Cuviosii: Efrem Sirul, paladie si Iacob Sihastrul

Viata Cuviosului Parintelui nostru Efrem Sirul

(28 ianuarie)

 

  

Minunatul Efrem a rasarit din pamantul sirienilor. Si fapta buna din pruncie alegand-o, se silea de-a pururea a fugi de vorbirile cele vatamatoare ale celor de o varsta. El citea neincetat, mai vartos sfintele carti, iar sarguinta, indeletnicirea si cugetarea intru acestea ii erau lui Efrem mai placute decat toata dulceata. Incat si el impreuna cu proorocul zicea: Cat sant de dulci gatlejului meu cuvintele Tale, mai mult decat mierea.

   

De atunci a avut tovarase fapta buna si sarguinta in osteneli.

Caci care fapta cu dinadinsul nu s-a savarsit de dansul? Nu postul? Nu privegherea? Nu culcarea pe jos? Nu blandetea? Nu necastigarea? Nu, peste atata bogatie de bunatati, si smerita cugetare? Inca si de darul cel invatatoresc a fost impartasit. Apoi si pana acum prin cuvintele sale, vorbeste cu noi, indemnandu-ne, mangiindu-ne si sfatuindu-ne. Din care putem folosi nu numai cuvantul credintei cel drept, ci si ne desteptam spre castigarea faptei bune. Iar de nadejdea cea catre Dumnezeu si de dragostea cea catre aproapele, atata grija a avut Efrem, incat el insusi cand a vrut sa se duca din viata, zicea astfel:

   

"Nicidecum in toata viata mea n-am ocarat pe Domnul si cuvant nebun din buzele mele n-a iesit. In toata viata mea n-am blestemat pe nimeni. Si nicidecum nu m-am sfadit cu vreunul din cei dreptcredinciosi".

   

Avea inca si lacrimi neincetat in ochii lui, incat mai cu inlesnire puteau izvoarele cele de-a pururea curgatoare sa-si inceteze curgerea, decat Efrem Sirul lacrimile. Si impreuna cu lacrimile ieseau si suspinurile, aratand focul cel dinlauntru aprins al umilintei, pe care mai luminat il va pricepe cineva citind scrierile aceluia. Caci el se afla pretutindeni filozofand despre judecata si a doua venire a lui Hristos, infricosatul divan avandu-l inaintea ochilor si ziua aceea in minte intiparind-o; apoi pe sine osandit socotindu-se si foarte cu jale tanguindu-se. In astfel de cugetari ale mintii indeletnicindu-se Efrem, pururea se nevoia dupa cantatorul de psalmi, fugind de gilceava cea lumeasca si in pustie salasluindu-se. Apoi, din loc in loc se muta pentru a sufletelor zidire si folos, fiindca era miscat de duhul dumnezeiesc.

   

Odata isi lasa patria si aceasta fiindu-i poruncit ca dumnezeiescului Avraam, a ajuns la cetatea Edesa, pe de o parte, pentru inchinaciunea sfintelor moaste, care erau intru dansa, iar pe de alta, pentru intalnirea cu un oarecare barbat dintre cei cuvan-tatori, ca sa ia model de viata de acolo. Acest lucru il cerea de la Dumnezeu, adesea, zicand: "Doamne, Iisuse Hristoase, Stapane al tuturor, invredniceste-ma ca, intrand in cetatea Edesa, sa ma intalnesc cu acel barbat, care va fi puternic a-mi grai cele spre folosul sufletului". Astfel rugandu-se, cand a ajuns la portile cetatii, era ingrijorat: cum adica se va apropia de acel batran, ce va afla de la dansul si ce folos va dobandi?

   

Deci, calatorind astfel cu atintirea mintii, o femeie indata il intampina si aceasta era desfranata. Negresit al lui Dumnezeu lucru era acesta; caci pentru cele bune, de multe ori le randuieste tainic pe cele potrivnice. Deci, sfintitul Efrem, astfel intalnind pe desfranata, statea uimit oarecum, cautand catre dansa, mahnindu-se si patimind intru sine cu sufletul, ca nu i s-a implinit cererea dupa rugaciune, ci cu totul potrivnic. Iar ea vazandu-l, iarasi privea la dansul cu ochi necuviosi. Si fiindca astfel multa vreme se priveau unul pe altul, vrand s-o rusineze si intru sfiala ce se cuvine femeilor a o aduce, i-a zis: "Pentru ce nu te rusinezi, o! femeie, privind la mine cu ochii atintiti?" Si aceea zise: "Dar mie asa mi se cade a privi la tine, ca din tine si din a ta coasta sant luata. Iar tie ti se cade a te uita nu catre noi, ci in pamant, din care ai si fost luat".

   

Acestea auzindu-le Efrem a multumit si femeii, pentru folosul ce a avut din vorbele ei, si lui Dumnezeu cu fierbinteala ii inalta multumire; care chiar prin cele fara de nadejde de multe ori poate face lucruri bune.

   

Deci, dupa ce au trecut zile destule, in cetatea Edesei dumnezeiescul Efrem era, locuind aproape de dansul, o desfranata care s-a facut organ de rautate al vicleanului. Si printr-insa, ca prin sarpele cel dintai, navalea asupra dreptului. Deci, de vreme ce s-a intamplat, ca dumnezeiescul Efrem fierbea niste bucate, acea femeie deschizand fereastra care era in perete, se pleca cu nerusinare, apoi cu obraznicie cautand la cuviosul, ii zise: "Binecuvinteaza, parinte". Iar el cu blandetea cea cuviincioasa lui si cu graiul ii zice: "Domnul sa te binecuvinteze". Si aceasta iarasi cu ris necuvios a zis: "Dar ce lipseste bucatelor tale?". Iar acela a zis: "Trei pietre si putin noroi, ca fereastra aceasta sa se astupe". Aceea cu obraznicie a zis: "Pentru ca te-am cinstit, aceasta a facut intru tine mandrie? Eu voiesc a dormi impreuna cu tine, iar tu de prima data ma deznadajduiesti?".

   

Insa precum aceea avea graiuri satanicesti, astfel si el cu mult mai vartos n-a fost lipsit de cuvinte duhovnicesti, caci a zis: "De voiesti impreuna cu mine a dormi, trebuie s-o faci unde-ti voi zice eu". Iar aceea, daca a auzit cuvantul, a si intrebat de locul unde voieste a dormi. "Nu intr-alt loc, a zis el, decat chiar in mijlocul cetatii voi dormi cu tine". Iar ea a zis: "Dar nu ai sfiala si rusine de barbatii ce ne vor vedea dormind in mijlocul cetatii?". Deci, femeia aceea dorind sa vaneze sufletul cel patimas, n-a voit a cunoaste ceea ce zice Solomon: Ca ochii Domnului Celui Preainalt de milioane de ori mai luminati sant decat soarele; caci cauta peste tot caile oamenilor.

   

Atunci sfantul a raspuns indata: "Daca ochii oamenilor i-ai judecat ca sant puternici a rusina sufletul si a-l opri de la fapta cea rea, dar oare de ochii lui Dumnezeu, care vad toate cate se lucreaza in ascuns si intru aratare, nu ne vom teme si nu ne vom spaimanta cu mult mai vartos?". Acestea destule au fost ca sa induplece pe desfranata a se departa de vicleana pofta catre dansul si sa se caiasca de cele dintai fapte rele ale ei. Caci indata apropiindu-se si cazand la pamant, cerea iertaciune de dobitoceasca si neinfranata ei pornire.

   

Apoi, facand adevarata pocainta, a luat povatuitor si dascal pe Sfantul Efrem in calea cea catre mantuire. Iar el fiind gata a sluji unei cereri ca aceasta, o sfatui cele cuviincioase, spre a nu merge iarasi, dupa cum zice dumnezeiescul Ieremia, in urma gandurilor inimii celei rele; apoi s-a ingrijit a o aduce intr-o manastire femeiasca, spre a face fapte bune. Si in scurt, pe aceea care a voit a-l impie-dica din calea cea dreapta, el mai vartos intorcand-o de la calea cea rea, a avut ca rod al dreptatii intoarcerea ei spre calea mantuirii.

   

Astfel, dumnezeiescul Efrem intalnindu-se cu doua femei desfranate, pe una a folosit-o, iar de la cealalta insusi a primit folos sau, mai adevarat sa zic, de la amandoua, fiindca ajutorul dumnezeiesc a folosit tuturor. De acolo fiind povatuit catre Cezareea Capadociei, de darul care il purta de sus, a vazut pe marele Vasile, glasul Bisericii si izvorul dogmelor. Pe care Efrem vazandu-l, cu multe cuvinte a inceput a-l lauda. Caci cu ochiul cel prea binevazator al sufletului a vazut o porumbita asemenea cu razele soarelui sezand pe umarul cel drept al acestuia, fiind stralucita si vorbind la ureche lui Vasile. Apoi, invatandu-se in taina prin acea cinstita porumbita cele pentru Efrem, l-a cunoscut cine este si pentru ce a venit; de aceea se si impartasesc unul cu altul de vorbire si se indulcesc de bunatatile care erau intru dansii.

   

Dar sa ne intoarcem iarasi catre dumnezeiescul Efrem si ale acestuia sa le povestim. Caci nici un gand care sa nu-i foloseasca in lucrarea faptei bune nu avea si cum ca indestulator i s-a dat de la Dumnezeu talentul invatatoresc pe care sfantul cu covarsire l-a impartasit in adancul sufletelor credinciosilor de-a pururea. Si aceasta chiar el o insemneaza, zicand: Inca fiind tanar, era ca o vita ingreuiata de multi struguri, din limba lui crescuta, la mare inaltime ridicata si pe spatele a tot pamantul intinsa; si toata pasarea odihnindu-se intr-insa, zbura imprejur si din struguri manca. Iar vita cu cat strugurii i se culegeau si pe pasari cu indestulare le ospata, cu atat mai mult cu rodul se inmultea. Si aceasta insusi o zicea despre sine.

   

Inca si altii din cei ce s-au invrednicit a vedea unele ca acestea, o marturisesc despre Efrem. Odata, a spus unul dintre ei ca a vazut o multime de ingeri pogorandu-se de sus si avand in maini o carte, scrisa si inauntru si afara, si facea cercetare despre vederea ce se aratase, cine oare ar fi putut lua cartea? Unii dintr-insii puneau inainte pe Efrem, iar altii pe altul dintre aceia citi cu adevarat savarseau viata cucernica si inteleapta in acea vreme. Iar la urma toti s-au invoit ca lui Efrem i se incredintase cartea.

   

Deci, desteptandu-se cel ce a avut vedenia, a ajuns la biserica si a aflat intr-insa pe Efrem cu invataturi prea bune si decat mierea mai dulci, ospatand pe cei ce erau de fata. Iar acela, dupa vrednicie multumeste lui Dumnezeu. Dintr-acea vreme, atat de mult i-au fost lui Efrem curgerile cuvantului si necurmarea gandurilor, incat nici limba nu putea sluji din destul grabniciei vorbelor; incat chiar el a zis odata catre Dumnezeu: "Stavileste, o! Stapane, valurile darului Tau". Caci facandu-se adancul dascaliei ca un noian, nu-l lasa, spre a nu invata. Iar cuvintele cu nimic altceva nu le intrerupea decat numai cu rugaciunea, si pe aceasta cu lacrimile.

   

Noptile apucandu-l priveghind, se trezea iarasi la lumina, fiindca se temea de stapanitorul intunericului, ca nu cumva sa-l prinda cu somnul, fiind impiedicat; si de aceea priveghea pentru navalirea aceluia, caci cat de putin somn ii era destul, gustandu-l numai, nu spre satiu, ci numai de nevoie, ca sa-i tie trupul, care la cele multe sudori si osteneli se intindea; si asa facea sa fuga din ochii lui somnul. Si multe alte fapte ii erau lui iubite, dar mai ales culcarea pe jos, aspra petrecere si chinuirea de tot felul a trupului si necajirea.

   

Apoi, a adunat atata bogatie, incat martori pentru dansul chiar gura sa o iau si graiurile lui cele mai de pe urma, decat care nimic nu este mai vrednic de credinta sau mai adevarat. Acestea sant in acest chip: "Efrem n-a avut niciodata punga, nici toiag, nici traista, nici argint, nici aur. Nici vreo avere pe pamant n-am castigat, zice el, fiindca am ascultat pe Bunul Imparat, care in Evangheliile ucenicilor Sai porunceste: Nimic pe pamant sa nu castigati. De aceea nu am avut nici un lucru cu patima de acest fel".

   

Astfel a supus toate, cel ravnitor cu adevarat si urmator al ucenicilor celor dintai; iar in smerita cugetare, zdrobirea inimii si smerenie, cine era atat de mare, fierbinte si tare? Caci cenusa, ca painea o manca si bautura cu plangere o amesteca si de laude se ferea foarte mult; pe cei ce-l laudau, nu numai ca nu-i primea, dar se arata chiar suparat asupra lor, dar precum este cineva asupra celor care-l iau in ris si-l defaima; el se rusina si privea la pamant, culoarea fetii o schimba uneori, cu sudori era asudata si cu totul fara de glas petrecea, ca si cum rusinea i-ar fi oprit glasul.

   

Aceasta inca era deosebirea smeritei lui cugetari: caci cand era sa moara, unele ca acestea cu certare poruncea: "Sa nu cantati la moarte pe Efrem, sa nu-i faceti cuvant de lauda, sa nu-l ingropati cu haine de mare pret, sa nu puneti deosebi trupului meu mormant, caci am fagaduit lui Dumnezeu a ma salaslui impreuna cu cei straini, caci strain sant eu si nemernic ca toti parintii mei".

   

Iar despre iubirea de oameni, despre hranirea saracilor si despre milostivirea catre cei saraci multa grija avea el si mult dorea folosirea acelora si de la sine nu avea ce sa le dea; ci cu intelepciunea limbii si priceperea deschizand inima si mana multora din bogati, cum si vistieriile, printr-insii dadea cu indestulare celor ce aveau trebuinta. Caci cuvantul lui nu era numai ca sa moaie sufletele si sa le porneasca spre mila, ci si insasi vederea si blandetea lui miscau sufletele altora spre umilinta. Acestea erau astfel, ca masura pentru toata fapta buna ce stralucea intr-insul. Iar ceea ce acum cuvantul pune inainte, se cade sa spun, caci este inveselitoare.

   

Apolinarie, cel ce a grait multa nedreptate si a izvodit toate spre rasturnarea credincioaselor dogme, incredintase unei femei scrierile sale, care femeie slujea voiei aceluia si dezmierdarilor lui. Deci, de aceasta instiintandu-se Efrem, care avea trebuinta de intelepciune, s-a prefacut in chipul unuia din cei ce cugeta ca Apolinarie, si se apropia catre pazitoarea cartilor, prefacandu-se ca-i aduce binecuvantare si ca se imprieteneste cu acea femeie, pe cand lipsea Apolinarie. Si de vreme ce femeia se incredintase acum cu totul cum ca Efrem este ucenic al lui Apolinarie si din ceata paganatatii lui, s-a rugat ei ca sa i se dea lui scrierile dascalului, "ca sa pot, zicea el, sa ma lupt cu ereticii". Iar ea amagindu-se prin acest intelept mestesug, i-a dat in mana cartile, rugandu-l a le inapoia grabnic.

   

Deci, Sfantul Efrem, amagind ca si Iacov pe Isav si luand dreptul de intai-nascut, cu vitejie a tintit pe pierzatorul. Caci, deschizand cartile si pe fiecare din file despartindu-le, si cu clei de peste ungandu-le pe toate, si una cu alta impreuna lipindu-le, si tinandu-le mult timp cu mana si strangandu-le, incat toate una sa le faca, cu lipirea uneia de alta, asa ca nici una de alta sa nu poata sa se dezlipeasca sau sa se rupa, le-a dat inapoi femeii. Iar ea luandu-le si necercetandu-le, nici deschizandu-le, si vazand ca erau bine pe din afara, s-a multumit cu aceasta. Deci, a tinut catva timp cartile la dansa; apoi a chemat pe Apolinarie la vorba cu credinciosii, dupa sfatul dumnezeiescului Efrem, care stia necuvioasele carti ce lucrase acela.

   

Deci, Apolinarie era chemat ca sa vorbeasca cu viteazul aparator al cuvantului. Insa Apolinarie, fiind obosit si de batranete si de rautatile cele multe, el s-a lepadat de vorba, iar catre ale sale carti indata a cautat si pe acestea a poruncit sa i le aduca, "ca acestea, zicea el, imi vor sluji mult". Pentru aceasta, luand una din carti, incerca a o deschide. Iar dupa ce a vazut ca nu se dezlipeste nici o fila, a cerut alta carte, care asemenea era lipita. Atunci, in multa nedumerire cazand, si de mahnire umplandu-se cu sufletul, cum si de rusine, s-a risipit sinodul, iar mai pe urma chiar si Apolinarie rau a pierit.

   

Astfel era Efrem cu ravna pentru Hristos, incat in sufletul lui se sadise fapta cea buna si se socotea ca un izvor ce curge cu multe feluri de ape, sau ca o livada impodobita cu multe feluri de flori si de trandafiri, sau ca alt cer pe pamant cu multimea stelelor, si pretutindeni infrumusetat. El era ca un rai care inflorea si stralucea de-a pururea si niciodata nu se vestejea; iar de sarpele cel vesnic clevetitor al mantuirii noastre, cu totul era neatins si necalcat.

   

Insa acum, catre sfarsit, trebuie sa spun si povestirile cele despre Efrem. Pentru aceea este de nevoie a povesti sfarsitul aceluia, si mai ales a spune indestularea darului celui unit cu dansul. Caci, atunci cand avea sa se duca, cu cea de pe urma durere a poruncit celor ce erau de fata ca sa nu-l ingroape cu haina de mare pret. Unele ca acestea poruncind catre cei ce stau imprejur, un oarecare dintre dansii - si acesta era din cei mai straluciti, gatind o haina de mare pret si scumpa, socotea a infasura trupul lui Efrem dupa moarte.

   

Auzind aceasta, sfantul care bolea foarte rau, s-a mahnit, ca si osardia lui i s-a nesocotit. Pentru aceea omul acela ranindu-se de diavol, chiar langa patul sfantului, in mijlocul tuturor celor ce-l priveau, se tanguia, sucindu-si mainile si intorcandu-si ochii, apoi curgandu-i spume din gura, facea si alte lucruri ce sant ale indracirii, prin socoteala dumnezeiestii iconomii, acestuia i-a dat pedeapsa, caci a defaimat parinteasca porunca.

   

Deci, cel ce prevedea cele ascunse si graia cu duhul cel dumnezeiesc, a inteles ca boala era rodul pacatului. Atunci dumnezeiescului Efrem facandu-i-se mila si marturisirea primind-o, cu rugaciunea si cu punerea mainilor l-a izbavit de diavol, poruncindu-i a-i implini fagaduinta, dupa porunca. Deci, intr-acest chip sfintitul Efrem, la sfarsitul vietii, cu atat de mare minune dojenind pe cei ce erau de fata si sfatuindu-i din destul la lucrarea faptei bune, a trecut catre locasurile cele ceresti si de acolo catre stralucirea, care pe unii ca acestia ii asteapta intru Iisus Hristos, Domnul nostru, Caruia se cade slava, cinste si stapanire, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

 

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 216

Voteaza:

Cuviosii: Efrem Sirul, paladie si Iacob Sihastrul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE