Cuvioasa Melania Romana; Sf. Muc. Hermes

Cuvioasa Melania Romana

Nu se faleste Roma, cetatea cea mare, cea prea stralucita si mult viteaza, nici se inalta si se cinsteste atata pentru frumusetea locului, pentru biruintele ei, pentru vechimea si pentru alte covarsiri, cat se slaveste dupa vrednicie si dupa cuviinta se impodobeste, pentru sfintii robi ai Stapanului Hristos, cuviosii si mucenicii care, cu fapte bune, au petrecut si s-au luptat barbateste cu vrajmasul si au defaimat dezmierdarile trupesti si toata desfranarea, facandu-se celor mai de pe urma pilda de petrecere imbunatatita. Chiar si femeile, care sunt firi neputincioase, au savarsit de-a pururea pomenitele nevointe vitejesti si stralucite biruinte. Dintre acestea una este si Sfanta Melania, care a odraslit din parinti crestini drept-credinciosi si a fost nepoata Sfintei Melania, aceea ce se zicea batrana, care a cercetat in muntele Nitriei pe multi sfinti parinti si multora a slujit din averea sa.

In sfanta cetate a Ierusalimului, sarguindu-se treizeci si sapte de ani, ca Avraam, cu iubirea de straini, o! cat de multi crestini a odihnit, dintre cei care veneau de la rasarit si de la apus, de la miazanoapte si de la miazazi! Bisericilor si manastirilor le-a facut mult bine, pe monahi si monahii le-a indestulat cu toate cele de trebuinta, inchisorile si temnitele erau pline de facerile ei de bine. In Roma, patria sa, la multe femei si barbati, a fost pricinuitoare de mantuire, povatuindu-i cu sfatul cel folositor, spre calea ce duce la viata vesnica.

A unei femei ca aceea, placuta lui Dumnezeu, era nepoata aceasta Cuvioasa Melania, nascuta in Roma cea veche, din fiul ei, fiind de neam bun si prealuminat, caci si mosul si tatal ei erau din cei mai de frunte si bogati romani.

Melania, ajungand in varsta, dorea sa-si pastreze fecioria si pentru aceasta de multe ori supara pe parintii ei cu prea multe rugaciuni. Dar, de vreme ce ei nu mai aveau alt fiu, ci numai pe ea, si nu aveau pe cine sa lase mostenitori ai bogatiei lor, de aceea, fara voia ei, la paisprezece ani de la nasterea sa, au insotit-o cu un barbat, deopotriva cu slava neamului celui bun, cu numele Apelian, care avea saptesprezece ani de la nastere.

Savarsindu-se nunta si vietuind ei in insotire cinstita, Melania nu si-a schimbat gandul, ca macar daca nu poate a-si pazi fecioria, cel putin sa traiasca in curatie. De aceea ruga pe barbatul sau in tot chipul, pentru pazirea curatiei, adeseori sfatuindu-l si cu lacrimi, zicand: "O, cat de fericiti am fi fost, de am fi vietuit impreuna intru curatie din tineretele noastre, slujind lui Dumnezeu fara amestecare trupeasca, de care lucru am dorit totdeauna si doresc si am fi fost unul altuia pricinuitori de viata mai frumoasa si mai cu placere de Dumnezeu.

Daca tineretele tale cele iubitoare de placeri te opresc a face aceasta si nu poti a rabda, atunci lasa-ma macar pe mine si nu-mi fi piedica scopului meu. Iata iti dau pentru mine rascumparare toata bogatia mea, robii si roabele, visteriile (aurul si argintul) si averea cea fara de numar. Toate acestea le ai, numai sa fiu libera de tine". El nici n-o oprea cu totul de la acest gand al ei si nici nu voia desavarsit sa o libereze, ci zicea catre dansa cu dragoste: "Nu este cu putinta a fi acum aceasta, pana ce nu vom vedea din noi mostenitori ai averilor pe care le avem. Pentru ca nici eu nu ma voi lasa de scopul tau cel bun - ca este cu necuviinta barbatului a fi intrecut de femeie, in dorinta cea dumnezeiasca si in fapta cea buna. Sa asteptam pana cand va da Dumnezeu rod insotirii noastre si atunci vom alege viata in chipul pe care-l vei voi".

Melania s-a invoit cu sfatul barbatului si le-a dat Dumnezeu rod pantecelui parte femeiasca, pe care, cum a nascut-o, a fagaduit-o lui Dumnezeu pentru pazirea fecioriei, platind datoria cea pentru sine; ca ceea ce pentru sine ea n-a putut pazi, fiind data fara de voie insotirii, aceea dorea sa fie pazita fiica ei. Apoi si spre alta viata mai inalta pregatindu-se, a inceput mai mult a se deprinde cu infranarea si postul, lepadandu-se de toata placerea trupului, iar haine frumoase si podoabe femeiesti de mult pret nu voia sa poarte si la baie nu se ducea. Daca candva ar fi fost silita de barbatul sau sau de parinti sa se duca la baie, apoi nedezgolindu-si trupul isi spala numai fata si iesea. Roabelor le poruncea si le daruia cate ceva, ca sa nu spuna la nimeni despre aceasta, apoi amintea fagaduinta barbatului sau, zicand: "Iata, acum avem mostenitor al averilor noastre. Sa petrecem de acum singuri, precum mi-ai fagaduit". El insa n-o asculta.

Melania, vazand pe sotul ei neinduplecat, a cugetat sa fuga pe ascuns intr-o latura nestiuta, lasand tata, lasand mama, barbat, fiica si toate bogatiile. Astfel, era cuprinsa de dorirea dumnezeiasca si de dragostea vietii curate. Si ar fi facut aceasta de nu ar fi fost oprita de sfatul unor oameni cu buna cuviinta, care ii spuneau aceste cuvinte apostolesti: Celor ce s-au insurat, le poruncesc nu eu, ci Domnul, ca femeia sa nu se desparta de barbat. Si iarasi: Bine este femeie, de-ti vei mantui pe barbatul tau. Oprindu-se cu nadejdea mantuirii barbatului, s-a lasat de acest gand.

Socotind, insa, mare greutate sa fie robita cu legea insotirii, Melania purta in taina, pe trupul sau, o camasa de par aspru, afara de vremea cand stia ca are sa fie vazuta de barbatul sau, si in acea vreme o dezbraca ca sa nu se instiinteze barbatul sau de o viata ca aceea. Odata, vazand aceasta sora tatalui sau, radea de acea haina de par, dosadind-o cu defaimari pentru deprinderea ei. Dar Melania a rugat-o cu multe lacrimi sa nu spuna nimanui.

Dupa o vreme, iar a zamislit in pantece si se apropia sa nasca. Sosind pomenirea Sfantului Mucenic Lavrentie, a petrecut toata noaptea fara somn, in plecarea genunchilor si in citirea de psalmi, nevoindu-se a covarsi durerea cea fireasca dinaintea nasterii. Si s-a facut ziua, dar ea n-a incetat rugaciunea cea cu multa osteneala si se inmulteau si durerile nasterii, iar ea petrecea inca in rugaciuni. Apoi din osteneala rugaciunii de toata noaptea si din durerea cea fireasca a slabit si cu greu a nascut un prunc de parte barbateasca, pe care, botezandu-l, indata s-a dus din lumea aceasta catre patria cereasca.

Dupa aceasta nastere, fericita Melania a fost cuprinsa de dureri mai grele, incat se primejduia de moarte. Barbatul ei, stand inaintea patului, suferea mult pentru dansa si, cuprins de jale, alergand la biserica, a cazut inaintea lui Dumnezeu cu multa tanguire, cerand ajutor din inaltime, iubitei sale sotii. Melania, avand vreme cu bun prilej ca sa aduca pe barbat la scopul sau, a trimis la dansul, fiind el inca in biserica, zicand: "De voiesti sa fim vii amandoi, sa dai cuvant inaintea lui Dumnezeu ca de acum inainte nu te vei mai atinge de mine si vom vietui in curatie pana la sfarsitul vietii".

Barbatul ei, iubind-o foarte mult si pretuind sanatatea ei mai mult decat pe a sa, s-a supus voii ei si a facut fagaduinta, in biserica, inaintea lui Dumnezeu, ca dupa aceea sa petreaca impreuna cu dansa in neamestecare trupeasca. Intorcandu-se slujitorul si spunand acea veste Melaniei, indata s-a bucurat cu duhul si a inceput a-i fi mai usor, pentru ca durerea trupeasca s-a departat prin bucuria duhovniceasca si dreapta Celui Preainalt, care ducea scopul dorintei sale la bun sfarsit.

Sculandu-se Melania din patul durerii, nu dupa multa vreme, i-a murit si fiica, odrasla cea frumoasa a fecioriei, ceea ce fusese fagaduita lui Dumnezeu. Moartea aceleia mai mult a desteptat pe Apelian catre pazirea curatiei, iar mai vartos cand ii graia Melania aceasta: "Vezi ca Insusi Dumnezeu ne cheama spre viata curata, pentru ca de ar fi privit bine unirea noastra trupeasca, apoi nu ar fi luat pe fiii nostri". Astfel Apelian si Melania, dupa insotirea cea trupeasca a firii, au zamislit viata cea duhovniceasca, mai presus de fire, petrecand in post si in rugaciune, intru osteneli, intru omorirea trupului, unul pe altul indemnandu-se spre fapta buna. Apoi s-au sfatuit ca toate averile sa le daruiasca lui Hristos, prin mainile saracilor, iar ei cu totul sa se lepede de lume si sa se faca monahi.

Auzind parintii Melaniei hotarirea lor, ii opreau. De acest lucru Melania si Apelian, mahnindu-se foarte mult, intr-o noapte se sfatuiau intre dansii, cum ar putea sa se izbaveasca de cursele lumii cea cu multe impletituri. Deodata, i-a cercetat de sus un dar dumnezeiesc, caci au simtit mare si buna mireasma venind din cer, pe care nu era cu putinta nici cu mintea a o ajunge, nici cu limba a o spune si s-au umplut de acea mangiiere duhovniceasca, incat au uitat toata mahnirea lor. Apoi au fost cuprinsi de mai mare dorinta de bunatatile cele ceresti, iar lumea si cu toate cele ale ei, li s-au facut urate. Atunci au vrut sa lase toate si sa fuga undeva pe ascuns, ca sa se faca monahi. Dar randuiala lui Dumnezeu, altfel de cale le-a randuit pentru lucrul cel dorit, caci, peste putina vreme, a murit tatal Melaniei si asa s-au liberat Apelian si Melania, pentru a-si arata sarguintele lor.

Dar, de vreme ce aveau multime de averi pe care le fagaduise a le darui lui Hristos prin mana saracilor, nu indata s-au despartit de lume si de patrie. Deci si-au ales petrecere langa cetatea Romei, intr-un sat oarecare, pana ce vor imparti toate saracilor, vietuind precum incepusera, pazind curatenia cu osardie.

Cand aceasta fericita doime si-a ales aceasta viata straina si placuta lui Dumnezeu, Apelian avea varsta de douazeci si patru ani, iar Melania implinea douazeci. Cu adevarat mare minune era, ca aflandu-se intr-acea varsta, in care tineretile ard ca in cuptorul Babilonului, cu focul patimilor trupesti, aceasta sfanta doime, avandu-si viata impreuna mai presus de fire, petreceau ca tinerii nearsi in cuptor, si aceasta se savarsea prin vointa fericitei Melania. Caci aceasta ca o inteleapta roaba a lui Dumnezeu si pe sine se pazea cu dinadinsul si pe barbat il tinea in desteptare incat ea se facuse barbatului ei invatatoare, povatuitoare si pe calea Domnului inainte conducatoare.

Ducand o viata ca aceasta minunata, isi vindeau averile si le imparteau fara crutare celor ce le trebuiau. Iar diavolul urator de fapte placute lui Hristos s-a pornit asupra lor cu rautate si a indemnat pe un frate al lui Apelian, cu numele Sevir, care intru nimic socotindu-i le rapea averile, apoi vazand ca nu i se impotrivesc lui si nu tin seama de averile cele luate, a inceput si mai mult a se intinde, facandu-se stapan pe toate. Ei intru nerautate rabdau, incredintandu-se lui Dumnezeu si numai de aceasta le era mahnire, ca cele daruite lui Hristos intra in mainile omului zavistnic si apoi mai putin se da la saraci, fiind jefuita partea lor.

Domnul, Cel ce apara pe robii Sai si-i scoate de la cei ce ii asupresc, a luminat pe binecredincioasa imparateasa Verina. Aceasta auzind despre viata lor cea placuta lui Dumnezeu, avea mare dorinta sa-i vada si de aceea, de multe ori, a trimis catre Melania rugaciune sa vina la palat sa se intalneasca cu dansa. Ca sa nu se arate mareata ca nu primeste sa se intalneasca cu imparateasa, Melania a luat si pe Apelian si s-au dus amandoi. Era atunci legea pusa ca sa nu indrazneasca nici o femeie a intra in casele imparatesti cu capul acoperit. Insa ea, defaimand legea cea politiceasca, iar porunca fericitului Apostol Pavel, fara nici o schimbare pazind-o, nici capul nu si-a descoperit, nici rasa cea saraca cu care era imbracata nu si-a schimbat; ci asa fiind imbracata a mers la casele imparatesti, netinand seama de lucrurile cele de mult pret care erau acolo.

Mergand amandoi acolo, unde sedea imparateasa, s-au inchinat ei, dupa cum se cadea. Imparateasa, vazand atata smerenie, s-a sculat din scaunul sau pentru evlavie si i-a chemat langa ea. Apoi i-a cinstit foarte mult si se mira de imbracamintea lor cea simpla si de atata smerenie. Imbratisind-o pe Melania, i-a zis: "Fericita esti tu ca ti-ai ales o viata ca aceasta" si i-a fagaduit ca se va razbuna pe Sevir indata. Iar ei au rugat-o ca sa nu faca izbinda, ci numai sa-l sfatuiasca a nu mai fi vrajmas, caci ziceau: "mai bine este sa fim asupriti, decat sa asuprim pe cineva; pentru ca celui lovit peste obraz i se porunceste in dumnezeiasca scriptura sa intoarca si cealalta parte a obrazului. Deci multumim tie, o! stapana, pentru apararea cea cu milostivire, iar izbinda asupra lui Sevir nu vrem, ci mai bine vrem ca sa nu patimeasca ceva pentru noi, caci destul este noua de va inceta de acum a mai face rau si a mai lua cele ce sunt, nu ale noastre, ci ale lui Hristos, ale saracilor, ale vaduvelor si ale scapatatilor. Apoi au rugat pe imparateasa ca sa-i lase liberi si fara impiedicare a-si vinde averile cele mai mari, adica cetati, sate, nu numai in Italia si in tinutul Romei, ci si in Sicilia, in Spania, in Galia si in Britania.

Atata bogatie a mostenit de la parinti Melania, incat dupa imparat nu mai era nimeni ca dansii. Si s-a dat lui Apelian si Melaniei aceasta voie, ca fara piedici sa-si vanda averile lor, care erau pretutindeni, precum vor voi. Atunci a vrut Melania sa dea sorei imparatului unele daruri de mult pret, dar aceea n-a voit sa primeasca nimic, socotind prin aceasta, ca se face fur de cele sfinte, adica a primi ceva din lucrurile lui Hristos. Dupa aceea i-a liberat din palatul imparatesc, intru a lor petrecere, cu multa cinstire.

De aici se vede ca bogatia lor era foarte mare, caci casele pe care le aveau in Roma, nimeni nu putea sa le cumpere cu adevaratul pret. Mai pe urma, arzandu-se de barbari, s-au vandut cu mai mic pret, iar banii s-au dat la saraci. Cu neindoire este a zice ca aceasta cinstita doime, mai mare bunavoire au aratat catre Dumnezeu, decat Iov, pentru ca acela fara voie pierzandu-si bogatia sa, multumea lui Dumnezeu, iar acestia de bunavoie s-au lipsit de bogatii si au ajutat saracilor. La inceput viata aceasta se parea ingreuiata si nu atat de lesnicioasa, dar mai pe urma s-a aratat usoara si plina de mireasma duhovniceasca, pentru ca jugul lui Hristos este bun si sarcina usoara. Diavolul, uratorul binelui si al desavarsirii, ispitind, se lupta a-i impiedica pe dansii de la lepadarea de averi, prin iubirea de aur, caci, aducandu-se in casa lor multime de aur de la satele ce se vandusera, prinsesera oarecare dragoste de aur. Dar Melania, simtind pe vicleanul, indata a zdrobit capul lui, socotind aurul ca tina si impartindu-l la saraci.

Odata spunea fericita despre dansa aceasta: "Aveam un sat si intr-insul un palat foarte frumos si la loc inalt care covarsea toate satele noastre. De o parte era marea, pe care de sus se vedea plutirea corabiilor si vanarea pestilor, iar de cealalta parte, copaci inalti, campii verzi, pometuri si gradini minunate. Acolo era baie foarte frumos facuta, cantari de felurite pasari, fiare de tot neamul, inchise in custile lor, precum si vanaturi multe. Si-mi punea vrajmasul in gand ca sa poftesc satul acela si sa nu-l vand pentru atata frumusete a lui, ci sa-l opresc pentru petrecerea mea. Dar cu darul lui Dumnezeu, cunoscand iarasi viclesugul diavolului si intorcandu-mi mintea spre salasurile Raiului, indata am vandut satul acela si pretul l-am dat imprumt Hristosului meu".

Din averile ce aveau in Italia, ca niste rauri mari curgeau indurarile lor prin toata lumea, pana la marginile pamantului. Pentru ca trimeteau multa milostivire prin toata lumea, in Mesopotamia, Fenicia, Siria, Egipt, Palestina, tuturor bisericilor si manastirilor de barbati si de femei, in casele cele primitoare de straini, la bolnite, saraci, vaduve si la cei ce erau prin inchisori, prin temnite si pentru rascumpararea celor ce erau in robie. Astfel, se umpleau din mainile lor, cele cu indurare, Apusul si Rasaritul. Apoi se graieste despre dansii ca au cumparat oarecare ostroave intregi la locuri pasnice si zidind manastiri in acele locuri, le daruiau spre hrana randuielii celei duhovnicesti. Iar sfintele biserici de pretutindeni le impodobeau cu aur si argint, cu vesminte preotesti, cusute cu fir si cu toate felurile de bogatii.

Apoi, lasand in Italia foarte putine averi nevandute au luat cu ei si pe mama Melaniei, fiind inca in viata si s-au suit in corabie, plecand in Sicilia; pe de o parte ca sa-si vanda averile ce le aveau acolo, iar pe de alta ca sa cerceteze pe fericitul episcop Pavlan, parintele lor cel duhovnicesc. Iar dupa plecarea lor din Roma, peste putin timp navalind barbarii, toate cele ce erau imprejurul cetatii si in tot pamantul Italiei le-au pustiit cu foc de sabie; deci bine au facut sfintii ca au vandut averile mai inainte de acea vreme, Dumnezeu randuind asa. Caci ceea ce era sa se piarda in zadar fara nici o rasplatire de la Dumnezeu, aceea s-a facut lor spre plata insutita, intru viata cea vesnica. Si inca si-au pazit intreaga vremelnica lor sanatate, iesind din Italia, ca Lot din Sodoma, mai inainte de acea cumplita navalire si pradare de barbari.

Deci mergand in Sicilia si mangiindu-se de vederea Sfantului Pavlin, apoi bine randuind averea ce aveau acolo au plecat in Libia si Cartagina; si mergand ei pe mare s-a ridicat un vifor cumplit si invaluire mare, care tinu multe zile, incat si apa de baut se sfarsise in corabie, iar corabierii si o multime de slugi rabdau de sete. Deci cunoscand Melania ca scopul calatoriei lor in Libia nu este dupa voia lui Dumnezeu a poruncit ca sa intoarca velele dupa vant, punandu-si nadejdea in Dumnezeu, ca unde va voi El acolo sa se indrepteze corabia.

Fiind dusi cu vant grabnic, au sosit pe un ostrov, pe care cu putin mai inainte de venirea lor, navalind barbarii fara de veste il robisera, ducand cu dansii o multime de barbati, femei si copii; si au trimis raspuns la locuitorii acelui ostrov daca vor sa-si rascumpere robii, iar de nu, pe toti ii vor taia cu sabia; si s-a pricinuit poporului plangere indoita, pe de o parte ca atatea suflete ale rudeniilor lor erau duse in robie, iar pe de alta ca au sa moara de sabie si n-au nici o nadejde de izbavire; pentru ca putini aveau cu ce sa-i rascumpere pe ai lor, fiind saraci. Deci auzind episcopul ostrovului aceluia despre venirea la dansii a corabiei de la Roma, a venit ca sa ceara milostenie pentru rascumpararea robilor si a dobindit mai mult decat nadajduia. Pentru ca Melania cu barbatul sau, milostivindu-se spre dansii, le-au dat atata aur, cat le era de ajuns spre rascumpararea tuturor robilor.

Plecand de la ostrovul acela, cu vant lin care le sufla intr-ajutor, degraba au ajuns in Cartagina. Acolo, iesind din corabie, savarseau lucrul cel obisnuit, adica lucrul milosteniei, bine facand bisericilor, manastirilor si saracilor si bucurand pe cei bolnavi; iar cetatea in care au petrecut vreme indelungata se numea Tagasta. In acea cetate era un preot oarecare, cu numele Alipie, barbat bun si dascal indemanatic spre a invata pe cei ce-l ascultau. Pe acesta, iubindu-l ei foarte mult, i-au impodobit biserica cu multe podoabe si multe sate au cumparat pentru acea biserica. Inca si doua manastiri au zidit acolo, una barbateasca - si una femeiasca. Cea barbateasca pentru optzeci de monahi, iar cealalta femeiasca pentru o suta treizeci de monahii si cu tot felul de lucruri de trebuinta si de averi; apoi se indeletnicea Sfanta Melania la mai mari postiri si infranare, caci la inceput manca odata in zi, la apusul soarelui, hrana putina, vartoasa si uscata, dupa aceea a doua zi gustand numai, apoi intr-a treia zi, cum si toata saptamana o petrecea fara hrana, afara de simbata si Duminica.

Lucrul mainilor ei era de a scrie, caci scria foarte frumos si iute, incat nu scria altcineva mai bine decat dansa, iar cartile pe care le scria, fiind foarte bune, poruncea ca sa se vanda si pretul lor le da saracilor, caci era din agoniseala mainilor ei.

La citirea dumnezeiestilor scripturi foarte mult se nevoia, caci, atunci cand ostenea lucrul mainilor ei sau cu scrisul, se indeletnicea cu citirea; apoi daca slabeau ochii din citire multa, auzul ei ii ajuta sa asculte ceea ce se citea de altii, iar dansa asculta. Obiceiul ei era ca de trei ori intr-un an sa citeasca Testamentul cel Vechi si cel Nou; iar cuvintele ce se afla intr-insele mai minunate, pe acelea intarindu-le cu tinere de minte, de-a pururea le avea pe buzele sale. Somnul ei era abia doua ceasuri pe noapte, si acela nu pe pat, ci pe pamant, pe un sac din par. Si zicea ca totdeauna se cuvine a fi treaz, pentru ca nu stia in ce ceas va veni talharul, si intr-acest fel de trezire a vietii deprindea si pe fecioarele sale care-i slujeau; apoi pe multi tineri i-a induplecat pentru pazirea fecioriei si a curateniei si multe suflete din cei necredinciosi a dobindit si le-a adus catre Dumnezeu.

Vietuind in Cartagina sapte ani, a voit sa vada sfintele locuri de la Ierusalim. Deci, suindu-se intr-o corabie cu maica sa si cu Apelian, care-i era mai inainte barbat dupa trup, iar acum frate duhovnic si impreuna postnic, fiind dusi de un vant bun, au sosit in Alexandria si au sarutat pe Sfantul Chiril, arhiepiscopul Alexandriei, cum si pe un alt barbat mai inainte-vazator, cu numele de Teodor. Si mult folosindu-se din cuvintele lor, iarasi au plecat in calatorie pe mare si au ajuns la sfanta cetate a Ierusalimului, unde cu multa umilinta si cu nespusa bucurie a inimii inconjurau sfintele locuri, pe care Domnul nostru si Preacurata Maica lui Dumnezeu le-au sfintit cu preasfintele lor picioare. Iar la Mormantul Domnului, fericita Melania de cu seara se inchidea in toate noptile la rugaciune. Acolo, cat de fierbinti rugaciuni inalta ea catre Dumnezeu, plangand si cazand la Mormantul Domnului si sarutandu-l. Zabovind ei in Ierusalim, ramasita averii lor din Italia s-a vandut de un prieten credincios al lor si pretul li s-a trimis acolo la Ierusalim.

Au voit a merge si la Egipt ca sa cerceteze si sa vada acolo pe parintii pustiei, si sa le slujeasca cu averile lor. Deci pe maica sa, care era foarte batrana si ostenita, au lasat-o in sfanta cetate ca sa zideasca o casa de locuinta, langa muntele Eleonului; iar ei singuri au pornit in cale. Ajungand in Egipt umblau cercetand pe parintii cei din pustie si mult folos isi adunau sufletelor lor din vorbirea lor cea insuflata de Dumnezeu; multe indurari inca au aratat si acolo celor ce le trebuiau. In Egipt au aflat pe multi din parinti care n-au vrut sa primeasca milostenia ce li se da lor, fugind de aur ca de muscatura de sarpe. Dintre ei era unul cu numele Ifestion, catre care venind ei si mult rugandu-l sa primeasca si de la dansii citiva galbeni, n-a vrut sa-i primeasca.

Fericita Melania inconjurand chilia lui si luand seama averii lui celei pustnicesti, nimic n-a aflat decat numai o rogojina, un vas cu apa, putina paine uscata si o cosnicioara, in care era sare; deci a pus in taina galbenii in cosnita aceea, in care era sare. Ducandu-se ei de la dansul, nu s-a tainuit lucrul acesta batranului; pentru ca indata, afland aurul ascuns in cosnita cu sare, a alergat in urma lor, cu glas mare zicand ca sa stea putin si sa astepte; iar ei stand, batranul a aratat aurul, tinandu-l in maini si zicea: "Nu-mi este de trebuinta acest aur, pentru ca nu stiu ce sa fac cu el si pe ce sa-l cheltuiesc, luati al vostru iarasi". Iar ei ziceau: "Daca nu-ti trebuie tie, apoi il vei da altora". Iar batranul a raspuns: "Ce trebuie acesta aici si la ce bun? Caci locul este pustiu, precum vedeti". Iar ei nevrand sa ia de la batran aurul inapoi, batranul l-a aruncat in rau si s-a intors la chilia sa.

De acolo iarasi au venit in Alexandria, apoi in Nitria, pretutindeni inconjurand locasurile cele pustnicesti, ca niste albine zburand pe diferite flori, adunand dulceata mierii. Apoi s-au intors la Ierusalim, plini de bunatati duhovnicesti, adunate din vorbirea cu sfintii parinti pustnici; si au aflat precum au voit casa cea facuta de maica lor langa Eleon si s-au salasluit acolo. Melania s-a inchis intr-o cascioara stramta, punandu-si hotar ca nici ea sa nu vada pe cineva si nici altcineva pe ea; numai odata pe saptamana era cercetata de maica-sa si de Apelian, fratele sau cel duhovnicesc; si a petrecut intr-acea inchisoare paisprezece ani. Apoi maica ei fiind plina de fapte bune si de nadejde s-a mutat catre Domnul.

Deci Melania facand slujba cea datorita moartei, iarasi s-a inchis intr-o cascioara si mai stramta si mai intunecata si a petrecut un an. Dupa aceasta, strabatand vestea pretutindeni despre dansa si multi venind la dansa pentru folos, a iesit din acea inchisoare, spre mantuirea altora; apoi a facut o manastire si a adunat nouazeci si mai bine de fecioare; incat multe si din cele pacatoase au alergat la dansa si povatuindu-se in calea pocaintei printr-insa vietuiau cu placere de Dumnezeu. Apoi a asezat in manastirea aceea egumenie, iar ea slujea tuturor ca o roaba si ca o maica se ingrijea pentru toate; ea invata pe surori tot felul de fapte bune, mai intai curatia, apoi dragostea, fara de care nici o fapta buna nu se poate savarsi; dupa acestea smerenia si ascultarea, rabdarea si nerautatea. Apoi le spunea lor si aceasta poveste:

A venit odata un tanar la un staret mare vrand ca sa se faca ucenic, iar staretul, aratandu-i la inceput in ce chip se cuvine a fi ucenic, i-a poruncit sa ia un toiag si sa bata un butuc care era dinaintea usii, cu lovituri mari, calcandu-l cu picioarele. Iar ucenicul ascultand pe staretul, a batut lemnul cel neinsufletit cat a putut si apoi staretul l-a intrebat: "Impotrivitu-s-a tie butucul, ori s-a suparat? A fugit din locul sau, sau a venit asupra ta?". Ucenicul a raspuns: "Ba nu". Staretul i-a zis: "Deci bate-l mai tare si adauga si cuvinte mai aspre, dosadeste-l, ocaraste-l, necinsteste-l, defaima-l si cu totul graieste-l de rau".

Facand aceasta tanarul, l-a intrebat batranul: "S-a maniat asupra ta butucul cel ocarat? A grait ceva impotriva? Sau a cartit sau a ocarat impotriva". Raspuns-a tanarul: "Ba nu, parinte, caci cum putea sa raspunda ceva sau sa se manie, lemnul cel neinsufletit?" Iar staretul a zis: "Daca poti sa fii ca acel butuc, nemaniindu-te asupra celor ce te-ar fi batut, nefugind de rani, negraind impotriva celor ce ti s-au poruncit, nici, fiind ocarat, sa ocarasti impotriva; ci totdeauna sa petreci ca lemnul, neclintit de nici un fel de suparare, atunci vino si te fa ucenic; iar de nu, apoi nu te apropia nici de usile noastre". Cu acest fel de povestiri, fericita, invatand pe surori rabdarea si bunatatea, le era foarte mult de folos. Inca si biserica foarte frumoasa a facut in acea manastire si s-a sarguit a fi sfintita cu sfintele moaste ale Sfantului prooroc Zaharia, ale Sfantului intaiului mucenic Stefan si ale celor patruzeci de mucenici.

Dupa aceea fratele ei cel duhovnicesc, care mai intai i-a fost sot dupa trup, fericitul Apelian, bineplacand Domnului in viata cea monahiceasca s-a dus catre Dumnezeu. Iar Melania facandu-i cele ce se cuveneau cinstitei lui ingropari se pregatea catre iesirea din viata, asteptand sa moara degraba; dar randuiala Celui Prea Inalt a indelungat viata ei spre mantuirea altora. A mai zidit dupa moartea celui ce-i fusese barbat si alta manastire pentru barbati si a cheltuit toata averea sa pana la sfarsit, dandu-le toate spre slava lui Dumnezeu, incat a ramas saraca cu trupul, ceea ce cu duhul de mult avea saracia. In acea vreme i s-a adus o scrisoare de la Constantinopol, de la un unchi al ei, cu numele Volusian Romanul. Acest Volusian era in acea vreme antipat al cetatii Roma si a venit din Roma fiind trimis in Vizantia la imparat, dorind foarte mult sa vada pe nepoata sa, cuvioasa Melania. Pentru aceea a trimis la Ierusalim, rugand-o sa vina in Vizantia, sa se vada. Dar Melania n-a vrut mai intai sa se duca la dansul, caci se temea ca nu cumva sa fie neplacuta lui Dumnezeu calatoria ei - caci acela era inca in paganatatea elineasca; dar apoi, dupa sfatul parintilor duhovnicesti, s-a dus, fiind indemnata de nadejdea intoarcerii lui catre Dumnezeu.

Ducandu-se ea pe uscat, oriunde i se intampla sa intre in cetate, i se dadea de catre toti mare cinste, pentru ca Dumnezeu proslavea pe aceea care-L slavea. Si o intampinau arhierei, preoti si cei mai mari ai cetatii, popoarele si egumenii manastirilor, primind-o cu mare dragoste, ca pe aceea care ar fi venit din ceruri; pentru ca in toata lumea stralucea lumina faptelor ei bune si a vietii ei sfinte. Deci cetele celor sfintiti si ale celor simpli, intampinand-o si petrecand-o departe, ii faceau mare cinste. Apoi ajungand in Constantinopol, asijderea a fost cinstita de imparatul Teodosie cel Tanar si de imparateasa Evdochia, cum si de Sfantul patriarh Proclu, dar a gasit bolnav pe unchiul sau Volusian, care vazand-o s-a minunat foarte mult de imbracamintea ei monahiceasca si de chinuirea trupului, caci fata ei se uscase de multa postire si osteneala, iar frumusetea ei de mult se vestejise; apoi a strigat: "O, Melanio, iubita mea nepoata, cum te stiam si cum te-ai facut fara chip, tu care mai inainte erai prea frumoasa".

Dar ce trebuinta este de multa povestire? Caci Cuvioasa Melania pe de o parte prin sine, iar pe de alta prin sfintitul Proclu si mai vartos prin vorba cea de Dumnezeu insuflata si cu sfaturi folositoare a facut aceasta, ca unchiul sau degraba s-a lepadat de paganatatea elineasca si s-a botezat, invrednicindu-se dumnezeiestilor Taine; apoi peste putine zile si-a dat sufletul sau in mainile lui Dumnezeu si a fost ingropat cu mainile ei. Si petrecand acolo vreme indelungata, a mai intors la dreapta credinta pe multi din eresul lui Nestorie, care pe atunci tulbura biserica; iar pe cei dreptcredinciosi i-a sfatuit sa nu se lase inselati. Deci prin darul lui Dumnezeu avea atata intelepciune, incat nimic nu puteau spori impotriva ei vorbele cele intunecate ale sofistilor si cele cu multe impletituri ale nestorienilor; caci de dimineata pana seara intebind-o de dreapta credinta, preainteleapta dadea astfel de raspunsuri incat tot Constantinopolul se minuna de intelepciunea ei; fiindca cuvioasa era foarte invatata in scriptura, caci toata vremea vietii sale o intrebuintase in citirea dumnezeiestilor scripturi si se umpluse de darul Duhului Sfant.

Dupa aceasta fericita s-a intors iarasi la Ierusalim si, apropiindu-se de sfarsitul sau, se pregatea catre iesirea din viata aceasta. Primise si darul tamaduirilor de boli, dintre care sa spunem putine, pentru adeverirea darului lui Dumnezeu, care locuia intr-insa: Imparateasa Evdochia, numind pe cuvioasa maica duhovniceasca, a venit la Ierusalim, pe de o parte ca sa se inchine sfintelor locuri, iar pe de alta ca sa cerceteze pe Cuvioasa Melania. Aceasta imparateasa din intamplare si-a scrantit un picior de la incheietura si o durea foarte rau, incat nici a pasi nu era cu putinta; dar numai ca s-a atins de el maica Melania si indata s-a facut sanatoasa. O femeie oarecare tanara era muncita de diavol si-i inchisese gura incat nu putea sa o deschida cat de putin macar, nici sa raspunda vreun cuvant si nici hrana sa guste, iar din lipsa indelungata de mancare, mai mult decat din muncire diavoleasca, era sa moara; pe acea femeie a tamaduit-o Cuvioasa Melania cu rugaciunea si cu ungerea de untdelemn sfintit, caci a iesit dintr-insa diavolul si s-a deschis gura, spre multumirea si slava lui Dumnezeu; apoi mancand bucate s-a facut sanatoasa.

Alta femeie, avand prunc in pantece, se apropiase timpul sa nasca si nu putea pentru ca murise pruncul in pantecele ei si ea era cuprinsa de mari dureri, incat se apropiase de moarte. Deci acestei femei i-au ajutat rugaciunile Sfintei Melania si numai cat a pus braul cuvioasei pe pantecele bolnavei, indata a scapat de sarcina, caci a iesit dintr-insa pruncul cel mort si s-a facut sanatoasa si a inceput a grai.

Cuvioasa vazand mai inainte ducerea ei catre Dumnezeu a inconjurat toate sfintele locuri din Ierusalim si cele dimprejur, din Betleem si Galilea. Apoi, sosind praznicul Nasterii Domnului nostru Iisus Hristos, a fost la privegherea de toata noaptea, in pestera unde s-a nascut Domnul; si acolo i-a spus unei surori care ii era rudenie si petrecea langa dansa, fiind nedespartite, ca acum savarseste praznicul cel mai de pe urma al Nasterii Domnului; si a plans rudenia ei foarte mult. Apoi in ziua Sfantului mucenic Stefan a fost in biserica lui la cantarea de toata noaptea. In acea zi, citind surorilor patimirea sfantului mucenic, a adus si catre dansele acestea, zicand ca acum le-a facut citirea cea din urma; deci s-a facut plangere mare intre surori pentru dansa, caci au priceput ca acum are sa se duca dintre ele. Iar ea cu cuvinte de Dumnezeu insuflate, precum ii era obiceiul, le mangiia mult, invatandu-le din belsug spre fapta buna.

Apoi a intrat in biserica si s-a rugat, zicand: "Doamne Dumnezeule, eu te-am ales si te-am iubit de la inceput, eu te-am cinstit mai mult decat nunta si decat toate bogatiile, slava si dulcetile si de la nasterea mea mi-am incredintat Tie sufletul si trupul, si de frica Ta s-a lipit osul meu de carnea mea. Tu, cela ce m-ai tinut de mana dreapta si cu sfatul Tau m-ai povatuit, auzi si acum glasul meu si lacrimile acestea sa porneasca raurile milostivirii Tale, deci curateste toate pacatele mele cele de voie si cele fara de voie; daruieste-mi cele catre Tine, fara tulburare si impiedicare, ca sa nu ma opreasca duhurile cele rele din vazduh, ca stii firea noastra cea muritoare o! Nemuritorule. Stii, o! iubitorule de oameni, ca nu este om fara de prihana, nu este om la care nu s-ar fi putut afla oarecare pricini potrivnice, macar de ar fi fost viata cuiva numai o zi; ci Tu, Stapane, trecand cu vederea toate ale mele, pune-ma curata la judecata Ta".

Astfel, rugandu-se si nesfarsind rugaciunea, a inceput a boli cu trupul. Dar desi era foarte slaba din pricina durerilor, insa nu inceta a merge la cantarea cea obisnuita a bisericii si multe invataturi dand surorilor de dimineata pana seara. Apoi s-a impartasit cu preacuratele si de viata facatoare Taine, din mainile episcopului Elevteropoliei, care venise cu clerul lui spre cercetarea ei. Apoi pe rudenia sa, care amar se tanguia dupa dansa, si pe celelalte surori mangiindu-le cu cuvinte si dand tuturor sarutarea cea mai de pe urma a zis cuvantul acesta: "Precum a voit Domnul asa s-a facut".

Cu acest cuvant si-a dat duhul in mainile lui Dumnezeu, culcandu-se pe pat si mainile precum se cadea, singura punandu-le pe piept in semnul Crucii si ochii bine inchizandu-i, in ziua de treizeci si unu a lunii decembrie. Apoi s-au adunat la ingroparea ei toti monahii, toate monahiile din toate manastirile care erau imprejurul sfintei cetati si facand toata noaptea cantari de psalmi, au ingropat-o cu cinste. Iar sfantul ei suflet s-a salasuit in curtile Domnului sau, pe Care L-a iubit si Caruia i-a slujit cu osardie in toate zilele vietii sale, de a Carui rasplata fiind vrednica, impreuna cu toti sfintii roaga acolo pentru noi pacatosii pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, un Dumnezeu in Treime, Caruia se cuvine slava in veci. Amin.

 

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 875

Voteaza:

Cuvioasa Melania Romana; Sf. Muc. Hermes 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE