Cuv. Pahomie cel Mare; Sf. Ahilie, episcopul Larisei

Viata Cuviosului Pahomie cel Mare

 

Cuviosul parintele nostru Pahomie era de neam din partile Tebaidei Egiptului, nascut din parinti pagini, inchinatori de idoli, ca un crin iesit din maracini. Pe acesta, Domnul nostru Iisus Hristos l-a insemnat din copilarie pentru a Sa sfinta slujba; caci, Pahomie, fiind inca prunc, parintii lui ii dadeau sa guste din jertfele idolilor; dar el, gustindu-le, indata le varsa ca pe niste otrava vatamatoare de suflet, deoarece sufletul in care avea sa petreaca Dumnezeu, nu putea sa mistuie partea cea diavoleasca in pintecele lui de prunc.

 

Crescind el, parintii lui l-au dus odata la capistea idoleasca, care era linga riul Nilului si unde diavolul petrecea in idolul cel ce dadea raspunsuri la oamenii cei ce il intrebau, inselind astfel poporul care credea ca idolul lor zeu, vorbeste cu ei. Pahomie, mergind acolo, diavolul a tacut si idolul a ramas mut, iar popa idolesc se mira ca zeul lor a amutit si il ruga cu multe jertfe ca sa le vorbeasca, insa el nu putea sa graiasca nimic. Apoi, diavolul i-a descoperit taina aceea ca, din cauza venirii lui Pahomie, nu poate sa graiasca catre popor.

Deci, slujitorul, cautind spre prunc, a strigat cu glas tare, zicind: "Pentru ce ati adus aici pe vrajmasul zeilor nostri? Scoateti-l indata afara de aici!" Parintii lui Pahomie s-au mihnit pentru aceasta, mirindu-se si zicind intre ei: "Ce o sa fie pruncul acesta, ca din jertfa nu poate sa guste nimic, de vreme ce indata ce gusta, o si varsa?" Si ei, nepricepind aceasta, au tacut. Dupa aceea l-au dat la invatatura cartii egiptene si la filosofia cea veche.

 

In acea vreme, imparatind Constantin cel Mare, a dat porunca sa se adune oaste contra muncitorului Maxentie. Deci, comandantii imparatesti, ajungind pina in partile Egiptului, au luat cu sila in rinduiala ostaseasca pe multi tineri, intre care era si tinarul Pahomie, fiind in virsta de douazeci de ani. Pornind cu ei intr-o corabie pe mare, au ajuns intr-o cetate crestineasca din Tebaida, care se numea Oxirinhos. Acolo tinerii erau tinuti sub straji, iar locuitorii cetatii, vazind pe acei tineri paziti cu straji si auzind cele despre ei, li s-a facut mila de dinsii. Deci, dupa obiceiul iubirii de straini al crestinilor, le aduceau cele de trebuinta, adica indestulare de bucate si de bauturi, si-i mingiiau pe dinsii in necaz. Pahomie se minuna vazind atit de mare dragoste care li se facea de cetatenii aceia. Deci, instiintindu-se de la cei ce erau cu dinsul, ca crestinii sint milostivi spre toti, dar mai ales spre crestini, intreba de numirea aceea, adica ce sint crestinii, de vreme ce nu auzise nici de numele lui Hristos, nici de crestini.

 

Atunci ei i-au spus lui: "Crestinii sint oameni dreptcredinciosi, care cred in adevaratul Dumnezeu, care este in cer, Facatorul tuturor si Atottiitorul, in Unul Nascut Fiul Sau, Domnul Iisus Hristos si in Duhul Sfint. Sint buni la obiceiuri si milostivi catre toti, facindu-le bine si dindu-le in dar toate cele de trebuinta; si pentru toate acestea, asteapta rasplatire de la Unul Dumnezeu". Tinarul Pahomie, auzind unele ca acestea, se minuna de credinta crestineasca, se lumina cu mintea, se aprindea cu inima in frica lui Dumnezeu si se bucura cu sufletul de auzirea numelui lui Hristos.

 

Deci, departindu-se putin de tovarasii sai si fiind singur, si-a intins miinile spre cer si a zis: "Doamne, Dumnezeul crestinilor, Cel ce ai facut cerul si pamintul, daca vei cauta spre smerenia mea si imi vei darui pocainta dumnezeirii Tale si ma vei izbavi de necazul acesta, iti voi sluji Tie in toate zilele vietii mele si voi vietui dupa poruncile Tale". Astfel rugindu-se, a pus in mintea sa neuita-ta pomenire a adevaratului Dumnezeu, pe Care Il cinstesc crestinii. Mergind de acolo cu ceilalti ostasi, se ferea cu dinadinsul de toate lucrurile cele neplacute lui Dumnezeu. Daca i se intimplau lui vreodata ispite trupesti sau alte pofte lumesti, se intorcea cu totul de la dinsele, aducindu-si aminte de rugaciunea aceea in care si-a fagaduit adevaratului Dumnezeu viata cea placuta Lui si s-a luminat la minte cu oarecare dar dumnezeiesc. Pentru aceasta el, din tinara virsta, iubea curatenia trupeasca si se silea a o pazi fara de prihana.

 

Dupa ce marele si dreptcredinciosul imparat Constantin a biruit pe vrajmasii sai prin credinta in Hristos, facindu-se pace in imparatia lui, a eliberat cetele ostasesti si astfel s-a dus fiecare intru ale sale. Atunci Pahomie, intorcindu-se in patria sa, a mers cu sirguinta in Tebaida cea de sus, in satul ce se numea Hinovoschia si, intrind in biserica crestineasca, a cerut Sfintul Botez. Deci, invatindu-se si deprinzindu-se cu sfinta credinta, a luat Sfintul Botez si s-a invrednicit impartasirii dumnezeiestilor Taine. Dupa ziua aceea, sosind noaptea, a vazut in vedenia visului pogorindu-se roua din cer si umplindu-i dreapta lui care, inchegindu-se, s-a facut ca mierea. Si a auzit un glas de sus, graind catre dinsul: "O, Pahomie, intelege ceea ce vezi, ca acesta este semnul darului care ti se da tie de la Hristos Dumnezeu".

 

De la acea vedenie, fericitul Pahomie s-a ranit si mai mult cu dragostea lui Dumnezeu si, umilindu-se foarte mult, a dorit viata monahiceasca. Auzind el de un sihastru oarecare cu numele Palamon, care vietuia intr-un loc pustiu, s-a dus la dinsul si, ajungind la chilia lui, a batut in usa. Iar staretul, cautind prin fereastra, l-a intrebat: "Ce voiesti? Si pe cine cauti?" Pahomie i-a zis: "Dumnezeu m-a trimis la tine ca sa ma faci monah!" Grait-a lui staretul: "Nu poti sa fii monah, pentru ca cinul calugaresc nu este lucru mic; multi au venit aici si, nesuferind nevointa calugareasca, s-au intors inapoi". Pahomie i-a zis lui: "Nu toti oamenii au acelasi obicei; primeste-ma numai si vremea singura va arata de pot a suferi greutatea vietii calugaresti sau nu". Grait-a staretul: "Ti-am spus ca nu vei putea rabda; deci, sa te duci la altul intr-alt loc si sa te ispitesti multa vreme cu postire, iar dupa aceea vei veni la mine si te voi primi; pentru ca eu vietuiesc aici cu asprime si, intarindu-ma cu darul lui Hristos, nu maninc nimic, decit numai piine si sare; iar untdelemn si vin niciodata nu bag in gura. Eu petrec fara somn intru rugaciune si invatatura dumnezeiestilor cuvinte pina la miezul noptii, de multe ori chiar si toata noaptea".

 

Staretul graind acestea, nu se mindrea pentru infrinarea sa, dar voia mai mult cu aceasta frica sa goneasca de la sine pe tinarul mirean. Pahomie, auzind unele ca acestea, si mai mult se aprinse dupa Hristos spre o viata ca aceea. Si zicea catre staret: "Cred lui Dumnezeu ca, cu sfintele tale rugaciuni, imi va da putere si rabdare si ma va povatui pe mine prin tine la viata cea aspra". Atunci Cuviosul Palamon, vazind osirdia lui cea catre Dumnezeu si cunoscind in el chemarea lui Dumnezeu, i-a deschis usa si, primindu-l inauntru, l-a imbracat in schima monahala. Amindoi petreceau impreuna in postiri si in rugaciuni, ostenindu-se cu lucrul miinilor. Lucru lui era a toarce lina si a tese rase, nu pentru vreun cistig oarecare ci, ca din osteneala miinilor sale, sa hraneasca pe saraci. Iar cind statea la rugaciunile cele de toata noaptea, daca il vedea cindva staretul dormitind, il scotea afara din chilie si, umplindu-i o cosnita cu nisip, ii poruncea s-o duca in alt loc si acolo sa o verse; asa alunga somnul si isi ostenea trupul, pentru ca mintea sa-i fie desteapta la rugaciune.

 

Deci, staretul zicea catre ucenic: "Trezeste-te, fiule, si te desteapta, ca sa nu te ispiteasca vrajmasul; pentru ca in desert va fi osteneala noastra". Vazind Cuviosul Palamon pe fericitul Pahomie ascultator, infrinat si sirguitor catre toate nevointele pustnicesti si sporind spre fapta cea imbunatatita, se bucura cu sufletul si slavea pe Dumnezeu. Sosind ziua prealuminata a Sfintelor Pasti, a zis staretul catre ucenic: "De vreme ce ziua aceasta este de praznic, si la toti crestinii aceasta zi a Invierii lui Hristos este zi de bucurie si de praznuire, deci, frate, sa gatesti si noua masa, ca, mincind, sa ne veselim pentru slava lui Dumnezeu". Vrind el indata cu osirdie sa faca porunca, a luat putin untdelemn si a turnat in sare, punindu-l pe masa. Apropiindu-se staretul de masa si vazind in sare untdelemn, si-a lovit fruntea cu mina si a zis cu lacrimi: "Domnul meu S-a rastignit si a fost batjocorit si a suferit palmuire si eu sa maninc untdelemn?" Deci, n-a stat la masa sa manince, pina ce nu s-a luat sarea si untdelemnul si s-au pus altele.

 

Intr-una din zile a venit la dinsii un frate si, vazind focul aprins, a zis lui Palamon si lui Pahomie: "Daca cineva dintre voi are credinta, sa se puna deasupra acestor carbuni si sa stea pe ei pina se va citi rugaciunea Domnului, adica: Tatal nostru." Cuviosul Palamon, cunoscind inaltarea mintii fratelui aceluia, l-a certat, zicindu-i: "Inceteaza, frate, cu acea mindra parere a ta si nu cauta lucru cel netrebnic, pentru ca te amagesti".

 

Atunci el, mindrindu-se, s-a suit de voie pe carbunii cei aprinsi si statea citind rugaciunea Domnului, si astfel a ramas nears; fiindca prin vointa lui Dumnezeu, diavolul, care ajuta celor mindri, il apara de arderea focului. Deci, pogorindu-se de pe foc nevatamat, mai mult se mindrea pentru sfintenia sa. Si, plecind de la dinsii, ii ocara, zicindu-le: "Unde este credinta voastra?" Deci, sezind acel frate mindru in chilia sa, care nu era asa departe de Palamon, si vazindu-l diavolul inselat desavirsit cu inaltarea mintii, s-a inchipuit in femeie frumoasa, imbracata cu haina luminoasa si infrumusetata cu podoabe si, venind la el, a batut in usa chiliei. El, deschizind usa si vazind pe acea femeie, a intrebat-o de pricina venirii ei; iar diavolul cel in chip de femeie, i-a raspuns: "Fiind strimtorata de datornici pentru datorii si neavind cu ce sa le platesc, am fugit de la dinsii, temindu-ma sa nu cad in miinile lor si sa-mi faca vreo rautate; deci ma rog tie, parinte, primeste-ma in ceasul acesta in chilia ta, ca sa ma ascund de cei ce ma gonesc, ca Dumnezeu m-a povatuit sa vin la tine, ca sa fiu pazita de cei ce ma cauta".

 

El, neputind sa socoteasca cele graite si neintelegind mestesugirile vrajmasului cu grosimea mintii sale, a primit in chilia sa pe aceea ce parea femeie. Atunci diavolul a pus in el ginduri de desfrinare, l-a aprins cu pofta trupeasca, si acel mindru monah, fiind biruit de spurcatul gind, s-a invoit in inima sa la pacat. Deci, daca s-a apropiat de femeie, voind sa-si implineasca patima sa, indata diavolul l-a trintit de pamint si a pierit; iar el a zacut multa vreme la pamint ca un mort, mut si fara de glas. Dupa citeva zile, venindu-si in sine si cunoscindu-si nebunia sa, s-a dus la Sfintul Palamon, tinguindu-se si zicind: "Sa stii, parinte, ca eu singur sint pricinuitorul pierzarii mele, deoarece nu te-am ascultat; deci, ma rog cuviosiei tale, ajuta ticalosiei mele cu sfintele tale rugaciuni, ca sa nu fiu pierdut de diavol pina in sfirsit".

 

Pe cind graia el acestea cu lacrimi, cuviosii parinti Palamon si Pahomie lacrimau si ei de mila pentru dinsul. Dar, deodata s-a indracit monahul acela si a fugit din chilie si, fiind gonit de diavol, alerga prin munti si prin pustie; apoi, mergind la cetatea care se numea Panos, s-a aruncat in cuptorul baii si a ars acolo. Fericitul Pahomie, vazind si auzind aceasta, isi pazea cu dinadinsul inima sa de gindurile de mindrie si isi indrepta viata in smerita cugetare si in blindete, aducindu-si aminte de cuvintele Domnului, care zice: Invatati-va de la Mine, ca sint blind si smerit cu inima.

 

Muntele si pustia aceea in care vietuiau, erau pline de spini si, cind iesea Pahomie sa adune lemne, isi ranea picioarele, umblind descult prin spini, asemenea si miinile lui, fiind intepate de spini, se singerau. El le rabda cu bucurie, aducindu-si aminte de piroanele Stapinului, cu care au fost pironite pe Cruce sfintele Lui miini si picioare. Lui ii placea sa se roage singur la un loc deosebit, si pentru aceasta adeseori iesea in pustie departe de chilie; si acolo isi intindea miinile in sus si se ruga lui Dumnezeu.

 

Odata, ducindu-se el cam departe de chilia sa si apropiindu-se de locul ce se numea Tovenisiot, a auzit in rugaciunea sa un glas de sus, graind catre dinsul: "Pahomie, aici sa petreci si in locul acesta sa faci o manastire; pentru ca vor veni la tine multi din cei ce voiesc sa se mintuiasca. Pe aceia ii vei povatui in calugarie la viata cea imbunatatita, dupa felul si rinduiala pe care indata o voi trimite tie". Fericitul Pahomie, minunindu-se de acest dumnezeiesc glas, i-a venit inainte ingerul in chipul rinduielii celei mari a monahilor celor desavirsiti, adica in sfinta schima, si i-a dat in miini o tablita care avea scris pe dinsa rinduielile si canoanele vietii monahicesti si pustnicesti. Deci, intorcindu-se el cu bucurie la cuviosul sau staret, i-a spus toate cele vazute si auzite. Acela, crezind fara indoiala ca este lucrul si rinduiala lui Dumnezeu, a preamarit bunatatea Domnului, care a aflat un chip ca acesta de mintuire omeneasca. Apoi, fericitul Pahomie a rugat pe Cuviosul Palamon sa mearga cu dinsul, sa vada locul unde s-a auzit acel glas dumnezeiesc si aratarea cea ingereasca.

 

Staretul, nevoind sa mihneasca pe ucenicul sau, pe care il avea ca pe un adevarat fiu dupa Dumnezeu, s-a dus cu dinsul acolo si, zidind o chiliuta mica in acel loc, se bucura de dumne-zeiasca cercetare. Apoi, dupa citava vreme, staretul a grait catre Pahomie: "O, fiule, deoarece vad darul cel daruit tie de la Dumnezeu, ca ai sa fii in locul acesta povatuitor multora, deci, sa petreci aici, iar eu ma voi intoarce la chilia mea; dar sa facem asezamint, ca sa nu ne despartim niciodata, ci sa ne cercetam unul pe altul, cit vom fi intre cei vii". Si astfel vietuia fiecare in chilia sa.

 

Adeseori fericitul Pahomie se ducea la Cuviosul Palamon, cercetindu-l si luind de la dinsul binecuvintare si parinteasca invatatura. Dar nu multa vreme dupa aceea, Sfintul Palamon s-a imbolnavit de moarte din multa infrinare; pentru ca uneori gusta putina piine, iar apa nu bea deloc; alteori, in loc de bucate, bea putina apa si piine nu gusta nicidecum. Deci, fratii care veneau spre cercetarea lui, il rugau sa-l sfatuiasca, ca sa dea macar putina odihna trupului sau bolnav si sa guste din bucate si din bautura, ca astfel sa nu slabeasca desavirsit. Iar el le raspundea: "Daca sfintii mucenici ai lui Hristos au rabdat cu tarie pina la sfirsit pentru Dumnezeu, in Care au crezut, unii taierea madularelor, altii taierea capetelor, iar altii arderea focului, apoi cum sa voiesc eu sa-mi pierd rabdarea cea putina, pe care m-am fagaduit s-o indur pentru Hristos?" Si asa pustnicul si infrinatul cel adevarat, desi fiind in boala trupeasca, totusi nu si-a schimbat pustnicia sa, ci, pazind-o pina la sfirsit, s-a sfirsit pe miinile iubitului si duhovnicescului sau ucenic si fiu, fericitul Pahomie, si a trecut spre indulcirea vesnicelor bunatati, gatite lui de la Domnul nostru Iisus Hristos. Dupa aceea, Cuviosul Pahomie a ingropat cu cinste trupul duhovnicescului sau parinte si s-a intors la Tavenisiot in chilia sa, unde vietuia dupa Dumnezeu.

 

Dupa citava vreme, a venit la dinsul Ioan, fratele lui cel mai mare dupa trup, care il cauta de multa vreme. Pentru ca, de cind Pahomie luase Sfintul Botez, nu s-a mai intors in casa la parintii si rudeniile sale, ci indata s-a dus in pustie; si-l cauta Ioan, fratele lui, pretutindeni, pentru ca si acela luase sfinta credinta si se botezase. Deci, vazindu-se unul cu altul, s-au bucurat si s-au sarutat si Ioan a inceput a vietui impreuna cu Pahomie si a urma vietii lui, petrecind amindoi in legea Domnului si invatindu-se ziua si noaptea. El nu se ingrijea de cele pamintesti, iar cele ce le avea din osteneala miinilor sale, le impartea la cei ce aveau trebuinta, neingrijindu-se pentru ziua de miine. Isi muncea trupul cu postiri, privegheri si alte feluri de osteneli, mingiindu-se cu nadejdea invierii si a fericirii ce va sa fie in ceruri.

 

Citind Vietile Sfintilor si luind aminte la ispravile acelora, singur se sirguia sa savirseasca unele ca acelea. Apoi, Cuviosul Pahomie, aducindu-si aminte de fagaduinta care de la Dumnezeu i se facuse lui, pentru fratii cei ce erau sa se adune la dinsul spre mintuire, a inceput impreuna cu fratele sau, a zidi chilii. Deci, Pahomie voia sa faca mai mare cuprinsul manastirii; iar Ioan, invatind si cugetind pentru linistea si strimtorarea calugareasca, dorea sa fie mai mica ograda manastirii. Deci, suparindu-se, a zis catre Pahomie: "Inceteaza de a mari si a largi curtea manastirii pentru ca lucrul acesta este netrebnic".

 

Auzind Pahomie unele ca acestea s-a miniat asupra fratelui sau, ca nu cu intelegere l-a ocarit pe el. Insa, fiind blind, nu i-a zis nimic, cinstind pe fratele cel mai mare cu anii. Sosind noaptea, s-a inchis in chilia sa si a inceput a plinge si intru rugaciune a se marturisi lui Dumnezeu, zicind: "Amar mie, ca intelegerea cea trupeasca este inca intru mine si umblu inca dupa trup; pentru ca dupa atita deprindere duhovniceasca, sint stapinit inca de minie. Miluieste-ma, Dumnezeule, ca sa nu pier; pentru ca daca Tu nu ma vei intari pe mine cu darul Tau, atunci vrajmasul meu va afla in mine vreo parte din faptele sale si ma va face pe mine robul lui, ca pe un calcator al legilor Tale; caci scris este: Cel ce pazeste toata legea, dar numai intr-una greseste, pentru toate s-a facut vinovat. Cred Doamne, ca indurarile Tale cele multe imi vor ajuta mie, si ma voi invata a umbla in caile Sfintilor Tai Parinti, tinzind spre cele dinainte si uitind pe cele din urma; ca din veac sfintii Tai, ajutindu-se cu darul Tau, au rusinat pe vrajmas si foarte s-au preamarit. Iar eu cum voi invata, Doamne, pe cei care Te-ai fagaduit a-i chema la viata monahiceasca prin mine, daca nu voi birui mai inainte patimile mele, care prin trup imi stapinesc sufletul meu, si de nu voi pazi legea Ta fara de prihana? Cred Doamne, ca daca Tu imi vei da ajutor, voi face acelea care sint placute inaintea ochilor Tai si-mi vei ierta toate pacatele mele".

 

Asa strigind fericitul catre Dumnezeu, a petrecut toata noaptea intru rugaciuni, asudind cu lacrimi, si din multa sudoare - fiind pe vremea secerisului, si in partile acelea fara de masura era zaduf mare - s-a facut sub picioarele lui o balta; pentru ca era obiceiul lui ca, stind la rugaciune, sa-si aiba miinile intinse in sus si nicidecum nu le lasa nici le stringea pina la sfirsitul rugaciunii; ci asa statea ca spinzurat pe Cruce. Astfel obosindu-si trupul sau, iar sufletul ridicindu-si spre gindirea de Dumnezeu, asuda foarte mult.

 

Nu dupa multa vreme, Ioan, fratele lui s-a mutat catre Domnul si el l-a ingropat, dupa obicei, cu psalmi si cu cintari, ingrijindu-se in toate zilele ca sa fie mai bun si mai liber de gindurile cele ce navaleau asupra lui, invatindu-se pururea in frica lui Dumnezeu, avind in minte pomenirea mortii, infricosata judecata si minunile cele vesnice, iar cu trupul ostenindu-se la zidirea manastirii. Diavolii vazind aceasta, au inceput a napadi la aratare asupra lui, scrisnind cu dintii si aducindu-i multe ispite. Iar el inarmindu-se cu pavaza credintei si cu rugaciuni, biruia asuprelile vrajmasului, avind totdeauna in gura cintarea de psalmi. Deci, rugindu-se el, diavolii de multe ori se sirguiau sa-i curme rugaciunea. Cind pleca genunchii ii aratau inaintea lui o groapa adinca si apa vijiind, ca sa se teama si sa nu-si plece genunchii la rugaciuni. Insa, sfintul nu se ingrijea de diavolestile naluciri si nu inceta a-si pleca genunchii la rugaciune.

 

Odata, umblind el, l-au inconjurat diavolii, urmindu-i si mergindu-i inainte ca unui boier, zicind unul catre altul: "Iata Domnul Pahomie, dati-i loc de cinste robului lui Dumnezeu!" Iar sfintul batjocorea nalucirile lor si-i socotea pe dinsii ca pe niste ciini ce latra. Stind in chilia sa la pravila cea de la miezul noptii, au navalit asupra lui multime de diavoli si au inceput a-i clatina chilia si a cutremura pamintul, vrind sa rastoarne zidirea din temelie si sa ucida pe Pahomie; dar el a inceput a cinta: Dumnezeu este scaparea noastra, puterea si ajutorul intru necazurile cele ce ne-a aflat pe noi; pentru aceasta nu ne vom teme, cind se va tulbura pamintul. Atunci indata s-au stins diavolii ca fumul si s-a facut alinare si liniste. Insa aceia, fugind ca niste ciini fara de rusine, iarasi s-au intors. Deci, dupa rugaciune, sezind sfintul la lucrul miinilor, i s-a aratat diavolul in chip de cocos mare, care cinta inaintea lui foarte mult si se repezea spre fata lui; iar sfintul a suflat asupra lui si, insemnindu-se cu semnul Sfintei Cruci, l-a izgonit pe el de la dinsul.

 

Altadata, adunindu-se multi diavoli, au legat o frunza de stejar cu o funie mare si lunga, si trageau de ea cu osteneala si cu ispitire, ca de o piatra mare, chiuind si strigind cu mare glas unul catre altul: "Trageti, trageti!" Aceasta o faceau vrind sa porneasca spre ris pe robul lui Dumnezeu; dar sfintul a gonit cu rugaciunea toata tabara diavoleasca.

 

De multe ori, cind sedea sfintul sa manince, diavolii, facindu-se in chip de femei frumoase, sedeau linga el si se atingeau de bucatele cele puse inainte. Iar cuviosul, inchizindu-si ochii cei trupesti ca sa nu vada nalucirile cele muieresti, isi ridica ochii mintii spre Hristos Dumnezeu; atunci nalucirile cele diavolesti fugeau; pentru ca nu puteau sa sporeasca ceva, de vreme ce era darul Domnului impreuna cu cuviosul, Cel ce a zis catre placutii Sai: Nu va temeti, Eu sint cu voi pina la sfirsitul veacului.

 

Altadata, cu voia lui Dumnezeu, a luat mare chinuire de la diavoli; pentru ca toata ziua, de dimineata pina seara, a fost batut de dinsii si ca un mucenic a fost ranit de batai; insa n-a slabit, nici nu s-a deznadajduit de ajutorul lui Dumnezeu, de vreme ce Domnul nu paraseste in ispite pe robii Sai. Deci, a venit la dinsul pentru cercetare, un oarecare monah batrin cu numele Apolos; si indata a inceput Cuviosul Pahomie a-i spune cu de-amanuntul toate primejdiile si ispitele cele aduse asupra lui de diavoli. Apolos i-a grait lui: "Imbarbateaza-te si te intareste robule al Domnului, pentru ca stie diavolul ca de te-ar fi biruit pe tine, cel ce ne esti noua spre folos, si caruia toti, dupa puterea noastra, ne sirguim sa-ti urmam, apoi pe noi neputinciosii cu inlesnire ne va robi lui; pentru aceea asupra ta mai mult se inarmeaza. Deci, tu, o, parinte, avind ajutorul lui Dumnezeu, nu te lenevi, nici slabi in nevointe, ci rabda-le pe toate cu vitejie, ca ai sa dai raspuns lui Dumnezeu si pentru noi, biruindu-te de lenevire si dindu-ne noua chip de imputinare de suflet".

 

Pahomie, auzind acestea, mai mult s-a intarit asupra vraj-masilor celor nevazuti si slavea pe Dumnezeu, ca i-a trimis pe un frate ca acela, care l-a mingiiat in necaz, si l-a pornit spre mai mare nevointa; deci, a rugat pe monahul acela, ca sa-l cerceteze pe el mai des si sa-l intareasca. Odata, acel fericit Apolos, venind la Cuviosul Pahomie, s-a imbolnavit si, petrecind putine zile, s-a mutat catre Dumnezeu si a fost ingropat de Pahomie.

 

Cuviosul Pahomie avea atita indrazneala si credinta catre Dumnezeu, incit de multe ori calca peste balauri si peste scorpii, si raminea nevatamat de ei. Adeseori poruncea crocodililor ca sa-l treaca dincolo de riu. Crocodilii ascultau porunca lui si treceau degraba pe placutul lui Dumnezeu. Cuviosul, multumind lui Dumnezeu ca-l pazeste nevatamat de toate asuprelile vrajmasilor, se ruga Lui, zicind: "Bine esti cuvintat Doamne, ca n-ai trecut cu vederea smerenia mea, nici n-ai lasat neputinta mea, ca sa fie inselata de vrajmasul, ci singur m-ai intarit si ma intaresti pe mine, vazind nestiinta mea. Singur ma povatuiesti si ma inveti pe mine voia Ta cea sfinta, pentru ca eu sint prost si neintelept; iar Tu m-ai inteleptit intru frica Ta".

 

Sfintul, vazind iarasi asuprelile diavolesti, ruga pe Dumnezeu ca un viteaz si nevoitor desavirsit, ca sa-i ia somnul, incit sa petreaca noaptea si ziua fara de somn - pe cit se poate -, biruind cu ajutorul lui Dumnezeu pe cei potrivnici, dupa cele scrise: Nu ma voi intoarce, pina ce se vor sfirsi; ii voi necaji si nu vor putea sa stea; vor cadea sub picioarele mele, ca m-ai incins cu putere spre razboi. Deci, i s-a daruit lui cererea si vedea duhurile cele nevazute ca pe cele vazute si le gonea departe cu arma duhovniceasca a rugaciunilor. Rugaciunea cuviosului era ca sa se savirseasca intru el voia Domnului si sa nu se lipeasca de el nici un gind din grijile lumesti.

 

Dupa citava vreme, Cuviosul Pahomie, stind la rugaciune la miezul noptii, i s-a aratat ingerul Domnului in chipul cel dintii, zicindu-i: "Pahomie". Iar el a raspuns: "Ce este, Domnul meu?" Zis-a ingerul: "Voia Domnului este aceasta, ca sa-I slujesti Lui si pe neamul omenesc sa-l aduci la El". Ingerul Domnului, zicindu-i acestea de trei ori, s-a dus de la el. Iar Pahomie, multumind lui Dumnezeu de acea vedenie ce i se facuse si, luind incredintare, a inceput a primi pe cei ce veneau la el si voiau sa slujeasca lui Dumnezeu. Deci, dupa multa ispitire, le dadea chipul monahicesc, invatindu-i sa treaca cu vederea lumea si pe toate cele din lume. Astfel, el se dadea singur pilda cu pustnicia si cu smerenia vietii celei iubitoare de osteneala, desi nu mai era tinar, slujind celorlalti frati. Pentru ca el pregatea masa, el lucra gradinile, sapind, si adapind cu apa verdeturile, el slujea bolnavilor ziua si noaptea si era chiar si portar. El facea cu miinile sale toate lucrurile cele mai de pe urma si slujirile in manastire; indemnind pe toti sa petreaca intru chemarea lor, in psalmi si in alte carti; dar mai ales sa se invete din Sfinta Evanghelie. Numele fratilor care venisera la el de la inceput, erau acestea: Psentais, Suros si Psoe. Acestora le graia totdeauna cuvintele lui Dumnezeu, folosindu-i mult pe ei. Iar ei, privind la sfinta lui viata cea intocmai cu ingerii, se minunau, zicindu-si unul altuia: "Ne-am inselat, socotind ca sfintii sint nascuti de fel sfinti, si nu se fac sfinti dupa a lor voie, si iarasi socotind ca pacatosii nu pot sa se intoarca la pocainta si sa se faca sfinti. Acum vedem darul lui Dumnezeu in sfintul acesta, parintele nostru Pahomie; caci s-a nascut din parinti pagini si necredinciosi, si a venit intru atit de buna credinta si placere de Dumnezeu, incit savirseste cu inlesnire toate poruncile lui Dumnezeu. Drept aceea ni s-a aratat si noua, ca si noi, de vom voi, putem sa-i urmam lui, precum a urmat si el sfintilor, care au fost mai inainte. Deci, sa murim impreuna cu el, ca sa si inviem cu el, ca ne duce drept la viata vesnica".

 

Deci, apropiindu-se ei de Sfintul Pahomie, i-au zis: "Pentru ce, parinte, singur te ostenesti atit de mult in lucrurile mona-hicesti? Porunceste-ne, ca sa lucram si noi". Sfintul le-a raspuns: "Jugul cel bun pe care l-am pus pe mine, nu-l voi lepada. Hristos ne-a adunat pe noi aici, ca sa ne ostenim impreuna pentru mintuire. El sa ne intareasca, pe mine si pe voi, in rabdare si osteneli. Iar cind Domnul nostru ne va aduna mai multi, atunci voi imi veti ajuta in slujbele manastiresti". Cuviosul Pahomie le-a scris lor rinduieli pentru rugaciune, pentru lucrul miinilor si pentru somnul cel cu trezvie; pentru hrana si pentru haine, pentru toata buna rinduiala manastireasca si pentru viata monahiceasca, precum s-a povatuit mai inainte de ingerul care i s-a aratat.

 

Deci, cu voia lui Dumnezeu, Care cheama pe toti spre mintu-ire, s-au adunat la cuviosul si alti frati, intre care era Pecusie, Cornelie, Pavel, Pahomie - un altul -, Ioan si altii care auzeau de viata lui cea folositoare, de invatatura cea de suflet mintuitoare a credintei celei drepte si de rinduiala cea cu bune obiceiuri a manastirii. Astfel, numarul fratilor in putina vreme s-a inmultit, incit ei erau mai bine de o suta.

 

Iar cind, in vreo zi de praznic, se cadea ca toti impreuna sa se impartaseasca cu preacuratele, cerestile, nemuritoarele si de viata facatoarele dumnezeiesti Taine ale lui Hristos, atunci Cuviosul Pahomie chema pe un preot din bisericile cele din satele de aproape si acesta savirsea dumnezeiasca slujba in manastirea lor si toti se impartaseau cu Trupul si Singele lui Hristos.

 

Aceasta o facea, fiindca nu voia povatuitorul si cugetatorul cel smerit sa invredniceasca pe vreunul din ucenicii lui la rinduiala preoteasca; ci zicea ca mai de folos este monahilor sa nu caute cinste si incepatorie, mai ales cei ce vietuiesc viata cea de obste, ca sa nu inceapa intre frati pentru unele pricini a se face zavistii, pizmuiri si neintocmiri; deoarece, daca cade in arie o scinteie mica de foc si nu se va stinge degraba, toata aria o arde, si rodurile cele adunate cu multa osteneala se pierd intr-un ceas. Astfel, cazind intre monahi gindul iubirii de stapinire si dorirea de rinduiala preoteasca, de nu se va scoate degraba, toate ostenelile lor cele de multi ani si rodurile duhovnicesti le intoarce in nimic inaintea lui Dumnezeu.

 

Acestea le graia cuviosul, invatind pe frati smerenia; insa, daca venea la manastirea lui cineva din monahii cei sfintiti, voind sa petreaca cu dinsii, il primea cu dragoste si-l cinstea ca pe un parinte; iar acela privind la viata cuviosului cea cu smerita cugetare si a celorlalti frati, se sirguia sa fie urmator smereniei si ostenelilor lor cele pustnicesti. Astfel, Sfintul Pahomie era spre toti foarte milostiv si iubitor. Ii era mila de cei batrini si neputinciosi cu trupul, stia a placea si celor tineri, avind multa purtare de grija pentru sufletele lor. Deci, numarul fratilor crescind in toate zilele mai mult, a ales pe unii dintre dinsii, care puteau sa indrepteze cu ajutorul lui Dumnezeu si sa povatuiasca pe altii la fapta buna. Astfel, i-a pus pe acei frati peste alti frati, impartindu-i in mai multe manastiri; iar el singur, privind la toti ca un parinte si ingrijindu-se de ei, ii dadea fiecaruia pe cit putea sa poarte ascultarea si slujirea cea cuviincioasa in lucruri si in rugaciunile si pravila cea pustniceasca. Astfel se facea fratilor mare sporire de la Cuviosul Pahomie, povatuitorul cel de Dumnezeu inteleptit.

 

Dupa multi ani, auzind de dinsul sora sa cea dupa trup, a venit la manastirea lui, voind sa vada pe fratele sau, ca si dinsa primise credinta crestineasca. Iar el, aflind de venirea ei, a trimis pe portar la dinsa, zicindu-i: "Ai auzit de mine ca sint viu; deci, du-te de aici si nu te mihni, ca nu m-ai vazut, nici tu pe mine, nici eu pe tine. Iar de vei voi sa urmezi vietii mele si sa aflam impreuna mila de la Domnul, atunci fratii mei iti vor zidi o chilie intr-un loc linistit, ca acolo bineplacind Domnului, sa te lepezi de lume; pentru ca nu este alta odihna mai buna pe pamint, decit aceea, de a face bine si a placea lui Dumnezeu. Domnul este puternic ca si pe alte fecioare si femei sa le mintuiasca prin tine, aducindu-le la o viata ca aceasta. Pentru aceea vei avea indoita rasplatire de la Dinsul: una, pentru viata ta imbunatatita; iar alta, pentru povatu-irea acelora". Auzind sora cuviosului, s-a umilit cu inima si a primit cu dragoste sfatul cel folositor al fratelui sau si, plingind, cerea sa fie povatuita pentru mintuire.

 

Atunci fericitul Pahomie a preamarit pe Dumnezeu, vazind osirdia ei atit de mare; deci, a poruncit unor frati cucernici, ca la o parte de manastire, in partea cealalta de riu, sa-i faca o chilie si sa zideasca o manastire mica; si a imbracat-o in chipul monahicesc. Apoi, adunindu-se la dinsa si alte fecioare si femei, le-a dat rinduiala de viata monahiceasca si a incredintat manastirea aceea unui barbat duhovnicesc, batrin si sfint cu numele Petru, care le cerceta adeseori si iconomisea toate cele pentru dinsele.

 

Cuviosul parintele nostru Pahomie a luat de la Domnul si darul facerii de minuni; pentru ca a inceput cu darul lui Hristos a tamadui bolile si a izgoni diavolii. Cuviosul avea prieten adevarat pe un oarecare preot batrin, cu numele Dionisie, econom al bisericii Tintirisiei. Acela cerceta adeseori pe Cuviosul Pahomie, asemenea se ducea la dinsul, pentru ca il iubea foarte mult, deoarece, acel Dionisie, era unul din cei ce au marturisit numele lui Iisus Hristos si a patimit pentru Dinsul in vremea prigoanei ce fusese mai inainte.

 

O femeie oarecare vestita din cetatea Tintiriei, patimind curgerea singelui de multi ani si, auzind de sfintenia cea mare a Cuviosului Pahomie, dorea sa-l vada; caci credea ca va capata tamaduire de boala sa prin sfintele lui rugaciuni. Ea, aflind ca cuviosul nu vorbeste cu femeile, nici nu intra femei in manastirea lui, s-a dus la fericitul preot Dionisie, ca nu era tainuit acelei femei, ca parintele Dionisie cu Cuviosul Pahomie petreceau in mare prietenie intru Domnul si se cerceteaza unul pe altul, si l-a rugat acea femeie sa-l cheme cu dragoste in cetatea lor pe Cuviosul Pahomie. Dionisie a facut asa ca, trimitind rugaminte la cuviosul, l-a chemat in cetate si, intrind ei in sfinta biserica, femeia aceea bolnava s-a atins de poalele hainelor Cuviosului Pahomie, precum se spune si in Sfinta Evanghelie, si indata s-a tamaduit de curgerea singelui si s-a facut sanatoasa. Deci, cazind la pamint, preamarea pe Dumnezeu cu glas mare si pe placutul Lui, pe Sfintul Pahomie, l-a fericit cu laude. Cuviosul Pahomie, cunoscind mestesugul lui Dionisie, a binecuvintat pe femeie si, dupa vorba cea iubita cu prietenul cel duhovnicesc, s-a intors la manastirea sa.

 

Dupa aceasta a venit de departe la manastire un om oarecare si a rugat pe cuvios sa tamaduiasca pe fiica sa, care patimea de duh necurat. Cuviosul a poruncit portarului sa spuna omului acela astfel: "Noi nu avem obicei sa vorbim cu femeile, dar trimite la noi o haina oarecare a fiicei tale, ca s-o binecuvintam in numele Domnului si va vom trimite-o inapoi; deci, nadajduim spre Domnul ca se va tamadui fiica ta". Omul acela, alergind degraba, a adus haina fiicei sale si a dat-o sfintului.

 

Sfintul Pahomie, cautind cu iutime spre haina aceea, a zis: "Nu este aceasta haina ei". Iar tatal sau intarea, zicind: "Cu adeva-rat haina aceasta este a fiicei mele". Sfintul a grait catre dinsul: "Si eu stiu ca fiica ta poarta haina aceasta, dar nu i se cuvine ei, pentru ca este fecioreasca; iar ea, zicind ca este fecioara si impodobindu-se cu cele fecioresti, si-a pierdut fecioria si petrece in necuratia desfrinarii. Deci, am cunoscut ca haina aceasta este spurcata cu pacatul si pentru aceasta am zis ca nu este a ei; iar tu s-o sfatuiesti mai intii sa se lase de pacatul acela si sa se fagaduiasca ca de acum se va pazi curata inaintea lui Dumnezeu, si atunci Domnul ii va fi milostiv si o va tamadui de muncirea diavoleasca".

 

Tatal ei, auzind acestea, s-a umplut de mihnire si de minie asupra fiicei sale si, ducindu-se la dinsa, a intrebat-o de este adevarat, si ea a spus tatalui sau cu adevarat pacatul ce facuse, si a fagaduit cu juramint ca nu-l va mai face. Apoi, tatal ei, intor-cindu-se la cuviosul si spunindu-i cele ce auzise de la fiica sa, il ruga cu lacrimi sa se milostiveasca spre dinsa. Deci, Cuviosul Pahomie, rugindu-se pentru cea indracita, i-a trimis putin unt-delemn si dupa ce a luat ea cu credinta untdelemn si s-a uns cu el, indata a fugit diavolul de la dinsa si s-a facut sanatoasa din ceasul acela.

 

Un alt om avea un fiu indracit cumplit; pentru ca cumplit era diavolul dintr-insul si nu putea omul acela sa aduca pe fiul sau la cuviosul, caci duhul cel necurat care era in el se impotrivea tare, nelasindu-l sa-l aduca la placutul lui Dumnezeu. Deci, venind acel om in manastire a cazut plingind la picioarele Sfintului Pahomie, si il ruga cu dinadinsul sa se roage lui Dumnezeu pentru fiul lui ce patimea de duh necurat si sa-l izbaveasca de muncirea diavoleasca. Cuviosul, facind rugaciune, i-a dat o piine din manastirea sa si i-a poruncit ca, la ceasul mincarii, sa puna acea piine inaintea fiului sau. Ducindu-se omul la casa sa cu piinea si, sosind vremea mesei, a pus-o inaintea fiului sau; iar indracitul nu voia nici sa se atinga de ea, ci si-a implinit trebuinta in acea zi cu alta piine. Dupa o vreme, flaminzind el si cerind sa manince, tatal a sfarimat o parte din piinea lui Pahomie in particele mici si le-a amestecat cu finice si astfel le-a pus inaintea fiului sau ca, necunoscind, sa manince. Iar duhul cel necurat ce era in acel tinar, cunoscind in finice piine data din miinile sfintului, a aruncat finicele la pamint. Deci, tatal n-a dat fiului sa manince mai multe zile, poruncind in acelasi timp sa nu-i dea nimic altceva sa manince decit piinea adusa de la Sfintul Pahomie. Fiind silit de multa foame, a gustat din piinea aceea si indata a fugit dracul din acel tinar.

 

Tatal, luind pe fiul sau sanatos, l-a dus in manastirea cuvio-sului, dind multumire si lauda lui Dumnezeu, Cel ce facea minuni cu rugaciunile placutului Sau. Si multe alte tamaduiri de boli cu minune se faceau de Cuviosul Pahomie, prin darul Sfintului Duh care petrecea in el, insa pentru acestea nu se inalta cu inima, ci totdeauna se pazea in smerenie. De se ruga lui Dumnezeu cindva pentru ceva si nu-si cistiga cererea, nu se minia nici nu se tulbura cu gindul, ci totdeauna avea in gura acel dumnezeiesc si mare cuvint: Parinte, fie voia Ta!

 

Cercetind Cuviosul Pahomie manastirile sale pe care le avea in multe locuri, a mers la una care se numea Muhonia. Acolo a vazut un smochin inalt si roditor, in care cei tineri se suiau in ascuns de furau poamele si le mincau fara de vreme. Deci, apropiindu-se cuviosul de acel smochin, a vazut sezind in virful lui un duh necurat si l-a cunoscut ca este dracul lacomiei pintecelui, care inseala pe cei tineri sa fure smochinele si sa le manince in ascuns.

 

Atunci, a chemat pe gradinarul manastirii, care era unul din cei mult nevoitori batrini, cu numele Iona, si i-a zis: "Frate, taie pomul acesta, pentru ca nu i se cuvine sa stea in mijlocul manastirii spre sminteala celor neintariti in infrinare". Batrinul Iona, auzind acestea, s-a mihnit foarte mult si a zis catre cuvios: "O, parinte, nu-l taia nicidecum, pentru ca mult rod luam din el". Vazind Sfintul Pahomie pe acel batrin mihnit, a tacut, nevrind sa-l mihneasca si mai mult; pentru ca il stia ca este sfint cu viata. A doua zi, insa, acel pom s-a aflat uscat cu totul si nu avea nici rod, nici frunze verzi. Vazind aceasta batrinul Iona, s-a umplut mai mult de mihnire si de necaz, caci n-a ascultat pe parintele cel sfint si n-a taiat indata acel smochin.

 

Aici se cuvine a pomeni putin si de viata acestui fericit batrin Iona. El avea optzeci si cinci de ani in manastire, slujind cu cinste si cu placere lui Dumnezeu. Ascultarea lui era sa lucreze gradina, sa sadeasca pomi, sa adune roadele si, prin ostenelile si rugaciunile lui, sa faca mare imbelsugare si indestulare de roade.

 

El n-a gustat niciodata din acele roade si rasaduri pina la sfirsitul sau, atit de infrinat si pustnic era. Haina lui era numai una, facuta din piele de oaie, pe care o purta iarna si vara. Alta haina niciodata nu-i trebuia decit cojocul, pe care numai atunci il lua, cind se impartasea cu dumnezeiestile Taine; iar dupa impartasire se dezbraca si il stringea, pastrindu-l curat in tot timpul calugariei lui. Nu stia ce este odihna trupului, pentru ca totdeauna si neincetat muncea cu osirdie lucrul lui. El n-a gustat niciodata vreo fiertura, ci verdeturi crude cu otet ii era hrana lui in toata viata. Niciodata nu s-a odihnit pe coastele sale pina la moarte, ci dupa osteneala cea de toata ziua din gradina si dupa apusul soarelui primea hrana obisnuita, iar dupa aceea intra in chilia sa si acolo lucra cu miinile toata noaptea fara luminare, impletind funii pina la cintarea Utreniei, avind in gura lui rugaciuni, si astfel dormita putin pentru nevoia somnului celui firesc. In acest fel isi obosea trupul pina la cel mai de pe urma ceas al sfirsitului vietii sale. Astfel s-a gasit mort, sezind si tinind in miini impletitura ce lucra; iar sufletul lui cel sfint s-a dus catre Domnul, ca unul ce a fost atit de iubitor de osteneli, nevoitor si omoritor de patimile trupului sau.

 

In acea manastire a Muhoniei, cuviosul parintele nostru Pahomie, a zidit o biserica noua, cu miinile fratilor celor iscusiti in acel lucru si a impodobit-o cu stilpi frumosi, incit se veseleau de acel lucru bun si frumos zidit. Socotind apoi, ca nu se cade monahilor a se inveseli de podoaba lucrului miinilor lor, nici a se mindri de frumusetea zidirii, a luat niste funii groase si a legat stilpii; deci, chemind pe frati le-a poruncit, ca sa traga cu toata puterea, pina ce s-a aplecat zidirea si se strica toata podoaba. Deci, cuviosul a zis catre frati: "Sa nu va laudati fratilor pentru osteneala cea multa a miinilor voastre, ca ati facut zidire frumoasa; ci mai ales va ingrijiti, ca sa va ziditi singuri pe voi si sa va impodobiti sufletul vostru ca pe o Biserica a lui Dumnezeu; pentru ca voi sinteti Biserici ale Dumnezeului Celui viu, precum a zis Domnul". Asa cuviosul parinte, mergind in fiecare locas, folosea pe frati, invatindu-i si certindu-i cu cuvinte din dumnezeiasca Scriptura, rugindu-i si sfatuindu-i sa fie in viata fara de prihana si sa stie si sa cunoasca mestesugirile vrajmasului, ca astfel sa se impotri-veasca lor cu puterea Sfintului Duh, ori sa graiasca cuvintele Psalmului: Intru Dumnezeu vom face puterea si El va urgisi pe vrajmasii nostri.

 

Sezind oarecind Cuviosul parinte Pahomie cu fratii in manastirea sa din Tavenisiot si invatindu-i din dumnezeiestile Scripturi, au venit oarecare pustnici eretici, care isi acopereau veninul dinauntru cu haine de par; si, stind inaintea portilor manastirii, au zis oarecaruia din frati: "Sintem trimisi de parintele nostru la al vostru; deci, sa-i spuneti din partea noastra aceste cuvinte: "De esti cu adevarat om al lui Dumnezeu si nadajduiesti spre Dinsul ca te va asculta pe tine, apoi sa vii si sa treci cu noi riul cel de linga manastire, cu picioarele pe deasupra apei, ca pe uscat, ca sa cunoastem toti care din noi are mai multa indrazneala la Dumnezeu, tu ori noi?"

 

Niste cuvinte de mindrie ca acestea ale acelor eretici auzindu-le Cuviosul Pahomie, a zis catre frati: "Cu voia lui Dumnezeu, vor putea ereticii aceia sa treaca riul ca pe uscat, fiindu-le in ajutor diavolul, cel ce i-a prins pe dinsii in latul sau, ca sa li se intareasca inselaciunea ereticeasca; insa eu nu cer de la Dumnezeu o minune ca aceea, ca sa umblu pe apa, pentru ca stiu ca gindul acesta, nu numai ca nu este monahicesc, dar nici crestinesc. Iar voi duceti-va si spuneti-le lor ce zice fericitul Pahomie: "Nadajduiesc spre Dumnezeu, iar nu spre lucrarile mele, deoarece, fiind pacatos, nu voiesc a ispiti pe Domnul Dumnezeul meu. Sirguinta mea este, nu sa umblu pe ape, ci sa-mi vad totdeauna pacatele mele si sa caut ajutorul lui Dumnezeu ca, astfel, sa pot trece fara de vatamare ispitele vrajmasului". Ereticii, auzind unele ca acestea, s-au dus rusinati.

 

In locasul cuviosului era un frate, care isi facea voia sa si nu minca in acelasi timp, cind mincau si ceilalti frati, ci postea mai mult decit ii era rinduit; deci, pentru aceasta se mindrea fata de ceilalti. Parintele Pahomie, cunoscind inaltarea de minte a mona-hului aceluia, l-a luat de-o parte si i-a zis: "Frate, Domnul a zis: M-am pogorit din cer, nu ca sa fac voia Mea, ci voia Celui ce M-a trimis pe Mine; deci, si tu esti dator a ne asculta pe noi si a pazi rinduiala manastireasca. Cind vine vremea mesei, maninca impreuna cu fratii cele puse inainte, insa cu masura; nu saturindu-te, ca sa nu se ingrase trupul, caci vrajmasul va ridica intru tine razboi, nici foarte putin sa nu maninci, ca sa nu slabesti cu trupul intru osteneli, ci sa primesti hrana dupa masura tineretii si puterii, pina ce vei birui pe diavolul slavei desarte".

 

Deci, fratele acela la inceput a ascultat sfaturile parintelui, insa dupa aceea iarasi s-a abatut de la regula sa, zicind: "Unde este scris: nu posti, nu te infrina.?" Deci, sfatuindu-se din nou de Cuviosul Pahomie, n-a ascultat, si astfel s-a stapinit de diavol. In cele din urma, sfintul, rugindu-se catre Dumnezeu cu dinadinsul pentru dinsul, l-a tamaduit pe el si astfel, fratele s-a indreptat dupa aceea, invatat fiind prin certare.

 

Altadata, Cuviosul Pahomie, stind la rugaciune, s-a pomenit intru rapire si a vazut pe fratii sai cuprinsi de diferite feluri de primejdii. Unii din dinsii erau cuprinsi de jur imprejur de vapaie, si astfel fiind, nu puteau nicidecum sa scape de ea. Altii, fiind cu picioarele desculte si impleticindu-se in spini, se primejduiau, fiind intepati de spini si neputind sa iasa din dinsii; iar altii stateau la un loc inalt peste o prapastie adinca, sub care trecea un riu mare si infricosat, plin de crocodili; astfel ca fratii aceia nu puteau sa se duca, nici de la prapastie, nici sa se arunce in riu, din cauza multimii crocodililor.

 

Aceasta vedenie cuviosul o spunea fratilor cu multe lacrimi si proorocea zicind ca dupa ducerea lui din viata aceasta, monahii se vor impiedica cu diferite feluri de patimi lumesti, se vor primejdui intru multa impiedicare spre mintuire, neputind sa se izbaveasca si sa scape de acelea, din pricina ca prin mestesugirea vrajmasului, ii vor inconjura pe dinsii patimile cele desarte.

 

Dupa aceasta a venit la cuviosul, pentru calugarie un comediant, pe care cuviosul, primindu-l si invatindu-l mult pentru pocainta, l-a imbracat in schima monahala; iar numele lui era Silvan. Acesta, dupa citava vreme, indaratnicindu-se, a inceput a vietui fara de grija si a face fel de fel de comedii, spre sminteala celor tineri, de care lucru instiintindu-se cuviosul, l-a invatat pe el mult, iar uneori il si batea. In urma acestora el se fagaduia ca se va pocai, dar nu se indrepta. Deci, dupa o rabdare de douazeci de ani, cuviosul parinte a poruncit ca inaintea fratilor sa dezbrace de pe dinsul chipul monahicesc si, dindu-i lui haine mirenesti, sa-l izgoneasca din manastire.

 

Atunci Silvan a inceput a cadea la picioarele marelui staret, rugindu-l si zicind: "Iarta-ma, parinte, si mai ingaduie-ma de asta data; caci cred in Stapinul Hristos, Cel ce mintuieste pe cei pacatosi si cu rugaciunile tale ma va intoarce la pocainta". Iar staretul i-a zis lui: "Oare stii cit ti-am rabdat eu tie? De mult ori ti-am dat batai, fiind silit de obiceiul tau cel rau, care lucru la nimeni nu l-am facut decit numai singur tie; pentru ca n-am voit a intinde mina mea spre cineva, iar catre tine am fost silit, chiar nevrind a face aceasta. Cind te bateam, pe mine singur mai mult ma durea decit pe tine, patimind de mila cu sufletul impreuna; pentru ca te bateam, nu ca voiam sa te bat, ci pentru ca nadajduiam ca, pedepsindu-te prin bataie, vei fi mai bun si iti vei mintui sufletul tau. Dar, de vreme ce nici prin invataturi, nici prin batai nu te-ai indreptat, te tai pe tine de la radacina, ca pe un madular putred, ca sa nu se vatame si celelalte madulare".

 

Astfel graind catre dinsul Sfintul Pahomie, el mai mult se ruga si plingea cu lacrimi, fagaduind pocainta cu ajutorul lui Dumnezeu. Iar staretul i-a grait lui: "Daca voiesti sa te primesc iarasi in numarul fratilor, apoi sa pui pentru tine chezas, ca de acum te vei pocai". Deci, el si-a pus chezas pe un oarecare staret cinstit, cu numele Petronie. Atunci cuviosul, iertind pe Silvan, l-a incredintat batrinului Petronie, chezasul sau, si singur s-a rugat lui Dumnezeu cu dinadinsul pentru el, ca sa-l povatuiasca la calea cea adevarata a pocaintei. Dumnezeu Cel milostiv, Care nu voieste moartea pacatosului, a dat lui Silvan, cu rugaciunile Sfintului Pahomie, placutul Sau, atita zdrobire de inima intru pocainta, incit in toata vremea lacrimile curgeau din ochii sai ca piriul. Pe cind sedea la masa cu fratii, de multe ori nu putea sa se opreasca din plins si suspinuri, implinindu-se catre dinsul cuvintul proorocului David: Facutu-s-au lacrimile mele mie piine ziua si noaptea si bautura mea cu plingere am amestecat-o.

 

Iar cind ii ziceau lui fratii sa se opreasca din plins, macar la masa inaintea strainilor celor ce vin, el le raspundea: "Cu adevarat voiesc sa ma opresc, dar nu pot nicidecum". Iar fratii ii ziceau lui: "Se cade a plinge cind esti in rugaciune singur, dar in vremea mesei sa te opresti din plingere, pentru ca sufletul poate si fara de lacrimile cele din afara sa fie umilit". Dupa aceea, fratii iarasi il intrebau: "Pentru ce plingi asa?" Si-l opreau, zicind: "Ne rusinam si nu putem sa mincam, cautind la tine cum plingi". El raspundea: "Fratii mei, oare nu-mi este ingaduit sa pling, cind vad pe barbatii cei sfinti slujindu-mi mie, pacatosul, carora nici praful picioarelor nu sint vrednic a-l privi? Oare nu sint dator a plinge, ca mie, spurcatul comediant, imi slujesc niste barbati cinstiti si placuti lui Dumnezeu ca acestia? Deci, voi plinge, fratilor, in toate zilele, iar nu sa fiu inghitit de pamint ca Datan si Aviron, pentru multimea pacatelor mele".

 

Pentru o indreptare ca aceasta si pentru adevarata pocainta a lui Silvan, Cuviosul Pahomie, parintele nostru, se bucura foarte mult, precum si sfintii ingeri se bucura in cer pentru intoarcerea pacatosului. Deci, sfintul staret adeverea acestea catre frati, zicind: "Marturisesc inaintea lui Dumnezeu, ca de cind s-a adunat aceasta viata de obste, n-am vazut inca pe nici unul din toti fratii care vietuiesc impreuna cu mine, urmind asa smeriti, precum si-a luat asupra-si fratele acesta. Stiu, fratilor, ca si voi, cu ajutorul lui Hristos, ostenindu-va cu multe imbunatatite nevointe, ati biruit pe vrajmas si l-ati izgonit; insa, daca va veti lenevi putin, vrajmasul vostru se scoala asupra voastra si, cel izgonit, se intoarce si incepe a face razboi. Silvan, cel mai de pe urma dintre voi, pe care nu de mult am voit sa-l izgonim, si-a intemeiat mintuirea sa intr-atit de adinca smerenie, incit se vede ca a biruit desavirsit pe diavol si nu mai poate vrajmasul sa se intoarca si sa se scoale asupra lui; pentru ca nimic nu biruieste desavirsit pe vrajmasul cel mindru ca smerenia din inima si adevarata a monahului, care s-a lepadat cu totul de sine". Deci, fericitul Silvan, vietuind opt ani intr-o pocainta ca aceasta, s-a savirsit; iar Cuviosul Pahomie a vazut sufletul lui inaltindu-se spre cer de sfintii ingeri, ca o jertfa aleasa.

 

Cuviosul Pahomie, vietuind dupa rinduiala dumnezeiasca spre folosul tuturor, episcopul cetatii care se numea Panopoli, cu numele Uar, a trimis rugaminte la dinsul si il chema in cetatea sa sa faca in ea o manastire dupa rinduiala si asezamintul sau. Cuviosul, luind pe unii din ucenicii sai, intre care era si Teodor, s-a dus acolo si a voit sa cerceteze o manastire oarecare a sa, care era aproape de calea aceea. Intrind el in acea manastire, a vazut pe unul din frati ducindu-l la ingropare cu multa cintare de psalmi si dupa el mergea sobor mare de popor, intre care se aflau parintii si rudeniile celui mort. El a poruncit celor ce-l duceau sa stea si sa inceteze cintarea; pentru ca vedea cu ochii cei preavazatori, ca nu era de folos sufletului celui mort o cinstita ingropare ca aceea, deoarece viata aceluia fusese rea, petrecind in lenevire si in iubire de pacate.

 

Apoi a poruncit sa dezbrace hainele de pe cel mort, pentru ca erau de mare pret, si sa le arda indata; iar trupul gol, fara de orice cintare de psalmi si fara de cinste, sa-l ingroape afara din manastire. De acest lucru minunindu-se toti si neindraznind a zice ceva impotriva marelui parinte, atunci parintii celui mort, rudeniile si unii din frati au rugat pe Cuviosul Pahomie sa-i fie mila de cel mort si sa porunceasca a-l ingropa dupa rinduiala obisnuita a Bisericii. Sfintul a grait catre dinsii: "Mie, fratilor, cu adevarat mai mult decit voua imi este mila de cel mort, pentru ca voi va ingrijiti de trupul lui, iar eu de suflet. Si aceasta o fac, ca pentru necinstea ingroparii lui, sa i se dea oarecare usurare sufletului lui de la milostivul si iubitorul de suflete Dumnezeu". Atunci toti au tacut, auzind niste cuvinte ca acelea de la sfintul parinte.

 

Cuviosul, petrecind in manastirea aceea doua zile, i s-a facut instiintare ca in alta manastire un frate boleste, ca este aproape de moarte si doreste ca inaintea sfirsitului sa vada pe cuviosul parinte, ca astfel sa se invredniceasca de rugaciunea si de binecuvintarea lui. Deci, sculindu-se cuviosul cu ucenicii, s-au dus cu sirguinta la manastirea aceea. Dar cind erau departe de manastire ca de trei stadii, a auzit glas ingeresc din vazduh. Si, ridicindu-si ochii spre rasarit, a vazut sufletul fratelui acela, la care se grabea sa se duca, inaltindu-se cu bucurie de sfintii ingeri pe cale luminoasa si, stind, se minuna; iar ucenicii nici n-auzeau glasul acela, nici vedeau ceva. Atunci ei au grait catre sfint: "Pentru ce stai, parinte, privind in sus, si nu te ingrijesti de fratele cel bolnav sa nu moara mai inainte de venirea ta?" Sfintul le-a raspuns: "Acolo se cade cu adevarat a ne grabi, unde vad ducindu-se sufletul lui de miinile sfintilor ingeri la viata vesnica".

 

Dupa aceasta, ajungind la manastirea aceea, au gasit mort pe fratele cel ce se sfirsise intru Domnul si, ingropind cu cinste trupul lui, s-au dus la Panopoli. Acolo, fericitul episcop Uar s-a bucurat foarte mult de venirea Cuviosului Pahomie si a ucenicilor lui. Pe cind se zidea manastirea, niste oameni din cei vrajmasi si zavistnici, indemnati de diavol, veneau noaptea si risipeau ceea ce se lucra ziua. Cuviosul a rabdat multa vreme o suparare ca aceea de la ei, invatind si pe ucenicii sai la rabdare, pina ce Domnul singur a voit de a rasplatit bintuitorilor acelora. Pentru ca, odata, venind ei dupa obicei si incepind sa risipeasca ostenelile sfintilor barbati, ingerul Domnului i-a ucis cu foc de fulgere, incit toti au pierit si s-au topit ca ceara. Apoi, din vremea aceea, cu ajutorul lui Dumnezeu, se zidea manastirea fara de impiedicare si s-a facut locas ales, si a lasat intr-insa Cuviosul Pahomie pe trei ucenici ai sai, barbati imbunatatiti: pe Samuil, pe Ilarie si pe Enoratie, ca sa indrepteze lucrurile manastirii si sa povatuiasca pe frati spre min-tuire. Iar el, intorcindu-se, a venit la manastirea sa. Auzind fratii de venirea parintelui lor, au iesit in intimpinarea lui, inchinindu-se si bucurindu-se.

 

Fiind in viata monahiceasca un copil nou incepator si iesind din turma cea cuvintatoare, a strigat catre Cuviosul Pahomie: "Parinte, de cind ai plecat de aici pina astazi, la noi nu s-au fiert nici verdeturi, nici legume". Iar sfintul i-a raspuns, zimbind: "Nu te mihni, fiule, ca voi porunci sa se fiarba". Deci, ducindu-se in manastire, a intrat in bucatarie si, gasind pe fratele ce era bucatar lucrind rogojini, l-a intrebat: "Spune-mi, frate, cita vreme este de cind nu fierbi fierturi fratilor?" El a raspuns: "Doua luni!" Si i-a grait staretul: "Pentru ce prin lenevirea ta ai defaimat porunca ce ti s-a dat?" Bucatarul raspunse: "Parinte, dupa porunca ta am voit sa fierb in toate zilele, dar am vazut ca fiertura nu se maninca, fara numai de copiii cei incepatori, care maninca fiertura, iar fratii se infrineaza si petrec cu mincare uscata. Deci, fiertura, raminind si lepadindu-se afara, pentru aceea am incetat a fierbe, ca sa nu se arunce bucatele si untdelemnul. Iar ca sa nu fiu osindit pentru sederea in zadar, lucrez rogojini cu celalalt frate, care este cu mine in bucatarie".

 

Grait-a lui staretul: "Cite rogojini ati lucrat?" Raspuns-a bucatarul: "Cinci sute". Grait-a sfintul: "Aduceti-le aici". Si le-au adus. Atunci a poruncit ca indata sa arda rogojinile acelea, zicind: "Precum voi n-ati bagat in seama porunca mea, pentru a fierbe mincare fratilor, asa si eu fara de crutare ard lucrul miinilor voastre, ca sa stiti, ca nu este bine a calca asezamintele parintesti cele date spre mintuirea sufletului!" Bucatarul si cu celalalt frate, vazind acestea, au cazut inaintea parintelui si cereau iertare.

 

Aducindu-si aminte cuviosul de vedenia ce i se facuse in rapire, pentru fratii cei ce vor sa cada in patimiri si sa se imple-teasca cu griji desarte dupa sfirsitul lui, plingea. Deci, inchizindu-se in chilia sa de cu seara, se ruga lui Dumnezeu pentru fratii aceia. Si iarasi, o vedenie ca aceasta a vazut in miezul noptii, dupa cum spunea singur in urma: "Vedeam o groapa adinca si intunecoasa si in ea o multime de monahi fara de numar, dintre care multi se sirguiau sa iasa din groapa aceea, dar nu puteau, de vreme ce pogorindu-se altii intru intimpinarea lor in groapa, pe aceia ii surpau iar in adincul gropii. Altii, aproape fiind de marginile gropii, se sirguiau ca sa iasa, dar iarasi cadeau in groapa; altii mai neputinciosi, cazind mai adinc, se tavaleau pe dedesubt; unii strigau cu glasuri umilite, in timp ce altii din ei abia ieseau de acolo cu multa osteneala si, aflind indata lumina, se bucurau, multumind Domnului".

 

Cuviosul, venindu-si in sine, socotea vedenia aceea, si a cunoscut ce fel de nepurtare de grija va fi intre monahi in zilele din urma: lenevire, intunecare si caderi; ca va ramine intre dinsii numai chipul calugaresc. Deci, pentru aceasta se tinguia foarte mult. Gindind la acelea, se ruga catre Dumnezeu, astfel: "Doamne, Atottiitorule, asa va fi? Pentru ce ai lasat sa fie obste si manastire? Doamne, adu-Ti aminte de asezamintul Tau, pe care l-ai fagaduit, ca sa-l pazesti celor ce-Ti slujesc Tie pina la sfirsitul veacului. Tu stii, Stapine, ca de cind am luat chipul monahicesc, totdeauna m-am smerit inaintea Ta si n-am gustat piine sau apa pina la saturare, nici altceva din cele pamintesti".

 

Graind acestea cuviosul, un glas de sus s-a auzit catre el: "Nu te lauda, Pahomie, fiind om; ci cere iertare, pentru ca toate se alcatuiesc cu milostivirea Mea". Iar Pahomie, aruncindu-se la pamint, a strigat catre Dumnezeu: "Doamne, iarta-ma si nu lua indurarile Tale de la mine; ci trimite mila Ta mie, nevrednicului. Pentru ca stiu si eu, o, Stapine, ca fara de sprijinul Tau toate sint schioape; iar milostivirea Ta pe toti ii miluieste si ii mintuieste prin judecatile cele nestiute".

 

Pe cind cuviosul se ruga astfel, doi ingeri in chipul luminii stateau inaintea lui; iar in mijlocul lor era un tinar cu frumusete negraita, stralucind ca razele soarelui si avind pe capul Lui o cununa de spini. Ridicind ingerii pe Pahomie de la pamint, i-au zis: "Deoarece ai cerut sa ti se trimita milostivire de la Domnul, iata, aceasta este milostivirea: singur Dumnezeul slavei Iisus Hristos, Unul nascut Fiul Tatalui Cel ce S-a trimis in lume si S-a rastignit pentru noi si poarta aceasta cununa de spini pe cap!" Domnul a zis catre Pahomie: "Indrazneste, Pahomie, si te intareste, ca saminta ta cea duhovniceasca nu va lipsi pina la sfirsitul veacului. Iar din cei ce vor sa fie dupa tine, multi mintuindu-se cu ajutorul Meu din intunecoasa groapa, se vor arata mai inalti decit imbunatatitii monahi de acum. Pentru ca cei de acum, povatuindu-se si luminindu-se, stralucesc dupa felul vietii tale cu faptele cele bune, iar cei ce vor sa fie dupa tine, pe care i-ai vazut in groapa cea intunecoasa, neavind acest fel de povatuire ca sa-i poata scoate din acel intuneric, sarind din intuneric, cu singura alegerea voii lor vor merge cu osirdie pe calea cea luminoasa a poruncilor Mele si vor fi placuti Mie. Altii se vor mintui prin ispite si prin primejdii si se vor asemana cu sfintii cei mari. Pentru ca amin zic tie, caci vor cistiga aceeasi mintuire pe care o au si monahii cei de acum, care vietuiesc cu desavirsire si cu neprihanire!"

 

Acestea zicind Domnul, S-a suit la cer si se lumina vazduhul cu lumina cea negraita a slavei Lui; iar Sfintul Pahomie, cazind, s-a inchinat Domnului si-L slavea cu gura si cu inima, bucurindu-se de acea slavita vedenie, incit s-a umplut de negraita dulceata din cuvintele Domnului.

 

Un frate oarecare dorea sa se faca mucenic pentru Hristos, dar in acea vreme era pace in Biserica Lui si in imparatia dreptcredinciosului imparat Constantin cel Mare. Deci, fratele acela ruga pe Sfintul Pahomie, zicind: "Roaga-te lui Dumnezeu pentru mine, parinte, ca sa ma fac mucenic!" Iar sfintul il invata sa nu primeasca in inima un gind ca acela, ca sa doreasca mucenicia, si zicea: "Frate, rabda cu vitejie nevointa monahiceasca si poarta ostenelile monahicesti fara de cirtire intru ascultari si te sirguieste ca prin viata fara de prihana sa placi lui Hristos si astfel vei avea impartasire cu sfintii mucenici in cer!"

 

El insa, in toate zilele, supara pe sfintul, dorind sa pati-measca pentru Hristos si ruga pe cuviosul sa se roage lui Hristos pentru el, ca sa-l invredniceasca cununii mucenicesti. Sfintul Pahomie, vrind ca sa se izbaveasca de o suparare ca aceea care i se facea de el, i-a zis: "Ma voi ruga pentru tine, ca sa-ti fie tie precum voiesti; dar sa te pazesti, ca nu in vremea muceniciei, in loc de marturisirea numelui lui Iisus Hristos, sa te lepezi de El, caci cu adevarat te amagesti cu gindul, singur vrind de voie sa te arunci in ispita, cind singur Domnul ne invata sa ne rugam, ca sa nu cadem in ispita".

 

S-a intimplat ca, dupa doi ani, Cuviosul Pahomie a trimis citiva frati la un sat al lor, sa adune papura pentru facerea rogojinilor manastiresti, fiindca acolo crestea multa papura. Satul acela era aproape de niste barbari care se numeau vlemizi. Deci, pe cind fratii adunau papura in acea insula, Cuviosul Pahomie, chemind pe fratele acela, care dorea mucenicia, i-a poruncit sa mearga sa cerceteze pe fratii cei ce se osteneau cu stringerea papurei si sa le duca hrana. Deci, trimitindu-l, i-a zis cuvintul Apostolului: "Iata, acum este vreme bineprimita, acum este ziua mintuirii! Intru nimic sa nu te pleci la vreo sminteala, pentru ca slujba sa fie fara prihana".

 

Incarcind el un asin cu mincari, s-a dus la frati. Dar cind s-a apropiat de pustie se pogorau barbarii din munte ca sa ia apa. Atunci barbarii, prinzindu-l, l-au legat si l-au suit in munte la ceilalti barbari impreuna cu asinul. Iar aceia, vazind pe monah, au inceput a-l batjocori, zicindu-i: "Monahule, vino de te inchina zeilor nostri". Si, injunghiind dobitoace, aduceau jertfa idolilor lor. Deci, aducindu-l pe monahul acela, il sileau ca sa jertfeasca impreuna cu ei. Dar el, nevoind sa aduca jertfele cele spurcate idolilor, barbarii s-au miniat si, inconjurindu-l cu sabiile scoase, voiau indata sa-l taie in bucati. El, vazind sabiile trase deasupra capului sau si intelegind minia cea cumplita a barbarilor, s-a temut mult si, alergind de frica, a cazut la idoli, s-a inchinat lor si le-a adus jertfa, apoi a baut si a mincat din cele jertfite idolilor. Astfel, temindu-se de moartea cea trupeasca, si-a vatamat sufletul sau cel fara de moarte, lepadindu-se de Hristos.

 

Dupa savirsirea unui pacat greu ca acela, barbarii l-au dezlegat din legaturi pe monahul acela si, fiind eliberat de ei, s-a dus intr-ale sale. Iar el, pogorindu-se din munte, si-a venit in simtire, cunoscindu-si pacatul, si-a rupt hainele si batindu-si fata, s-a intors la manastire. Cuviosul Pahomie, cunoscind cu duhul cele intimplate acelui frate, a iesit foarte mihnit intru intimpinarea lui. Iar acela, vazind pe parintele Pahomie, a cazut inaintea lui cu fata la pamint, tinguindu-se si strigind: "Am gresit lui Dumnezeu si tie, parinte, caci n-am ascultat sfatul tau cel bun si invatatura cea de folos, ca sa nu doresc mucenicia; caci, de te-as fi ascultat pe tine, n-as fi patimit unele ca acestea!"

 

Iar marele parinte i-a zis: "O, ticalosule, singur te-ai lipsit de un bine atit de mare, caci cu adevarat zacea inaintea ta cununa muceniceasca, iar tu ai calcat-o pe ea. Gata iti era impartasirea cu sfintii mucenici; iar tu te-ai smuls din ceata lor cea sfinta. Stapinul Hristos venise la tine cu sfintii ingeri, vrind sa-ti puna diadema pe capul tau; iar tu te-ai lepadat de El, iubind mai mult vremea cea scurta a acestei ticaloase vieti, decit pe Dumnezeu. Te-ai temut de moarte, pe care o vei suferi si, nevrind, ai pierdut viata cea vesnica departindu-te de Dumnezeu. Unde sint cuvintele tale, pe care le graiai intotdeauna? "Doresc ca sa fiu mucenic pentru Hristos!." Si ma suparai, ca sa ma rog pentru tine, sa te invrednicesti de mucenicie. Deci, aceasta iti era vremea cea bineprimita, ca intr-un ceas sa mori pentru numele lui Iisus Hristos si sa cistigi cununa cea muceniceasca; dar tu in loc de marturisirea numelui lui Iisus Hristos, te-ai lepadat de El. Au nu ti-am spus eu mai inainte toate acestea? Au nu te-am sfatuit sa incetezi cu gindul acesta?" Iar fratele acela a zis: "Parinte, am gresit intru toate si nu pot cauta in fata ta, nici sa-mi ridic ochii spre cer! Am pierit, parinte, si nu este in mine nadejde de mintuire si nu stiu ce sa fac; caci nu m-am asteptat sa mi se intimple unele ca acestea!"

 

Acestea graindu-le el cu plingere si cu tinguire, marele staret i-a zis: "Ticalosule, tu pina la sfirsit te-ai instrainat de Dumnezeu; dar Domnul este bun si fara de rautate si nu Se minie pina la sfirsit, caci este voitorul milei si poate ca, pacatele noastre, sa le afunde in adincul milostivirii Sale, ca o piatra de apa in mare; de vreme ce, pe cit este departat cerul de pamint, pe atit departeaza de la noi faradelegile noastre. Pentru ca nu voieste si nu doreste moartea pacatosului, ci pocainta lui; deci, cel ce a cazut, sa nu petreaca intru cadere, ci sa se scoale; iar cel ce s-a intors spre El, sa nu se departeze, ci degraba sa se intoarca iarasi la El. Asadar, nu te deznadajdui, caci este si pentru tine nadejde de mintuire; de vreme ce pomul cel taiat, iarasi va odrasli din radacina. De voiesti sa ma asculti pe mine, vei cistiga iertare de la Domnul". Iar el, plingind, zicea: "O, parinte, de acum te voi asculta intru toate!"

 

Cuviosul i-a poruncit sa se inchida intr-o chilie singuratica si pina la moarte sa nu vorbeasca cu nimeni, decit numai cu parintele cel duhovnicesc. Numai a doua zi sa manince putina piine cu sare si cu apa, sa faca doua rogojini pe zi, sa se roage si sa privegheze pe cit va putea si din plingere sa nu inceteze niciodata. Si a facut toate acestea fratele acela cu bucurie, vietuind in pocainta zece ani, si a trecut catre Domnul.

 

Cuviosul Pahomie, fugind odata de gilcevile manastiresti, i-a stat inainte diavolul in chip luminos, zicindu-i: "Bucura-te, Pahomie, caci eu sint Hristos si am venit la tine ca la prietenul meu". Sfintul, socotind in sine, gindea ca venirea lui Hristos la om se face plina de bucurie si fara de frica, astfel incit toate gindurile omenesti se sting in ceasul acela si se intraripeaza toata mintea in vedenia care se vede. "Iar eu, cugeta cuviosul, vazind aratarea acestuia ce-mi sta in fata, sint plin de tulburare si ma tem. Deci, acesta nu este Hristos, ci satana!" Apoi, sculindu-se ingradit cu credinta catre Dumnezeu, i-a zis cu indrazneala: "Du-te de la mine, diavole, caci esti blestemat tu si vedenia ta si mestesugirile sfaturilor tale celor viclene". Iar diavolul, indata s-a stins si s-a facut ca praful, a umplut chilia de putoare si a tulburat vazduhul, fugind si strigind cu glas tare: "Eu am voit ca acum sa te arunc sub picioarele mele; iar tu, apucind mai inainte, m-ai spurcat, si in toate zilele biruindu-ma ma batjocoresti; pentru ca este mare puterea lui Hristos, Care va ajuta voua monahilor; insa nu voi inceta sa ma lupt cu voi, de vreme ce se cade ca lucrul meu sa-l savirsesc". Iar sfintul, intarindu-se cu duhul, se marturisea Domnului, multumindu-I de ajutorul Lui cel atotputernic, care ajuta robilor Sai asupra potrivnicului.

 

Intr-o noapte, Sfintul Pahomie, umblind prin manastire cu fericitul Teodor, au vazut de departe amindoi impreuna pe diavolul in chip de femeie preafrumoasa, venind spre manastire cu o multime de slugi, iar Teodor a inceput a se teme, vazind-o. Deci sfintul i-a zis: "Nu te teme, fiule, ci indrazneste nadajduind spre Domnul". Si a inceput a se ruga lui Dumnezeu. Iar diavolul cel in chip de femeie, apropiindu-se, a zis: "Pentru ce va osteniti in zadar, fiindca nu puteti nimic sa faceti impotriva mea, de vreme ce am luat putere de la Atottiitorul Dumnezeu sa ispitesc pe care voi dori". Iar Sfintul Pahomie a intrebat pe diavol, zicind: "Tu cine esti, de unde vii si pe cine voiesti sa ispitesti?" Raspuns-a aceea ce se parea femeie: "Eu sint puterea diavolului si mie imi slujeste toata tabara diavoleasca; eu am smuls pe Iuda din ceata apostolilor si asupra ta, Pahomie, am luat putere sa ridic razboi, fiindca nimeni cindva nu m-a defaimat pe mine atit de mult ca tine; pentru ca ma superi pe mine nu numai sub picioarele batrinilor, ci si sub ale copiilor tineri, invatindu-i sa ma calce. Ai adunat multi asupra mea si i-ai ingradit pe ei cu zidul cel nerisipit al fricii de Dumnezeu, incit slugile mele nu mai pot sa se apropie de cineva cu indraz-neala. Iar aceasta putere a crescut asupra mea, prin intruparea lui Dumnezeu Cuvintul, Cel ce v-a dat voua stapinire sa calcati peste toata puterea noastra".

 

Sfintul Pahomie a raspuns: "Oare pe mine singur ai venit sa ma ispitesti, tu, putere a diavolului, sau si pe ceilalti?" Atunci femeia cea in chipul diavolului, a zis: "Am luat stapinire ca sa te ispitesc pe tine, pe Teodor si pe ceilalti, dar nu pot sa ma apropii de voi, caci, atunci cind va ispitesc pe voi, ma fac voua pricinui-toare de folos, mai mult decit de paguba. Dar tu nu vei petrece in veci pe pamint cu aceia, pe care acum cu rugaciunea ii intrarmezi; pentru ca va veni o vreme cind, dupa al vostru sfirsit, ma voi juca intre dinsii". Grait-a sfintul: "Dar de unde stii, ca cei ce vor fi dupa sfirsitul nostru nu vor sluji lui Dumnezeu cu credinta, precum ii slujim noi?" Raspuns-a diavolul: "Stiu din aratare". Atunci sfintul a zis: "Minti cu capul tau cel spurcat, pentru ca a sti acest lucru, este dat numai lui Dumnezeu, ca sa stie pe cele ce vor sa fie; iar tu esti mincinos si stapinesti minciuna". Zis-a diavolul: "Desi nu stiu nimic prin cea mai inainte stiinta, totusi am cunostinta din lucrurile cele trecute si din cele de fata, despre cele ce vor sa fie". Diavolul, graind unele ca acestea si inca multe altele, Cuviosul Pahomie l-a certat pe el in numele lui Iisus Hristos si s-a stins diavolul cu toata ceata sa.

 

Odata, cuviosul, cercetind pe fratii de prin manastirile asezate prin singuratati si indreptind stiintele lor, a venit la un barbat cinstit, care intrase in calugarie dintr-o dregatorie mare. Insa, monahul acela nu stia limba egipteana, dar stia greceste si latineste, iar Cuviosul Pahomie avea nevoie ca prin talmaci sa vorbeasca cu dinsul. Sfintul intrebindu-l pe el despre indreptarea stiintei, acela nu voia sa-i descopere stiinta sa prin talmaci, ci numai catre singur staretul. Dar nu putea, deoarece nu stia limba egipteana pe care o vorbea Sfintul Pahomie, iar marele staret nu stia nici pe cea greceasca, nici pe cea latineasca. Deci, sculindu-se cuviosul, s-a dus la un loc deosebit si, intinzindu-si miinile catre cer, a inceput a se ruga, zicind: "Doamne, Atottiitorule, daca nu pot sa folosesc pe oamenii care i-ai trimis la mine de la marginea pamintului, nestiind limba lor, apoi ce trebuinta este ca sa vina ei la mine? De voiesti ca aici sa mintuiesti pe dinsii prin mine, apoi da-mi mie, Stapine, ca sa inteleg vorba lor spre indreptarea sufletelor lor".

 

Dupa ce s-a rugat astfel trei ceasuri si dupa ce si-a sfirsit rugaciunea sa, deodata Dumnezeu i-a trimis din cer, in dreapta lui, o hirtie scrisa ca o carte, pe care citind-o, indata a inteles graiul tuturor limbilor si a dat slava lui Dumnezeu. Deci, intorcindu-se cu mare bucurie la fratele acela, a inceput a vorbi cu dinsul greceste si latineste, ca si cum din tinerete ar fi invatat limbile acelea sau s-ar fi nascut intru dinsele. Iar monahul acela se minuna de un dar ca acesta ce s-a dat Cuviosului in putina vreme si spunea celorlalti ca marele parinte i-a intrecut pe toti scolasticii in curata vorbire greceasca si latineasca. Atunci, Cuviosul, vorbind cu fratele acela multa vreme si pricepind stiinta lui si pe el bine indreptindu-l, l-a incredintat lui Dumnezeu si s-a intors in chilia sa.

 

Cuviosul Pahomie, ajungind la adinci batrineti, dupa ce s-a sirguit foarte mult in propovaduirea mintuirii, dupa praznicul Sfintelor Pasti, a cazut intr-o boala trupeasca si ii slujea lui in boala fericitul Teodor. Deci, mai inainte cu doua zile de sfirsitul sau, a chemat pe toti fratii, invatindu-i spre folosul sufletului lor si poruncindu-le sa se pazeasca de eretici ca de o otrava vatamatoare de suflet si aducatoare de moarte. Dupa acestea, rugindu-se lui Dumnezeu, le-a dat lor pace, binecuvintare si sarutarea cea mai de pe urma.

 

Astfel, implinindu-si datoria cea mai de pe urma, si-a dat cinstitul sau suflet in miinile lui Dumnezeu. Atunci s-au adunat toti monahii de la toate manastirile infiintate de el, al caror numar era de sapte mii, impreuna cu cei din lavra cea mare de obste din Tavenisiot, care era maica si incepatoare a tuturor manastirilor, in care erau o mie si patru sute de frati. Deci, adunindu-se toti si plingind, ca fiii pentru parintele lor, ca ucenicii pentru dascalul lor si ca oile pentru pastorul lor, au ingropat cu cinste pustnicescul si mult ostenitul lui trup, slavind pe Tatal, pe Fiul si pe Sfintul Duh, pe un Dumnezeu in Treime, Caruia si de la noi I se cuvine cinste, slava si inchinaciune, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 

 

 

Nota - La inceputul vietii Cuviosului Pahomie se pomeneste de o cetate crestina din Tebaida, care se numea Oxirinhos; deci, nu este lucru necuviincios, ca vorbind de acea cetate, sa nu pomenim si cele scrise despre dinsa de catre preotul Rufin in Patericul Egiptului, capitolul V. Iata ce zice el: "Am aflat intr-insa - adica Oxirinhos - atitea bunatati duhovnicesti, pe care dupa vrednicie nimeni nu poate sa le spuna. Am vazut acea cetate plina de monahi, fiind pretutindeni, chiar afara primprejur, chilii monahicesti; iar capistile idolesti cele mari, care au fost mai inainte, toate au fost prefacute in manastiri alese si in toata cetatea puteai sa vezi mai multe biserici si manastiri decit case mirenesti.

 

Cetatea aceea este foarte mare si cu popor mult. Ea are 12 biserici mari, sobornicesti, afara de manastiri, in care sint biserici deosebite. Dar nici portile cetatii, nici pirgurile (turnurile de paza), nici vreun unghi al cetatii nu se afla fara de locuinte monahicesti prin toate partile cetatii, unde ziua si noaptea, totdeauna se inalta neincetat laude lui Dumnezeu, si poti sa vezi toata cetatea aceea ca pe o biserica. Nici un eretic sau pagin nu era in ea, ci toti numai dreptcredinciosi crestini; si nimic nu s-ar fi deosebit de biserica, deoarece episcopul locului, daca ar fi voit sa savirseasca dumnezeiasca slujba pe ulite in mijlocul cetatii, o savirsea ca intr-o biserica.

 

Deci, mai marii cetatii si ceilalti cetateni, puneau straji sa pazeasca pe la toate portile si caile, ca de venea vreun strain sau sarac, pe acela indata il intimpinau cu bucurie, intrecindu-se unul cu altul, care sa-l ia mai intii in gazduire. Asemenea ne-au facut si noua, cind voiam sa mergem prin cetatea lor. Daca ne-au vazut, ne-au intimpinat cu multa dragoste si ce fel de cinste ne-au dat, ce fel de ospat si de odihna ne-au facut, nu pot spune.

 

Vazind noi acolo multe cete de monahi, am intrebat pe episcopul acelei cetati, care este numarul lor si ne-a spus ca in cetatea lor se afla zece mii de monahi; iar calugarite, care slujesc intru feciorie lui Dumnezeu, sint douazeci de mii. Iubirea de straini a acelora, care ne-au aratat noua, nu putem sa o spunem cu cuvinte". Acestea le spunea preotul Rufin, despre acea crestineasca cetate ce se numea Oxinrihos. O, de ar fi si cetatile crestinesti de acum ca acel model de cetate!

 

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 900

Voteaza:

Cuv. Pahomie cel Mare; Sf. Ahilie, episcopul Larisei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE