Cuv. Teodosie cel Mare, incepatorul vietii de obste

Viata Cuviosului Parintelui nostru Teodosie, incepatorul vietii de obste

(11 ianuarie)

Pe Cuviosul Teodosie l-a odraslit satul Mogarion, care se afla in partile Capadochiei, din parinti binecredinciosi; tatal sau se numea Proeresie, iar mama sa Evloghia, care l-au crescut cu bunele obiceiuri si cu invatatura. Ajungand la intelepciunea cea desavarsita si invatand dumnezeiasca Scriptura bine, i s-a poruncit ca sa citeasca din sfintele carti in biserica, catre popor; pentru ca era dulce graitor si iscusit cititor, ca nimeni altul.

Deci, citind cuvintele invatatoare spre folosul celor ce ascultau, el singur a tras mari foloase pentru ca, luand aminte la ceea ce a poruncit Domnul lui Avraam, ca sa iasa din pamantul si din neamul sau; iar alta data, gandind la cele pe care le sfatuieste Evanghelia, adica sa lase tata, mama si frati, pentru viata vesnica, el se aprindea cu inima si ardea cu duhul, ca pe toate sa le paraseasca si sa urmeze lui Hristos pe calea stramta si anevoioasa.

La acestea totdeauna gandind, se ruga, zicand: "Povatuieste-ma, Doamne, in calea Ta si voi merge intru adevarul Tau". Apoi, incredintandu-se lui Dumnezeu, a luat calea catre Ierusalim, pe vremea imparatiei lui Marchian, care era aproape de sfarsitul vietii lui, si pe cand se adunase in Calcedon Sinodul al patrulea, a toata lumea al Sfintilor Parinti, contra lui Dioscor si a lui Eutihie.

Mergand prin Antiohia, Fericitul Teodosie a dorit sa vada pe Cuviosul Simeon, cel ce statea pe stalp, voind sa se invredniceasca de binecuvantarea lui. Deci, a mers acolo, si cand era aproape de stalp, a auzit pe cuviosul strigand: "Bine ai venit, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". El, cum a auzit ca acela il cheama pe nume, s-a mirat, caci niciodata nu-l vazuse si nu-l stia, si, cazand in genunchi, s-a inchinat parintelui cel inaintevazator. Apoi s-a suit la sfant, din porunca lui si a cazut la cinstitele lui picioare. Iar el, cuprinzand pe tanarul cel insuflat de Dumnezeu, l-a sarutat si i-a proorocit ca va fi pastor al oilor cuvantatoare si pe multi va rapi de la lupul cel vrajmas si i-a spus mai inainte multe altele ce aveau sa se intample; apoi, binecuvantandu-l, l-a slobozit.

Teodosie, intarindu-se cu binecuvantarea cuviosului si sfintele lui rugaciuni avandu-le la calatorie, ca ale unui povatuitor si pazitor, a mers pe calea ce-i era inainte si a ajuns in Sfanta Cetate a Ierusalimului, pe vremea patriarhiei lui Iuvenalie.

Strabatand toate locurile de acolo si inchinandu-se sfintelor biserici, se gandea pe care din doua vieti sa inceapa: pe cea singuratica, sau pe a celor ce se mantuiesc de obste; si a socotit ca in singuratate se va linisti, nestiind insa ca si acolo se va lupta cu duhurile viclesugului si ca nu este fara de primejdie. "Daca cei ce ostasesc in lume nu sant atat de priceputi incat la inceputul luptelor sa se arunce in foc, fiind inca neiscusiti si nedeprinsi, cu atat mai mult eu - zicea sfantul intru sine -, neinvatand inca mainile mele spre lupta si degetele mele la razboi, nici de sus fiind incins cu putere, cum voi indrazni sa aleg singuratatea impotriva incepatoriilor, puterilor si stapanitorilor lumii intunericului acestui veac, impotriva duhurilor rautatii celor de sub cer?

Se cade, mai intai sa ma impartasesc cu sfintii nevoitori si sa invat de la parinti cum ma voi lupta cu vrajmasii cei nevazuti; apoi, dupa o vreme, sa adun roadele cele ce cresc in singuratate si liniste".

Socotind acestea cu intelepciune, pentru ca avea intr-insul pe langa alte fapte bune, si intelegerea cea desavarsita, care stie pe toate sa le socoteasca bine, indata si-a cautat un povatuitor. In acea vreme era mai iscusit intre parintii ce vietuiau imprejurul Ierusalimului, un staret oarecare, anume Longhin, care avea chilia sa langa turnul ce se numea de cei vechi "al lui David", unde, inchizandu-se, lucra cu iubire de osteneala, mierea cea dulce a bunatatilor.

Mergand fericitul Teodosie la acest staret a facut inceputul ostenelilor monahicesti si, lipindu-se de acel staret cu tot sufletul, se povatuia de dansul la toata fapta buna; pentru ca acel cuvios era mare cu cuvantul si cu fapta. Dupa multa vreme, a fost mutat de catre staret, chiar fara voia sa, la locul ce se numea vechea sedere; si aceasta pentru urmatoarea pricina: o femeie dreptcredincioasa si vaduva cinstita, anume Glicheria, fiind slujitoare a lui Hristos, a zidit in acel loc o biserica Preacuratei Stapanei noastre Nascatoare de Dumnezeu, si staruia cu dinadinsul, cu multa rugaciune, pe langa Cuviosul Longhin, ca sa dea voie lui Teodosie sa locuiasca langa biserica cea din nou zidita; dar mucenicul nu voia la inceput a se desparti de parintele sau, insa fiind ascultator, s-a salasluit acolo, dupa porunca parintelui; de aici a strabatut pretutindeni vestea de bunatatile lui, pentru ca fapta buna face aratat pe cel ce o savarseste, precum si lumanarea aprinsa arata noaptea, pe cel ce o poarta. Au inceput a veni la dansul cei ce cautau folos si se adunau cei ce voiau ca sa fie urmatori ai vietii lui.

Vietuind fericitul acolo catava vreme, s-a suparat de neodihna, pentru ca nu suferea sa fie slavit de oameni; deci s-a dus de acolo la un munte, unde era o pestera, in care pana astazi se afla sfintele lui moaste; aici, precum se povesteste de cei vechi, s-au odihnit de cale si au dormit acei trei magi, care au mers la Hristos, in Betleem, cu daruri, si s-au intors pe alta cale la tara lor. Deci, in acea pestera s-a mutat Cuviosul Teodosie.

Aceasta mutare a lui acolo a fost cu dumnezeiasca randuiala, ca astfel in acel loc sa se ridice acea marita lavra si sa se adune pentru Hristos Dumnezeu cete de osti duhovnicesti. Fericitul, schimbandu-si locul petrecerii sale, si-a schimbat totodata si viata, incepand a calatori pe o cale mai stramta. Dorinta lui era sa implineasca totdeauna poruncile Domnului, iar mai vartos era atat de cuprins de dragostea dumnezeiasca, incat toate sufletestile puteri spre nimic din cele ale lumii nu le incorda, fara numai spre Unul Dumnezeu, ca sa-L iubeasca din tot sufletul, din toata inima si cu tot cugetul.

O asemenea dragoste avea in osteneli si nevointe, incat nu va putea nimeni sa o spuna cu amanuntul. Rugaciunea lui era neincetata, privegherea de toata noaptea, lacrimile din ochi totdeauna curgeau ca din niste izvoare; apoi tinea postul fara masura, pentru ca 30 de ani n-a gustat nici paine, ci manca numai fructe de finic, sau linte, sau ierburi si radacini de pustie, si de acelea foarte putine, numai sa nu moara de foame. Cand nu se gasea acea hrana prin pustie, hrana lui erau simburi de curmale, muiati in apa; iar sufletul neincetat isi hranea cu cuvantul lui Dumnezeu, saturandu-l cu dumnezeiasca ravna dinauntru.

Cu viata aceasta a stralucit ca o stea luminoasa si a fost stiut de cei ce locuiau in Palestina, caci este cu neputinta a se ascunde cetatea stand deasupra muntelui; si veneau la dansul unii dintre cei iubitori de bunatati, voind mai mult sa aiba impreuna cu dansul acea pustniceasca si linistita viata in pestera, decat cea luminata din cetati. Deci, la inceput avea sapte ucenici; stiind ca celor ce incep a vietui dupa Dumnezeu nu le este mai de folos altceva decat pomenirea mortii, care este adevarata filosofie, le-a poruncit sa sape un mormant, ca, privind spre dansul, sa-si aduca aminte de moarte, ca si cum ar avea-o inaintea ochilor; iar dupa ce s-a gatit mormantul, s-a dus parintele sa-l vada si, stand deasupra mormantului, a zis catre ucenicii sai ca si cum ar glumi, iar cu ochii sufletesti vazand mai inainte cele ce aveau sa fie: "Iata, fiilor, mormantul este gata, dar oare este cineva din voi gata de moarte, ca sa-l primeasca mormantul acesta?".

Acestea zicand sfantul, un ucenic din cei ce erau de fata, anume Vasile, cu randuiala de preot, apucand inaintea altora, a cazut in genunchi inaintea staretului, si plecandu-si fata la pamant, cerea binecuvantarea ca sa moara si sa fie pus in acel mormant, zicand: "Binecuvanteaza-ma, parinte, ca eu sa innoiesc mormantul, eu sa fiu mort mai inainte de fratii care se gandesc la moarte". Atunci staretul s-a invoit.

Vasile intrand in mormant, sfantul a poruncit a se face pomenire pentru Vasile, ca pentru un mort, implinind cate porunceste legea pentru cei raposati, la trei zile, la patru zile, la noua zile si la patruzeci de zile. Sfarsindu-se pomenirea toata, s-a sfarsit si fericitul Vasile, neavand nici o boala trupeasca, ci adormind si odihnindu-se ca intru-un somn dulce, a trecut catre Domnul.

Trecand 40 de zile de la ingroparea lui, staretul a vazut pe Vasile la pravila, aratandu-se intre frati si cantand cu cantaretii; apoi s-a rugat lui Dumnezeu ca sa li se deschida ochii si celorlalti, sa vada pe cel ce se aratase, si, vazandu-l unul din frati, anume Aetie, de bucurie s-a repezit sa-l cuprinda cu mainile, dar cel ce s-a aratat era de necuprins si indata s-a facut nevazut. Apoi, ducandu-se, zicea in auzul tuturor: "Mantuiti-va, parintilor si fratilor, mantuiti-va, zic; iar pe mine nu ma veti mai vedea aici".

Aceasta a fost intaia marturie a bunatatilor Cuviosului Teodosie, caci avea un astfel de ucenic gata de moarte, cu a lui povatuire, si dupa moartea cea trupeasca aratandu-se viu cu sufletul, dupa cuvantul Domnului din Evanghelie: Cel ce crede in Mine, de va si muri, viu va fi. Despre celelalte daruri minunate ale staretului, ce i s-au dat de la Dumnezeu, cuvantul de fata le va arata.

Sosind praznicul Invierii lui Hristos, ucenicii sfantului, care erau in acea vreme 12, se mahneau ca nu aveau ce sa manance la praznic, nici paine, nici unt si nimic altceva din cele de mancare; iar ceea ce era mai de intristare, era ca nici dumnezeiasca Liturghie nu putea sa se savarseasca, la un praznic ca acela luminat, nefiind prescuri, nici vin de slujba, incat ramaneau lipsiti si de impartasirea Sfintelor Taine; deci, carteau putin intre dansii asupra cuviosului, in taina. El, avand neindoita nadejde spre Dumnezeu, a poruncit fratilor sa impodobeasca bine dumnezeiescul Altar si sa fie fara de grija, apoi le-a zis: "Cel ce a hranit pe Israil de demult in pustie si mai pe urma cu putine paini a saturat multe mii de oameni, Acela se va ingriji si de noi; pentru ca si acum ca si inainte, atat cu puterea, cat si cu purtarea de grija, acelasi Dumnezeu este in veci".

Acestea le-a grait cuviosul cu nadejde si indata s-au implinit cuvintele lui; precum de demult lui Avraam i-a stat de fata - in Muntele Horeb -, berbecele gata spre jertfa, asa si acestui fericit staret, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu i s-au gatit toate cele de trebuinta. Caci, apunand soarele, a venit un iubitor de Dumnezeu la pestera lor, aducand de la casa lui, pustnicilor din pustie, doi catiri incarcati cu fel de fel de hrana si cu prescuri si vin, spre savarsirea dumnezeiestilor Taine.

Vazand acestea, ucenicii fericitului, s-au bucurat si au cunoscut de ce dar s-a invrednicit de la Dumnezeu staretul lor. Deci, au praznuit cu veselie Pastele, iar hrana adusa le-a fost destula in cele cincizeci de zile. Dupa aceea, fiind iarasi lipsa de hrana, fratii se mahneau, chinuindu-se de foame.

Un oarecare barbat bogat facea intr-acea vreme milostenii multe tuturor manastirilor celor din Palestina, iar locasul lui Teodosie, care era in pestera, il trecea cu vederea, nestiindu-l, si prin acesta Dumnezeu ii incerca credinta; deci, suparau fratii pe parintele ca si pe sine si pe dansii sa se faca cunoscuti induratului bogat, ca sa ia si ei, ca si celelalte manastiri, milostenie spre hrana.

Cuviosul Teodosie, nevoind nicidecum sa fie cunoscut de cineva din mireni si nadajduind nu spre oameni, ci spre Dumnezeu, care deschide mana Sa si satura pe tot cel viu de bunavoie, mangiia pe ucenicii sai si-i invata ca in rabdare sa astepte mila lui Dumnezeu, nadajduind spre Acela Care satura tot sufletul cel flamand; pentru ca, daca da hrana dobitoacelor celor necuvantatoare si puilor corbilor, celor ce-l cheama pe El, cu atat mai vartos faptura Sa cea intelegatoare si cuvantatoare nu o va lipsi de hrana cea trebuincioasa.

Astfel, mangiind sfantul pe fratii cei imputinati cu sufletul, a venit cineva la el, aducand un dobitoc incarcat cu multe bucate, si acela mergea nu la pestera lui Teodosie, ci aiurea, ca sa dea bucatele ce aducea; iar cand era aproape de pestera si voia sa treaca de ea, dobitocul a stat si nu mergea mai departe din loc; desi era batut de stapanul sau, totusi statea nemiscat in loc, ca piatra; deci, cunoscand omul acela ca voia lui Dumnezeu si puterea nevazuta tineau dobitocul de statea nemiscat, i-a slabit fraul si l-a lasat ca sa mearga unde va voi. Dobitocul, ca si cum ar fi fost tras cu mana, a mers drept la locasul Cuviosului Teodosie, care era in pestera. Deci, cunoscand omul bunavoire a Domnului si purtarea de grija pentru robii Sai, a dat toate bucatele cuviosului staret si ucenicilor lui. Intr-acea vreme au incetat ucenicii sfantului a se mai imputina cu sufletul si se sarguiau sa fie ravnitori nadejdii si credintei celei tari catre Dumnezeu, precum si catre parintele lor.

Inmultindu-se fratii in toate zilele, pentru ca izvoarele darurilor de care era plin Sfantul Parinte chema la sine multe suflete care iubeau fapta buna, pe care ar putea cineva sa-i numeasca cerbi intelegatori si doritori de izvoarele cele duhovnicesti; caci multi senatori si bogati au venit sa locuiasca cu dansul. Insa pestera fiind stramta pentru a incapea atat de multi, fratii rugau pe cuviosul ca sa largeasca manastirea afara de pestera si sa faca loc mai mare oilor celor cuvantatoare. Ei ziceau: "Nu te ingriji, parinte, de cele pentru zidirea manastirii, ci numai porunceste, caci mainile noastre sant de ajuns".

Atunci vazand sfantul ca este silit sa fie pastor la o turma mai mare si se tulbura linistea, se muncea de felurite ganduri, pe de o parte nevrand sa lase linistea, ca pe o adevarata maica, iar pe de alta ingrijirea pentru frati o socotea a fi mai mare lucru; pentru ca omul este dator sa vietuiasca nu numai pentru el insusi, ci mai mult pentru aproapele, pentru care lucru insusi Hristos Domnul a fost pilda, adunand ucenici si apoi, fiind pastor oilor celor cuvantatoare, Si-a pus chiar sufletul pentru dansele.

Acestea gandind Cuviosul Teodosie, nu pricepea de ce sa se tina? De liniste, ori de grija pentru mantuirea fratilor; deci, uneori se ducea cu gandul la una, iar alteori spre cealalta. Atunci, ce a facut fericitul? Toate le-a indreptat spre Dumnezeu, Care poate pe amandoua sa le aduca spre folos; pentru ca si de roadele linistii sa nu se pagubeasca, si nici plata pentru mantuirea si ingrijirea fratilor sa n-o lase. De vreme ce nu in singuratatea trupului, ci in bunastare si in alinarea inimii, se savarseste viata monahiceasca.

Cuviosul avea in minte si proorocia Sfantului Simeon Stalp-nicul, care ii proorocise despre pastorirea oilor celor cuvantatoare.

Insa el incredinta voii lui Dumnezeu lucrul ce avea sa inceapa si Lui se ruga ca sa-i arate cu incredintare, de ii va fi placuta zidirea manastirii, si cu semn de minune sa-i arate locul pe care sa se puna temeliile locasului.

Luand o cadelnita si umpland-o de carbuni stinsi, a pus tamaie si umbla prin pustie, rugandu-se astfel:

"Dumnezeule, Cel ce prin multe si mari minuni ai incredintat pe Israel si pe placutul Tau Moise, prin felurite semne, ca sa primeasca incepatoria peste poporul Tau; dupa aceea toiagul l-ai prefacut in sarpe, iar mana ai umplut-o de lepra si apoi ai insanatosit-o; Cel ce ai schimbat apa in sange si sangele iarasi in apa cu inlesnire l-ai prefacut; Cel ce ai dat lui Ghedeon prin lana semnul biruintei, Facatorule al tuturor si Atottiitorule; Cel ce lui Iezechia, prin umbra cea intoarsa inapoi pe trepte, i-ai incredintat adaugire de viata; Cel ce rugaciunile lui Ilie le-ai ascultat si foc din cer ai trimis, pentru intoarcerea necredinciosilor si ai ars lemnele, jertfele si pietrele; Tu si acum acelasi Dumnezeu esti, asculta-ma pe mine, robul Tau, si-mi arata locul unde va fi placut Stapanirii Tale, ca sa se ridice sfanta biserica si sa se faca locas robilor Tai si ucenicilor mei. Vei arata aceasta cu adevarat, in locul unde se vor aprinde acesti carbuni de la sine, in slava Ta, spre cunostinta multora si spre incredintarea adevarului".

Acestea si altele asemenea graindu-le in rugaciune, inconjura locurile pe care le vedea, unele mai cuviincioase decat altele pentru manastire; si a ocolit mult pamant pustiu pana la locul ce se numea Cutil si pana la malurile iezerului celui cu smoala, avand acei carbuni stinsi in cadelnita. Cand a vazut ca nu se aprind, nici dorirea lui nu se implinea, a gandit sa se intoarca la pestera.

Deci, intorcandu-se si nefiind departe de pestera - o! cine va lauda dupa vrednicie puterea Ta, Nemuritorule Imparate! -, indata a iesit din cadelnita fum binemirositor, caci carbunii s-au aprins. Atunci a cunoscut sfantul ca acela este locul unde binevoieste Dumnezeu sa zideasca locasul, aratand nu cu graiul, ci prin minune. Indata ucenicii sfantului s-au apucat de lucru, punand temelia; apoi au zidit biserica, chiliile, ograda si locas larg degraba au facut, cu ajutorul Celui Preainalt; deci, lavra Cuviosului Teodosie s-a facut vestita si slavita si intr-insa s-a inceput viata de obste.

A dat Domnul in lavra aceea toata indestularea, incat cei ce locuiau intr-insa se imbogateau nu numai cu duhovnicesti bogatii de lucruri bune, ci si de cele trupesti nu se simtea trebuinta; si era acolo odihna nu numai a monahilor, ci si a mirenilor, strainilor, calatorilor, saracilor, scapatatilor, bolnavilor si neputinciosilor. Deoarece Cuviosul Teodosie era milostiv, iubitor de oameni si indurat, aratand ca este din inima tuturor parinte, tuturor prieten iubit, tuturor rob si slujitor osardnic, curatind ranile bolnavilor, mangiind pe cei leprosi, adapandu-i si facandu-le toata slujirea.

Apoi arata mare dragoste spre cei ce veneau de pretutindeni, ospatandu-i, odihnindu-i si cu toate trebuintele indestulandu-i; astfel, cuviosul era adapostire de obste a tuturor, de obste primitor, de obste casa, de obste ospat, de obste vistierie a neputinciosilor, flamanzilor, saracilor si a strainilor; pentru ca toti se indulceau de dragostea aceluia, de mila si de indurarile sale si nu era nimeni trecut cu vederea de dansul. Aceasta au vazut-o cei ce slujeau la mese in manastire, caci uneori se intampla a se pune 100 de mese intr-o zi, pentru toti cei ce veneau, straini si saraci; atat era de iubitor de straini Cuviosul parinte Teodosie.

Dar Dumnezeu Insusi, fiind dragoste si vazand atata dragoste catre aproapele in placutul Sau, i-a binecuvantat manastirea lui; caci intr-insa, fiind putina hrana, se inmultea nevazut si satura multe mii de oameni.

Odinioara, fiind foamete in Palestina si multime de saraci si scapatati adunandu-se de pretutindeni la portile manastirii, ca sa-si ia obisnuita milostenie, ucenicii s-au intristat si au spus fericitului ca n-au atata hrana ca sa dea tuturor care cereau; iar el, cautand cu mahnire asupra lor, le-a defaimat necredinta si le-a zis: "Indata sa deschideti portile, ca toti sa intre". Deci, intrand saracii si scapatatii, au sezut la rand. Cuviosul a poruncit ucenicilor ca sa puna paine inaintea lor si, mergand ucenicii mahniti la camara cu paine, crezand ca nu vor afla nimic: o! minune, deschizand camara, au gasit-o plina de paini, pentru ca mana lui Dumnezeu, purtatorul de grija al tuturor, a umplut-o pentru credinta robului Sau.

Atunci fratii au laudat pe Dumnezeu pentru o minune ca aceasta si s-au minunat de nadejdea cea mare a parintelui lor. Facandu-se praznic in manastirea lor, in ziua Adormirii Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu, si la praznic venind mult popor si nefiind bucate indeajuns pentru toata multimea, Cuviosul Teodosie cautand spre cer si putine paini binecuvantand, a poruncit sa le puna inaintea multimilor; inmultindu-le Dumnezeu, a saturat poporul, precum s-a saturat odinioara din cele cinci paini, ba inca si pentru cale si-au luat merinde.

Fratii, adunand prisosul ramas, multe cosnite au umplut, pe care pastrandu-le, au mancat din ele mult timp. De multe ori, mii de oameni fiind adunati la manastire, incat se parea ca nici fantanile nu vor fi destule spre adaparea atator suflete, toti erau hraniti cu mainile hranitorului celui milostiv. Apoi a zidit cuviosul multe case pentru straini si multe bolnite, pentru monahi si deosebite pentru mireni, precum si pentru cei prea imbatraniti in osteneli. Ba inca cerceta si pe cei ce erau in munti si in pesteri si se ingrijea de dansii ca un tata de copiii sai, miluindu-i cu indurarile. Drept aceea, le purta de grija de toate cate trebuiau corpului si sufletului, invatandu-i si dojenindu-i si pe multi izbavindu-i de inselaciunea satanei.

Dar in locasul cuviosului erau frati nu numai de un neam si de o limba, de aceea a facut si alte biserici in care fiecare neam sa binecuvanteze pe Dumnezeu in graiul sau. Drept aceea, in biserica cea mare a Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu erau grecii, intr-a doua erau iviritii, iar intr-a treia armenii, care cantau in limbile lor randuiala bisericeasca, de sapte ori pe zi, dupa cum zice David: De sapte ori in zi Te-am laudat, Doamne.

Insa pentru cei bolnavi biserica era deosebita. In vremea impartasirii cu Preacuratele Taine, toti fratii din toate bisericile se adunau in biserica cea mare, in care cantau grecii, si impreuna se impartaseau.

Deci, toti fratii petrecatori aici, fiii cuviosului parinte, pe care duhovniceste i-a nascut si in invatatura pastoreste i-a crescut si la fapta buna i-a povatuit, erau in numar de 693, din care multi erau conducatori de la alte manastiri, invatandu-se aici ocarmuirea cea buna de la Sfantul Teodosie, cel plin de duhovniceasca intelepciune, care isi pastea turma, nu certand-o cu toiagul, ci cu cuvantul pastorind-o; adica cu cuvantul cel dres cu sare, care misca sufletul si strabatea pana la adancul mintii; caci cu cuvantul si cu fapta invata singur, facandu-se pilda a turmei. Pentru aceea, cand sfatuia cu dragoste sau certa pe cineva, era infricosator. Cu toate acestea era iubit de toti si dulce la vorba.

La dansul era minunat si lucrul acesta, ca fiind neinvatat in intelepciunea cea din afara, nici iscusit in cartile elinesti, dadea invatatura cu atata indestulare de cuvinte, incat nici daca ar fi imbatranit cineva in carti si ar fi strabatut desavarsit invatatura retoriceasca cu vorbire frumoasa, nu putea sa se asemene lui. Pentru ca invata nu din intelepciunea cea omeneasca, ci din darul lui Dumnezeu, care graia catre dansul precum catre proorocul Ieremia in taina: Iata, am dat cuvintele Mele in gura ta.

Apoi, fericitul graia de la dansul multe cuvinte alese, iar altele din cuvintele apostolesti, din asezamintele Sfintilor Parinti si din cuvintele cele pustnicesti ale Marelui Vasile, al carui urmas era cu viata, si ravnitor al Scripturilor celor de Dumnezeu inteleptite, ale acestui sfant. Este bine si de folos sa pomenim o invatatura a lui, din cele multe si mari; adica aceasta:

"Rogu-ma voua, fratilor, zicea el, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, care S-a dat pe Sine pentru pacatele noastre, sa ne ingrijim de sufletele noastre, sa ne intristam pentru desertaciunea acestei vieti trecatoare, sa ne indreptam spre cele viitoare, in marirea lui Dumnezeu si a Fiului Sau; sa nu petrecem in lenevire si slabanogire, trecandu-ne vremea de astazi in trandavie si amanand inceperea lucrului celui bun pana maine, ca nu cumva sa fim aflati fara fapte bune, de catre Cel Care cere sufletele noastre si ne vom lipsi din camara cea de bucurie; atunci in desert vom plange pentru vremea vietii cea trecuta rau, tanguindu-ne, cand nici un folos nu va fi celor ce se caiesc. Acum este vremea bine primita; acum este ziua mantuirii, acesta este veacul pocaintei, iar cel viitor al rasplatirii. Acesta este al lucrarii, iar acela al rasplatirii. Acesta este al rabdarii, iar acela al mangiierii.

Acum Dumnezeu este ajutator al celor ce se intorc din calea cea rea, iar atunci va fi infricosator intrebator al faptelor omenesti, al cuvintelor si al gandurilor, inaintea Caruia nu este cu putinta a se tainui. Acum sa ne indulcim de indelunga Lui rabdare, iar atunci vom cunoaste dreapta Lui judecata, cand vom invia, unii spre munca vesnica, iar altii spre viata vesnica; si vom lua fiecare dupa faptele noastre. De ce intirziem dar sa ne supunem lui Hristos, Celui ce ne-a chemat in cereasca Lui imparatie? Oare sa nu ne trezim? Oare sa nu ne intoarcem de la viata cea desarta, spre evangheliceasca desavarsire?

Va veni ziua Domnului cea infricosata si de spaima, in care cei ce vor fi de-a dreapta lui Dumnezeu si prin fapte bune se vor apropia de El, vor fi primiti in Imparatia cereasca, iar pe cei de-a stanga, care vor fi lepadati pentru lipsa faptelor bune, ii va acoperi focul gheenei, intunericul cel vesnic si scrisnirea dintilor.

Noi zicem ca santem doritori de cereasca imparatie, iar pentru ca s-o castigam nu ne ingrijim; si neostenindu-ne catusi de putin la implinirea poruncilor Domnului, in desertaciunea mintii noastre nadajduim sa castigam cinstea cea intocmai ca a acelora care pana la moarte s-au nevoit impotriva pacatului".

Asa invatand cuviosul pe ucenicii sai, ii povatuia sa aiba multa sarguinta spre mantuire. Insa acum este vremea sa pomenim si de ravna lui pentru dreapta credinta; pentru ca, desi era bland cu obiceiul catre toti, insa unde se facea nedreptate dreptei credinte, acolo el era ca un foc arzator sau ca o sabie taietoare, arma nebiruita asupra celui potrivnic.

In acea vreme imparatea Anastasie (491-518), cel ce luase sceptrul dupa Leon cel Mare (457-474) si dupa Zenon (474-491); imparatia aceluia se parea ca un rai de placere, dar mai pe urma s-a aratat ca un cimp pustiu, pentru ca se facuse ca unii din pastorii care risipesc si pierd turma lor si cu apa tulbure isi adapa oile, fiindca s-a vatamat cu eresul lui Eutihie si al lui Sever cel fara de minte; astfel, tulbura Biserica lui Dumnezeu, lepadand al patrulea Sinod sobornicesc al Sfintilor Parinti, cel din Calcedon (451); apoi izgonea pe episcopii cei dreptcredinciosi de pe scaunele lor, iar pe cei rau slavitori ii punea in locurile acelora; precum si pe multi din cei dreptcredinciosi plecandu-i spre a sa ratacire, pe unii cu ingroziri, iar pe altii cu cinste si cu daruri.

Acela a indraznit cu mestesugul lui cel inselator a se atinge si de acest stalp nemiscat intru credinta, de Cuviosul parintele nostru Teodosie. Viclesugul era astfel: Anastasie a trimis 30 de litre de aur cuviosului, ca si cum ar fi spre hrana si imbracamintea saracilor si spre trebuinta bolnavilor, iar in fapt el vana vointa cuviosului pe care toata Palestina il asculta si sfatul sau il urma; iar marele parinte, cunoscand viclesugul imparatului, s-a facut ca un vultur zburator in nori, neajuns de nimeni, caci cuviosul mai ales vana pe imparat, care voia sa-l prinda pe el.

Deci, aurul cel trimis nu l-a lepadat, ca sa nu arate ca defaima credinta imparatului si sa nu dea pricina maniei lui; ba inca prin milostenia facuta din aurul acela sa-i mijloceasca de la Dumnezeu mila, povatuindu-l pe calea cea dreapta. Dar intru nimic n-a sporit milostenia, de vreme ce nu cu dreptate, ci cu viclesug a fost trimis aurul. Insa imparatul nadajduia sa aiba pe Teodosie la un gand cu sine, de vreme ce luase aurul, dar desarta i-a fost nadejdea lui.

Pentru ca venind vremea in care imparatul, prin scrisorile sale, cerea de la cuviosul marturisirea credintei - insa o marturisire cum el nadajduia, unita cu a lui Eutihie si a lui Sever -, atunci cuviosul, adunand pe toti cetatenii pustiului, ca un barbat puternic si povatuitor de oaste duhovniceasca, a stat cu tarie impotriva paganatatii eretice.

Imparatului i-a raspuns prin scrisoare astfel: "Cand aceste doua ne stau in fata, imparate, adica, ori cu uraciune voind a vietui fara minte, ori a muri cu cinste, urmand dogmelor celor drepte ale sfintilor, sa stii ca moartea mai mult o cinstim, pentru ca nu primim dogmele cele noi, ci urmam asezamintele parintilor celor care au fost mai inainte; iar pe cei care voiesc a nascoci altele, pe aceia cu dreapta credinta ii lepadam si ii dam blestemului si din cei hirotoniti de cei fara de minte, nu primim pe nici unul. Sa nu ne fie noua aceasta, Hristoase, Imparate!

Iar de s-ar intampla ceva intr-aceasta, punand martor al adevarului pe Dumnezeul cel hulit de dansii, impotriva vom sta pana la sange; si precum pentru patrie, astfel si pentru dreapta credinta ne vom pune cu placere sufletele noastre, chiar de am vedea Sfintele Locuri pierdute prin foc. Pentru ca, ce trebuinta este numai de nume, adica sa se numeasca locuri sfinte, cand acea sfintenie sufera de la eretici ocara cu fapta. Drept aceea, noi nicidecum nu voim, nu numai sa graim, dar nici sa gandim ceva impotriva sfintelor soboare a toata lumea. Dintre care cel dintai a fost impodobit cu trei sute optsprezece parinti, care s-au adunat la Niceea, contra lui Arie si anatemei dandu-l pe ticalosul acela, l-au inlaturat de la trupul Bisericii, de vreme ce necredinciosul dogmatiza pe Fiul lui Dumnezeu strain de fiinta Tatalui si aducea dogmele nedreptei credinte.

Al doilea sinod, prin indemnarea dumnezeiasca s-a adunat la Constantinopol, contra lui Macedonie, care graia hule asupra Duhului Sfant. Al treilea s-a adunat la Efes, contra lui Nestorie cel cu limba necurata, care hulea trupul lui Hristos cel luat din Preacurata Fecioara. Dupa aceasta s-a adunat in Calcedon soborul celor trei sute trei zeci de purtatori de Dumnezeu parinti, care au grait intocmai cu sinoadele cele dintai, iar pe cele graite de cei de mai inainte le-au intarit; apoi, pe ticalosul si hulitorul Eutihie, impreuna cu Dioscor, l-a inlaturat de la sfintitul si bisericescul trup si apostoleasca credinta au intarit-o; iar pe tot cel ce gandea cele potrivnice l-a socotit strain de Biserica lui Hristos.

In fata acestor sinoade sa se aprinda asupra noastra foc, sa se ascuta sabie si moartea cea mai amara sa ne puna noua in fata, iar mai ales, de se poate, nenumarate morti sa fie, noi nicidecum nu ne vom lepada de dreapta credinta adevarata, nici prin eres nu vom necinsti cele ce parintii bine le-au primit. Martori sa ne fie sudorile si nevointele cele multe, pe care le-au suferit Sfintii Parinti pentru credinta. Ci acelea vor ramane tari si nemiscate pentru noi, ca si pentru aceia carora cu cuviinta este a urma pe Dumnezeu, iar pacea lui Dumnezeu, care covarseste toata mintea, sa fie povatuitoare si pazitoare stapanirii tale."

Cu aceasta scrisoare cuviosul a aratat ravna sa pentru dreapta credinta. Citind aceasta imparatul, s-a rusinat si s-a mai potolit putin; apoi si razboiul cel dinauntru asupra celor dreptcredinciosi a incetat o vreme. Dupa aceea, a scris cuviosului cu smerenie, aruncand asupra altora pricina tulburarii bisericesti, zicand: "La acest lucru nou nu santem noi pricinuitori, omule al lui Dumnezeu, pentru care cu indrazneala chemam ca martor ochiul lui Dumnezeu cel atotvazator; ci de la aceia iese atata tulburare, care mai mult decat altii se cadea sa cinsteasca dogmele. Caci ei, dorind fiecare ca sa se arate si cu cuvantul si cu vrednicia mai intai, unul pe altul se intrec si cauta sa ne atraga si pe noi catre ei. Instiintat lucru sa fie cuviosiei tale, ca unii din monahi si din clerici, parandu-li-se a intelege drept niste sminteli ca acestea, au pornit sarguindu-se, precum am zis, ca sa se arate pe ei mai intai".

Dupa aceasta, trecand putina vreme, iarasi s-a intaratat imparatul, avand nestatornicie, si s-a ridicat asupra dreptei credinte. Deci, iarasi s-au dat in toate partile, cum si in sfanta cetate a Ierusalimului, porunci imparatesti, care lepadau sfintele soboare, dar mai ales pe cel din Calcedon. Atunci, iarasi s-a aratat duhovnicescul ostas, Cuviosul Teodosie, care era acum batran cu anii, insa avea putere de tanar. Caci toti de frica tacand si cei mai multi invoindu-se cu imparatul, cuviosul venind din locasul sau, a intrat in sfanta biserica cea mare a Ierusalimului; apoi, urcandu-se acolo unde este obiceiul preotilor a face citire catre popor si cu mana facand semn de tacere, cu mare glas a strigat: "Daca nu socoteste cineva pe cele patru sfinte sinoade a toata lumea, intocmai ca si pe cele patru Evanghelii, anatema sa fie".

Acestea zicandu-le, ca un inger a inspaimantat pe popor si nici unul din potrivnici n-a indraznit sa zica vreun cuvant. Apoi, chemand pe ucenicii sai cei mai aprinsi in credinta, umbla prin cetati si prin sate, pierzand eresul si intarind buna credinta. Afland imparatul despre acest lucru, l-a pedepsit cu izgonire, nestiind ticalosul ca se apropia sfarsitul sau. Deci, cuviosul a fost trimis in surghiun, iar imparatul Anastasie in curand s-a lipsit de viata cea pamanteasca, vremelnica. Atunci, indata marturisitorul lui Hristos, Teodosie, s-a intors in locasul sau, impreuna cu toti ceilalti care au patimit izgoniri pentru dreapta credinta. Agapit, episcopul Romei vechi si Efrem, episcopul Antiohiei, au scris catre dansul, fericindu-l cu multe laude pentru rabdarea ce a aratat si pentru izgonirea ce a suferit pentru adevarata credinta, incat era gata sa sufere si moarte.

Acum este vremea sa trecem la povestirea minunilor Sfantului Teodosie.

In timpul acela, cand porunca pagana a imparatului Anastasie se punea de fata, in cetatea Ierusalimului erau adunati toti parintii din locasurile Palestinei. Cuviosul Teodosie, precum am zis, venind acolo cu ucenicii sai, si tot soborul acesta fiind in locul ce se cheama Ierotion. In acel loc este un scaun mare, zidit de marele Constantin, unde in toti anii se facea inaltarea cinstitei Cruci a Domnului.

Atunci, o femeie oarecare, avand in sanurile sale o durere pe care doctorii o numeau carchin (cancer), patimind de multa vreme si neavand nici o usurare de la ei, a venit acolo si statea intristata aproape de ceata sfintilor; apoi, apropiindu-se de unul din ei (acesta era Cuviosul Isidor, care mai pe urma a fost egumen al locasului Suchiei), i-a aratat, plangand, boala sa si l-a intrebat daca este in acel sobor Cuviosul Teodosie si cum este el la chip. Isidor i-a aratat cu degetul pe sfant; deci, ea mergand catre dansul, nu intr-alt chip, ci ca si femeia aceea careia ii curgea sange si care s-a atins de marginea hainei Domnului, asa si dansa si-a descoperit pieptul si s-a atins in taina de haina monahiceasca ce era pe cuviosul si indata a castigat tamaduire.

Aceasta nu s-a tainuit de cuviosul, caci intorcandu-se catre femeie, i-a zis: "Indrazneste fiica, caci Stapanul meu a zis: Credinta ta te-a mantuit". Fericitul Isidor cu sarguinta a alergat la femeie, vrand sa vada minunea ce se facuse; si a vazut ca nici un semn nu se mai afla in acel loc, unde erau ranile netamaduite.

Dupa moartea imparatului Anastasie si dupa intoarcerea din surghiun a cuviosului parinte, obiceiul lui era ca sa mearga in Betleem pentru rugaciuni. Odinioara, vrand sa se odihneasca de oboseala, s-a abatut din cale la locasul Cuviosului Marchian; iar el, cu dragoste primind pe doritul oaspete, nu avea cu ce sa-l ospateze - pentru ca intr-acea vreme nu avea nici paine, nici grau, si dupa indestulata vorba duhovniceasca, cand a fost vremea mesei, Marchian a poruncit ucenicilor sai ca, fierband linte, s-o puna inaintea lor.

Teodosie, intelegand saracia cea mare in care se afla Marchian, a poruncit ucenicilor sai sa aduca painile ce le adusese de acasa in traista pentru calatorie si sa le puna inainte. Plecand ucenicii, Cuviosul Marchian a zis catre Cuviosul Teodosie: "Sa nu te superi pentru aceasta parinte, ca ti-am facut ospat sarac, nici sa te mahnesti ca n-am pus paine inainte, pentru ca santem foarte mult lipsiti si n-avem grau nicidecum".

Zicand el aceasta, minunatul Teodosie a cautat spre barba lui Marchian si a vazut un graunte de grau, care nu se stie de unde cazuse in barba, pe care luandu-l incetisor cu dreapta si cu fata vesela zimbind, i-a zis: "Iata graul; deci cum ziceti ca grau nu aveti?" Fericitul Marchian luand cu bucurie grauntele din mainile lui Teodosie, ca pe o samanta bine roditoare, a poruncit sa-l duca in jitnita, crezand ca binecuvantarea Sfantului Teodosie, fara osteneala, va aduce rod mai mult decat holdele cele lucrate.

Aceasta s-a si intamplat, pentru ca a doua zi dupa plecarea lui Teodosie, ucenicii vrand sa deschida usile jitnitei, au gasit-o plina cu grau, incat nici usile nu se puteau deschide. Deci, Marchian a trimis la Cuviosul Teodosie, instiintandu-l despre minunea ce se facuse, multumindu-i pentru inmultirea graului. Cuviosul i-a raspuns: "Nu eu, ci tu, parinte, ai inmultit graul, caci din barba ta s-a luat acel graunte".

Alta data o femeie cinstita din Alexandria a venit la locasul Cuviosului Teodosie, cu micul sau fiu, care vazand pe sfantul parinte de departe, a strigat catre mama sa, aratand cu degetul spre fericitul: "Acesta m-a izbavit de inecare in put, tinandu-ma de mana ca sa nu ma afund in apa". Iar mama, cazand la picioarele cuviosului, a zis: "Pruncul acesta, jucandu-se cu altii, a cazut din nebagare de seama in putul cel mai adanc si socoteam ca s-a inecat acolo si a murit.

Deci, tanguindu-ne pentru dansul ca dupa un mort, am slobozit un om in put, ca sa scoatem din apa trupul pruncului, iar el s-a aflat viu, sezand deasupra apei. Mirandu-ne, si intrebandu-l cum de nu s-a afundat in apa, el ne-a spus ca un monah batran, aratandu-se, l-a apucat de mana si-l tinea deasupra apei. Deci, eu de atunci luandu-mi pruncul, inconjor cetatile, satele, muntii si pustiile, pana ce voi afla pe acel parinte; si iata te-am aflat pe cuviosia ta, pe care te-a cunoscut pruncul meu, cel mantuit de inecare prin tine".

O alta femeie, patimind grele dureri in toti anii dupa nasterea copiilor pe care ii nastea morti, desi mult roditoare, tot nu avea fii; ea era mult roditoare, caci nastea adeseori, dar fara fii, caci rodul era mort mai inainte de a iesi din pantece. Deci, a rugat cu lacrimi pe Cuviosul parinte Teodosie, ca si el sa se roage pentru dansa, sa inceteze pierzarea fiilor care se nasc dintr-insa si sa i se usureze durerile cele grele.

L-a mai rugat pe cuviosul, ca de va naste vreun prunc de parte barbateasca, sa-i dea voie, sa-i puna numele Teodosie. Ca zicea: "De vei porunci ca acela care are sa se nasca din mine sa se cheme cu numele tau, nadajduiesc ca va fi viu pruncul".

Cuviosul s-a invoit la cererea ei si a facut rugaciune catre Dumnezeu cu dinadinsul pentru dansa; cand era sa nasca, n-a avut durerile de mai inainte, ci a nascut mai usor, si cel nascut era viu si de parte barbateasca; apoi l-a numit cu numele cuviosului; iar intarcandu-l si mai crescand putin, l-a dus in locasul cuviosului parinte si l-a dat lui Dumnezeu spre calugarie.

Asemenea si alta femeie din Betleem, intristandu-se pentru copiii sai, care mureau, cand a numit pe pruncul nascut dupa numele cuviosului, l-a avut viu si a crescut sanatos cu trupul, facandu-se om iscusit, fiind un zidar ales.

Odata suparau pe oameni in Palestina omizile si lacustele, dar cuviosul era foarte batran in acea vreme, neputand nici a umbla; insa a poruncit ucenicilor sa-l aduca in cimp, unde se facea pierzarea roadelor pamantului; acolo a certat lacustele si omizile, zicand: "Asa va porunceste voua Stapanul vostru cel de obste al tuturor, sa nu pierdeti ostenelile omenesti si sa nu mancati hrana saracilor". Indata lacustele s-au dus ca un nor, iar omizile au pierit.

Alta data fratii aveau trebuinta de haine, incat erau foarte lipsiti si dezbracati si-l suparau pe cuviosul, venind la el; iar el nu avea ce sa le dea, ca sa-si cumpere haine si-i era mila. Insa dupa fagaduinta Stapanului a toate, graia catre dansii: Nu va ingrijiti de ziua de maine, ci cautati mai intai imparatia lui Dumnezeu si dreptatea Lui, caci toate celelalte se vor adauga voua; pentru ca Tatal vostru cel ceresc stie de ce aveti trebuinta mai inainte de cererea voastra.

Asa mangiind sfantul pe frati, a venit un barbat necunoscut de nimeni, care nici n-a spus cine-i si de unde este. Acesta a dat cuviosului o suta de galbeni pentru trebuinta manastireasca si s-a dus. Cuviosul, multumind lui Dumnezeu pentru o purtare de grija ca aceea, a dat galbenii pentru imbracamintea fratilor si s-au indestulat toti cu haine multa vreme.

Iulian, pastorul Bisericii Vostriei, care la inceputul varstei sale invatase de la cuvios citirea cartilor, a spus despre dansul: "Am venit odata - zice el -, cu cuviosul parinte in Vostria; si iata o femeie vestita cu rautatea, intampinandu-ne, a cautat spre cuvios cu manie si l-a numit inselator si mincinos; dar indata a ajuns-o pedeapsa lui Dumnezeu, caci, deodata cazand, a murit.

Mi s-a intamplat, spunea acelasi Iulian, a merge pe langa o manastire in care erau monahi cuprinsi de eresul lui Sever, care, vazandu-ne, au inceput a da in toaca bisericii spre adunarea fratilor, mai inainte de obisnuita vreme a cantarii; iar cuviosul, intelegand ca vrea sa ne faca oarecare asupreala, s-a aprins cu dreapta manie si prooroceste a zis cuvantul Stapanului nostru Hristos: Nu va ramane aici piatra pe piatra, care sa nu se risipeasca. N-a zabovit implinirea cuvintelor sale, caci, putina vreme trecand, au navalit agarenii (arabii) noaptea la manastirea aceea, si, luand toate ce se aflau intr-insa si robind pe toti monahii, au ars manastirea si s-a risipit acel loc, dupa proorocia sfantului.

Un comite al ostasilor greci de la rasarit, care se numea Chiric, indraznet la razboaie si cucernic spre Dumnezeu, mergand asupra persilor, s-a dus mai intai in Ierusalim sa se inchine la Sfintele Locuri si sa castige ajutorul lui Dumnezeu asupra vrajmasilor; el a venit si in locasul lui Teodosie, de vreme ce, strabatand pretutindeni slava pentru sfintenia cuviosului parinte, ii atragea pe toti la dansul. Drept aceea, vorbind mult cu sfantul, s-a folosit de la dansul; pentru ca a auzit din sfintita lui limba ca sa nu nadajduiasca numai spre arcul sau, nici sa se bizuiasca pe zecile de mii de ostasi, ci pe unul Dumnezeu sa-L stie de ajutator si sa nadajduiasca spre puterea Lui nebiruita, caruia si este cu inlesnire sa faca aceasta: adica, unul sa goneasca o mie, iar doi sa biruiasca zeci de mii.

Dintr-o invatatura ca aceasta, comitele acela a castigat mare dragoste catre sfant si a cerut de la dansul rasa pe care o purta, s-o aiba ca pe o pavaza in razboaie. Deci, cand oastea greceasca a luptat cu persii si se facea mare macel, comitele fiind imbracat in rasa Cuviosului Teodosie, era nevatamat de sageti, de sulite si de sabii si a aratat multa vitejie.

Dupa sfarsitul razboiului, a venit iarasi la cuviosul si i-a spus: "Pe tine insuti, parinte, te-am vazut ajutandu-mi in razboi si facandu-ma infricosat vrajmasilor, pana ce am biruit puterea persana". Nu numai comitelui aceluia s-a aratat marele nostru parinte, fiind departe, ci si la alti multi se arata in multe locuri, aducandu-le grabnic ajutor; unora in corabii, primejduindu-se in mijlocul valurilor si al furtunilor, altora prin pustietati ratacind si altora, scotandu-i din gurile fiarelor salbatice. Drept aceea, unora in vis, iar altora in vederea ochilor le sta in fata, scotandu-i din primejdii.

Dar nu numai oamenilor le era grabnic ajutator, ci si dobitoacelor celor necuvantatoare; astfel, odata un strain mergea cu catirul si intampinandu-l in cale un leu, s-a repezit la catir, neuitandu-se spre om, vrand sa rupa si sa manance catirul; deci, omul tremurand, a chemat cu mare glas numele cuviosului, zicand: "Ajuta-mi, omule al lui Dumnezeu, Teodosie". Atunci leul, auzind de numele sfantului, s-a intors si a fugit in pustie.

Sa pomenim ceva si despre inainte-vederea cuviosului. El a poruncit odata, nu cu mult inainte de sfarsitul sau, ca sa loveasca in toaca spre adunarea fratilor. Adunandu-se fratii la dansul, a suspinat, a lacrimat si le-a zis: "Este trebuinta a ne ruga, parintilor si fratilor, este trebuinta a ne ruga, caci vad ca mania lui Dumnezeu s-a pornit spre partea Rasaritului".

Dupa aceasta, trecand sase sau sapte zile, s-a auzit ca a cazut Antiohia in urma unui mare cutremur al pamantului si a cazut chiar in vremea aceea cand cuviosul, vazand mania Domnului, poruncea fratilor sa se roage.

Apoi, Cuviosul parintele nostru Teodosie s-a apropiat de fericitul sfarsit, zacand pe patul durerii un an intreg. Era rugaciunea neincetata in gura lui, incat, chiar dormind, buzele lui se miscau si graiau psalmii si rugaciunile cu care se obisnuise. Cand sfantul voia sa se destepte, afla psalmul in gura sa, incat se implinea cu dansul cuvantul lui David: Noaptea se inalta cantarea de la mine. Apoi necontenit invata si pe frati la fapte bune.

Mai inainte cu trei zile de sfarsitul sau, a chemat trei episcopi iubiti ai sai si, spunandu-le ducerea sa catre Dumnezeu, le-a dat sarutarea cea de pe urma; iar ei plangeau si se tanguiau pentru despartirea de el. Dupa aceasta, a treia zi, rugandu-se lui Dumnezeu, si-a dat duhul, vietuind peste 105 ani. Iar mutarea lui a cinstit-o Dumnezeu cu minunea aceasta: un om, anume Stefan, de neam din Alexandria, era indracit de multa vreme; acela, dupa mutarea cuviosului, atingandu-se de patul lui, s-a izbavit de chinuitorul sau si s-a facut sanatos.

Auzindu-se pretutindeni despre sfarsitul Sfantului Teodosie, s-a adunat din toate partile multime de popor, precum si monahi din manastiri.

Apoi a venit si Preasfintitul Petru, intaiul statator al Ierusalimului, cu episcopii sai, si au ingropat cu cinste sfantul trup al Cuviosului, in pestera in care vietuise de la inceput, intru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Caruia se cuvine inchinaciune, impreuna cu Tatal si Sfantul Duh, in veci. Amin.

.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 1426

Voteaza:

Cuv. Teodosie cel Mare, incepatorul vietii de obste 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE