Cuv.Pahomie cel Mare; Cuv.Ahilie, Episcopul Larisei

Cuviosul Pahomie cel Mare

Cuviosul parintele nostru Pahomie era de neam din partile Tebaidei Egiptului, nascut din parinti pagani, inchinatori de idoli, ca un crin iesit din maracini. Pe acesta, Domnul nostru Iisus Hristos l-a insemnat din copilarie pentru a Sa sfanta slujba, caci, Pahomie, fiind inca prunc, parintii lui ii dadeau sa guste din jertfele idolilor, dar el, gustandu-le, indata le varsa ca pe niste otrava vatamatoare de suflet, deoarece sufletul in care avea sa petreaca Dumnezeu, nu putea sa mistuie partea cea diavoleasca in pantecele lui de prunc.

Crescand el, parintii lui l-au dus odata la capistea idoleasca, care era langa raul Nilului si unde diavolul petrecea in idolul cel ce dadea raspunsuri la oamenii cei ce il intrebau, inseland astfel poporul care credea ca idolul lor zeu, vorbeste cu ei. Pahomie, mergand acolo, diavolul a tacut si idolul a ramas mut, iar popa idolesc se mira ca zeul lor a amutit si il ruga cu multe jertfe ca sa le vorbeasca, insa el nu putea sa graiasca nimic. Apoi, diavolul i-a descoperit taina aceea ca, din cauza venirii lui Pahomie, nu poate sa graiasca catre popor.

Deci, slujitorul, cautand spre prunc, a strigat cu glas tare, zicand: "Pentru ce ati adus aici pe vrajmasul zeilor nostri? Scoateti-l indata afara de aici!" Parintii lui Pahomie s-au mahnit pentru aceasta, mirandu-se si zicand intre ei: "Ce o sa fie pruncul acesta, ca din jertfa nu poate sa guste nimic, de vreme ce indata ce gusta, o si varsa?" Si ei, nepricepand aceasta, au tacut. Dupa aceea l-au dat la invatatura cartii egiptene si la filosofia cea veche.

In acea vreme, imparatand Constantin cel Mare, a dat porunca sa se adune oaste contra muncatorului Maxentie. Deci, comandantii imparatesti, ajungand pana in partile Egiptului, au luat cu sila in randuiala ostaseasca pe multi tineri, intre care era si tanarul Pahomie, fiind in varsta de douazeci de ani. Pornind cu ei intr-o corabie pe mare, au ajuns intr-o cetate crestineasca din Tebaida, care se numea Oxirinhos. Acolo tinerii erau tinuti sub straji, iar locuitorii cetatii, vazand pe acei tineri paziti cu straji si auzind cele despre ei, li s-a facut mila de dansii. Deci, dupa obiceiul iubirii de straini al crestinilor, le aduceau cele de trebuinta, adica indestulare de bucate si de bauturi, si-i mangaiau pe dansii in necaz. Pahomie se minuna vazand atat de mare dragoste care li se facea de cetatenii aceia. Deci, instiintindu-se de la cei ce erau cu dansul, ca crestinii sunt milostivi spre toti, dar mai ales spre crestini, intreba de numirea aceea, adica ce sunt crestinii, de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de crestini.

Atunci ei i-au spus lui: "Crestinii sunt oameni dreptcredinciosi, care cred in adevaratul Dumnezeu, care este in cer, Facatorul tuturor si Atottiitorul, in Unul Nascut Fiul Sau, Domnul Iisus Hristos si in Duhul Sfant. Sunt buni la obiceiuri si milostivi catre toti, facandu-le bine si dandu-le in dar toate cele de trebuinta, si pentru toate acestea, asteapta rasplatire de la Unul Dumnezeu". Tanarul Pahomie, auzind unele ca acestea, se minuna de credinta crestineasca, se lumina cu mintea, se aprindea cu inima in frica lui Dumnezeu si se bucura cu sufletul de auzirea numelui lui Hristos.

Deci, departindu-se putin de tovarasii sai si fiind singur, si-a intins mainile spre cer si a zis: "Doamne, Dumnezeul crestinilor, Cel ce ai facut cerul si pamantul, daca vei cauta spre smerenia mea si imi vei darui pocainta dumnezeirii Tale si ma vei izbavi de necazul acesta, iti voi sluji Tie in toate zilele vietii mele si voi vietui dupa poruncile Tale". Astfel rugandu-se, a pus in mintea sa neuitata pomenire a adevaratului Dumnezeu, pe Care Il cinstesc crestinii. Mergand de acolo cu ceilalti ostasi, se ferea cu dinadansul de toate lucrurile cele neplacute lui Dumnezeu. Daca i se intamplau lui vreodata ispite trupesti sau alte pofte lumesti, se intorcea cu totul de la dansele, aducandu-si aminte de rugaciunea aceea in care si-a fagaduit adevaratului Dumnezeu viata cea placuta Lui si s-a luminat la minte cu oarecare dar dumnezeiesc. Pentru aceasta el, din tanara varsta, iubea curatenia trupeasca si se silea a o pazi fara de prihana.

Dupa ce marele si dreptcredinciosul imparat Constantin a biruit pe vrajmasii sai prin credinta in Hristos, facandu-se pace in imparatia lui, a eliberat cetele ostasesti si astfel s-a dus fiecare intru ale sale. Atunci Pahomie, intorcandu-se in patria sa, a mers cu sarguinta in Tebaida cea de sus, in satul ce se numea Hinovoschia si, intrand in biserica crestineasca, a cerut Sfantul Botez. Deci, invatandu-se si deprinzandu-se cu sfanta credinta, a luat Sfantul Botez si s-a invrednicat impartasirii dumnezeiestilor Taine. Dupa ziua aceea, sosind noaptea, a vazut in vedenia visului pogorandu-se roua din cer si umplandu-i dreapta lui care, inchegandu-se, s-a facut ca mierea. Si a auzit un glas de sus, graind catre dansul: "O, Pahomie, intelege ceea ce vezi, ca acesta este semnul darului care ti se da tie de la Hristos Dumnezeu".

De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a ranit si mai mult cu dragostea lui Dumnezeu si, umilindu-se foarte mult, a dorit viata monahiceasca. Auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon, care vietuia intr-un loc pustiu, s-a dus la dansul si, ajungand la chilia lui, a batut in usa. Iar staretul, cautand prin fereastra, l-a intrebat: "Ce voiesti? Si pe cine cauti?" Pahomie i-a zis: "Dumnezeu m-a trimis la tine ca sa ma faci monah!" Grait-a lui staretul: "Nu poti sa fii monah, pentru ca cinul calugaresc nu este lucru mic; multi au venit aici si, nesuferind nevointa calugareasca, s-au intors inapoi". Pahomie i-a zis lui: "Nu toti oamenii au acelasi obicei; primeste-ma numai si vremea singura va arata de pot a suferi greutatea vietii calugaresti sau nu". Grait-a staretul: "Ti-am spus ca nu vei putea rabda; deci, sa te duci la altul intr-alt loc si sa te ispitesti multa vreme cu postire, iar dupa aceea vei veni la mine si te voi primi; pentru ca eu vietuiesc aici cu asprime si, intarindu-ma cu darul lui Hristos, nu mananc nimic, decat numai paine si sare; iar untdelemn si vin niciodata nu bag in gura. Eu petrec fara somn intru rugaciune si invatatura dumnezeiestilor cuvinte pana la miezul noptii, de multe ori chiar si toata noaptea".

Staretul graind acestea, nu se mandrea pentru infranarea sa, dar voia mai mult cu aceasta frica sa goneasca de la sine pe tanarul mirean. Pahomie, auzind unele ca acestea, si mai mult se aprinse dupa Hristos spre o viata ca aceea. Si zicea catre staret: "Cred lui Dumnezeu ca, cu sfantele tale rugaciuni, imi va da putere si rabdare si ma va povatui pe mine prin tine la viata cea aspra". Atunci Cuviosul Palamon, vazand osardia lui cea catre Dumnezeu si cunoscand in el chemarea lui Dumnezeu, i-a deschis usa si, primindu-l inauntru, l-a imbracat in schima monahala. Amandoi petreceau impreuna in postiri si in rugaciuni, ostenindu-se cu lucrul mainilor. Lucru lui era a toarce lana si a tese rase, nu pentru vreun castig oarecare ci, ca din osteneala mainilor sale, sa hraneasca pe saraci. Iar cand statea la rugaciunile cele de toata noaptea, daca il vedea candva staretul dormitand, il scotea afara din chilie si, umplandu-i o cosnita cu nisip, ii poruncea s-o duca in alt loc si acolo sa o verse; asa alunga somnul si isi ostenea trupul, pentru ca mintea sa-i fie desteapta la rugaciune.

Deci, staretul zicea catre ucenic: "Trezeste-te, fiule, si te desteapta, ca sa nu te ispiteasca vrajmasul; pentru ca in desert va fi osteneala noastra". Vazand Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie ascultator, infranat si sarguitor catre toate nevointele pustnicesti si sporind spre fapta cea imbunatatata, se bucura cu sufletul si slavea pe Dumnezeu. Sosind ziua prealuminata a Sfintelor Pasti, a zis staretul catre ucenic: "De vreme ce ziua aceasta este de praznic, si la toti crestinii aceasta zi a Invierii lui Hristos este zi de bucurie si de praznuire, deci, frate, sa gatesti si noua masa, ca, mancand, sa ne veselim pentru slava lui Dumnezeu". Vrand el indata cu osardie sa faca porunca, a luat putin untdelemn si a turnat in sare, punandu-l pe masa. Apropiindu-se staretul de masa si vazand in sare untdelemn, si-a lovit fruntea cu mana si a zis cu lacrimi: "Domnul meu S-a rastignit si a fost batjocorit si a suferit palmuire si eu sa mananc untdelemn?" Deci, n-a stat la masa sa manance, pana ce nu s-a luat sarea si untdelemnul si s-au pus altele.

Intr-una din zile a venit la dansii un frate si, vazand focul aprins, a zis lui Palamon si lui Pahomie: "Daca cineva dintre voi are credinta, sa se puna deasupra acestor carbuni si sa stea pe ei pana se va citi rugaciunea Domnului, adica: Tatal nostru." Cuviosul Palamon, cunoscand inaltarea mintii fratelui aceluia, l-a certat, zicandu-i: "Inceteaza, frate, cu acea mandra parere a ta si nu cauta lucru cel netrebnic, pentru ca te amagesti".

Atunci el, mandrindu-se, s-a suit de voie pe carbunii cei aprinsi si statea citind rugaciunea Domnului, si astfel a ramas nears; fiindca prin vointa lui Dumnezeu, diavolul, care ajuta celor mandri, il apara de arderea focului. Deci, pogorandu-se de pe foc nevatamat, mai mult se mandrea pentru sfantenia sa. Si, plecand de la dansii, ii ocara, zicandu-le: "Unde este credinta voastra?" Deci, sezand acel frate mandru in chilia sa, care nu era asa departe de Palamon, si vazandu-l diavolul inselat desavarsit cu inaltarea mintii, s-a inchipuit in femeie frumoasa, imbracata cu haina luminoasa si infrumusetata cu podoabe si, venind la el, a batut in usa chiliei. El, deschizand usa si vazand pe acea femeie, a intrebat-o de pricina venirii ei; iar diavolul cel in chip de femeie, i-a raspuns: "Fiind stramtorata de datornici pentru datorii si neavand cu ce sa le platesc, am fugit de la dansii, temandu-ma sa nu cad in mainile lor si sa-mi faca vreo rautate; deci ma rog tie, parinte, primeste-ma in ceasul acesta in chilia ta, ca sa ma ascund de cei ce ma gonesc, ca Dumnezeu m-a povatuit sa vin la tine, ca sa fiu pazita de cei ce ma cauta".

El, neputand sa socoteasca cele graite si neintelegand mestesugirile vrajmasului cu grosimea mintii sale, a primit in chilia sa pe aceea ce parea femeie. Atunci diavolul a pus in el ganduri de desfranare, l-a aprins cu pofta trupeasca, si acel mandru monah, fiind biruit de spurcatul gand, s-a invoit in inima sa la pacat. Deci, daca s-a apropiat de femeie, voind sa-si implineasca patima sa, indata diavolul l-a trantit de pamant si a pierit; iar el a zacut multa vreme la pamant ca un mort, mut si fara de glas. Dupa cateva zile, venindu-si in sine si cunoscandu-si nebunia sa, s-a dus la Sfantul Palamon, tanguindu-se si zicand: "Sa stii, parinte, ca eu singur sunt pricinuitorul pierzarii mele, deoarece nu te-am ascultat; deci, ma rog cuviosiei tale, ajuta ticalosiei mele cu sfintele tale rugaciuni, ca sa nu fiu pierdut de diavol pana in sfarsit".

Pe cand graia el acestea cu lacrimi, cuviosii parinti Palamon si Pahomie lacrimau si ei de mila pentru dansul. Dar, deodata s-a indracit monahul acela si a fugit din chilie si, fiind gonit de diavol, alerga prin munti si prin pustie; apoi, mergand la cetatea care se numea Panos, s-a aruncat in cuptorul baii si a ars acolo. Fericitul Pahomie, vazand si auzind aceasta, isi pazea cu dinadansul inima sa de gandurile de mandrie si isi indrepta viata in smerita cugetare si in blandete, aducandu-si aminte de cuvintele Domnului, care zice: Invatati-va de la Mine, ca sunt bland si smerit cu inima.

Muntele si pustia aceea in care vietuiau, erau pline de spini si, cand iesea Pahomie sa adune lemne, isi ranea picioarele, umbland descult prin spini, asemenea si mainile lui, fiind intepate de spini, se sangerau. El le rabda cu bucurie, aducandu-si aminte de piroanele Stapanului, cu care au fost pironite pe Cruce sfintele Lui maini si picioare. Lui ii placea sa se roage singur la un loc deosebit, si pentru aceasta adeseori iesea in pustie departe de chilie; si acolo isi intindea mainile in sus si se ruga lui Dumnezeu.

Odata, ducandu-se el cam departe de chilia sa si apropiindu-se de locul ce se numea Tovenisiot, a auzit in rugaciunea sa un glas de sus, graind catre dansul: "Pahomie, aici sa petreci si in locul acesta sa faci o manastire; pentru ca vor veni la tine multi din cei ce voiesc sa se mantuiasca. Pe aceia ii vei povatui in calugarie la viata cea imbunatatata, dupa felul si randuiala pe care indata o voi trimite tie". Fericitul Pahomie, minunandu-se de acest dumnezeiesc glas, i-a venit inainte ingerul in chipul randuielii celei mari a monahilor celor desavarsiti, adica in sfanta schima, si i-a dat in maini o tablita care avea scris pe dansa randuielile si canoanele vietii monahicesti si pustnicesti. Deci, intorcandu-se el cu bucurie la cuviosul sau staret, i-a spus toate cele vazute si auzite. Acela, crezand fara indoiala ca este lucrul si randuiala lui Dumnezeu, a preamarit bunatatea Domnului, care a aflat un chip ca acesta de mantuire omeneasca. Apoi, fericitul Pahomie a rugat pe Cuviosul Palamon sa mearga cu dansul, sa vada locul unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc si aratarea cea ingereasca.

Staretul, nevoind sa mahneasca pe ucenicul sau, pe care il avea ca pe un adevarat fiu dupa Dumnezeu, s-a dus cu dansul acolo si, zidind o chiliuta mica in acel loc, se bucura de dumnezeiasca cercetare. Apoi, dupa catava vreme, staretul a grait catre Pahomie: "O, fiule, deoarece vad darul cel daruit tie de la Dumnezeu, ca ai sa fii in locul acesta povatuitor multora, deci, sa petreci aici, iar eu ma voi intoarce la chilia mea; dar sa facem asezamant, ca sa nu ne despartim niciodata, ci sa ne cercetam unul pe altul, cat vom fi intre cei vii". Si astfel vietuia fiecare in chilia sa.

Adeseori fericitul Pahomie se ducea la Cuviosul Palamon, cercetandu-l si luand de la dansul binecuvantare si parinteasca invatatura. Dar nu multa vreme dupa aceea, Sfantul Palamon s-a imbolnavit de moarte din multa infranare; pentru ca uneori gusta putina paine, iar apa nu bea deloc; alteori, in loc de bucate, bea putina apa si paine nu gusta nicidecum. Deci, fratii care veneau spre cercetarea lui, il rugau sa-l sfatuiasca, ca sa dea macar putina odihna trupului sau bolnav si sa guste din bucate si din bautura, ca astfel sa nu slabeasca desavarsit. Iar el le raspundea: "Daca sfintii mucenici ai lui Hristos au rabdat cu tarie pana la sfarsit pentru Dumnezeu, in Care au crezut, unii taierea madularelor, altii taierea capetelor, iar altii arderea focului, apoi cum sa voiesc eu sa-mi pierd rabdarea cea putina, pe care m-am fagaduit s-o indur pentru Hristos?" Si asa pustnicul si infranatul cel adevarat, desi fiind in boala trupeasca, totusi nu si-a schimbat pustnicia sa, ci, pazind-o pana la sfarsit, s-a sfarsit pe mainile iubitului si duhovnicescului sau ucenic si fiu, fericitul Pahomie, si a trecut spre indulcirea vesnicelor bunatati, gatite lui de la Domnul nostru Iisus Hristos. Dupa aceea, Cuviosul Pahomie a ingropat cu cinste trupul duhovnicescului sau parinte si s-a intors la Tavenisiot in chilia sa, unde vietuia dupa Dumnezeu.

Dupa catava vreme, a venit la dansul Ioan, fratele lui cel mai mare dupa trup, care il cauta de multa vreme. Pentru ca, de cand Pahomie luase Sfantul Botez, nu s-a mai intors in casa la parintii si rudeniile sale, ci indata s-a dus in pustie; si-l cauta Ioan, fratele lui, pretutindeni, pentru ca si acela luase sfanta credinta si se botezase. Deci, vazandu-se unul cu altul, s-au bucurat si s-au sarutat si Ioan a inceput a vietui impreuna cu Pahomie si a urma vietii lui, petrecand amandoi in legea Domnului si invatandu-se ziua si noaptea. El nu se ingrijea de cele pamantesti, iar cele ce le avea din osteneala mainilor sale, le impartea la cei ce aveau trebuinta, neingrijindu-se pentru ziua de maine. Isi muncea trupul cu postiri, privegheri si alte feluri de osteneli, mangaindu-se cu nadejdea invierii si a fericirii ce va sa fie in ceruri.

Citind Vietile Sfintilor si luand aminte la ispravile acelora, singur se sarguia sa savarseasca unele ca acelea. Apoi, Cuviosul Pahomie, aducandu-si aminte de fagaduinta care de la Dumnezeu i se facuse lui, pentru fratii cei ce erau sa se adune la dansul spre mantuire, a inceput impreuna cu fratele sau, a zidi chilii. Deci, Pahomie voia sa faca mai mare cuprinsul manastirii; iar Ioan, invatand si cugetand pentru linistea si stramtorarea calugareasca, dorea sa fie mai mica ograda manastirii. Deci, suparandu-se, a zis catre Pahomie: "Inceteaza de a mari si a largi curtea manastirii pentru ca lucrul acesta este netrebnic".

Auzind Pahomie unele ca acestea s-a maniat asupra fratelui sau, ca nu cu intelegere l-a ocarat pe el. Insa, fiind bland, nu i-a zis nimic, cinstind pe fratele cel mai mare cu anii. Sosind noaptea, s-a inchis in chilia sa si a inceput a plange si intru rugaciune a se marturisi lui Dumnezeu, zicand: "Amar mie, ca intelegerea cea trupeasca este inca intru mine si umblu inca dupa trup, pentru ca dupa atata deprindere duhovniceasca, sunt stapanit inca de manie. Miluieste-ma, Dumnezeule, ca sa nu pier, pentru ca daca Tu nu ma vei intari pe mine cu darul Tau, atunci vrajmasul meu va afla in mine vreo parte din faptele sale si ma va face pe mine robul lui, ca pe un calcator al legilor Tale, caci scris este: Cel ce pazeste toata legea, dar numai intr-una greseste, pentru toate s-a facut vinovat. Cred Doamne, ca indurarile Tale cele multe imi vor ajuta mie, si ma voi invata a umbla in caile Sfintilor Tai Parinti, tinzand spre cele dinainte si uitand pe cele din urma; ca din veac sfintii Tai, ajutandu-se cu darul Tau, au rusinat pe vrajmas si foarte s-au preamarit. Iar eu cum voi invata, Doamne, pe cei care Te-ai fagaduit a-i chema la viata monahiceasca prin mine, daca nu voi birui mai inainte patimile mele, care prin trup imi stapanesc sufletul meu, si de nu voi pazi legea Ta fara de prihana? Cred Doamne, ca daca Tu imi vei da ajutor, voi face acelea care sunt placute inaintea ochilor Tai si-mi vei ierta toate pacatele mele".

Asa strigand fericitul catre Dumnezeu, a petrecut toata noaptea intru rugaciuni, asudand cu lacrimi, si din multa sudoare, fiind pe vremea secerisului, si in partile acelea fara de masura era zaduf mare, s-a facut sub picioarele lui o balta, pentru ca era obiceiul lui ca, stand la rugaciune, sa-si aiba mainile intinse in sus si nicidecum nu le lasa nici le strangea pana la sfarsitul rugaciunii; ci asa statea ca spanzurat pe Cruce. Astfel obosindu-si trupul sau, iar sufletul ridicandu-si spre gandirea de Dumnezeu, asuda foarte mult.

Nu dupa multa vreme, Ioan, fratele lui s-a mutat catre Domnul si el l-a ingropat, dupa obicei, cu psalmi si cu cantari, ingrijindu-se in toate zilele ca sa fie mai bun si mai liber de gandurile cele ce navaleau asupra lui, invatandu-se pururea in frica lui Dumnezeu, avand in minte pomenirea mortii, infricosata judecata si minunile cele vesnice, iar cu trupul ostenindu-se la zidirea manastirii. Diavolii vazand aceasta, au inceput a napadi la aratare asupra lui, scrasnind cu dintii si aducandu-i multe ispite. Iar el inarmandu-se cu pavaza credintei si cu rugaciuni, biruia asuprelile vrajmasului, avand totdeauna in gura cantarea de psalmi. Deci, rugandu-se el, diavolii de multe ori se sarguiau sa-i curme rugaciunea. Cand pleca genunchii ii aratau inaintea lui o groapa adanca si apa vajaind, ca sa se teama si sa nu-si plece genunchii la rugaciuni. Insa, sfantul nu se ingrijea de diavolestile naluciri si nu inceta a-si pleca genunchii la rugaciune.

Odata, umbland el, l-au inconjurat diavolii, urmandu-i si mergandu-i inainte ca unui boier, zicand unul catre altul: "Iata Domnul Pahomie, dati-i loc de cinste robului lui Dumnezeu!" Iar sfantul batjocorea nalucirile lor si-i socotea pe dansii ca pe niste caini ce latra. Stand in chilia sa la pravila cea de la miezul noptii, au navalit asupra lui multime de diavoli si au inceput a-i clatina chilia si a cutremura pamantul, vrand sa rastoarne zidirea din temelie si sa ucida pe Pahomie; dar el a inceput a canta: Dumnezeu este scaparea noastra, puterea si ajutorul intru necazurile cele ce ne-a aflat pe noi; pentru aceasta nu ne vom teme, cand se va tulbura pamantul. Atunci indata s-au stins diavolii ca fumul si s-a facut alinare si liniste. Insa aceia, fugind ca niste caini fara de rusine, iarasi s-au intors. Deci, dupa rugaciune, sezand sfantul la lucrul mainilor, i s-a aratat diavolul in chip de cocos mare, care canta inaintea lui foarte mult si se repezea spre fata lui; iar sfantul a suflat asupra lui si, insemnandu-se cu semnul Sfintei Cruci, l-a izgonit pe el de la dansul.

Altadata, adunandu-se multi diavoli, au legat o frunza de stejar cu o funie mare si lunga, si trageau de ea cu osteneala si cu ispitire, ca de o piatra mare, chiuind si strigand cu mare glas unul catre altul: "Trageti, trageti!" Aceasta o faceau vrand sa porneasca spre ras pe robul lui Dumnezeu; dar sfantul a gonit cu rugaciunea toata tabara diavoleasca.

De multe ori, cand sedea sfantul sa manance, diavolii, facandu-se in chip de femei frumoase, sedeau langa el si se atingeau de bucatele cele puse inainte. Iar cuviosul, inchizandu-si ochii cei trupesti ca sa nu vada nalucirile cele muieresti, isi ridica ochii mintii spre Hristos Dumnezeu; atunci nalucirile cele diavolesti fugeau; pentru ca nu puteau sa sporeasca ceva, de vreme ce era darul Domnului impreuna cu cuviosul, Cel ce a zis catre placutii Sai: Nu va temeti, Eu sunt cu voi pana la sfarsitul veacului.

Altadata, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli; pentru ca toata ziua, de dimineata pana seara, a fost batut de dansii si ca un mucenic a fost ranit de batai; insa n-a slabit, nici nu s-a deznadajduit de ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce Domnul nu paraseste in ispite pe robii Sai. Deci, a venit la dansul pentru cercetare, un oarecare monah batran cu numele Apolos; si indata a inceput Cuviosul Pahomie a-i spune cu de-amanuntul toate primejdiile si ispitele cele aduse asupra lui de diavoli. Apolos i-a grait lui: "Imbarbateaza-te si te intareste robule al Domnului, pentru ca stie diavolul ca de te-ar fi biruit pe tine, cel ce ne esti noua spre folos, si caruia toti, dupa puterea noastra, ne sarguim sa-ti urmam, apoi pe noi neputinciosii cu inlesnire ne va robi lui; pentru aceea asupra ta mai mult se inarmeaza. Deci, tu, o, parinte, avand ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici slabi in nevointe, ci rabda-le pe toate cu vitejie, ca ai sa dai raspuns lui Dumnezeu si pentru noi, biruindu-te de lenevire si dandu-ne noua chip de imputinare de suflet".

Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a intarit asupra vrajmasilor celor nevazuti si slavea pe Dumnezeu, ca i-a trimis pe un frate ca acela, care l-a mangaiat in necaz, si l-a pornit spre mai mare nevointa; deci, a rugat pe monahul acela, ca sa-l cerceteze pe el mai des si sa-l intareasca. Odata, acel fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a imbolnavit si, petrecand putine zile, s-a mutat catre Dumnezeu si a fost ingropat de Pahomie.

Cuviosul Pahomie avea atata indrazneala si credinta catre Dumnezeu, incat de multe ori calca peste balauri si peste scorpii, si ramanea nevatamat de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca sa-l treaca dincolo de rau. Crocodilii ascultau porunca lui si treceau degraba pe placutul lui Dumnezeu. Cuviosul, multumind lui Dumnezeu ca-l pazeste nevatamat de toate asuprelile vrajmasilor, se ruga Lui, zicand: "Bine esti cuvantat Doamne, ca n-ai trecut cu vederea smerenia mea, nici n-ai lasat neputinta mea, ca sa fie inselata de vrajmasul, ci singur m-ai intarit si ma intaresti pe mine, vazand nestiinta mea. Singur ma povatuiesti si ma inveti pe mine voia Ta cea sfanta, pentru ca eu sunt prost si neintelept; iar Tu m-ai inteleptit intru frica Ta".

Sfantul, vazand iarasi asuprelile diavolesti, ruga pe Dumnezeu ca un viteaz si nevoitor desavarsit, ca sa-i ia somnul, incat sa petreaca noaptea si ziua fara de somn - pe cat se poate -, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu pe cei potrivnici, dupa cele scrise: Nu ma voi intoarce, pana ce se vor sfarsi; ii voi necaji si nu vor putea sa stea; vor cadea sub picioarele mele, ca m-ai incins cu putere spre razboi. Deci, i s-a daruit lui cererea si vedea duhurile cele nevazute ca pe cele vazute si le gonea departe cu arma duhovniceasca a rugaciunilor. Rugaciunea cuviosului era ca sa se savarseasca intru el voia Domnului si sa nu se lipeasca de el nici un gand din grijile lumesti.

Dupa catava vreme, Cuviosul Pahomie, stand la rugaciune la miezul noptii, i s-a aratat ingerul Domnului in chipul cel dintai, zicandu-i: "Pahomie". Iar el a raspuns: "Ce este, Domnul meu?" Zis-a ingerul: "Voia Domnului este aceasta, ca sa-I slujesti Lui si pe neamul omenesc sa-l aduci la El". Ingerul Domnului, zicandu-i acestea de trei ori, s-a dus de la el. Iar Pahomie, multumind lui Dumnezeu de acea vedenie ce i se facuse si, luand incredintare, a inceput a primi pe cei ce veneau la el si voiau sa slujeasca lui Dumnezeu. Deci, dupa multa ispitire, le dadea chipul monahicesc, invatandu-i sa treaca cu vederea lumea si pe toate cele din lume. Astfel, el se dadea singur pilda cu pustnicia si cu smerenia vietii celei iubitoare de osteneala, desi nu mai era tanar, slujind celorlalti frati. Pentru ca el pregatea masa, el lucra gradinile, sapand, si adapand cu apa verdeturile, el slujea bolnavilor ziua si noaptea si era chiar si portar. El facea cu mainile sale toate lucrurile cele mai de pe urma si slujirile in manastire; indemnand pe toti sa petreaca intru chemarea lor, in psalmi si in alte carti; dar mai ales sa se invete din Sfanta Evanghelie. Numele fratilor care venisera la el de la inceput, erau acestea: Psentais, Suros si Psoe. Acestora le graia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i mult pe ei. Iar ei, privind la sfanta lui viata cea intocmai cu ingerii, se minunau, zicandu-si unul altuia: "Ne-am inselat, socotind ca sfintii sunt nascuti de fel sfinti, si nu se fac sfinti dupa a lor voie, si iarasi socotind ca pacatosii nu pot sa se intoarca la pocainta si sa se faca sfinti. Acum vedem darul lui Dumnezeu in sfantul acesta, parintele nostru Pahomie; caci s-a nascut din parinti pagani si necredinciosi, si a venit intru atat de buna credinta si placere de Dumnezeu, incat savarseste cu inlesnire toate poruncile lui Dumnezeu. Drept aceea ni s-a aratat si noua, ca si noi, de vom voi, putem sa-i urmam lui, precum a urmat si el sfintilor, care au fost mai inainte. Deci, sa murim impreuna cu el, ca sa si inviem cu el, ca ne duce drept la viata vesnica".

Deci, apropiindu-se ei de Sfantul Pahomie, i-au zis: "Pentru ce, parinte, singur te ostenesti atat de mult in lucrurile monahicesti? Porunceste-ne, ca sa lucram si noi". Sfantul le-a raspuns: "Jugul cel bun pe care l-am pus pe mine, nu-l voi lepada. Hristos ne-a adunat pe noi aici, ca sa ne ostenim impreuna pentru mantuire. El sa ne intareasca, pe mine si pe voi, in rabdare si osteneli. Iar cand Domnul nostru ne va aduna mai multi, atunci voi imi veti ajuta in slujbele manastiresti". Cuviosul Pahomie le-a scris lor randuieli pentru rugaciune, pentru lucrul mainilor si pentru somnul cel cu trezvie; pentru hrana si pentru haine, pentru toata buna randuiala manastireasca si pentru viata monahiceasca, precum s-a povatuit mai inainte de ingerul care i s-a aratat.

Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheama pe toti spre mantuire, s-au adunat la cuviosul si alti frati, intre care era Pecusie, Cornelie, Pavel, Pahomie, un altul, Ioan si altii care auzeau de viata lui cea folositoare, de invatatura cea de suflet mantuitoare a credintei celei drepte si de randuiala cea cu bune obiceiuri a manastirii. Astfel, numarul fratilor in putina vreme s-a inmultit, incat ei erau mai bine de o suta.

Iar cand, in vreo zi de praznic, se cadea ca toti impreuna sa se impartaseasca cu preacuratele, cerestile, nemuritoarele si de viata facatoarele dumnezeiesti Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie chema pe un preot din bisericile cele din satele de aproape si acesta savarsea dumnezeiasca slujba in manastirea lor si toti se impartaseau cu Trupul si Sangele lui Hristos.

Aceasta o facea, fiindca nu voia povatuitorul si cugetatorul cel smerit sa invredniceasca pe vreunul din ucenicii lui la randuiala preoteasca; ci zicea ca mai de folos este monahilor sa nu caute cinste si incepatorie, mai ales cei ce vietuiesc viata cea de obste, ca sa nu inceapa intre frati pentru unele pricini a se face zavistii, pizmuiri si neintocmiri; deoarece, daca cade in arie o scanteie mica de foc si nu se va stinge degraba, toata aria o arde, si rodurile cele adunate cu multa osteneala se pierd intr-un ceas. Astfel, cazand intre monahi gandul iubirii de stapanire si dorirea de randuiala preoteasca, de nu se va scoate degraba, toate ostenelile lor cele de multi ani si rodurile duhovnicesti le intoarce in nimic inaintea lui Dumnezeu.

Acestea le graia cuviosul, invatand pe frati smerenia; insa, daca venea la manastirea lui cineva din monahii cei sfintiti, voind sa petreaca cu dansii, il primea cu dragoste si-l cinstea ca pe un parinte; iar acela privind la viata cuviosului cea cu smerita cugetare si a celorlalti frati, se sarguia sa fie urmator smereniei si ostenelilor lor cele pustnicesti. Astfel, Sfantul Pahomie era spre toti foarte milostiv si iubitor. Ii era mila de cei batrani si neputinciosi cu trupul, stia a placea si celor tineri, avand multa purtare de grija pentru sufletele lor. Deci, numarul fratilor crescand in toate zilele mai mult, a ales pe unii dintre dansii, care puteau sa indrepteze cu ajutorul lui Dumnezeu si sa povatuiasca pe altii la fapta buna. Astfel, i-a pus pe acei frati peste alti frati, impartindu-i in mai multe manastiri; iar el singur, privind la toti ca un parinte si ingrijindu-se de ei, ii dadea fiecaruia pe cat putea sa poarte ascultarea si slujirea cea cuviincioasa in lucruri si in rugaciunile si pravila cea pustniceasca. Astfel se facea fratilor mare sporire de la Cuviosul Pahomie, povatuitorul cel de Dumnezeu inteleptit.

Dupa multi ani, auzind de dansul sora sa cea dupa trup, a venit la manastirea lui, voind sa vada pe fratele sau, ca si dansa primise credinta crestineasca. Iar el, afland de venirea ei, a trimis pe portar la dansa, zicandu-i: "Ai auzit de mine ca sunt viu; deci, du-te de aici si nu te mahni, ca nu m-ai vazut, nici tu pe mine, nici eu pe tine. Iar de vei voi sa urmezi vietii mele si sa aflam impreuna mila de la Domnul, atunci fratii mei iti vor zidi o chilie intr-un loc linistit, ca acolo bineplacand Domnului, sa te lepezi de lume; pentru ca nu este alta odihna mai buna pe pamant, decat aceea, de a face bine si a placea lui Dumnezeu. Domnul este puternic ca si pe alte fecioare si femei sa le mantuiasca prin tine, aducandu-le la o viata ca aceasta. Pentru aceea vei avea indoita rasplatire de la Dansul: una, pentru viata ta imbunatatata; iar alta, pentru povatuirea acelora". Auzind sora cuviosului, s-a umilit cu inima si a primit cu dragoste sfatul cel folositor al fratelui sau si, plangand, cerea sa fie povatuita pentru mantuire.

Atunci fericitul Pahomie a preamarit pe Dumnezeu, vazand osardia ei atat de mare; deci, a poruncit unor frati cucernici, ca la o parte de manastire, in partea cealalta de rau, sa-i faca o chilie si sa zideasca o manastire mica; si a imbracat-o in chipul monahicesc. Apoi, adunandu-se la dansa si alte fecioare si femei, le-a dat randuiala de viata monahiceasca si a incredintat manastirea aceea unui barbat duhovnicesc, batran si sfant cu numele Petru, care le cerceta adeseori si iconomisea toate cele pentru dansele.

Cuviosul parintele nostru Pahomie a luat de la Domnul si darul facerii de minuni; pentru ca a inceput cu darul lui Hristos a tamadui bolile si a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevarat pe un oarecare preot batran, cu numele Dionisie, econom al bisericii Tintirisiei. Acela cerceta adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea se ducea la dansul, pentru ca il iubea foarte mult, deoarece, acel Dionisie, era unul din cei ce au marturisit numele lui Iisus Hristos si a patimit pentru Dansul in vremea prigoanei ce fusese mai inainte.

O femeie oarecare vestita din cetatea Tintiriei, patimind curgerea sangelui de multi ani si, auzind de sfantenia cea mare a Cuviosului Pahomie, dorea sa-l vada; caci credea ca va capata tamaduire de boala sa prin sfantele lui rugaciuni. Ea, afland ca cuviosul nu vorbeste cu femeile, nici nu intra femei in manastirea lui, s-a dus la fericitul preot Dionisie, ca nu era tainuit acelei femei, ca parintele Dionisie cu Cuviosul Pahomie petreceau in mare prietenie intru Domnul si se cerceteaza unul pe altul, si l-a rugat acea femeie sa-l cheme cu dragoste in cetatea lor pe Cuviosul Pahomie. Dionisie a facut asa ca, trimitand rugaminte la cuviosul, l-a chemat in cetate si, intrand ei in sfanta biserica, femeia aceea bolnava s-a atins de poalele hainelor Cuviosului Pahomie, precum se spune si in Sfanta Evanghelie, si indata s-a tamaduit de curgerea sangelui si s-a facut sanatoasa. Deci, cazand la pamant, preamarea pe Dumnezeu cu glas mare si pe placutul Lui, pe Sfantul Pahomie, l-a fericit cu laude. Cuviosul Pahomie, cunoscand mestesugul lui Dionisie, a binecuvantat pe femeie si, dupa vorba cea iubita cu prietenul cel duhovnicesc, s-a intors la manastirea sa.

Dupa aceasta a venit de departe la manastire un om oarecare si a rugat pe cuvios sa tamaduiasca pe fiica sa, care patimea de duh necurat. Cuviosul a poruncit portarului sa spuna omului acela astfel: "Noi nu avem obicei sa vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haina oarecare a fiicei tale, ca s-o binecuvantam in numele Domnului si va vom trimite-o inapoi, deci, nadajduim spre Domnul ca se va tamadui fiica ta". Omul acela, alergand degraba, a adus haina fiicei sale si a dat-o sfantului.

Sfantul Pahomie, cautand cu iutime spre haina aceea, a zis: "Nu este aceasta haina ei". Iar tatal sau intarea, zicand: "Cu adevarat haina aceasta este a fiicei mele". Sfantul a grait catre dansul: "Si eu stiu ca fiica ta poarta haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru ca este fecioreasca, iar ea, zicand ca este fecioara si impodobandu-se cu cele fecioresti, si-a pierdut fecioria si petrece in necuratia desfranarii. Deci, am cunoscut ca haina aceasta este spurcata cu pacatul si pentru aceasta am zis ca nu este a ei, iar tu s-o sfatuiesti mai intai sa se lase de pacatul acela si sa se fagaduiasca ca de acum se va pazi curata inaintea lui Dumnezeu, si atunci Domnul ii va fi milostiv si o va tamadui de muncirea diavoleasca".

Tatal ei, auzind acestea, s-a umplut de mahnire si de manie asupra fiicei sale si, ducandu-se la dansa, a intrebat-o de este adevarat, si ea a spus tatalui sau cu adevarat pacatul ce facuse, si a fagaduit cu juramant ca nu-l va mai face. Apoi, tatal ei, intorcandu-se la cuviosul si spunandu-i cele ce auzise de la fiica sa, il ruga cu lacrimi sa se milostiveasca spre dansa. Deci, Cuviosul Pahomie, rugandu-se pentru cea indracita, i-a trimis putin untdelemn si dupa ce a luat ea cu credinta untdelemn si s-a uns cu el, indata a fugit diavolul de la dansa si s-a facut sanatoasa din ceasul acela.

Un alt om avea un fiu indracit cumplit; pentru ca cumplit era diavolul dintr-insul si nu putea omul acela sa aduca pe fiul sau la cuviosul, caci duhul cel necurat care era in el se impotrivea tare, nelasandu-l sa-l aduca la placutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om in manastire a cazut plangand la picioarele Sfantului Pahomie, si il ruga cu dinadansul sa se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui ce patimea de duh necurat si sa-l izbaveasca de muncirea diavoleasca. Cuviosul, facand rugaciune, i-a dat o paine din manastirea sa si i-a poruncit ca, la ceasul mancarii, sa puna acea paine inaintea fiului sau. Ducandu-se omul la casa sa cu painea si, sosind vremea mesei, a pus-o inaintea fiului sau; iar indracitul nu voia nici sa se atinga de ea, ci si-a implinit trebuinta in acea zi cu alta paine. Dupa o vreme, flamanzind el si cerand sa manance, tatal a sfaramat o parte din painea lui Pahomie in particele mici si le-a amestecat cu finice si astfel le-a pus inaintea fiului sau ca, necunoscand, sa manance. Iar duhul cel necurat ce era in acel tanar, cunoscand in finice paine data din mainile sfantului, a aruncat finicele la pamant. Deci, tatal n-a dat fiului sa manance mai multe zile, poruncind in acelasi timp sa nu-i dea nimic altceva sa manance decat painea adusa de la Sfantul Pahomie. Fiind silit de multa foame, a gustat din painea aceea si indata a fugit dracul din acel tanar.

Tatal, luand pe fiul sau sanatos, l-a dus in manastirea cuviosului, dand multumire si lauda lui Dumnezeu, Cel ce facea minuni cu rugaciunile placutului Sau. Si multe alte tamaduiri de boli cu minune se faceau de Cuviosul Pahomie, prin darul Sfantului Duh care petrecea in el, insa pentru acestea nu se inalta cu inima, ci totdeauna se pazea in smerenie. De se ruga lui Dumnezeu candva pentru ceva si nu-si castiga cererea, nu se mania nici nu se tulbura cu gandul, ci totdeauna avea in gura acel dumnezeiesc si mare cuvant: Parinte, fie voia Ta!

Cercetand Cuviosul Pahomie manastirile sale pe care le avea in multe locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a vazut un smochin inalt si roditor, in care cei tineri se suiau in ascuns de furau poamele si le mancau fara de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel smochin, a vazut sezand in varful lui un duh necurat si l-a cunoscut ca este dracul lacomiei pantecelui, care inseala pe cei tineri sa fure smochinele si sa le manance in ascuns.

Atunci, a chemat pe gradinarul manastirii, care era unul din cei mult nevoitori batrani, cu numele Iona, si i-a zis: "Frate, taie pomul acesta, pentru ca nu i se cuvine sa stea in mijlocul manastirii spre sminteala celor neintariti in infranare". Batranul Iona, auzind acestea, s-a mahnit foarte mult si a zis catre cuvios: "O, parinte, nu-l taia nicidecum, pentru ca mult rod luam din el". Vazand Sfantul Pahomie pe acel batran mahnit, a tacut, nevrand sa-l mahneasca si mai mult; pentru ca il stia ca este sfant cu viata. A doua zi, insa, acel pom s-a aflat uscat cu totul si nu avea nici rod, nici frunze verzi. Vazand aceasta batranul Iona, s-a umplut mai mult de mahnire si de necaz, caci n-a ascultat pe parintele cel sfant si n-a taiat indata acel smochin.

Aici se cuvine a pomeni putin si de viata acestui fericit batran Iona. El avea optzeci si cinci de ani in manastire, slujind cu cinste si cu placere lui Dumnezeu. Ascultarea lui era sa lucreze gradina, sa sadeasca pomi, sa adune roadele si, prin ostenelile si rugaciunile lui, sa faca mare imbelsugare si indestulare de roade.

El n-a gustat niciodata din acele roade si rasaduri pana la sfarsitul sau, atat de infranat si pustnic era. Haina lui era numai una, facuta din piele de oaie, pe care o purta iarna si vara. Alta haina niciodata nu-i trebuia decat cojocul, pe care numai atunci il lua, cand se impartasea cu dumnezeiestile Taine; iar dupa impartasire se dezbraca si il strangea, pastrandu-l curat in tot timpul calugariei lui. Nu stia ce este odihna trupului, pentru ca totdeauna si neincetat muncea cu osardie lucrul lui. El n-a gustat niciodata vreo fiertura, ci verdeturi crude cu otet ii era hrana lui in toata viata. Niciodata nu s-a odihnit pe coastele sale pana la moarte, ci dupa osteneala cea de toata ziua din gradina si dupa apusul soarelui primea hrana obisnuita, iar dupa aceea intra in chilia sa si acolo lucra cu mainile toata noaptea fara luminare, impletind funii pana la cantarea Utreniei, avand in gura lui rugaciuni, si astfel dormita putin pentru nevoia somnului celui firesc. In acest fel isi obosea trupul pana la cel mai de pe urma ceas al sfarsitului vietii sale. Astfel s-a gasit mort, sezand si tinand in maini impletitura ce lucra, iar sufletul lui cel sfant s-a dus catre Domnul, ca unul ce a fost atat de iubitor de osteneli, nevoitor si omorator de patimile trupului sau.

In acea manastire a Muhoniei, cuviosul parintele nostru Pahomie, a zidit o biserica noua, cu mainile fratilor celor iscusiti in acel lucru si a impodobit-o cu stalpi frumosi, incat se veseleau de acel lucru bun si frumos zidit. Socotind apoi, ca nu se cade monahilor a se inveseli de podoaba lucrului mainilor lor, nici a se mandri de frumusetea zidirii, a luat niste funii groase si a legat stalpii. Deci, chemand pe frati le-a poruncit, ca sa traga cu toata puterea, pana ce s-a aplecat zidirea si se strica toata podoaba. Deci, cuviosul a zis catre frati: "Sa nu va laudati fratilor pentru osteneala cea multa a mainilor voastre, ca ati facut zidire frumoasa; ci mai ales va ingrijiti, ca sa va ziditi singuri pe voi si sa va impodobiti sufletul vostru ca pe o Biserica a lui Dumnezeu; pentru ca voi sunteti Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum a zis Domnul". Asa cuviosul parinte, mergand in fiecare locas, folosea pe frati, invatandu-i si certandu-i cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptura, rugandu-i si sfatuindu-i sa fie in viata fara de prihana si sa stie si sa cunoasca mestesugirile vrajmasului, ca astfel sa se impotriveasca lor cu puterea Sfantului Duh, ori sa graiasca cuvintele Psalmului: Intru Dumnezeu vom face puterea si El va urgisi pe vrajmasii nostri.

Sezand oarecand Cuviosul parinte Pahomie cu fratii in manastirea sa din Tavenisiot si invatandu-i din dumnezeiestile Scripturi, au venit oarecare pustnici eretici, care isi acopereau veninul dinauntru cu haine de par, si, stand inaintea portilor manastirii, au zis oarecaruia din frati: "Suntem trimisi de parintele nostru la al vostru; deci, sa-i spuneti din partea noastra aceste cuvinte: "De esti cu adevarat om al lui Dumnezeu si nadajduiesti spre Dansul ca te va asculta pe tine, apoi sa vii si sa treci cu noi raul cel de langa manastire, cu picioarele pe deasupra apei, ca pe uscat, ca sa cunoastem toti care din noi are mai multa indrazneala la Dumnezeu, tu ori noi?"

Niste cuvinte de mandrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le Cuviosul Pahomie, a zis catre frati: "Cu voia lui Dumnezeu, vor putea ereticii aceia sa treaca raul ca pe uscat, fiindu-le in ajutor diavolul, cel ce i-a prins pe dansii in latul sau, ca sa li se intareasca inselaciunea ereticeasca, insa eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca aceea, ca sa umblu pe apa, pentru ca stiu ca gandul acesta, nu numai ca nu este monahicesc, dar nici crestinesc. Iar voi duceti-va si spuneti-le lor ce zice fericitul Pahomie: "Nadajduiesc spre Dumnezeu, iar nu spre lucrarile mele, deoarece, fiind pacatos, nu voiesc a ispiti pe Domnul Dumnezeul meu. Sarguinta mea este, nu sa umblu pe ape, ci sa-mi vad totdeauna pacatele mele si sa caut ajutorul lui Dumnezeu ca, astfel, sa pot trece fara de vatamare ispitele vrajmasului". Ereticii, auzind unele ca acestea, s-au dus rusinati.

In locasul cuviosului era un frate, care isi facea voia sa si nu manca in acelasi timp, cand mancau si ceilalti frati, ci postea mai mult decat ii era randuit; deci, pentru aceasta se mandrea fata de ceilalti. Parintele Pahomie, cunoscand inaltarea de minte a monahului aceluia, l-a luat de-o parte si i-a zis: "Frate, Domnul a zis: M-am pogorat din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine, deci, si tu esti dator a ne asculta pe noi si a pazi randuiala manastireasca. Cand vine vremea mesei, mananca impreuna cu fratii cele puse inainte, insa cu masura, nu saturandu-te, ca sa nu se ingrase trupul, caci vrajmasul va ridica intru tine razboi, nici foarte putin sa nu mananci, ca sa nu slabesti cu trupul intru osteneli, ci sa primesti hrana dupa masura tineretii si puterii, pana ce vei birui pe diavolul slavei desarte".

Deci, fratele acela la inceput a ascultat sfaturile parintelui, insa dupa aceea iarasi s-a abatut de la regula sa, zicand: "Unde este scris: nu posti, nu te infrana?" Deci, sfatuindu-se din nou de Cuviosul Pahomie, n-a ascultat, si astfel s-a stapanit de diavol. In cele din urma, sfantul, rugandu-se catre Dumnezeu cu dinadansul pentru dansul, l-a tamaduit pe el si astfel, fratele s-a indreptat dupa aceea, invatat fiind prin certare.

Altadata, Cuviosul Pahomie, stand la rugaciune, s-a pomenit intru rapire si a vazut pe fratii sai cuprinsi de diferite feluri de primejdii. Unii din dansii erau cuprinsi de jur imprejur de vapaie, si astfel fiind, nu puteau nicidecum sa scape de ea. Altii, fiind cu picioarele desculte si impleticandu-se in spini, se primejduiau, fiind intepati de spini si neputand sa iasa din dansii, iar altii stateau la un loc inalt peste o prapastie adanca, sub care trecea un rau mare si infricosat, plin de crocodili; astfel ca fratii aceia nu puteau sa se duca, nici de la prapastie, nici sa se arunce in rau, din cauza multimii crocodililor.

Aceasta vedenie cuviosul o spunea fratilor cu multe lacrimi si proorocea zicand ca dupa ducerea lui din viata aceasta, monahii se vor impiedica cu diferite feluri de patimi lumesti, se vor primejdui intru multa impiedicare spre mantuire, neputand sa se izbaveasca si sa scape de acelea, din pricina ca prin mestesugirea vrajmasului, ii vor inconjura pe dansii patimile cele desarte.

Dupa aceasta a venit la cuviosul, pentru calugarie un comediant, pe care cuviosul, primindu-l si invatandu-l mult pentru pocainta, l-a imbracat in schima monahala, iar numele lui era Silvan. Acesta, dupa catava vreme, indaratnicandu-se, a inceput a vietui fara de grija si a face fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru instiintindu-se cuviosul, l-a invatat pe el mult, iar uneori il si batea. In urma acestora el se fagaduia ca se va pocai, dar nu se indrepta. Deci, dupa o rabdare de douazeci de ani, cuviosul parinte a poruncit ca inaintea fratilor sa dezbrace de pe dansul chipul monahicesc si, dandu-i lui haine mirenesti, sa-l izgoneasca din manastire.

Atunci Silvan a inceput a cadea la picioarele marelui staret, rugandu-l si zicand: "Iarta-ma, parinte, si mai ingaduie-ma de asta data; caci cred in Stapanul Hristos, Cel ce mantuieste pe cei pacatosi si cu rugaciunile tale ma va intoarce la pocainta". Iar staretul i-a zis lui: "Oare stii cat ti-am rabdat eu tie? De mult ori ti-am dat batai, fiind silit de obiceiul tau cel rau, care lucru la nimeni nu l-am facut decat numai singur tie; pentru ca n-am voit a intinde mana mea spre cineva, iar catre tine am fost silit, chiar nevrand a face aceasta. Cand te bateam, pe mine singur mai mult ma durea decat pe tine, patimind de mila cu sufletul impreuna; pentru ca te bateam, nu ca voiam sa te bat, ci pentru ca nadajduiam ca, pedepsindu-te prin bataie, vei fi mai bun si iti vei mantui sufletul tau. Dar, de vreme ce nici prin invataturi, nici prin batai nu te-ai indreptat, te tai pe tine de la radacina, ca pe un madular putred, ca sa nu se vatame si celelalte madulare".

Astfel graind catre dansul Sfantul Pahomie, el mai mult se ruga si plangea cu lacrimi, fagaduind pocainta cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar staretul i-a grait lui: "Daca voiesti sa te primesc iarasi in numarul fratilor, apoi sa pui pentru tine chezas, ca de acum te vei pocai". Deci, el si-a pus chezas pe un oarecare staret cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul, iertand pe Silvan, l-a incredintat batranului Petronie, chezasul sau, si singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadansul pentru el, ca sa-l povatuiasca la calea cea adevarata a pocaintei. Dumnezeu Cel milostiv, Care nu voieste moartea pacatosului, a dat lui Silvan, cu rugaciunile Sfantului Pahomie, placutul Sau, atata zdrobire de inima intru pocainta, incat in toata vremea lacrimile curgeau din ochii sai ca paraul. Pe cand sedea la masa cu fratii, de multe ori nu putea sa se opreasca din plans si suspinuri, implinindu-se catre dansul cuvantul proorocului David: Facutu-s-au lacrimile mele mie paine ziua si noaptea si bautura mea cu plangere am amestecat-o.

Iar cand ii ziceau lui fratii sa se opreasca din plans, macar la masa inaintea strainilor celor ce vin, el le raspundea: "Cu adevarat voiesc sa ma opresc, dar nu pot nicidecum". Iar fratii ii ziceau lui: "Se cade a plange cand esti in rugaciune singur, dar in vremea mesei sa te opresti din plangere, pentru ca sufletul poate si fara de lacrimile cele din afara sa fie umilit". Dupa aceea, fratii iarasi il intrebau: "Pentru ce plangi asa?" Si-l opreau, zicand: "Ne rusinam si nu putem sa mancam, cautand la tine cum plangi". El raspundea: "Fratii mei, oare nu-mi este ingaduit sa plang, cand vad pe barbatii cei sfinti slujindu-mi mie, pacatosul, carora nici praful picioarelor nu sunt vrednic a-l privi? Oare nu sunt dator a plange, ca mie, spurcatul comediant, imi slujesc niste barbati cinstiti si placuti lui Dumnezeu ca acestia? Deci, voi plange, fratilor, in toate zilele, iar nu sa fiu inghitit de pamant ca Datan si Aviron, pentru multimea pacatelor mele".

Pentru o indreptare ca aceasta si pentru adevarata pocainta a lui Silvan, Cuviosul Pahomie, parintele nostru, se bucura foarte mult, precum si sfintii ingeri se bucura in cer pentru intoarcerea pacatosului. Deci, sfantul staret adeverea acestea catre frati, zicand: "Marturisesc inaintea lui Dumnezeu, ca de cand s-a adunat aceasta viata de obste, n-am vazut inca pe nici unul din toti fratii care vietuiesc impreuna cu mine, urmand asa smeriti, precum si-a luat asupra-si fratele acesta. Stiu, fratilor, ca si voi, cu ajutorul lui Hristos, ostenindu-va cu multe imbunatatate nevointe, ati biruit pe vrajmas si l-ati izgonit; insa, daca va veti lenevi putin, vrajmasul vostru se scoala asupra voastra si, cel izgonit, se intoarce si incepe a face razboi. Silvan, cel mai de pe urma dintre voi, pe care nu de mult am voit sa-l izgonim, si-a intemeiat mantuirea sa intr-atat de adanca smerenie, incat se vede ca a biruit desavarsit pe diavol si nu mai poate vrajmasul sa se intoarca si sa se scoale asupra lui; pentru ca nimic nu biruieste desavarsit pe vrajmasul cel mandru ca smerenia din inima si adevarata a monahului, care s-a lepadat cu totul de sine". Deci, fericitul Silvan, vietuind opt ani intr-o pocainta ca aceasta, s-a savarsit; iar Cuviosul Pahomie a vazut sufletul lui inaltandu-se spre cer de sfintii ingeri, ca o jertfa aleasa.

Cuviosul Pahomie, vietuind dupa randuiala dumnezeiasca spre folosul tuturor, episcopul cetatii care se numea Panopoli, cu numele Uar, a trimis rugaminte la dansul si il chema in cetatea sa sa faca in ea o manastire dupa randuiala si asezamantul sau. Cuviosul, luand pe unii din ucenicii sai, intre care era si Teodor, s-a dus acolo si a voit sa cerceteze o manastire oarecare a sa, care era aproape de calea aceea. Intrand el in acea manastire, a vazut pe unul din frati ducandu-l la ingropare cu multa cantare de psalmi si dupa el mergea sobor mare de popor, intre care se aflau parintii si rudeniile celui mort. El a poruncit celor ce-l duceau sa stea si sa inceteze cantarea; pentru ca vedea cu ochii cei preavazatori, ca nu era de folos sufletului celui mort o cinstita ingropare ca aceea, deoarece viata aceluia fusese rea, petrecand in lenevire si in iubire de pacate.

Apoi a poruncit sa dezbrace hainele de pe cel mort, pentru ca erau de mare pret, si sa le arda indata, iar trupul gol, fara de orice cantare de psalmi si fara de cinste, sa-l ingroape afara din manastire. De acest lucru minunandu-se toti si neindraznind a zice ceva impotriva marelui parinte, atunci parintii celui mort, rudeniile si unii din frati au rugat pe Cuviosul Pahomie sa-i fie mila de cel mort si sa porunceasca a-l ingropa dupa randuiala obisnuita a Bisericii. Sfantul a grait catre dansii: "Mie, fratilor, cu adevarat mai mult decat voua imi este mila de cel mort, pentru ca voi va ingrijiti de trupul lui, iar eu de suflet. Si aceasta o fac, ca pentru necinstea ingroparii lui, sa i se dea oarecare usurare sufletului lui de la milostivul si iubitorul de suflete Dumnezeu". Atunci toti au tacut, auzind niste cuvinte ca acelea de la sfantul parinte.

Cuviosul, petrecand in manastirea aceea doua zile, i s-a facut instiintare ca in alta manastire un frate boleste, ca este aproape de moarte si doreste ca inaintea sfarsitului sa vada pe cuviosul parinte, ca astfel sa se invredniceasca de rugaciunea si de binecuvantarea lui. Deci, sculandu-se cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sarguinta la manastirea aceea. Dar cand erau departe de manastire ca de trei stadii, a auzit glas ingeresc din vazduh. Si, ridicandu-si ochii spre rasarit, a vazut sufletul fratelui acela, la care se grabea sa se duca, inaltandu-se cu bucurie de sfintii ingeri pe cale luminoasa si, stand, se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici vedeau ceva. Atunci ei au grait catre sfant: "Pentru ce stai, parinte, privind in sus, si nu te ingrijesti de fratele cel bolnav sa nu moara mai inainte de venirea ta?" Sfantul le-a raspuns: "Acolo se cade cu adevarat a ne grabi, unde vad ducandu-se sufletul lui de mainile sfintilor ingeri la viata vesnica".

Dupa aceasta, ajungand la manastirea aceea, au gasit mort pe fratele cel ce se sfarsise intru Domnul si, ingropand cu cinste trupul lui, s-au dus la Panopoli. Acolo, fericitul episcop Uar s-a bucurat foarte mult de venirea Cuviosului Pahomie si a ucenicilor lui. Pe cand se zidea manastirea, niste oameni din cei vrajmasi si zavistnici, indemnati de diavol, veneau noaptea si risipeau ceea ce se lucra ziua. Cuviosul a rabdat multa vreme o suparare ca aceea de la ei, invatand si pe ucenicii sai la rabdare, pana ce Domnul singur a voit de a rasplatat bantuitorilor acelora. Pentru ca, odata, venind ei dupa obicei si incepand sa risipeasca ostenelile sfintilor barbati, ingerul Domnului i-a ucis cu foc de fulgere, incat toti au pierit si s-au topit ca ceara. Apoi, din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea manastirea fara de impiedicare si s-a facut locas ales, si a lasat intr-insa Cuviosul Pahomie pe trei ucenici ai sai, barbati imbunatatati: pe Samuil, pe Ilarie si pe Enoratie, ca sa indrepteze lucrurile manastirii si sa povatuiasca pe frati spre mantuire. Iar el, intorcandu-se, a venit la manastirea sa. Auzind fratii de venirea parintelui lor, au iesit in intampinarea lui, inchinandu-se si bucurandu-se.

Fiind in viata monahiceasca un copil nou incepator si iesind din turma cea cuvantatoare, a strigat catre Cuviosul Pahomie: "Parinte, de cand ai plecat de aici pana astazi, la noi nu s-au fiert nici verdeturi, nici legume". Iar sfantul i-a raspuns, zambind: "Nu te mahni, fiule, ca voi porunci sa se fiarba". Deci, ducandu-se in manastire, a intrat in bucatarie si, gasind pe fratele ce era bucatar lucrand rogojini, l-a intrebat: "Spune-mi, frate, cata vreme este de cand nu fierbi fierturi fratilor?" El a raspuns: "Doua luni!" Si i-a grait staretul: "Pentru ce prin lenevirea ta ai defaimat porunca ce ti s-a dat?" Bucatarul raspunse: "Parinte, dupa porunca ta am voit sa fierb in toate zilele, dar am vazut ca fiertura nu se mananca, fara numai de copiii cei incepatori, care mananca fiertura, iar fratii se infraneaza si petrec cu mancare uscata. Deci, fiertura, ramanand si lepadandu-se afara, pentru aceea am incetat a fierbe, ca sa nu se arunce bucatele si untdelemnul. Iar ca sa nu fiu osandit pentru sederea in zadar, lucrez rogojini cu celalalt frate, care este cu mine in bucatarie".

Grait-a lui staretul: "Cate rogojini ati lucrat?" Raspuns-a bucatarul: "Cinci sute". Grait-a sfantul: "Aduceti-le aici". Si le-au adus. Atunci a poruncit ca indata sa arda rogojinile acelea, zicand: "Precum voi n-ati bagat in seama porunca mea, pentru a fierbe mancare fratilor, asa si eu fara de crutare ard lucrul mainilor voastre, ca sa stiti, ca nu este bine a calca asezamintele parintesti cele date spre mantuirea sufletului!" Bucatarul si cu celalalt frate, vazand acestea, au cazut inaintea parintelui si cereau iertare.

Aducandu-si aminte cuviosul de vedenia ce i se facuse in rapire, pentru fratii cei ce vor sa cada in patimiri si sa se impleteasca cu griji desarte dupa sfarsitul lui, plangea. Deci, inchizandu-se in chilia sa de cu seara, se ruga lui Dumnezeu pentru fratii aceia. Si iarasi, o vedenie ca aceasta a vazut in miezul noptii, dupa cum spunea singur in urma: "Vedeam o groapa adanca si intunecoasa si in ea o multime de monahi fara de numar, dintre care multi se sarguiau sa iasa din groapa aceea, dar nu puteau, de vreme ce pogorandu-se altii intru intampinarea lor in groapa, pe aceia ii surpau iar in adancul gropii. Altii, aproape fiind de marginile gropii, se sarguiau ca sa iasa, dar iarasi cadeau in groapa; altii mai neputinciosi, cazand mai adanc, se tavaleau pe dedesubt; unii strigau cu glasuri umilite, in timp ce altii din ei abia ieseau de acolo cu multa osteneala si, afland indata lumina, se bucurau, multumind Domnului".

Cuviosul, venindu-si in sine, socotea vedenia aceea, si a cunoscut ce fel de nepurtare de grija va fi intre monahi in zilele din urma: lenevire, intunecare si caderi; ca va ramane intre dansii numai chipul calugaresc. Deci, pentru aceasta se tanguia foarte mult. Gandind la acelea, se ruga catre Dumnezeu, astfel: "Doamne, Atottiitorule, asa va fi? Pentru ce ai lasat sa fie obste si manastire? Doamne, adu-Ti aminte de asezamantul Tau, pe care l-ai fagaduit, ca sa-l pazesti celor ce-Ti slujesc Tie pana la sfarsitul veacului. Tu stii, Stapane, ca de cand am luat chipul monahicesc, totdeauna m-am smerit inaintea Ta si n-am gustat paine sau apa pana la saturare, nici altceva din cele pamantesti".

Graind acestea cuviosul, un glas de sus s-a auzit catre el: "Nu te lauda, Pahomie, fiind om, ci cere iertare, pentru ca toate se alcatuiesc cu milostivirea Mea". Iar Pahomie, aruncandu-se la pamant, a strigat catre Dumnezeu: "Doamne, iarta-ma si nu lua indurarile Tale de la mine; ci trimite mila Ta mie, nevrednicului. Pentru ca stiu si eu, o, Stapane, ca fara de sprijinul Tau toate sunt schioape; iar milostivirea Ta pe toti ii miluieste si ii mantuieste prin judecatile cele nestiute".

Pe cand cuviosul se ruga astfel, doi ingeri in chipul luminii stateau inaintea lui; iar in mijlocul lor era un tanar cu frumusete negraita, stralucind ca razele soarelui si avand pe capul Lui o cununa de spini. Ridicand ingerii pe Pahomie de la pamant, i-au zis: "Deoarece ai cerut sa ti se trimita milostivire de la Domnul, iata, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul slavei Iisus Hristos, Unul nascut Fiul Tatalui Cel ce S-a trimis in lume si S-a rastignit pentru noi si poarta aceasta cununa de spini pe cap!" Domnul a zis catre Pahomie: "Indrazneste, Pahomie, si te intareste, ca samanta ta cea duhovniceasca nu va lipsi pana la sfarsitul veacului. Iar din cei ce vor sa fie dupa tine, multi mantuindu-se cu ajutorul Meu din intunecoasa groapa, se vor arata mai inalti decat imbunatatatii monahi de acum. Pentru ca cei de acum, povatuindu-se si luminandu-se, stralucesc dupa felul vietii tale cu faptele cele bune, iar cei ce vor sa fie dupa tine, pe care i-ai vazut in groapa cea intunecoasa, neavand acest fel de povatuire ca sa-i poata scoate din acel intuneric, sarind din intuneric, cu singura alegerea voii lor vor merge cu osardie pe calea cea luminoasa a poruncilor Mele si vor fi placuti Mie. Altii se vor mantui prin ispite si prin primejdii si se vor asemana cu sfintii cei mari. Pentru ca amin zic tie, caci vor castiga aceeasi mantuire pe care o au si monahii cei de acum, care vietuiesc cu desavarsire si cu neprihanire!"

Acestea zicand Domnul, S-a suit la cer si se lumina vazduhul cu lumina cea negraita a slavei Lui; iar Sfantul Pahomie, cazand, s-a inchinat Domnului si-L slavea cu gura si cu inima, bucurandu-se de acea slavita vedenie, incat s-a umplut de negraita dulceata din cuvintele Domnului.

Un frate oarecare dorea sa se faca mucenic pentru Hristos, dar in acea vreme era pace in Biserica Lui si in imparatia dreptcredinciosului imparat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga pe Sfantul Pahomie, zicand: "Roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, parinte, ca sa ma fac mucenic!" Iar sfantul il invata sa nu primeasca in inima un gand ca acela, ca sa doreasca mucenicia, si zicea: "Frate, rabda cu vitejie nevointa monahiceasca si poarta ostenelile monahicesti fara de cartire intru ascultari si te sarguieste ca prin viata fara de prihana sa placi lui Hristos si astfel vei avea impartasire cu sfintii mucenici in cer!"

El insa, in toate zilele, supara pe sfantul, dorind sa patimeasca pentru Hristos si ruga pe cuviosul sa se roage lui Hristos pentru el, ca sa-l invredniceasca cununii mucenicesti. Sfantul Pahomie, vrand ca sa se izbaveasca de o suparare ca aceea care i se facea de el, i-a zis: "Ma voi ruga pentru tine, ca sa-ti fie tie precum voiesti; dar sa te pazesti, ca nu in vremea muceniciei, in loc de marturisirea numelui lui Iisus Hristos, sa te lepezi de El, caci cu adevarat te amagesti cu gandul, singur vrand de voie sa te arunci in ispita, cand singur Domnul ne invata sa ne rugam, ca sa nu cadem in ispita".

S-a intamplat ca, dupa doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis cativa frati la un sat al lor, sa adune papura pentru facerea rogojinilor manastiresti, fiindca acolo crestea multa papura. Satul acela era aproape de niste barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe cand fratii adunau papura in acea insula, Cuviosul Pahomie, chemand pe fratele acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit sa mearga sa cerceteze pe fratii cei ce se osteneau cu strangerea papurei si sa le duca hrana. Deci, trimitandu-l, i-a zis cuvantul Apostolului: "Iata, acum este vreme bineprimita, acum este ziua mantuirii! Intru nimic sa nu te pleci la vreo sminteala, pentru ca slujba sa fie fara prihana".

Incarcand el un asin cu mancari, s-a dus la frati. Dar cand s-a apropiat de pustie se pogorau barbarii din munte ca sa ia apa. Atunci barbarii, prinzandu-l, l-au legat si l-au suit in munte la ceilalti barbari impreuna cu asinul. Iar aceia, vazand pe monah, au inceput a-l batjocori, zicandu-i: "Monahule, vino de te inchina zeilor nostri". Si, injunghiind dobitoace, aduceau jertfa idolilor lor. Deci, aducandu-l pe monahul acela, il sileau ca sa jertfeasca impreuna cu ei. Dar el, nevoind sa aduca jertfele cele spurcate idolilor, barbarii s-au maniat si, inconjurandu-l cu sabiile scoase, voiau indata sa-l taie in bucati. El, vazand sabiile trase deasupra capului sau si intelegand mania cea cumplita a barbarilor, s-a temut mult si, alergand de frica, a cazut la idoli, s-a inchinat lor si le-a adus jertfa, apoi a baut si a mancat din cele jertfite idolilor. Astfel, temandu-se de moartea cea trupeasca, si-a vatamat sufletul sau cel fara de moarte, lepadandu-se de Hristos.

Dupa savarsirea unui pacat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din legaturi pe monahul acela si, fiind eliberat de ei, s-a dus intr-ale sale. Iar el, pogorandu-se din munte, si-a venit in simtire, cunoscandu-si pacatul, si-a rupt hainele si batandu-si fata, s-a intors la manastire. Cuviosul Pahomie, cunoscand cu duhul cele intamplate acelui frate, a iesit foarte mahnit intru intampinarea lui. Iar acela, vazand pe parintele Pahomie, a cazut inaintea lui cu fata la pamant, tanguindu-se si strigand: "Am gresit lui Dumnezeu si tie, parinte, caci n-am ascultat sfatul tau cel bun si invatatura cea de folos, ca sa nu doresc mucenicia; caci, de te-as fi ascultat pe tine, n-as fi patimit unele ca acestea!"

Iar marele parinte i-a zis: "O, ticalosule, singur te-ai lipsit de un bine atat de mare, caci cu adevarat zacea inaintea ta cununa muceniceasca, iar tu ai calcat-o pe ea. Gata iti era impartasirea cu sfintii mucenici; iar tu te-ai smuls din ceata lor cea sfanta. Stapanul Hristos venise la tine cu sfintii ingeri, vrand sa-ti puna diadema pe capul tau; iar tu te-ai lepadat de El, iubind mai mult vremea cea scurta a acestei ticaloase vieti, decat pe Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi si, nevrand, ai pierdut viata cea vesnica departindu-te de Dumnezeu. Unde sunt cuvintele tale, pe care le graiai intotdeauna? "Doresc ca sa fiu mucenic pentru Hristos!" Si ma suparai, ca sa ma rog pentru tine, sa te invrednicesti de mucenicie. Deci, aceasta iti era vremea cea bineprimita, ca intr-un ceas sa mori pentru numele lui Iisus Hristos si sa castigi cununa cea muceniceasca; dar tu in loc de marturisirea numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepadat de El. Au nu ti-am spus eu mai inainte toate acestea? Au nu te-am sfatuit sa incetezi cu gandul acesta?" Iar fratele acela a zis: "Parinte, am gresit intru toate si nu pot cauta in fata ta, nici sa-mi ridic ochii spre cer! Am pierit, parinte, si nu este in mine nadejde de mantuire si nu stiu ce sa fac; caci nu m-am asteptat sa mi se intample unele ca acestea!"

Acestea graindu-le el cu plangere si cu tanguire, marele staret i-a zis: "Ticalosule, tu pana la sfarsit te-ai instrainat de Dumnezeu; dar Domnul este bun si fara de rautate si nu Se manie pana la sfarsit, caci este voitorul milei si poate ca, pacatele noastre, sa le afunde in adancul milostivirii Sale, ca o piatra de apa in mare; de vreme ce, pe cat este departat cerul de pamant, pe atat departeaza de la noi faradelegile noastre. Pentru ca nu voieste si nu doreste moartea pacatosului, ci pocainta lui; deci, cel ce a cazut, sa nu petreaca intru cadere, ci sa se scoale; iar cel ce s-a intors spre El, sa nu se departeze, ci degraba sa se intoarca iarasi la El. Asadar, nu te deznadajdui, caci este si pentru tine nadejde de mantuire; de vreme ce pomul cel taiat, iarasi va odrasli din radacina. De voiesti sa ma asculti pe mine, vei castiga iertare de la Domnul". Iar el, plangand, zicea: "O, parinte, de acum te voi asculta intru toate!"

Cuviosul i-a poruncit sa se inchida intr-o chilie singuratica si pana la moarte sa nu vorbeasca cu nimeni, decat numai cu parintele cel duhovnicesc. Numai a doua zi sa manance putina paine cu sare si cu apa, sa faca doua rogojini pe zi, sa se roage si sa privegheze pe cat va putea si din plangere sa nu inceteze niciodata. Si a facut toate acestea fratele acela cu bucurie, vietuind in pocainta zece ani, si a trecut catre Domnul.

Cuviosul Pahomie, fugind odata de galcevile manastiresti, i-a stat inainte diavolul in chip luminos, zicandu-i: "Bucura-te, Pahomie, caci eu sunt Hristos si am venit la tine ca la prietenul meu". Sfantul, socotind in sine, gandea ca venirea lui Hristos la om se face plina de bucurie si fara de frica, astfel incat toate gandurile omenesti se sting in ceasul acela si se intraripeaza toata mintea in vedenia care se vede. "Iar eu, cugeta cuviosul, vazand aratarea acestuia ce-mi sta in fata, sunt plin de tulburare si ma tem. Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!" Apoi, sculandu-se ingradit cu credinta catre Dumnezeu, i-a zis cu indrazneala: "Du-te de la mine, diavole, caci esti blestemat tu si vedenia ta si mestesugirile sfaturilor tale celor viclene". Iar diavolul, indata s-a stins si s-a facut ca praful, a umplut chilia de putoare si a tulburat vazduhul, fugind si strigand cu glas tare: "Eu am voit ca acum sa te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucand mai inainte, m-ai spurcat, si in toate zilele biruindu-ma ma batjocoresti; pentru ca este mare puterea lui Hristos, Care va ajuta voua monahilor; insa nu voi inceta sa ma lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu sa-l savirsesc". Iar sfantul, intarindu-se cu duhul, se marturisea Domnului, multumindu-I de ajutorul Lui cel atotputernic, care ajuta robilor Sai asupra potrivnicului.

Intr-o noapte, Sfantul Pahomie, umbland prin manastire cu fericitul Teodor, au vazut de departe amandoi impreuna pe diavolul in chip de femeie preafrumoasa, venind spre manastire cu o multime de slugi, iar Teodor a inceput a se teme, vazand-o. Deci sfantul i-a zis: "Nu te teme, fiule, ci indrazneste nadajduind spre Domnul". Si a inceput a se ruga lui Dumnezeu. Iar diavolul cel in chip de femeie, apropiindu-se, a zis: "Pentru ce va osteniti in zadar, fiindca nu puteti nimic sa faceti impotriva mea, de vreme ce am luat putere de la Atottiitorul Dumnezeu sa ispitesc pe care voi dori". Iar Sfantul Pahomie a intrebat pe diavol, zicand: "Tu cine esti, de unde vii si pe cine voiesti sa ispitesti?" Raspuns-a aceea ce se parea femeie: "Eu sunt puterea diavolului si mie imi slujeste toata tabara diavoleasca; eu am smuls pe Iuda din ceata apostolilor si asupra ta, Pahomie, am luat putere sa ridic razboi, fiindca nimeni candva nu m-a defaimat pe mine atat de mult ca tine; pentru ca ma superi pe mine nu numai sub picioarele batranilor, ci si sub ale copiilor tineri, invatandu-i sa ma calce. Ai adunat multi asupra mea si i-ai ingradit pe ei cu zidul cel nerisipit al fricii de Dumnezeu, incat slugile mele nu mai pot sa se apropie de cineva cu indrazneala. Iar aceasta putere a crescut asupra mea, prin intruparea lui Dumnezeu Cuvantul, Cel ce v-a dat voua stapanire sa calcati peste toata puterea noastra".

Sfantul Pahomie a raspuns: "Oare pe mine singur ai venit sa ma ispitesti, tu, putere a diavolului, sau si pe ceilalti?" Atunci femeia cea in chipul diavolului, a zis: "Am luat stapanire ca sa te ispitesc pe tine, pe Teodor si pe ceilalti, dar nu pot sa ma apropii de voi, caci, atunci cand va ispitesc pe voi, ma fac voua pricinuitoare de folos, mai mult decat de paguba. Dar tu nu vei petrece in veci pe pamant cu aceia, pe care acum cu rugaciunea ii intrarmezi; pentru ca va veni o vreme cand, dupa al vostru sfarsit, ma voi juca intre dansii". Grait-a sfantul: "Dar de unde stii, ca cei ce vor fi dupa sfarsitul nostru nu vor sluji lui Dumnezeu cu credinta, precum ii slujim noi?" Raspuns-a diavolul: "Stiu din aratare". Atunci sfantul a zis: "Minti cu capul tau cel spurcat, pentru ca a sti acest lucru, este dat numai lui Dumnezeu, ca sa stie pe cele ce vor sa fie, iar tu esti mincinos si stapanesti minciuna". Zis-a diavolul: "Desi nu stiu nimic prin cea mai inainte stiinta, totusi am cunostinta din lucrurile cele trecute si din cele de fata, despre cele ce vor sa fie". Diavolul, graind unele ca acestea si inca multe altele, Cuviosul Pahomie l-a certat pe el in numele lui Iisus Hristos si s-a stins diavolul cu toata ceata sa.

Odata, cuviosul, cercetand pe fratii de prin manastirile asezate prin singuratati si indreptind stiintele lor, a venit la un barbat cinstit, care intrase in calugarie dintr-o dregatorie mare. Insa, monahul acela nu stia limba egipteana, dar stia greceste si latineste, iar Cuviosul Pahomie avea nevoie ca prin talmaci sa vorbeasca cu dansul. Sfantul intrebandu-l pe el despre indreptarea stiintei, acela nu voia sa-i descopere stiinta sa prin talmaci, ci numai catre singur staretul. Dar nu putea, deoarece nu stia limba egipteana pe care o vorbea Sfantul Pahomie, iar marele staret nu stia nici pe cea greceasca, nici pe cea latineasca. Deci, sculandu-se cuviosul, s-a dus la un loc deosebit si, intinzandu-si mainile catre cer, a inceput a se ruga, zicand: "Doamne, Atottiitorule, daca nu pot sa folosesc pe oamenii care i-ai trimis la mine de la marginea pamantului, nestiind limba lor, apoi ce trebuinta este ca sa vina ei la mine? De voiesti ca aici sa mantuiesti pe dansii prin mine, apoi da-mi mie, Stapane, ca sa inteleg vorba lor spre indreptarea sufletelor lor".

Dupa ce s-a rugat astfel trei ceasuri si dupa ce si-a sfarsit rugaciunea sa, deodata Dumnezeu i-a trimis din cer, in dreapta lui, o hartie scrisa ca o carte, pe care citind-o, indata a inteles graiul tuturor limbilor si a dat slava lui Dumnezeu. Deci, intorcandu-se cu mare bucurie la fratele acela, a inceput a vorbi cu dansul greceste si latineste, ca si cum din tinerete ar fi invatat limbile acelea sau s-ar fi nascut intru dansele. Iar monahul acela se minuna de un dar ca acesta ce s-a dat Cuviosului in putina vreme si spunea celorlalti ca marele parinte i-a intrecut pe toti scolasticii in curata vorbire greceasca si latineasca. Atunci, Cuviosul, vorbind cu fratele acela multa vreme si pricepand stiinta lui si pe el bine indreptandu-l, l-a incredintat lui Dumnezeu si s-a intors in chilia sa.

Cuviosul Pahomie, ajungand la adanci batraneti, dupa ce s-a sarguit foarte mult in propovaduirea mantuirii, dupa praznicul Sfantelor Pasti, a cazut intr-o boala trupeasca si ii slujea lui in boala fericitul Teodor. Deci, mai inainte cu doua zile de sfarsitul sau, a chemat pe toti fratii, invatandu-i spre folosul sufletului lor si poruncindu-le sa se pazeasca de eretici ca de o otrava vatamatoare de suflet si aducatoare de moarte. Dupa acestea, rugandu-se lui Dumnezeu, le-a dat lor pace, binecuvantare si sarutarea cea mai de pe urma.

Astfel, implinindu-si datoria cea mai de pe urma, si-a dat cinstitul sau suflet in mainile lui Dumnezeu. Atunci s-au adunat toti monahii de la toate manastirile infiintate de el, al caror numar era de sapte mii, impreuna cu cei din lavra cea mare de obste din Tavenisiot, care era maica si incepatoare a tuturor manastirilor, in care erau o mie si patru sute de frati. Deci, adunandu-se toti si plangand, ca fiii pentru parintele lor, ca ucenicii pentru dascalul lor si ca oile pentru pastorul lor, au ingropat cu cinste pustnicescul si mult ostenitul lui trup, slavind pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe un Dumnezeu in Treime, Caruia si de la noi I se cuvine cinste, slava si inchinaciune, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

NOTA. La inceputul vietii Cuviosului Pahomie se pomeneste de o cetate crestina din Tebaida, care se numea Oxirinhos, deci, nu este lucru necuviincios, ca vorbind de acea cetate, sa nu pomenim si cele scrise despre dansa de catre preotul Rufin in Patericul Egiptului, capitolul V.

Iata ce zice el: "Am aflat intr-insa, adica Oxirinhos, atatea bunatati duhovnicesti, pe care dupa vrednicie nimeni nu poate sa le spuna. Am vazut acea cetate plina de monahi, fiind pretutindeni, chiar afara primprejur, chilii monahicesti, iar capistile idolesti cele mari, care au fost mai inainte, toate au fost prefacute in manastiri alese si in toata cetatea puteai sa vezi mai multe biserici si manastiri decat case mirenesti.

Cetatea aceea este foarte mare si cu popor mult. Ea are 12 biserici mari, sobornicesti, afara de manastiri, in care sunt biserici deosebite. Dar nici portile cetatii, nici pargurile (turnurile de paza), nici vreun unghi al cetatii nu se afla fara de locuinte monahicesti prin toate partile cetatii, unde ziua si noaptea, totdeauna se inalta neincetat laude lui Dumnezeu, si poti sa vezi toata cetatea aceea ca pe o biserica. Nici un eretic sau pagan nu era in ea, ci toti numai dreptcredinciosi crestini, si nimic nu s-ar fi deosebit de biserica, deoarece episcopul locului, daca ar fi voit sa savarseasca dumnezeiasca slujba pe ulite in mijlocul cetatii, o savarsea ca intr-o biserica.

Deci, mai marii cetatii si ceilalti cetateni, puneau straji sa pazeasca pe la toate portile si caile, ca de venea vreun strain sau sarac, pe acela indata il intampinau cu bucurie, intrecandu-se unul cu altul, care sa-l ia mai intai in gazduire. Asemenea ne-au facut si noua, cand voiam sa mergem prin cetatea lor. Daca ne-au vazut, ne-au intampinat cu multa dragoste si ce fel de cinste ne-au dat, ce fel de ospat si de odihna ne-au facut, nu pot spune.

Vazand noi acolo multe cete de monahi, am intrebat pe episcopul acelei cetati, care este numarul lor si ne-a spus ca in cetatea lor se afla zece mii de monahi, iar calugarite, care slujesc intru feciorie lui Dumnezeu, sunt douazeci de mii. Iubirea de straini a acelora, care ne-au aratat noua, nu putem sa o spunem cu cuvinte".

Acestea le spunea preotul Rufin, despre acea crestineasca cetate ce se numea Oxinrihos. O, de ar fi si cetatile crestinesti de acum ca acel model de cetate!

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 279

Voteaza:

Cuv.Pahomie cel Mare; Cuv.Ahilie, Episcopul Larisei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE