tipos"-ul, care nu de mult s-a adus de fata, iar pe cele ce le-au dogmatizat, pe acelea le-au lepadat prin Tipos si s-au blestemat singuri pe sine de atatea ori. Deci cei ce singuri de la sine sant blestemati si lepadati de sinodul ce a avut loc in Roma si de preotie sant instrainati, aceia ce fel de taina savarsesc? Apoi ce duh vine asupra acelora care se hirotonisesc de unii ca aceia?" Zis-au lui: "Apoi, ce, tu singur te vei mantui, iar ceilalti toti vor pieri?"

Grait-a lor sfantul: "Cand toate popoarele se inchinau in Babilon chipului de aur, cei trei sfinti tineri n-au osandit pe nimeni la pierzare; pentru ca nu cautau la faptele altora, ci numai pe ei singuri se pazeau, ca sa nu cada din buna credinta cea adevarata. Asemenea si Daniil, cel aruncat in groapa cu lei, n-a osandit pe aceia care nu se rugau lui Dumnezeu, dupa porunca lui Darie; ci cugeta si se ingrijea despre sine si voia mai bine sa moara, decat sa greseasca lui Dumnezeu si sa se mustre de constiinta sa pentru calcarea legii lui Dumnezeu. Deci, sa nu-mi dea si mie Dumnezeu, sa judec pe cineva, nici sa zic: numai eu ma voi mantui. Insa pe cat pot, voiesc mai bine a muri, decat sa-mi tulbur constiinta mea, gresind cu ceva inaintea dreptei credinte".

Zis-au lui cei ce venisera: "Ce vei face cand romanii se vor uni cu bizantinii? Caci aseara au venit de la Roma doi clerici si dimineata, in ziua duminicii, se vor impartasi cu patriarhul din preacuratele Taine." Cuviosul raspunse: "Chiar daca toata lumea ar incepe sa se impartaseasca cu patriarhul, eu nu pot sa ma impartasesc cu dansul, pentru ca stiu ca Duhul Sfant, prin Apostolul Pavel, a dat anatemei chiar pe ingeri, daca ar fi propovaduit intr-alt chip, aducand ceva nou in credinta". Aceia i-au zis: "Cu adevarat, este de trebuinta ca doua vointe si hotarari sa marturisim in Hristos?" Sfantul raspunse: "Este cu adevarat de trebuinta sa cinstim dreapta credinta, pentru ca nici o fiinta nu este fara acea fireasca lucrare. Caci Sfintii Parinti aratat graiesc, ca nu este, nici nu se cunoaste fire fara lucrarea ei din sine; drept aceea, daca nu este si nici nu se cunoaste firea fara lucrare, atunci cum se poate sti ca Hristos este adevarat Dumnezeu si om cu firea?".

Atunci au zis: "Stim ca asa este adevarat, insa sa nu mahnesti pe imparatul, care pentru impacare a alcatuit "Tipos"-ul acela, nu ca sa ia ceva din acele ce se cunosc in Hristos, ci ca sa aduca pace Bisericii, poruncind ca sa nu se mai vorbeasca de acele lucruri care fac dezbinare".

Omul lui Dumnezeu, aruncandu-se la pamant, a raspuns cu lacrimi: "Sa nu se mahneasca bunul si iubitorul de Dumnezeu imparat asupra prostimii mele; caci nu pot sa manii pe Dumnezeu, tacand asupra acelora care ne-a poruncit sa le graim si sa le marturisim; pentru ca daca dupa dumnezeiescul apostol, El este care a pus intai in Biserica pe apostoli, al doilea pe prooroci, al treilea pe dascali, apoi printr-insii El singur a grait; iar din toata Scriptura, din Asezamantul cel vechi si cel nou, de la sfintii invatatori si de la sinoade invatam a sti cum ca are puterea a voi si a lucra acestea: prin dumnezeirea si prin omenirea sa, adica Iisus Hristos, Domnul si Dumnezeul nostru, Cel ce S-a intrupat. Pentru ca nimic nu-i este cu neajungere dintr-acelea, prin care ca un Dumnezeu, sau dintr-acelea prin care, ca un om se cunoaste, afara de pacat. Si daca este desavarsit dupa amandoua si de nimic nu are lipsa; apoi, cu adevarat, toata taina cea pentru El o injoseste acela care nu-L marturiseste, ca este o singura fiinta cu osebirile, care i se cuvin ei, dupa amandoua firile".

Acestea si multe altele zicand sfantul, i-au laudat intelepciunea lui cei ce venisera, si nu aveau ce sa-i raspunda. Deci a zis Serghie: "Pentru aceasta toti se intristeaza, o! parinte, caci spre tine multi cautand, se despart de impartasirea cu Biserica Bizantului".

Sfantul a zis: "Si cine este unul ca acela care ar dovedi despre mine ca as fi poruncit cuiva sa nu se impartaseasca cu Biserica Bizantului?" Serghie a raspuns: "Insasi aceea este, ca tu nu te impartasesti si asa pe foarte multi ii intorci de la impartasire". Zis-a omul lui Dumnezeu: "Nimic mai greu si mai de mahnire nu este, decat cand pe cineva il mustra constiinta si nimic nu este mai liber, decat cand nu defaima pe cineva". Iar Troil stiind ca in tot Apusul chipul cel imparatesc este anatematizat, a grait catre dansul: "Bine este ca intelegerea imparatului nostru este necinstita?".

Sfantul a raspuns: "Sa-i ierte Dumnezeu pe aceia care au sfatuit pe stapanul imparat sa alcatuiasca acel "Tipos" si pe cei ce s-au invoit la "Tipos". Zis-a Troil: "Cine a sfatuit si cine s-au invoit?" Raspuns-a cuviosul: "Cei ce sant in Biserica inainte-sezatori, aceia au indemnat si boierii s-au invoit; si astfel, rautatile vatamatorilor asupra celui nevinovat si strain de toate eresurile sant aflate. Insa sa sfatuiti pe imparat la aceasta, ca sa urmeze mosului sau, fericitul intru pomenire, imparatul Heraclie; pentru ca el, cand a stiut ca multi parinti nu primesc acea alcatuire si eresul care se afla intr-insa il vadesc si-l leapada, s-a curatit de prihana aceea, trimitand pretutindeni scrisorile sale, care adevereau ca alcatuirea nu este a lui, ci a lui Serghie, care a fost patriarh; astfel sa faca si imparatul acesta si va fi slobod de toata prihana". Iar ei taceau, clatinand capetele, apoi au zis: "Nu sant toate lesnicioase, nici nu pot sa fie astfel precum zici, parinte". Si dupa vorba cea multa, dandu-si pace, s-au dus.

Dupa aceea, trecand o saptamana, in cealalta simbata, au dus pe sfant in palatul imparatesc, cu cei doi Anastasie, ucenicii sai. Mai intai a fost dus Anastasie, ucenicul lui dintai, iar celalalt Anastasie, care a fost apocrisiarh al Bisericii Romei, a ramas afara. Intrand Anastasie inauntru, unde sedeau cu suita doi patriarhi - Toma al Constantinopolului, adica cel care intr-acea vreme era patriarh, si un altul -, indata au intrat si clevetitorii, care alcatuisera multe minciuni asupra Cuviosului Maxim si cereau ca Anastasie sa marturiseasca ca adevarate sant cuvintele lor.

Iar el cu multa indrazneala a vadit minciuna lor, graind fara temere inaintea patriarhilor si a suitei. Cand l-au intrebat: "Ai anatematizat "Tipos"-ul cel imparatesc?". El a raspuns: "Nu numai l-am anatematizat, ci si o carticica am scris asupra lui". I-au zis boierii: "Nu marturisesti ca rau ai facut?". El a raspuns: "Sa nu-mi ajute Dumnezeu a zice ca rau am facut, ceea ce dupa randuiala bisericeasca am facut bine". Si de alte multe lucruri fiind intrebat, el raspunzand precum ii ajuta Dumnezeu, l-au scos afara si l-au adus pe Maxim, cuviosul batran, inauntru, caruia Troil patriciul i-a zis: "Vezi, parinte, sa graiesti adevarul, ca Dumnezeu te va milui; caci cand vom veni la intrebarea cea legiuita, de se va afla adevarata o pricina din cele aduse asupra ta, dupa lege vei fi chinuit".

Raspuns-a batranul: "Am grait acum si iarasi graiesc ca atunci ar fi cu putinta ca una dintr-acele pricini sa fie dreapta, cand lui satan i s-ar putea zice ca este inger luminat. Dar de vreme ce satana nu este astfel si nu poate sa fie, fiind departat, pentru aceea si pricinile acelea nu pot sa fie drepte, cand sant mincinoase. Insa ceea ce voiti sa faceti, faceti; eu pe Dumnezeu cu dreapta credinta cinstindu-L, nu ma tem de strambatate". Troil i-a zis: "Au doara n-ai anatematizat "Tipos"-ul?". Batranul a raspuns: "Nu o data ti-am spus ca l-am anatematizat". Troil a zis: "De ai anatematizat "Tipos"-ul, apoi si pe imparatul l-ai anatematizat".

Cuviosul a raspuns: "Eu pe imparat nu l-am anatematizat, ci hartia cea straina de credinta cea dreapta". Troil a zis: "Unde l-ai anatematizat?". Raspuns-a Sfantul Maxim: "La sinodul cel local ce a fost in Roma, in Biserica Mantuitorului si a Preasfintei Nascatoarei de Dumnezeu". Atunci i-a zis eparhul: "Te vei impartasi cu Biserica aceasta sau nu?". Sfantul a raspuns, zicand: "Nu ma voi impartasi". Eparhul a zis: "De ce?". Sfantul a raspuns: "Pentru ca a lepadat sinoadele cele credincioase". Eparhul a intrebat: "Daca Biserica noastra a lepadat sinoadele, apoi cum acelea se afla in sinaxarul lunilor?". Sfantul a zis: "Ce folos de lume si de pomenirile acelora, daca dogmele lor sant lepadate?". Eparhul a zis: "Vei putea sa dovedesti ca Biserica de acum a lepadat dogmele sfintelor sinoade de mai inainte?" Batranul a raspuns: "De-mi veti da voie si imi veti porunci, apoi cu inlesnire voi dovedi".

Tacand toti, a zis catre dansul boierul: "De ce iubesti pe romani, si pe greci ii urasti?". Sfantul a raspuns: "Porunca de la Dumnezeu avem sa nu uram pe nimeni; iubesc pe romani ca pe cei de o credinta cu mine si iubesc pe greci caci sant de aceeasi limba ca si mine". Boierul a zis: "Citi ani spui ca ai tu?". El a raspuns: "Am 75 de ani". Acela i-a zis: "De citi ani este cu tine ucenicul tau?". Sfantul a raspuns: "De 37 de ani". Atunci un cleric a strigat: "Rasplateasca-ti Dumnezeu de trei ori ce ai facut fericitului Piros". Iar sfantul n-a raspuns nimic acelui cleric. Si multe intrebari si cercetari facandu-se, nici unul din patriarhii care sedeau acolo n-a grait nimic. Si cand se intindea cuvantul pentru sinodul ce a fost in Roma, un oarecare Demostene a strigat: "Nu era drept sinodul acela, fiindca l-a adunat Martin, episcopul cel lepadat". Maxim, omul lui Dumnezeu, a raspuns: "Nu este lepadat Martin, ci prigonirea patimita".

Dupa aceasta, trimitand pe sfant afara, se sfatuiau ce sa faca cu dansul; deci, s-au sfatuit cei fara de omenie chinuitori, ca si cum fiind cu iubire de oameni, sa-l daruiasca cu viata, dar chinuri sa-i dea mai grele decat moartea; de aceea l-au dat in mainile eparhului cetatii. Acela luand pe Cuviosul Maxim cu ucenicii lui si in curte ducandu-l mai intai pe sfantul batran, dezbracandu-l si intinzandu-l la pamant, cu vine tari a poruncit sa-l bata, necrutandu-i batranetile, nelegiuitul chinuitor, nici rusinandu-se de cinstea lui, nici umilindu-se, vazand trupul lui cel chinuit de nevointele pustnicesti. Si cu atata asprime l-a batut, incat s-a rosit paganul cu sangele lui, iar trupul lui s-a sfaramat, incat nici un loc nu i-a ramas neatins de rani.

Apoi, fiara cea salbatica, intorcandu-se la ucenicii cuviosului cu manie, de asemenea i-a jertfit pe amandoi. Si batuti fiind ei, crainicii strigau: "Cei ce nu se supun poruncii imparatesti si intru nesupunere petrec, vrednici sant sa patimeasca unele ca acestea". Si astfel abia sufland, i-au aruncat in temnita.

A doua zi, pe sfantul si cuviosul barbat, cu cel mai intai ucenic Anastasie din temnita, iarasi in curte l-au adus abia viu, cu totul plin de rani, incat se induiosa oricine vazand un batran cinstit, un sfant pustnic, un invatator si marturisitor de Dumnezeu cu totul insangerat si de cumplite batai ranit, de la picioare pana la cap, neavand asemanare. Insa nu s-au umilit de dansul acei impietriti la inima, ci mai cumplita chinuire i-au facut, pentru ca scotandu-i limba cea de Dumnezeu graitoare, care izvora rauri de intelepte invataturi si ineca credintele cele eretice, au taiat-o fara milostivire, vrand astfel ca sa puna tacere gurii celei de Dumnezeu graitoare.

Aceeasi au facut-o si ucenicului sau, Anastasie cel dintai, si iarasi in temnita i-au inchis pe ei. Si Cel ce a facut oarecand limba pruncilor spre lauda numelui lui Hristos Domnul si mutului i-a dat buna graire, Acela si acestor robi ai Sai, credinciosi adevarati, adica Cuviosului Maxim Marturisitorul si Mucenicul, la fel si ucenicului sau, Cuviosului Anastasie, le-a dat mai presus de nadejde a grai si fara limba, mai bine si mai limpede decat inainte de taierea limbilor. Instiintandu-se despre aceasta ticalosii eretici, o! citi s-au rusinat si, spre mai mare zavistie pornindu-se, mana lui cea dreapta cu cutitul i-au taiat-o si la pamant i-au aruncat-o; la fel au facut si Sfantului Anastasie, ucenicului sau, i-au taiat mana. Iar pe ucenicul celalalt, Anastasie, apocrisiariul Bisericii Romei, l-au crutat, fiindca a fost candva scriitor la imparati.

Dupa aceasta, pe Cuviosul Maxim cu ucenicul scotandu-i din curte, ii tirau prin tot tirgul cu batjocura, aratand la tot poporul mainile si limbile lor cele taiate si cu glasuri fara randuiala facand strigare si ris. Iar dupa acea chinuire fara omenie si batjocura necinstita, i-au trimis separat la izgonire mai departata, pe fiecare din acesti trei, fara purtare de grija pentru dansii, fara hrana si fara haine, goi si desculti.

Deci, multe nevoi si necazuri a rabdat pe cale Cuviosul Maxim, incat de durerile cele mari, cu nici un chip nu putea sa fie dus nici pe dobitoc, nici in caruta; si impletind ostasii un cos in chip de pat si, punand intr-insul pe batranul cel bolnav, astfel abia a putut fi dus cu multa osteneala in surghiun. Deci, trecandu-l intr-o tara oarecare a scitilor din Europa, care se numea Alania, in cetatea Shimara, l-au inchis in temnita. Iar Cuviosul Anastasie, ucenicul lui, care a rabdat cu dansul taierea limbii si a mainii, acela pe cale a murit, de multe osteneli si dureri; iar sfantul lui suflet a trecut la Dumnezeu, in viata cea fara de moarte. Apoi Cuviosul Maxim, dupa izgonirea aceea petrecand inca trei luni langa cei vii, cu rea patimire a fost incuiat in temnita si nu avea de la nimeni ajutor la batranetile sale, nici miluire iubitoare de oameni de la cineva; ci cand a voit Domnul sa-i faca sfarsitul durerilor si necazurilor si la acea vesnica veselie, in ceresti imparatii sa-l scoata din temnita, l-a mangiiat mai intai pe pamant, prin oarecare dumnezeiasca aratare, spunandu-i ziua si ceasul cel mai de pe urma al sfarsitului lui.

Fericitul rabdator de chinuri, de multa bucurie umplandu-se, desi totdeauna era gata spre iesire, insa atunci mai mult se pregatea. Si venindu-i vremea si ceasul cel dorit, cu veselie si-a dat sufletul sau in mainile lui Hristos Dumnezeu, pe Care din tinerete L-a iubit si pentru Care atata a patimit. Astfel marturisitorul lui Hristos si mucenicul a trecut din cele de aici si a intrat intru bucuria Domnului sau si a fost ingropat in acea cetate.

Dupa ingroparea sfantului, s-au vazut la mormantul lui trei faclii, care cu minune luminau ca vapaia negraitei straluciri si locul acela il luminau. Caci cela ce in viata sa era lumina lumii, acela si dupa moarte nu inceta a lumina. Inca si acum lumineaza prin chipul vietii sale celei imbunatatite si mult chinuite si al rabdarii celei mari dupa Dumnezeu. Si erau acolo trei faclii ca un incredintat semn, care atunci se vedea, cum ca un placut ca acesta al Preasfintei Treimi este salasluit intru luminile cele neinserate, intru imparatia lui Dumnezeu, unde cu dreptii straluceste ca soarele, indulcindu-se la lumina Sfintei Treimi.

Dupa sfarsitul Cuviosului Maxim, a ramas intre cei vii, intru osebita surghiunie, celalalt ucenic Anastasie. Acela a scris cu de-amanuntul viata, nevointele si patimirile parintelui si invatatorului sau, foarte pe larg, din care s-a adunat pe scurt, cat este destul spre folosul nostru si spre preamarirea lui Dumnezeu, Celui slavit intre sfinti, a Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh, Caruia si de la noi pacatosii sa-I fie cinste, slava si inchinaciune, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Mucenic Neofit

(21 ianuarie)

In cetatea Niceea din Bitinia era un om, anume Teodor, care avea sotie cu numele Florentia, amandoi crestini tematori de Dumnezeu si pazitori cu dreapta credinta de poruncile Lui; aceea a nascut fiu parte barbateasca si l-au numit Neofit, apoi, luminandu-l cu Sfantul Botez, l-au crescut crestineste. Crescand copilul cu anii si cu priceperea, si apropiindu-se de 10 ani, si incepand a invata carte, s-a salasluit intr-insul darul lui Dumnezeu, care din gura pruncilor savarseste lauda, pentru ca Sfantul Duh, unde voieste, sufla; si s-a facut copilul facator de minuni, incat avea obiceiul, cand plecau copiii din scoala la casele lor, acest fericit copil Neofit lua cu sine pe copiii cei saraci, cu care invata, si hrana pe care la pranz o lua de la parinti o impartea celor de-o varsta cu el, iar el ramanea flamand.

Mergand la poarta dinspre rasarit, a insemnat acolo cu degetul sau o cruce si se inchina, rugandu-se lui Hristos Dumnezeu, care a fost rastignit pe Cruce pentru noi; iar copiii cei saraci, impreuna ucenici ai lui, saturandu-se din pranzul lui, veneau la dansul, unde el se ruga la poarta dinspre rasarit; si era acolo in zid o piatra, pe care Neofit fericitul lovind-o cu mana, iesea apa, ca din izvor, si beau ucenicii lui. Aceasta o facea sfantul prunc in toate zilele, hranind cu pranzul pe cei de-o seama cu el si adapandu-i cu apa scoasa din piatra, cu minune. Si-i indemna sa nu spuna nimanui ceea ce se facea, si ei nespunand, nimeni nu stia in anul acela de acea facere de minuni a lui, nici parintii lui, fara numai acei copii saraci.

In anul al doilea, maicii lui, Florentia, care era foarte iubitoare de Dumnezeu, i s-a descoperit de la Dumnezeu in vis ca fiul sau scoate apa din piatra, dupa asemanarea lui Moise, si adapa pe copiii cei insetati; iar ea sculandu-se, se ruga lui Dumnezeu sa-i arate mai cu incredintare despre fiul ei Neofit; dar iata, a zburat din inaltimea cerului un porumbel alb, stralucind cu lumina negraita, care sezand pe patul lui Neofit, a vorbit catre dansul cu glas omenesc: "Sant trimis de la Mantuitorul, ca sa-ti pazesc patul tau fara prihana".

Auzind aceasta maica-sa, de mare spaima a cazut moarta. Deci, s-a aflat indata prin toata cetatea Niceei cum ca Florentia, femeia lui Teodor, a murit deodata; si s-a adunat in casa aceea multime de lume, barbati si femei, vecini si cunoscuti, si nu intelegeau ce i s-a intamplat de a murit astfel. Iar Teodor, barbatul ei, era intr-acea vreme la un sat si trimitand indata dupa el, i-au spus despre moartea cea grabnica a sotiei lui; iar el rupandu-si hainele de suparare, a alergat acasa degraba, tanguindu-se, dar in poarta intampinandu-l Neofit, i-a zis: "De ce te intristezi, tata, ca maica mea n-a murit, ci a adormit tare". Si mergand cu tatal, a luat de mana pe maica, zicandu-i: "Scoala-te, maica mea, ca ai dormit destul". Ea, sculandu-se ca din somn, a cuprins pe fiul sau si l-a sarutat cu dragoste. Vazand aceasta poporul, ce se adunase acolo, a preamarit pe Dumnezeu, iar Florentia a spus barbatului sau toate cele ce a vazut in vis si la aratare.

Si intr-acea vreme s-a aflat si despre minunea aceea cum ca Neofit scotea apa din piatra si erau toti in mare mirare, iar multi dintre elinii cei ce erau acolo, auzind unele ca acestea, si mirandu-se de darul lui Dumnezeu cel minunat care era in tanarul Neofit cel curat si neprihanit, au crezut in Domnul nostru Iisus Hristos. Iar porumbelul acela se arata totdeauna sezand langa patul sfantului si vorbind omeneste.

Odata a zis catre dansul: "Iesi, Neofite, din casa tatalui tau si vino dupa mine"; si sculandu-se acest dumnezeiesc tanar, a sarutat pe parintii sai si s-a dus in urma porumbelului; iar porumbelul, ducandu-l pana la Muntele Olimpului, a zburat dintr-o crapatura de piatra intr-o pestera ce se afla acolo, unde sfantul, intrand dupa dansul, a gasit un leu mare si i-a zis: "Iesi de aici si cauta-ti alta pestera, caci Domnul mi-a poruncit sa locuiesc aici". Leul, auzind acestea, a lins cu limba picioarele lui si s-a dus. Deci, locuia sfantul in pestera leului, fiind hranit de inger.

Dupa un an, prin porunca lui Dumnezeu, s-a dus iarasi la parintii sai, in cetatea Niceea, fiind ei aproape de sfarsit, si dandu-le cea mai de pe urma sarutare si trimitandu-i inainte spre Dumnezeu, a impartit averea ce ramasese dupa dansii la saraci, si s-a intors iarasi in Muntele Olimpului, la petrecerea sa; si a stat acolo pana ce a implinit 15 ani de la nasterea sa, laudand pe Dumnezeu totdeauna ca un inger, iar hrana primind-o din mana cea ingereasca.

Intr-acea vreme imparateau la Rasarit si la Apus tiranii Diocletian (284-305) si Maximian (286-305), iar in tara Bitiniei erau ighemoni Deciu si Uar; iar Biserica lui Hristos era prigonita prin toata lumea de paganii inchinatori la idoli. Venind Deciu in cetatea Niceea, striga ca toti cetatenii dimprejur sa se adune si sa aduca jertfe zeilor si a fost asezata ziua acelei necurate praznuiri cand venisera in Niceea si imparatii din casa Bitiniei.

Deci, cand a sosit acel diavolesc praznic si se aduceau jertfe idolilor de tot poporul, atunci ingerii lui Dumnezeu, luand pe Sfantul Neofit din Muntele Olimpului, l-au pus in mijlocul tirgului Niceei, cu fata preaslavita ca a lui Moise alta data, si a strigat sfantul cu mare glas: "M-am aflat celor ce nu ma cunosc si m-am aratat celor ce nu intrebau de mine, ca sa se arate ratacirea si inselarea necuratei credinte". Iar poporul care praznuia, fiind impreuna si ighemonul Deciu, vazand pe tanarul luminat stand in mijlocul lor si strigand cu mare glas, s-a mirat si-l intrebau cine si de unde este. Dar el indata a fost cunoscut de cetateni ca este Neofit, fiul lui Teodor si al Florentiei. Deci, ighemonul Deciu i-a poruncit sa aduca jertfe impreuna cu dansii.

Sfantul, cu indrazneala deschizandu-si gura, a zis catre dansul: "Nelegiuitule si bautorule de sange, ce faci ducand la pierzare atatea suflete de oameni? Oare nu stii ca pentru toate acestea, care le tragi la diavoleasca jertfa, vei fi schingiuit cu infricosata pedeapsa si te vei munci in veci in focul gheenei?" Ighemonul Deciu, pentru mustrarea aceea pornindu-se spre manie, a poruncit ca, dezbracand pe sfantul tanar, sa-l spanzure de un lemn legat de maini si sa-l bata tare cu vine de bou; apoi sa-l puna in otet amestecat cu sare. Sfantul rabdand cu barbatie, striga cu glas tare catre poporul ce era de fata, zicand: "Barbatilor, cei orbiti cu nedumnezeirea si cuprinsi cu nevederea, pocaiti-va si va izbaviti de intunericul acela; veniti la adevarata lumina a lui Hristos Dumnezeu si va luminati cu Sfantul Botez, ca sa castigati viata cea vesnica".

Ighemonul, auzind niste cuvinte ca acestea ale sfantului tanar, s-a umplut mai mult de manie si a poruncit ca sa-l spanzure iarasi pe lemn si cu unghii de fier sa-i striveasca oasele. Sfantul Neofit, fiind chinuit astfel, nu zicea nimic altceva decat: "Fiul lui Dumnezeu, miluieste-ma"; si stand inaintea lui unul din sfetnicii ighemonului, i-a zis: "De ce te indracesti, Neofite, impotrivindu-te poruncii imparatesti? Fagaduieste sa aduci jertfe zeilor si indata vei scapa de aceste chinuri cumplite". Sfantul a zis: "Eu Dumnezeului ceresc Ii aduc jertfe de lauda, iar idolilor celor fara de suflet si celor ce locuiesc intr-insii, niciodata nu ma voi inchina". Si a poruncit slujitorilor ca mai cumplit sa-l strujeasca peste tot trupul, schimbandu-se chinuitorii, incat i se vedeau oasele goale. Iar sfantul, intru acele chinuri de Dumnezeu intarindu-se, canta: De voi merge prin mijlocul umbrei mortii, nu ma voi teme de rele, caci Tu cu mine esti, Doamne.

Vazand ighemonul ca nimic nu sporeste, a poruncit sa inceteze a-l chinui si sa-l pogoare de pe lemn, apoi il mangiia, zicand: "Vazandu-ti tineretele tale si crutandu-ti sanatatea, mai mult nu te voi chinui, ci te indemn ca sa te inchini zeilor nostri, ca degrab se vor trimite de la imparatul doftori preaintelepti, care indata vor putea sa te tamaduiasca de ranile acelea". Iar mucenicul a zis: "Eu am doctor pe Stapanul meu, Domnul Iisus Hristos, pentru care rabd si spre care nadajduiesc". Si a poruncit ighemonul ca sa-l inchida in pivnita legat.

A doua zi, ighemonul a mers in palatul imparatesc si a spus imparatilor despre Neofit: "Pe un tanar al unui crestin ieri legandu-l, l-am chinuit, pentru ca nu voieste sa se inchine zeilor; iar el nu are grija de chinuri, ci neincetat cheama pe Hristos al sau". Imparatul a poruncit sa-l arda de viu pe tanar si nu numai pe tanarul acela, ci si pe toti cei ce marturisesc pe Hristos. Si a iesit Deciu ighemonul din palat, iar cu dansul era si Uar fruntasul, mergand la locul ce se chema plimbarea lui Hercule. Acolo au pus chipurile imparatilor si a poruncit Deciu sa aduca inaintea sa din temnita pe tanarul Neofit; deci, adus fiind sfantul, a zis catre dansul ighemonul: "Neofite, apropie-te si jertfeste zeului Hercule si vei fi de toti zeii bine primit, cum si imparatilor si noua". Iar sfantul a zis: "Eu ma rog Dumnezeului meu Iisus Hristos, ca sa ma aflu Aceluia bine primit si iubit".

Apoi, prin porunca chinuitorului, a aprins cuptor spre arderea Sfantului Neofit, pe care aruncandu-l intr-insul, au astupat gura cuptorului trei zile si trei nopti, ca adica nici oasele ucenicului sa nu ramana, iar Sfantul Mucenic Neofit racorindu-se in mijlocul focului prin roua cea dumnezeiasca, ca la un loc de odihna se veselea, cantand: Domnul ma paste, nimic nu-mi va lipsi. In locul pasunii, acolo m-a salasluit. El acolo nu s-a vatamat, precum alta data si cei trei tineri, care au fost aruncati in cuptorul Babilonului.

Dupa acele trei zile, slujitorii chinuitorului au mers sa destupe cuptorul si sa lepede cenusa, caci li se parea ca cuptorul este stins si mucenicul cu totul ars; dar destupandu-l, deodata a iesit o vapaie mare din cuptor si a ars multime de pagani, care venisera acolo. Iar sfantul cu glas mare a strigat: "Bine esti cuvantat, Doamne, Dumnezeul meu, care m-ai pazit intreg si nebiruit in chinuri, care m-ai izbavit de mestesugirile chinuitorilor si focul in roua mi-ai prefacut, apoi ai ars cu vapaia pe cei vrednici de vapaia cea nestinsa in veci; deci ma rog Tie, Stapane, sa nu ma rusinezi pe mine, robul Tau, pana la sfarsit, pana ce voi savarsi nevointa mea cu ajutorul Tau".

Atunci a iesit sfantul din cuptor intreg, neavand nici o vatamare de foc si l-au prins pe el paganii slujitori, care scapasera de arderea focului, mirandu-se ei de o minune ca aceea; ticalosii o numeau vrajitorie, singuri fiind plini de vrajile diavolesti, pentru ca ii orbise rautatea lor si nu puteau sa cunoasca puterea lui Hristos. Dupa aceasta au osandit pe sfantul la mancarea fiarelor, pregatind chiar si privelistea si, legand pe sfantul de un par, au slobozit asupra-i un urs, iar acela racnind, mergea la sfantul si apropiindu-se, a stat, dar cautand la dansul, indata s-a intors la locul sau; deci, s-a mirat de aceasta ighemonul si toti cei ce venisera la priveliste. Apoi slobozira o ursoaica, care numai de doua ori in an era adusa la priveliste, de vreme ce era foarte cumplita si ucidea pe multi; aceea alergand, s-a inchinat la picioarele sfantului, cinstind pe placutul lui Dumnezeu, si s-a dus la locul ei.

Astfel savarsindu-se privelistea aceea, pastorii adusesera la ighemon un leu foarte mare si salbatic, despre care ziceau: "L-am prins in pustie de cinci zile si nu i-am dat hrana deloc". Iar ighemonul, bucurandu-se, a poruncit sa aduca pe leul acela inauntrul privelistii, unde sfantul mucenic sta legat gol. Si toti se mirau de acel leu, caci era foarte mare si fioros.

Alergand leul la sfantul, a stat si l-a privit, si plecandu-si capul, scotea lacrimi din ochi si lingea picioarele sfantului, pentru ca acela era leul pe care Sfantul Neofit aflandu-l la Muntele Olimpului, in pestera cea de piatra, l-a trimis aiurea, iar el s-a salasluit chiar in pestera aceluia. Deci, cunoscandu-l sfantul, i-a poruncit sa se duca in pestera sa cea dintai in Olimp, pe care o lasase sfantul, poruncindu-i sa nu vatame neam de om niciodata; iar leul inchinandu-se mucenicului, s-a dus racnind infricosat si a sfaramat usile privelistii, apoi a trecut degraba prin popor, incat toti se repezeau la fuga, temandu-se de groaza fiarei; dar leul, nevatamand pe nimeni, a fugit in pustie, la locul cel dintai, dupa porunca sfantului.

Muncitorul, umplandu-se de frica si de spaima si nestiind ce sa mai faca, a poruncit ostasului sa strapunga cu tepi de fier tot trupul mucenicului, pana cand ii va iesi duhul; si vazand ca dupa toata dureroasa strapungere sfantul nu a murit, ci sta cu vitejie si fara frica, un barbar care sta acolo, fiind cu chip ca de fiara si rau la obicei, acela avand in maini o sulita, s-a repezit la sfantul, l-a lovit cu sulita in piept si l-a strapuns. Astfel Sfantul Mucenic Neofit, ca un miel fiind injunghiat, si-a dat sufletul sau in mainile Domnului, in 21 de zile ale lunii ianuarie, vietuind de la nasterea sa 15 ani si patru luni; iar acum mostenind viata cea fara de sfarsit, slaveste pe izvorul vietii, Hristos Dumnezeu, Cel impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh slavit, in veci. Amin.

Sfintii Mucenici Valerian, Candid, Achila si Evghenie, care au patimit in Trapezunt

(21 ianuarie)

Acesti sfinti si buni biruitori mucenici au patimit in timpul imparatiei lui Diocletian si Maximian, din partea lui Lisie. Mai intai au fost prinsi cei trei: Valerian, Candid si Achila, in Muntii Trapezuntului. Prigonirea cumplita stand asupra-le, si-au lasat casele si averile lor, cum si toata lumea cea desarta, si iesind in munti, rataceau, voind mai bine sa locuiasca cu fiarele, decat cu cei de Dumnezeu uriti si inchinatori la idoli. Si dupa ce au prins pe acesti trei, in tara Laziei, intr-o cetatuie ce se numea Pina, paganii i-au trimis in surghiun, intr-o temnita stramta, ce era acolo. Apoi, dupa o vreme, i-au adus la Trapezunt si i-au pus inaintea lui Lisie. Acolo fiind intrebati despre credinta lui Hristos, si silindu-i la jertfa idoleasca, dupa ce sfintii nu s-au supus, mai intai dezbracandu-i, i-au batut cu vine; apoi i-au spanzurat si cu unghii de fier i-au strujit, si cu faclii aprinse i-au ars. Dar dumnezeiasca putere intarea pe sfintii rabdatori de chinuri, si nevazut le ajuta lor in chinuri si pe chinuitori atat de mult i-au infricosat, incat au cazut cu fetele la pamant, ca mortii; iar Lisie, vazand acestea, s-a spaimantat si a poruncit sa-i duca in temnita.

Nu dupa multe zile a prins si pe Sfantul Evghenie, si foarte tare l-au batut pentru marturisirea lui Iisus Hristos. Apoi, mergand Lisie in capistea idoleasca, a fost dus si Evghenie mucenicul, care intrand inauntru si rugandu-se lui Dumnezeu, indata au cazut idolii si ca praful s-au sfaramat; apoi, dupa porunca tiranului, legandu-l slujitorii cu franghie de maini si de picioare pe Sfantul Evghenie si intinzandu-l la pamant, l-au batut mult cu bete groase; dupa aceea, spanzurandu-l gol, cu unghii de fier i-au strujit trupul si cu faclii l-au ars, apoi cu otet tare, amestecat cu sare, i-au udat ranile lui. Dupa aceea, pe toti acesti patru sfinti mucenici i-au aruncat intr-un cuptor infocat, din care iesind fara vatamare, prin taiere de sabie s-au sfarsit; si astfel si-au sfarsit sfintii marturisirea lor.

Viata si patimirea Sfintei fecioare si mucenite Agnia (21 ianuarie)

Sfanta Mucenita Agnia s-a nascut in Roma cea veche, din parinti crestini, si a fost crescuta de dansii intru buna credinta; iar in anul al treisprezecelea al vietii sale, prin moartea cea vremelnica a scapat de aici si viata cea nesfarsita a aflat-o; deci pe singur Datatorul de viata L-a iubit si de Acela din tinerete s-a lipit. Tanara era cu anii, dar batrana cu intelegerea cea desavarsita, tanara cu trupul, iar in sufletul ei era intelepciunea caruntetelor; era frumoasa la fata, dar mai frumoasa cu credinta. Aceasta cu dragostea dulcelui ei Iisus, Celui ce S-a nascut din curata Fecioara, ranindu-se, fecioria sa a logodit-o Lui si afara de El pe nimeni altul n-a voit sa-L aiba siesi logodnic.

Fiind de bun neam si prea frumoasa, prin frumusetea sa a atras la sine ochii si inima oarecarui tanar, care era fiul lui Simfronie, eparhul cetatii; incat cand se intorcea de la scoala fecioarelor, vazand-o acela, indata s-a robit spre dragostea ei; si degraba intreband si afland casa parintilor ei, multe daruri a inceput a-i trimite ei si multe ii fagaduia, voind sa-i fie mireasa si sa se u-neasca cu dansul prin nunta. Iar Sfanta Agnia toate darurile acelea le lepada ca pe niste gunoaie, intru nimic socotindu-le si spunand ca ea este logodita Mirelui Celui mai bun, de la Care are darurile cele inalte si mai scumpe si Aceluia mireasa fiind, nu poate sa-l lase pe El si sa-si schimbe dragostea si credinta ei.

Dar tanarul, din zi in zi cu mai mare dragoste se apropia de dansa si se zicea despre el ca este mai cinstit si mai bogat decat alti tineri de bun neam; dar socotind ca fecioara mai mari daruri voieste de la dansul, i-a trimis mai multe si mai scumpe decat cele dintai, adica pietre si margaritare, podoabe si haine de mult pret; si el insusi le-a adus la dansa, rugand-o pe de o parte singur, iar pe de alta prin cunoscuti, prieteni si vecini, ca pe nimeni mai mult decat pe el sa nu cinsteasca, stiindu-i numele cel bun al sau, bogatiile, casele si mostenirile carora ea poate sa fie stapana, de va voi sa se logodeasca cu el.

Atunci, pe fata a inceput a-i grai lui sfanta: "Du-te de la mine aprinzatorule al vapaii pacatului, patimasule neiubitor al curatiei si mancarea cea pregatita mortii celei vesnice; departeaza-te de la mine, de vreme ce te-a intrecut pe tine alt iubitor al meu, care fara de asemanare mai mari frumuseti mi-a daruit si cu inelul credintei Sale m-a logodit, dar tu nici cu neamul, nici cu dragostea nu poti sa te asemeni Lui.

Acela a pus pe mine podoaba cea scumpa a infrumusetarii celei duhovnicesti, dreapta mea si grumazul meu le-a inveselit cu pietre de mai mult pret, a pus in urechile mele cercei de margaritare fara de pret si m-a incins cu margaritare de lumina stralucitoare. El a pus semn in fata mea, ca astfel pe nici un iubitor sa nu-l voiesc decat pe El. M-a imbracat cu haina tesuta cu aur si cu nenumarate podoabe m-a infrumusetat, si aratandu-mi si o comoara fara de pret, a fagaduit ca sa mi-o dea mie, de voi pazi credinta catre El; deci nu pot sa caut spre altcineva, ca sa nu necinstesc pe iubitul meu cel dintai, nici nu pot sa-L las pe Acela cu care, prin legatura dragostei tare sant legata, al Carui bun neam este mai inalt, puterea mai mare, podoaba mai frumoasa, dragostea mai dulce, tot dorul covarsind, Cel care a pregatit mie acum camara, al Carui glas este dulce.

Acum a plecat din gura Lui lapte si miere, acum cu bratele Sale cele curate m-a cuprins pe mine, inima Lui cu inima mea acum S-a unit si sangele Lui a infrumusetat fata mea, Cel a Carui Maica este o Fecioara nenuntita, Caruia ingerii Ii slujesc si soarele si luna de frumusetea Lui se minuneaza, care prin porunca Lui mortii inviaza, prin atingerea Lui bolnavii se tamaduiesc si ale Carui bogatii niciodata nu se imputineaza si vistieriile nu-L ispitesc. Aceluia Unul ii pazesc credinta si Lui cu toata osardia ma incredintez; si cand Il am pe Acela tovaras, fecioara raman, iubindu-L, fara prihana sant, si atingandu-ma de El, curata raman; nici nu voiesc sa fac dupa nunta fii, ci ma duc unde nu este durere si roadele bune in toate zilele se inmultesc".

Auzind acestea nebunul de tanar, mai mult s-a cuprins cu nesatioasa dragoste catre dansa si bolind cu inima, din ranirea de dragoste a cazut in grea boala de jale si de mahnire; deci, pe pat zacand si din adancul inimii cu greu suspinand, si-a aratat la doctori rana inimii sale. Iar tatal lui, cand a auzit acestea, cercetand pricina bolii, indata a trimis la fecioara si la parintii ei, dorind sa o logodeasca ca mireasa fiului lor. Iar ea s-a lepadat ca si intai, zicand: "Nicidecum nu ma voi lepada de Cel mai inainte logodnic al meu".

Dar eparhul cu manie intreba cu dinadinsul: cine este cel ce voieste sa se asemene cu fiul sau si sa-mi defaimeze casa? Atunci cineva din cei ce stateau de fata i-a spus ca Agnia este din tinerete crestina si de vrajile crestinesti atata este inselata, incat pe Hristos, pe care crestinii Il au ca Dumnezeu, Il socoteste ca ii este ca si logodnic. Acestea auzindu-le eparhul, s-a bucurat, de vreme ce putea, fiind judecator, ca pe cea nevinovata de pedeapsa sa o judece pentru necinstirea zeilor sai si nadajduia ca, cu puterea sa, sa o sileasca spre insotirea cu fiul lui.

Drept aceea, indata trimitandu-si slugile, a adus-o inaintea judecatii sale paganesti. Unde mai intai cu momiri, apoi cu ingroziri se ispitea si se nevoia sa o intoarca de la Hristos si de la fecioria cea fagaduita Lui. Insa fecioara lui Hristos nici de momire nu se insela, nici de ingrozire nu se infricosa; ci, fiind imbarbatata cu mintea, de cel ce o infricosa si de cel ce o momea isi batea joc.

Vazand Sofronie eparhul o barbatie ca aceea a fecioarei, spre parintii ei s-a intors si cu ei despre logodnic a vorbit foarte mult. Dar de vreme ce erau de bun neam, necutezand ca sa le faca lor silire, ii sfatuia ca cu adevarat sa indemne pe fiica lor spre nunta; dar ei se lepadau, zicand: "Noi, o! eparhule, nu putem a o indemna, caci precum din copilaria ei ii stim gandul, aceasta niciodata nu o vom face, nici de la scopul sau candva nu se va intoarce". Atunci eparhul iarasi punand inainte pe fecioara la judecata si multe vorbindu-i despre dragostea trupeasca si de insotire, cand a parasit tot cuvantul cel amagitor si momitor, la sfarsit a zis: "Din doua una sa-ti alegi tie: sau sa te unesti cu nunta fiului meu, sau zeitei Vesta, daca doresti fecioria sa-ti pastrezi, intru vesnica slujba sa te dai; caci niste fecioare ca acestea ii trebuiesc ei".

La aceste cuvinte ale aceluia, fericita Agnia a raspuns: "Daca pe fiul tau, care este razvratit de nebuna pofta, dar ca om are minte si poate vedea, umbla si gusta bunatatile lumii acesteia, eu insa nu pot, pentru Hristos al meu, nici macar a cauta spre dansul, apoi cum as putea sa cinstesc pe idolul cel surd, mut, neinsufletit si nepriceput? Si, ca sa nu fac strambatate Atotputernicului Dumnezeu, capul meu nu-l voi pleca la piatra cea nesimtita, stiind cu incredintare ca nu este alt Dumnezeu afara de Acela Care a facut cerul si pamantul, prin Fiul Sau, Domnul nostru Iisus Hristos, Care pentru noi S-a intrupat si a treia zi a inviat; Care acum la ceruri imparateste cu imparatie fara de sfarsit. Acestuia eu ii slujesc si ma inchin ca unui Dumnezeu adevarat si viu. Iar pe zeita ta cea mincinoasa si pe necuratii vostri zei ii blestem".

Acestea auzindu-le eparhul Sofronie, i-a zis: "Iti crut tineretile tale si hulele pe care le-ai zis contra zeilor nostri le iert tie, ca te vad ca nu ai intelegere desavarsita; deci, cruta-te si tu singura pe tine si nu mania pe zei".

Iar Sfanta Agnia a zis: "Pentru ce tineretile mele ca nedesavarsite si nepricepute le socotesti; ce ti se pare ca-mi trebuie vreo mila de la tine? Deci, sa stii ca credinta se pastreaza nu in ani si in varsta trupului, ci intru intelegere, caci Dumnezeu Atotputernicul lauda mai mult mintea decat anii si binevoieste intelegerea mai mult decat anii. Iar zeii tai, intru a carora urgisire nu doresti a fi eu, lasa-i ca singuri sa se manie asupra mea, singuri sa-mi graiasca si sa-mi porunceasca, ca sa-i cinstesc si sa ma inchin lor". Zis-a eparhul: "Una din doua sa-ti alegi: sau cu alte fecioare, spre lauda casei tale, sa jertfesti zeitei Vesta, sau sa mergi in casa de desfranare spre vesnica ocara a numelui tau, la femei fara de rusine".

Atunci Sfanta Agnia cu indrazneala a raspuns: "De-ai fi stiut cine este Dumnezeul meu, n-ai fi grait unele ca acestea; iar eu vad puterea Dumnezeului meu Iisus Hristos si intru nimic socotesc ingrozirile tale, nadajduind cu neindoire ca nici zeilor tai nu voi jerfi si nici fecioria mea cea curata nu se va intina; pentru ca am pazitor al trupului meu pe ingerul lui Dumnezeu si pe Domnul meu Iisus Hristos, Unul nascut Fiul lui Dumnezeu, pe care tu nu-L stii inca; Acela imi este zid nesurpat, strajer neadormit si aparator neincetat; iar nu ca zeii tai, care sant de arama, din care mai bine se fac caldari pentru trebuinte omenesti, sau de pietre, care se astern pe drum; iar Dumnezeu nu in piatra locuieste, ci scaunul Lui este cerul, nu in arama sau in oricare alta materie scumpa, ci intru imparatia cea de sus, unde de toata zidirea este laudat si inchinat. Iar tu cu cei asemenea tie, de nu te vei intoarce de la inchinarea de idoli la adevaratul Dumnezeu, apoi impreuna cu zeii tai, care in foc se varsa si in foc se toarna, in focul cel vesnic te vei chinui".

Atunci eparhul, maniindu-se foarte tare, a poruncit sa dezbrace pe sfanta si s-o duca goala in casa de desfranare, iar crainicul striga astfel: "Agnia, rau credincioasa fecioara, care a hulit pe zei ca o desfranata, se da in casa de desfranare". Si fiind dezgolita sfanta fecioara spre batjocura, Dumnezeu nelasand pe aceea care nadajduia spre El, nici lasand sa fie rusinata si batjocorita mireasa Sa, indata a facut sa creasca perii capului ei atat de mari, incat tot trupul ei cu totul l-a acoperit, ca o haina prea frumoasa, incat nimeni nu putea sa-i vada goliciunea ei.

Apoi, intrand in casa cea de pacat, a vazut pe ingerul lui Dumnezeu, pe pazitorul cel gata al fecioriei sale, care atat de mult a luminat-o pe ea cu o negraita lumina, incat pentru marirea slavei, nu puteau sa caute la dansa ochii celor fara de rusine si necurati; pentru ca stralucea camara aceea ca soarele, cand straluceste intru puterea sa; si cu cat incerca cineva cu mai iscoditori ochi sa caute la dansa, cu atat se intunecau ochii lui de chipul cel nevazut; iar cand a inceput a se ruga fecioara, a vazut inaintea sa o haina alba, tesuta nu de maini omenesti, ci de maini ingeresti, cu care imbracandu-se si vazand-o potrivita staturii sale, a zis: "Multumesc Tie, Doamne al meu, Iisuse Hristoase, ca randuindu-ma in randul roabelor Tale, aceasta haina mi-ai daruit mie".

Atunci casa pacatului era ca o casa de rugaciune si locul petrecerilor diavolesti se facuse salasluire a casei lui Dumnezeu, desfranarea cea necurata s-a facut camara frumoasa, unde mireasa lui Hristos, cu ingerul ce i se aratase ei, lauda si canta pe Dumnezeu. Si veneau multi razvratiti cu mintea si aprinsi cu pofta; dar temandu-se de slava aceea ce inconjura pe fecioara si cunoscand dumnezeiasca putere ce apara fecioria ei, se intelepteau si inchinandu-se, ieseau de acolo.

Apoi, insusi tanarul acela, incepatorul raului, a venit cu prietenii sai, plin de patima desfranarii, vrand sa faca sila sfintei fecioare si vazand ca cei care intrasera si iesisera mai inainte de dansul nimic au sporit, ii batjocorea, numindu-i neputiinciosi si misei; deci, a intrat singur cu indrazneala, in camara in care se ruga sfanta, si vazand cereasca stralucire, n-a dat cinste slavei Domnului, ci fara de rusine, s-a repezit la mireasa lui Hristos; si mai inainte de a se atinge el cu mana de dansa, indata a navalit asupra lui diavolul, si aruncidu-l tare la pamant, l-a sugrumat si l-a lasat fara de suflet. Iar tinerii cei ce venisera cu dansul, vazand ca el zaboveste mult acolo, socoteau ca el savarseste lucrul pacatului; unul din cei mai iubiti prieteni ai lui vrand sa-l laude, a intrat acolo, dar gasindu-l fara suflet, a inceput a striga cu mare glas: "Barbati romani, ajutor! Iata, fermecatoarea aceasta cu vrajile sale a omorat pe fiul eparhului".

Alergand indata multime de popor si vazand ceea ce se facuse, unii o numeau fermecatoare, altii nevinovata; insa tatal celui mort, auzind de aceasta, a mers degraba in popor si vazand pe fiul sau zacand fara de suflet, cu tanguire a zis catre dansa: "O! fara de omenie si mai rea decat toate femeile, pentru ce ai omorat pe fiul meu? Au n-ai putut cu altul oarecare sa-ti arati puterea mestesugul vrajilor tale? Vai, mie, ce-ai facut? Spune-mi cum l-ai ucis pe el?"

Sfanta, cu blandete, i-a raspuns: "Acela a carui voie poftea s-o implineasca fiul tau, adica cel din inceput vrajmas al neamului omenesc, care are putere asupra desfranatilor si netematorilor de Dumnezeu si mai ales asupra batjocoririlor de fecioare, acela l-a ucis pe el; pentru ca toti cei care mai inainte de el au intrat sant vii si sanatosi, de vreme ce au dat cinste Dumnezeului tuturor, Cel ce a trimis pe ingerul Sau sa ma imbrace in aceasta haina a milostivirii si sa-mi pazeasca intreaga fecioria mea, cea din scutece fagaduita lui Hristos. Deci, vazand toti luminarea cea ingereasca, se inchinau si ieseau fara vatamare, iar fiul tau fiind fara rusine si vrand sa se atinga de mine, indata l-a dat pe el ingerul cel dumnezeiesc satanei, spre aceasta amara si necinstita moarte, pe care o vezi. Si iata, nu cu ale mele farmece, precum tie ti se pare, ci cu puterea si cu porunca ingerului lui Dumnezeu este omorat".

Eparhul a zis catre dansa: "Ca sa ma incredintez ca nu cu farmece ai facut-o, roaga pe ingerul tau ca sa invieze pe fiul meu". Raspuns-a sfanta: "Desi santeti nevrednici in necredinta voastra de o minune ca aceasta, dar pentru ca a venit ceasul ca puterea Domnului meu Iisus Hristos sa fie aratata si preamarita, iesiti toti de aici ca sa fac obisnuitele rugaciuni Dumnezeului meu".

Deci, cand se ruga cu fata la pamant, plangand, atunci ingerul Domnului aratandu-se, a ridicat-o pe ea si a inviat pe tanarul cel mort. Iesind afara, a inceput a striga cu glas mare: "Unul este Dumnezeu in cer si pe pamant si pe mare, Dumnezeul crestinesc si alti zei nimic nu sant, fara numai inselaciune a ratacirii, aducand si lor si altora pierzanie vesnica". Acestea auzindu-le si vazandu-le multi din popor, au crezut in acea zi 160 de oameni si, mergand, s-au botezat. Dar acestora, putin mai pe urma, necredinciosii le-au taiat capetele, impreuna cu al tanarului celui inviat.

Pentru o minune ca aceasta s-au tulburat slujitorii idolilor si vrajitorii, apoi facand gilceava si tulburare mare in popor, strigau catre judecator: "Scoate in mijlocul nostru pe vrajitoare, ucide pe fermecatoarea aceasta, care nu numai trupul ucide, ci si sufletele si inimile barbatesti". Sofronie, vazand o minune ca aceasta, era intru nepricepere si voia sa elibereze pe sfanta, insa se temea de rascularea asupra lui a slujitorilor idolilor. Si ca sa nu fie izgonit din patrie, a lasat pe omul sau, cel cu numele Aspazie, pentru impacarea tulburarii poporului, iar el singur s-a dus mahnit, caci n-a putut ca pe sfanta fecioara, dupa invierea fiului sau, s-o libereze.

Aspazie, luand puterea, a poruncit ca in mijlocul cetatii sa faca un foc si sa arunce pe Sfanta Agnia spre ardere. Si fiind aruncata sfanta, indata s-a despartit vapaia in doua parti, facandu-i in mijloc loc si racoare, iar asupra celor ce stateau imprejur, focul se intindea si-i ardea. Popoul vazand pe fecioara nearsa, socotea ca aceea nu are putere dumnezeiasca, ci vraja.

Deci, intartandu-se gilceava, cu glasuri de hula strigau tare. Sfanta mucenita in mijlocul focului, ridicandu-si mainile in sus se ruga: "Slava Tie Atotputernice, de toti inchinat si slavite Parinte al Domnului nostru Iisus Hristos, prin Care m-ai izbavit de mainile oamenilor celor necurati si de spurcaciune ai pazit sufletul si trupul meu curat. Iata si acum cu cereasca roua a Sfantului Duh se racoreste mie locul acesta, vapaile se despart si toata puterea focului se duce asupra slujitorilor celor care se sarguiesc sa ma arda. Bine Te cuvantez, Dumnezeule, Cel Prealaudat, caci in mijlocul vapaii, fara temere imi dai cale spre Tine, aceasta, care acum o cred si o vad. De aceea, ce am nadajduit, aceea am primit si dorirea mi-am castigat. Acum pe Tine Te marturisesc cu inima, pe Tine cu toata dorirea Te-am dorit; iata, la Tine merg, Dumnezeul Cel viu si adevarat, Care cu Domnul nostru Iisus Hristos, Fiul Tau, si cu Sfantul Duh, locuiesti si imparatesti in toti vecii. Amin".

Savarsindu-si rugaciunea si focul stingandu-se, Aspazie, nesuferind tulburarea poporului, a poruncit sa infiga sabia in grumazii sfintei. Si astfel Mucenica lui Hristos Agnia, rosindu-se cu sangele sau, s-a dus la nunta Mirelui Celui fara de moarte. Iar parintii ei, luand cu bucurie cinstitul trup al Sfintei Agnia, fiica lor, l-au dus la un sat al lor, nu departe de cetate, pe calea ce se numea Nomentana, unde multi din credinciosi se adunau la rugaciune, mai ales noaptea, de frica necredinciosilor, care si acolo si pe cale pandind, mare rautate faceau.

Odata navalind fara de veste, pe multi i-au ranit, aruncand cu pietre si pe toti i-au gonit si numai o fecioara a ramas, anume Emerentiana, care era de o varsta cu Sfanta Agnia. Aceea umplandu-se de indrazneala, ocara pe talhari, zicandu-le: "Pentru ce, impietritilor, ucideti cu pietre pe oamenii cei nevinovati? Ce pricina ati aflat intr-acestia care pe unul Dumnezeu lauda si voua multe bunatati va mijlocesc cu rugaciunile lor?" Iar ei, maniindu-se, au ucis-o cu pietre. Si astfel, rugandu-se la mormantul Sfintei Agnia, si-a dat duhul sau Domnului. Si indata s-a facut cutremur mare, fulgere si infricosate tunete si cea mai mare parte din ucigasi au cazut morti, ucisi de sus. Si intr-acea vreme cu indrazneala mai mult se facea rau credinciosilor celor ce mergeau la mormantul mucenitei lui Hristos.

Parintii Sfintei Agnia, mergand noaptea cu prezbiterii, au spalat cinstitul trup al Sfintei Emerentiana, fiind sangerat, si l-au ingropat aproape de Sfanta Agnia. Iar ei neincetat erau la mormantul iubitei lor fiice, in toate noptile priveghind si plangand. Intr-o noapte au vazut o ceata de fecioare, mergand pe langa dansii, cu hainele tesute cu aur, frumos impodobite si cu slava cereasca luminate, iar in mijlocul lor au vazut pe sfanta lor fiica, Agnia, de asemenea stralucitoare, avand de-a dreapta sa un mielusel mai alb decat zapada. Aceea spunand catre prietenele sale sa stea si sa astepte putin, a zis catre parinti: "Nu ma plangeti pe mine ca pe o moarta, ci mai ales va bucurati cu mine, caci cu fecioarele acestea am luat luminoase locasuri si pe Cel pe Care L-am iubit cu toata inima pe pamant, cu Acela m-am unit acum in ceruri". Acestea zicand, s-a facut nevazuta.

Dupa multi ani, sosind imparatul Constantin cel Mare, fiica acestuia bolea cu trupul, cuprinsa fiind de bube de la cap pana la picioare si nu era loc neatins pe trupul ei, incat nici doctorii nu puteau sa-i ajute cu ceva. Si sfat bun luand, a mers noaptea la mormantul Sfintei Mucenite Agnia si acolo cu neindoita credinta rugandu-se cu lacrimi, a adormit si a vazut in vedenie pe Sfanta Agnia zicand catre dansa: "Indrazneste, Constantio, si crede in Domnul Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mantuitorul tau, prin care acum te tamaduiesti de ranile tale".

Desteptandu-se din somn Constantia, s-a simtit atat de sanatoasa, ca si cum niciodata n-ar fi bolit. Si intorcandu-se la palatul ei, a spus tatalui sau si fratilor, cum a tamaduit-o Sfanta Agnia si s-a facut bucurie mare in casa imparateasca, incat toata cetatea se bucura, slavind pe Dumnezeu de acea minune preaslavita; si multi mergand la mormantul sfintei mucenite, primeau multe tamaduiri.

Dupa aceea, Constantia, fiica imparatului, a rugat pe tatal ei sa zideasca o biserica in numele Sfintei Mucenite Agnia, la mormantul ei, unde randuindu-si viata, a petrecut in feciorie cu multe altele de neam bun si slavite fecioare, pana la sfarsitul ei. Si astfel s-a facut manastire de fecioare langa biserica fecioarei si miresei lui Hristos, Sfanta Agnia intru cinstea si lauda ei si intru slava lui Hristos, Dumnezeul nostru, Celui impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, slavit in veci. Amin.

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 608

Voteaza:

Cuv. Maxim Marturisitorul; Sf. Mucenici Evghenie, Neofit, Candid, Valerian si Achila 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE