Cuviosii Mucenici ucisi in Manastirea Sfantul Sava cel Sfintit; Cuviosul Nichita Marturisitorul

 

Pomenirea Sfintilor Cuviosilor Parinti ucisi de arabi in Manastirea Sfantul Sava cel Sfintit

  

   

In zilele preasfintitului patriarh al Ierusalimului, Ilie, care era al doilea cu acelasi nume in Sfanta Cetate a Ierusalimului, aflata atunci sub stapanirea agarenilor, iar in Constantinopol imparatind Constantin si Irina (780-797), s-a facut razboi in Palestina, in semintia agarenilor. Si multa risipire se facea tarii cu razboiul acela, pentru ca barbarii, ostindu-se intre ei, pustiau nu numai satele, ci si cetatile, precum Elevteropolis, Ascalonul, Gaza, Scarifia si celelalte. Caci navaleau fara de veste si, desi nu ucideau pe tot poporul, jefuiau toate averile si omorau pe toti aceia care li se impotriveau. Si sedeau pe langa toate caile, prinzand pe cei ce treceau, batandu-i, ranindu-i si rapindu-le tot ce aveau, pana la camasa. Numai aceasta mila aveau, ca eliberau vii pe cei dezbracati, batuti si raniti.

   

Atunci si Sfanta Cetate a Ierusalimului era in mare frica. Ca, strangandu-se de prin cetatile dimprejur si de prin sate, poporul strajuia zidurile si se pregatea sa stea impotriva barbarilor acelora care tilhareste navaleau asupra lor. In acea vreme si preaslavitul locas al Sfantului Hariton a fost foarte risipit si de atunci niciodata nu s-a mai innoit, ci a ramas in desavarsita pustiire.

   

Dar si Lavra Cuviosului Sava foarte mult a fost chinuita atunci. Caci adunandu-se din diferite locuri sfintii parinti, pe vremea Cuviosului egumen Vasile, prin pustniceasca viata placeau lui Dumnezeu; iar in vremea razboiului agarenilor si a navalirii lor tilharesti, nu ieseau din locasul lor. Ca, desi puteau sa lase lavra si sa se izbaveasca de barbari in cetatea Ierusalimului, insa locul acela sfant, in care de la inceput primisera jugul lui Hristos, nu voiau sa-l lase. Ci, murind lumii desavarsit, nu se ingrijeau de moartea ce era sa vina asupra lor. Caci isi pusesera nadejdea in Hristos, zicand: "Puternic este ca, de va voi Stapanul nostru, cu inlesnire sa ne scoata pe noi din mainile barbarilor. Iar de va voi, cu judecatile Sale cele drepte, ca sa fim dati barbarilor spre injunghiere, apoi, mai de folos este sa trimita Domnul asupra noastra mucenicie degraba".

   

Si graiau unul catre altul: "Sa primim din mainile Stapanului nostru cele mai folositoare noua si sa nu ne intoarcem de la linistea cea pustniceasca la gilceava lumeasca de frica barbarilor, ca sa nu fim socotiti in ochii tuturor ca niste fricosi, care n-am pazit porunca Domnului nostru, Care zice: Nu va temeti de cei ce ucid trupul, caci sufletul nu pot sa-l ucida. Daca este frumos lucru a vedea pe cei ce ies din lume la pustietate si urmeaza lui Hristos, apoi cat de necuvios lucru este a-i vedea, dupa putina vreme de nevointa in pustie, ca se intorc iarasi la lume, fugind de frica omeneasca. Deci, sa nu rida de noi diavolul, vrajmasul cel de obste al tuturor, cu frica barbarilor izgonindu-ne la cetate din linistea pustiei, el care, de multe ori biruindu-se de noi, fugea ca un ciine izgonit cu rusine, ajutandu-ne Hristos, Imparatul nostru, asupra lui.

   

Nu avem ziduri de piatra spre aparare, ci zid nesurpat ne este Hristos, Caruia, de la Sfantul Prooroc David, ne-am invatat a-I canta: Fii mie Dumnezeu scutitor si drept, casa de scapare si loc de intarire, ca sa ma mantuiesti. Nu avem zale, coifuri si paveze, cu care sa putem infrange sagetile barbarilor; ci avem armele duhovnicesti ale dragostei, platosa nadejdii, pavaza credintei, coiful mantuirii; deci cu acelea sa ne inarmam. Nu sunt la noi cete de oaste, care ne-ar apara de barbari; dar va sta ingerul Domnului imprejurul celor ce se tem de Dansul si ne va izbavi. Pentru ca vietuind, avem pe Hristos, iar daca murim, avem dobanda, de vreme ce nu iubirea si dorinta de viata vremelnica ne-au silit a intra in pustia aceasta. Si pentru ce ne-am salasluit in locul acesta pustiu? Oare nu pentru dragostea lui Hristos? Si daca vom fi ucisi aici, pentru Hristos vom fi ucisi, pentru Care si vietuim aici!"

   

Astfel petreceau in lavra, si cu cuvinte mangiindu-se si imbarbatandu-se unul pe altul, trupurile impreuna cu sufletele lor le incredintau Domnului. Apoi si alta pricina binecuvantata si dreapta ii tinea neiesiti; caci, cei care petreceau imprejurul lor, aveau pizma asupra acelui sfant locas si nimic altceva nu doreau, decat sa vada risipita lavra Sfantului Sava, iar locul acela sa fie pustiu si nelocuit de monahi. Si, daca ar fi iesit fratii cat de putin din lavra, apoi indata pizmasii ar fi navalit si ar fi aprins biserica si chiliile si tot locasul l-ar fi asemanat cu pamantul. Dar pentru ca acest lucru sa nu li se intample, sfintii parinti petreceau neiesiti.

   

Deci ei nu erau ca o trestie clatinata de vanturi, ci erau nemiscati de viforul ispitelor ce navalesc asupra noastra si ca niste stilpi intemeiati pe piatra. Si, nu numai pentru aceea nu ieseau din lavra, adica sa pazeasca peretii ci, mai vartos, pentru slava Domnului nostru Iisus Hristos, Care S-a preamarit in acel loc oarecand, si Care si in zilele lor Se preamarea.

   

Astfel vietuind acei sfinti parinti in lavra aceea, Aparatorul cel de sus, cu rugaciunile parintelui nostru Sava, prin voia Sa cea sfanta, ii ferea nevatamati de barbari, pentru ca, desi de multe ori veneau din Arabia sau dintr-alta parte taberele lor spre marele locas si se abateau aici, insa nici un rau nu le faceau, decat numai cautau mancare. Dupa aceea, uitandu-se spre monahi si scrisnind din dinti, nu-i vatamau, nelasandu-i Dumnezeu sa faca rau robilor Lui. Apoi, luand mancare din locas cat putea sa se gaseasca, se duceau intr-ale lor. Iar in loc sa multumeasca, se laudau ca vor risipi lavra si vor face locul acela pustiu.

   

Odata, o tabara de barbari vrand sa-si implineasca lucrul cel rau ce-l aveau in gand, a venit asupra lavrei ca s-o prade si sa risipeasca locasul. Din intamplare s-a intilnit fara de veste, in dreptul Sfantului Betleem, cu oastea care era pusa de ierusalimiteni sa pazeasca trecerea barbarilor. Deci, facandu-se razboi, barbarii au fost biruiti si izgoniti, precum mai pe urma s-a facut instiintare. Dar si al doilea rand, a pornit tabara, cu acelasi gand rau. Si, mergand intr-un sat oarecare ce nu era departe de lavra, au gasit mult vin ascuns sub lemne si, imbatandu-se, au facut razboi intre dansii; si, ranindu-se unul pe altul, multi au cazut morti, incat li s-a stricat sfatul, iar tabara li s-a risipit.

   

Dupa acestea toate, Dumnezeu a voit sa vina ispita asupra robilor Lui, precum odata asupra dreptului Iov ca, precum aurul se lamureste in ulcea, asa sa se afle cei vrednici ai lui Dumnezeu. Si a lasat ca mainile barbarilor sa se atinga de placutii Sai sfinti, carora inainte le-a pregatit mucenicesti cununi. Caci auzind cuviosii despre acele doua tabere care voiau sa navaleasca asupra lavrei, ca una a fost biruita de ostasii de la Ierusalim, care au izgonit-o, iar cei din tabara a doua singuri intre ei s-au batut si s-au risipit, sedeau fara frica in chiliile lor, savarsind sfantul post de patruzeci de zile in obisnuitele osteneli pustnicesti.

   

In acea vreme, insa, prin indemnarea diavoleasca, s-au adunat niste arapi barbari, ca la saizeci, care purtau arce, sageti si sabii. Acestia se sfatuisera sa navaleasca tilhareste asupra lavrei, nadajduind sa afle la monahi ceva bogatii. Si, aproape de sfarsitul sfintelor patruzeci de zile, in saptamana dinaintea Duminicii Stilparilor, in ziua a treisprezecea a lunii martie, in al doilea ceas din zi, barbarii au navalit asupra locului aceluia pustnicesc. Venirea lor simtind-o, monahii alergau din pustnicestile chilii in manastire si in biserica, iar barbarii, cu sabiile si cu arcele intinse ca la un razboi, au alergat asupra manastirii. Si a lor cruzime vrand s-o imblanzeasca, unii din parinti au iesit inaintea lor cu blandete, vorbind catre dansii cu cuvinte blande si zicand:

   

"Pentru ce, o, barbatilor, ati venit ca la razboi la noi cei fara de arme si ca la niste vrajmasi? Ce v-a adus? Noi cu totii suntem in pace. Nici pe voi, nici pe altcineva n-am mahnit vreodata. Caci pentru aceea petrecem in pustia aceasta, lasand in lume toate ale noastre, ca, fiind departati de pizmuiri, de sfezi si de razboaie, sa putem a plange in pace pentru pacatele noastre si sa placem lui Dumnezeu. Dar nu numai ca n-am mahnit pe nimeni din voi, ci ne sarguim si a face bine, pe cat putem. Pentru ca pe multi din ai vostri, venind pe aici, i-am ospatat, i-am odihnit si le-am dat hrana de drum. Deci nu ne rasplatiti rele in loc de bune, ci mai ales sunteti datori sa ne multumiti pentru facerile de bine facute de noi, voua, ca si acum suntem gata sa va punem bucate inainte si cu iubirea de straini, obisnuita noua, sa va odihnim".

   

Iar barbarii strigau cu manie: "Nu pentru mancare am venit aici, ci pentru argint si aur. Deci, una din doua va sta inainte: ori sa ne dati aur si argint ca sa fiti vii, ori, nevrand sa ne dati, sa pieriti de mainile noastre". Zis-au parintii: "Sa ne credeti, o, barbatilor, ca suntem saraci si scapatati si atat de lipsiti, incat nici paine destula, nici haine n-avem de ajuns; iar aur si argint, de care aveti trebuinta, noi nici in vis nu cugetam a avea, decat numai putine lucruri de nevoie obisnuim in viata noastra".

   

Acestea graind sfintii, s-au maniat barbarii si au slobozit sagetile ca ploaia asupra monahilor celor adunati si neincetat sagetau, pana ce si-au desertat sacii; si indata pe treisprezece cuviosi parinti i-au lovit de moarte, iar pe altii i-au ranit putin. Apoi, repezindu-se spre chilii, cu pietre mari sfaramau usile ca sa gaseasca ceva si scoteau afara lucrurile cele saracacioase ale monahilor. Apoi au aprins chiliile si tot astfel voiau sa faca si bisericii. Dar, cu randuiala lui Dumnezeu, mai inainte de a aduce ei gateje si foc la biserica, au vazut de departe niste oameni venind si, socotind ca vine oaste de la Ierusalim pentru apararea monahilor, indata au fugit, scotand impreuna cu ei lucrurile monahicesti jefuite.

   

Iar ava Toma, scotand sagetile din fratii cei raniti, le spala ranile si le punea doctoria care li se cadea, deoarece era doctor iscusit cu mestesugul. Si se vedeau ranile cele cumplite, la unii in piept, la altii pe umeri, la altii in obraz si in frunte, iar la altii le erau capetele sfaramate cu pietre. Insa toti se udau cu sangele care curgea dintr-insii si privirea celorlalti era foarte umilita.

   

Sosind praznicul Duminicii Stilparilor si cantarea cea de toata noaptea savarsindu-se, se instiintara unii din acei cuviosi parinti, ca acei barbari aduna mai multi tovarasi tilhari ca sa navaleasca iarasi asupra lavrei lor. Si i-au cuprins pe acei fericiti parinti mare frica si cutremur, insa n-au fugit; ci indata, pregatindu-se de moarte si punand nadejdea lor spre Dumnezeu, isi asteptau sfarsitul.

   

Dupa ce s-a apropiat ziua Patimilor Stapanului, le-a sosit si acelora ziua patimirii. Pentru ca in ziua de 20 martie, in Joia cea Mare, dimineata, au navalit arapii tilhareste a doua oara asupra lavrei, cu mai multa putere, si au ucis pe cuviosi fara crutare, prin felurite ucideri. Pe unii sagetandu-i cu sagetile, altora taindu-le capul cu sabiile, pe altii taindu-i in doua si altora taindu-le mainile si picioarele, iar pe altii ucigandu-i cu pietre. Pe cei ce ramasesera vii din uciderea aceea ii adunau in biserica, vrand sa-i munceasca ca sa spuna vistieria bisericii si averile manastiresti. Si inconjurasera locasul imprejur si pandeau pe munti si pe dealuri ca nici unul din monahi sa nu scape din mainile lor; pentru ca multi cautau sa fuga, dar cadeau in mainile vrajmasilor si abia daca unul dintr-insii a scapat.

   

Pe fericitul Ioan, ingrijitorul caselor de straini, cel tanar de ani, l-au prins fugind la munte si l-au muncit fara de mila, i-au taiat vinele de la maini si de la picioare, apoi, apucandu-l de picioare, il trageau pe pietre din varful muntelui pana la biserica si toata pielea lui de pe spate s-a jupuit de ascutisurile pietrelor. Iar Cuviosul Serghie, pazitorul vaselor bisericesti, vazand cum erau munciti cuviosii parinti si temandu-se ca nu cumva, nesuferind muncile, sa spuna unde a ascuns vasele bisericesti, tainuindu-se, a fugit din manastire. Dar, fiind departe, l-au prins strajile barbarilor si spre manastire il intorceau cu sila, chiar nevrand el, si i-au taiat sfantul cap. Alti cativa parinti, scapand din mainile ucigasilor, s-au ascuns in pestera ce era afara din manastire. Pe acestia vazandu-i fugind, barbarul care strajuia pe deal a strigat tovarasilor sai, aratandu-le cu mana pestera si spunandu-le despre monahii care au fugit acolo.

   

Atunci, un arap infricosat, stand cu sabia la gura pesterii, striga cu glas groaznic, poruncind celor ascunsi sa iasa, iar ei tremurau de frica. Cuviosul Patrichie, fiind intre ei, a zis soptind catre dansii: "Nu va temeti, fratilor, eu pentru voi singur voi iesi si voi muri, iar voi sedeti aici, tacand". Si a iesit spre arap, fiind gata sa-si puna sufletul pentru prietenii sai. Iar arapul il intreba cu certare: "Mai sunt acolo alti monahi?" Cuviosul a raspuns ca numai el singur a fost; si l-a dus arapul la biserica.

   

Adunand barbarii de pretutindeni pe sfintii parinti in biserica, au zis catre dansii: "Rascumparati-va, voi si biserica voastra, cu patru mii de galbeni; iar de nu, indata pe voi toti cu sabia va vom ucide si biserica voastra cu foc o vom arde". Iar sfintii parinti au raspuns cu blandete: "Iertati-ne, pentru Dumnezeu, o, barbatilor, si nu ne varsati in zadar sangele nostru cel nevinovat; pentru ca nu avem atata aur cat cereti de la noi, nici n-am avut candva. Acum nici un galben nu se afla in toata lavra noastra; iar de voiti, luati cele ce vedeti la noi, hainele noastre si toate cate vedeti si aflati, iar noua numai viata sa ne lasati, macar si goi de am ramane".

   

Iar barbarii, umplandu-se de manie, cu mare strigat isi repezeau sabiile in grumajii sfintilor, ca si cum ar fi voit sa-i taie. Apoi le ziceau: "Dati-ne vasele bisericesti cele de aur si de argint si sa ne spuneti si de cealalta vistierie a manastirii". Iar sfintii parinti le spuneau ca nu au nici o vistierie. Barbarii ziceau: "Aratati-ne pe mai marii vostri! Cine este intre voi egumen si ceilalti randuitori?" Raspuns-au cuviosii: "Parintele nostru egumen nu se afla acum in lavra, caci s-a dus pentru o trebuinta de obste la Sfanta Cetate, iar noi toti suntem deopotriva".

   

Si era in manastire pestera Cuviosului Parintelui nostru Sava. Iar barbarii, luand pe sfintii parinti, i-au dus in pestera aceea; apoi langa usa pesterii au aprins foc si, adunand gateje si gunoi, au facut fum mare si chinuiau cu acel fum pe cuviosii din pestera, ca sa le arate vistieria si pe mai marii lor. Dupa aceea i-au scos la intrebare si cu morti cumplite ii ingrozeau, cerand de la dansii vistieria, dar mai mult nu auzeau de la ei nici un raspuns, decat numai rugaciuni catre Dumnezeu. Pentru ca unul striga: "Doamne, primeste in pace duhul meu!" Iar altul: Pomeneste-ma, Doamne, cand vei veni intru imparatia Ta!

   

Si iarasi, aruncandu-i pe toti in pestera aceea, ii pedepseau cu mai mult fum; si au murit de fum optsprezece cuviosi parinti, intre care erau si cei mai sus pomeniti Ioan si Patrichie fericitul. Iar numele celorlalti care au murit de fum, de sabie si de alte munci, singur Dumnezeu le stie, Cel ce i-a scris pe ei in cartea vietii. Dar si pe cei ce ramasesera vii dintr-acea munca a fumului, barbarii impietriti la inima, cei fara de omenie, cumplit ii raneau, aruncandu-i la pamant si cu picioarele calcandu-i, dar nimic n-au sporit, ci singuri cu muncirea se oboseau. Apoi au luat barbarii cate au putut sa afle din lucruri bisericesti si manastiresti si, punandu-le pe camilele manastirii, s-au dus.

   

Atunci fratii care ramasesera abia vii si altii ce se ascunsesera prin crapaturile muntilor si prin pesteri, adunandu-se tirziu in locas, au adus in biserica, care cu dumnezeiasca aparare ramasese nearsa, trupurile cuviosilor parinti cele in multe feluri ucise si cu fum omorate si au petrecut toata noaptea aceea a mantuitoarelor Patimi intru nemangiiata tanguire, apoi i-au dat cinstitei ingropari. Iar cati dintre parinti au scapat vii, dar pe jumatate morti, pe aceia cu doctorii ii ingrijeau, avand pe fericitul Toma, doctorul cel mai sus pomenit, care ramasese intre cei vii si care, mai pe urma, a fost egumen in lavra ce se numea "veche".

   

Astfel s-au sfarsit muceniceste cuviosii parinti in locasul Sfantului Sava. Iar barbarii aceia, dupa ducerea lor din lavra, indata cu neasteptata moarte de la Dumnezeu au fost omorati si au cazut fara de sabie morti, prin pustietati si prin cimpii, spre mancarea ciinilor, fiarelor si pasarilor; iar sufletele lor cele ticaloase s-au salasluit in iad, unde focul nu se stinge si viermele nu adoarme. Insa sufletele cuviosilor ucisi s-au dus in mainile lui Dumnezeu si s-au invrednicit mucenicestii slave, de la Hristos Dumnezeu, Mantuitorul nostru, Caruia, impreuna cu Tatal si cu Duhul Sfant, I se cuvine cinstea si slava in veci. Amin.

   

(NOTA - Istoria patimirii acestor cuviosi parinti, care au fost ucisi in locasul Sfantului Sava, a fost scrisa pe larg de fericitul Stefan Savaitul - nu cel de la 13 iulie, ci altul cu acelasi nume, numit facator de stihuri, din aceeasi manastire a Sfantului Sava -, monahul care a scris-o indata dupa uciderea sfintilor. Aceasta istorie n-am gasit-o intreaga, decat numai prin oarecare carticele mici, scrise cu mana de catre scriitorii greci, pentru ca multe foi din carte erau rupte. Iar sfantul facator de stihuri, Stefan Savaitul, la sfarsitul acestei istorii scrie acestea: Nu voi ascunde cu tacerea ceea ce mi-a spus un preot vrednic de credinta. Barbatul acela era foarte imbunatatit, insa, fiind de neam sirian, avea mare dorinta sa invete limba greaca si cu mare truda invata in psaltirea greceasca, dar nu se putea deprinde sa graiasca bine cuvintele grecesti, de care lucru se mahnea foarte mult.Odata, adormind, i s-a aratat unul dintre acei cuviosi parinti mucenici, cu numele Anastasie, cu randuiala protodiacon, de care mai sus am pomenit - zice Stefan Savaitul -, care era prieten preotului aceluia si l-a intrebat despre pricina mahnirii lui. Atunci preotul i-a spus nepriceperea mintii sale, ca nu poate sa invete bine limba greceasca. Iar Cuviosul Anastasie, care i se aratase zambind, a zis preotului: "Deschide-ti gura si-mi arata limba!" Preotul facand aceasta, Sfantul Anastasie cu o basma curata i-a sters limba si, curatind-o, s-a facut nevazut. Desteptandu-se preotul, indata a cunoscut ca stie limba greceasca. Si de atunci a inceput a vorbi si a citi bine greceste, multumind lui Dumnezeu si sfintilor parinti.)

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 2621

Voteaza:

Cuviosii Mucenici ucisi in Manastirea Sfantul Sava cel Sfintit; Cuviosul Nichita Marturisitorul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE