Cuviosul Benedict; Sfantul Mucenic Alexandru din Pidna

 

Viata Cuviosului Parintelui nostru Benedict, purtatorul de Dumnezeu

Sfantul Benedict era cu viata foarte evlavios si dreptcredincios si impodobit cu darul lui Dumnezeu. Din copilarie stralucea prin nevinovatia inimii si se impodobea cu infranarea trupului, neplecand sufletul la nici o voie trupeasca caci, inca tanar fiind, a urat pornirea si infierbantarea trupului, dezmierdarile si poftele lumii si socotea ca pe un copac uscat lumea aceasta cu floarea ei.

Acest sfant a rasarit ca luceafarul de dimineata, din Nursia, cetatea romanilor. Apoi a fost dat la scoala de parinti sa invete carte, dar el, vazand ca multi mergeau mai mult in poftele lor, ca un intelept, s-a retras si n-a mai mers la scoala, ca sa nu cada si el intr-o prapastie ca aceea pierzatoare de suflet.

Deci, parasind scoala si lasand casa parinteasca si averile cele multe mostenite, caci parintii lui murise, lui Dumnezeu singur dorind sa-i placa, a iubit chipul sfintei si monahicestii vieti si s-a facut monah - faptele cele dupa Dumnezeu ale acestui cinstit parinte eu cu ochii nu le-am vazut, dar le-am auzit de la patru ucenici ai lui.

De la Constantin, om preacucernic, care a fost urmator al lui; de la Valentin, care a chivernisit multi ani sfintitul locas din Lateran; de la Simplichie, care a pastorit al treilea dupa Sinodie, si de la Onorat, care locuieste astazi chilia lui, cea in care sedea mai inainte cuviosul.

Acest parinte, Benedict, care mult a stralucit in fapte bune, dupa ce a lasat invatatura cartilor, cunoscand, ca unul ce nu cunoaste si intelept, ca un neintelept, a parasit desertaciunea acestei vieti si s-a dus sa locuiasca in pustie; dar nimeni nu l-a urmat, decat singura femeia care l-a crescut, caci tare il iubea. Iar cand s-a dus la locul ce se numeste Efide, multi preacucernici barbati, atrasi de duhovniceasca lui dragoste, s-au dus acolo si au ramas cu dansul in biserica Sfantului Petru.

Intr-o zi, maica Sfantului Benedict a cerut de la o femeie din satul care era acolo departe o covatica, ca sa curete niste grau. Si luand-o, a pus-o pe masa cum s-a intamplat. Dar uratorul de bine diavol a aruncat-o jos si s-a stricat, pe cand era batrana undeva, desfacandu-se in doua bucati. Intorcandu-se batrana si vazand covatica in doua bucati, a inceput a plange. Dar sluga lui Dumnezeu, Benedict, vazand-o, l-a durut inima si, luand bucatile, a cazut la rugaciune cu lacrimi si, sculandu-se, a gasit vasul intreg. Apoi indata chemand-o si sfatuind-o sa nu se intristeze de primejdiile ce se intampla, i-a dat covatica intreaga.

Aceasta este cea dintai si de mirare minune a sfantului, de care s-a auzit peste tot locul acela dimprejur. Iar locuitorii locului aceluia au spanzurat covatica la poarta bisericii de acolo, ca sa se vada, spre slava lui Dumnezeu si lauda lui Benedict, adevaratul Lui rob si sa se cunoasca de toti darul Sfantului Duh, care intr-insul locuia, din tanara varsta. El a stat multi ani acolo, pana la venirea longobarzilor.

Dar iubitorul de Dumnezeu si uratorul de slava, Benedict, s-a dat la mai multe osteneli, socotind ca mai bine este sa se bucure de osteneli, decat de laudele omenesti. Apoi, lasand pe furis pe maica sa, s-a dus in locuri pustii; ajungand la un loc ce se numea Lac, la patruzeci de mile departe de Roma - in care izvora multime de ape, din care se formeaza un rau -, a ramas acolo. Ducandu-se acolo, l-a vazut un monah cu numele Roman, care venea de la o manastire ce era aproape. Apoi afland locul unde s-a dus si scopul lui cunoscand, nu l-a aratat nimanui, ci l-a ajutat la cele ce-i trebuiau si l-a imbracat in sfanta schima a monahilor si dupa putinta ii slujea la trebuintele trupesti.

Iar de Dumnezeu inteleptitul Benedict, gasind in acel loc, intr-o ripa, o pestera foarte stramta, s-a inchis intr-insa si trei ani a fost necunoscut altora, afara de Roman. Iar Roman era aproape, intr-o manastire, sub ascultarea parintelui Adeodat. In vremea cand sedea batranul sau sa manance, lua putina paine si-i aducea, in zilele cele randuite. Si cum de la manastire pana la pestera nu era drum, caci era prea inalta prapastia, pe deasupra, cu o franghie lunga si subtire, ii pogora painea. Si avea un clopotel la franghie, ca sa auda sfantul si sa iasa s-o ia. Dar vrajmasul dreptcredinciosilor, bantuitorul faptei bune si pizmasul diavol, il ura pe Roman pentru dragostea frateasca, iar pe Benedict il zavistuia pentru lipsa trebuintei si pentru socoteala cea bine placuta lui Dumnezeu. Deci, vrand sa-l abata si sa-l arunce in lenevire, intr-o zi, cand Roman pogora painea cu franghia, aruncand diavolul o piatra, a zdrobit clopotelul. Insa preacinstitul Roman n-a lipsit a face slujba sa, cea lui Dumnezeu placuta, in alte chipuri. Apoi, cand intrutotbunul Dumnezeu a binevoit ca Roman sa inceteze de la acea slujba si de Dumnezeu iubita slujire, iar petrecerea fericitului Benedict s-o arate spre folosul multora, neingaduind sa se ascunda multa vreme sub obroc dumnezeiescul dar al minunilor ce straluceau printr-insul, atunci pe acesta l-a pus in sfesnic ca pe o faclie, ca sa straluceasca la toti cei ce sunt in casa lui Dumnezeu.

Iar aratarea s-a facut astfel: Un preot, locuind departe de pestera cuviosului, a gatit bucate bogate pentru praznicul Pastilor si i s-a aratat prin vedenie Domnul, Care ii zise: "Tu multe feluri de bucate gatesti pentru tine, iar robul Meu, Benedict, in cutare pestera fiind pentru dragostea cea catre Mine, nu are ce sa manance". Deci indata sculandu-se preotul, in ziua de Sfintele Pasti, s-a dus, cu bucatele pe care le gatise pentru sine, sa gaseasca pestera si pe omul lui Dumnezeu, in prapastiile muntilor, vailor si in gaurile pamantului. Aflandu-l pe dansul in pestera l-a sarutat. Apoi, facand rugaciune amandoi si binecuvantand pe Dumnezeu, au sezut, vorbind impreuna si hranind cu dumnezeiesti cuvinte sufletele lor.

Sculandu-se preotul, il ruga pe sfantul, zicand: "Vino, parinte, sa praznuim, ca astazi sunt Pastile". Iar omul lui Dumnezeu a raspuns: "Stiu ca sunt Pastile, caci m-am invrednicit a te vedea". Caci nu stia cuviosul ca era cu adevarat sfantul praznic al Invierii Domnului nostru Iisus Hristos. Iar preotul a zis: "Intr-adevar, parinte, astazi este ziua Invierii Domnului si nu se cade sa postesti, caci si eu spre aceasta am fost trimis de Dumnezeu catre tine, ca din darurile Lui amandoi sa ne impartasim". Deci, multumind lui Dumnezeu, au mancat amandoi. Iar dupa ce au mancat si s-au veselit duhovniceste, au vorbit din Sfintele Scripturi. Apoi, sarutandu-l, preotul s-a dus, slavind pe Dumnezeu pentru lipsa dreptului.

In acea vreme oarecare pastori, vazandu-l in pestera ascuns si cu piei imbracat, socoteau ca vad fiare. Iar dupa ce au inteles ca este pustnic, rob al lui Dumnezeu, au lasat gandirea ca este fiara si s-au cuprins de milostivire. De atunci s-a dus vestea despre dansul prin locurile cele din jur si multi mergeau la dansul si-i aduceau cele trebuincioase trupului. Iar cuviosul parinte ii hranea mai ales pe dansii cu povestirile cele duhovnicesti, decat cu mancari simtite.

Intr-una din zile, cuviosul linistindu-se, a venit ispititorul in chip de mierla si zbura fara rusine atat de aproape de el, incat ar fi prins-o, de ar fi voit. Purtatorul de Dumnezeu, Benedict, intelegand maiestria vrajmasului si cu semnul Crucii inarmandu-se, mierla s-a facut nevazuta. Apoi atata ispita s-a pricinuit in trupul lui dupa ce s-a dus mierla aceea, incat niciodata una ca aceasta n-a patimit. Caci orice femeie ce se intamplase in tinerete a vedea, i-o inchipuia diavolul desfranarii si i-o punea de fata in nalucirea lui. Si atat de mare infocare a trupului i-a aprins, incat putin a lipsit sa se gandeasca si sa se intoarca in lume.

   

Dar, intarindu-l darul cel mantuitor al lui Dumnezeu, a biruit pe cel ce-l ispitea. Si, fiind acolo aproape urzici si spini, s-a dezbracat si s-a aruncat intr-insele si, tavalindu-se mult timp si sangerandu-si trupul si rabdand cu vitejie durerile, s-a izbavit de acel gand purtator de moarte si i-a multumit lui Dumnezeu. De atunci in toata vremea vietii sale, diavolul desfranarii n-a indraznit sa-l mai supere, dupa cum acest parinte nebiruit in ispite a povestit ucenicilor sai. Astfel, multi parasind dezmierdarile lumii, invatau sa se lupte cu puterile cele multe ale vicleniei diavolesti.

   

Dupa ce s-a departat ispita, a ramas omul lui Dumnezeu netulburat in gand. De acum inainte, incalzindu-se inima lui de darul Sfantului Duh, a dat rodul invataturii mai bogat; incat s-a facut auzita tuturor viata lui cea vrednica de minune. Si era o manastire nu departe de pestera cuviosului, al carei egumen se savarsise. Deci toti fratii de acolo, venind la dansul, il rugau sa le fie egumen. Iar cuviosul, nevrand sa lase smerenia din copilarie crescuta cu dansul, n-a primit, socotindu-se pacatos si nevrednic, adaugand si aceasta, ca obiceiurile sale nu se unesc cu obiceiurile lor. Dar la sfarsit, biruindu-se de iubirea de frati, a implinit rugaciunea lor si s-a facut egumen. Fericitul Benedict, pazind randuiala manastirii si nelasand pe frati sa faca voile lor, acestia cum au vazut sfintenia cuviosului si pustnicia cea cu dinadinsul nepotrivindu-se cu rautatea lor, au inceput a se sfadi intre ei si a se cai ca au cerut egumen pe un barbat atat de pustnic si luator aminte.

   

Deci, razvratirea acelora se lupta cu legea fericitului, caci obiceiurilor rele le este urata petrecerea dreptilor si cei rai urasc pe cei buni, iar de catre cei imbunatatiti se intorc uratorii de fapte bune. Deci, sfadindu-se ei si vazand ca socoteala lor cea iubitoare de tulburare n-a sporit, caci parintele nu s-a dus pentru nestatornicia si tulburarea lor, dupa cum gandeau ei, au pus intr-un pahar de sticla otrava amestecata cu vin si in vremea mancarii, sezand parintele la masa, au indraznit, vai de indrazneala lor! si i-au dat-o. Atunci purtatorul de semne si marele parinte, Benedict, a facut semnul de viata facatoarei Cruci peste pahar, iar paharul indata s-a zdrobit si a cazut la pamant.

   

Astfel a cunoscut omul lui Dumnezeu ca bautura era de moarte, pentru aceasta n-a rabdat semnul Crucii. Apoi, indata s-a sculat de la masa cu fata vesela si cu gand bun. Dupa aceea, chemand pe frati, a zis catre dansii: "Multmilostivul Domnul Dumnezeu sa va miluiasca, fiii mei, pentru ceea ce ati voit sa-mi faceti! Nu v-am spus eu ca judecata mea nu se potriveste cu a voastra? Duceti-va si, dupa judecata voastra, cautati-va parinte. Eu de aici inainte nu pot sa va mai fiu povatuitor!"

   

Acestea zicand, s-a dus indata la locuinta sa cea dintai, iubind linistea de la inceput si pe Dumnezeu, Cel ce locuieste intru cele preainalte si la cele smerite cauta. Deci, fiind parintele Benedict mai dinainte hotarat de Dumnezeu iarasi in pestera cea amintita si, cu dumnezeiesti fapte bune stralucind, cu puteri si cu semne, pe care le facea Dumnezeu printr-insul si in slava ingereasca inal-tandu-se, multi s-au dus la locul acela sa se pastoreasca de darul lui cel de Dumnezeu dat. Deci, iubitorul de Dumnezeu si de suflete, Cuviosul Benedict, a alcatuit acolo, cu puterea lui Hristos, douasprezece manastiri, randuind in fiecare sa se afle cate douazeci de monahi. Apoi a oprit si el putini, cati a socotit ca ajung sub a lui dascaleasca povatuire.

   

Atunci au inceput a veni la dansul din Roma oameni de bun neam si invatati, impreuna cu fiii lor, sa-i calugareasca. Atunci si fiii bunei nadejdi, Evitie si Mavru, s-au dus la dansul si s-au facut monahi. Chiar si Tertil, patriciul, a dat pe Plachida. Dintre acestia Mavru, fiind mai tinerel, dupa ce a crescut cu obiceiurile cele bune, a inceput a fi lucrator al invatatorului. Iar Plachida, fiind inca tanar, cu osteneli pustnicesti isi infrana tineretea.

   

Intr-una din manastirile cele mai sus-zise era un monah lenes, care, in vremea rugaciunii, nu rabda sa stea cu fratii pana in sfarsit; ci, cand toti fratii ingenunchiau, acela iesea afara si vorbea desertaciuni. Iar egumenul acestuia, de multe ori sfatuindu-l si nimic folosind, l-a adus la omul lui Dumnezeu, Cuviosul Benedict, care, dupa cum se cuvine mustrandu-l si sfatuindu-l, l-a eliberat. Iar el, intorcandu-se la manastire si de-abia doua zile tinandu-se de sfatuire, iarasi in vremea rugaciunii facea ca si intaia data obiceiul lui cel diavolesc; ca lasa slujba si iesea afara din biserica fara frica lui Dumnezeu. Egumenul acestuia, venind la cuviosul, i-a povestit cele despre dansul. Atunci cuviosul a zis: "Vin eu si-l voi indrepta".

   

Venind la manastire in ceasul in care s-a sfarsit lauda cantarii de psalmi si fratii au ingenunchiat la rugaciune, Sfantul Benedict a vazut ca un diavol a apucat marginea hainei monahului lenes si-l tragea afara din biserica. Atunci sfantul a zis in taina egumenului, cu numele Pompian, si robului lui Dumnezeu, Mavru: "Vedeti cine este cel ce-l trage pe monahul acesta afara din biserica?" Iar ei, raspunzand, au zis: "Ba nu, parinte". Sfantul a zis: "Sa rugam pe Dumnezeu ca sa-l vedeti si voi". Si rugandu-se doua zile, Mavru monahul l-a vazut, iar parintele manastirii nu l-a vazut. In ziua urmatoare, dupa ce s-a sfarsit rugaciunea, iesind afara omul lui Dumnezeu si gasind pe lenesul acela stand afara din biserica, l-a lovit cu toiagul si, din acea zi, s-a izbavit monahul de diavoleasca lenevire si necucernicie; si de aici inainte statea rivnitor cu fratii, pana ce se facea sfarsitul, neindraznind diavolul sa-l mai apuce, caci fusese izgonit de Sfantul Benedict.

   

Trei din cele douasprezece manastiri erau pe varfuri si pe raspantii de munti si monahilor le era greu a se pogori jos la pirau sa ia apa, caci trecerea prin prapastii era primejdioasa si ei cu multa frica se suiau si se pogorau. De aceea, adunandu-se monahii celor trei manastiri, au venit la robul lui Dumnezeu, Benedict, zicand: "Cinstite parinte, cu greu ne este si primejdios a ne cobori jos la pirau, sa luam apa. Deci, este nevoie sa mutam manastirea ca nu cumva sa alunece cineva in prapastie si sa moara".

   

Cuviosul, cu cuvinte dojenitoare si mangiietoare intarindu-i, i-a eliberat. Insa, dupa ce a innoptat, luand pe Plachida, despre care am zis mai sus, s-a suit in varful muntelui greu de umblat si a ales un loc unde s-a rugat. Sculandu-se de la rugaciune, a luat trei pietre si le-a pus una peste alta in acel loc de rugaciune si s-a indreptat spre chilie.

   

Dimineata au venit iarasi fratii si-i ziceau aceleasi pentru apa. Dar el a zis catre dansii: "Suiti-va, fiii mei, in munte si veti gasi trei pietre una peste alta; acolo sa sapati, in acel loc, ca puternic este Dumnezeu si la acea inaltime a muntelui va va da apa destula si greutatea ostenelii drumului va va usura-o". Plecand ei, au gasit precum le-a zis cuviosul. Deci au sapat, si indata multime de apa a inceput a izvori, cum si pana astazi curge, aratand minunea sfantului.

Alta data, un oarecare barbat din neamul gotilor, sarac cu duhul, a venit la sfintitul Benedict sa se pocaiasca de pacatele sale si el l-a primit. Intr-una din zile a poruncit cuviosul catre unul din frati sa-i dea o unealta, ca sa curete locul de maracinii si de gatejele ce erau acolo, ca sa faca gradina. Dar locul era deasupra piraului si, taind si curatand gotul, a iesit unealta din coada si a cazut in pirau si nu era nadejde sa se gaseasca, pentru ca era apa multa. El a alergat si a spus lui Mavru si i-a facut metanie pentru greseala sa. Iar Mavru a spus cuviosului si acesta s-a dus la pirau, unde, luand coada din mana gotului si punand-o in pirau cu partea in care fusese unealta infipta, indata a iesit unealta din fundul apei si a intrat la locul ei. Deci cuviosul a dat gotului unealta aceea taietoare de maracini, zicandu-i: "Iata unealta. Ia-o si lucreaza si nu te intrista".

Intr-una din zile, purtatorul de semne, Benedict, odihnindu-se in chilia sa, s-a dus monahul Plachida la pirau sa ia apa; dar alunecand vasul din mana lui, a cazut in pirau si, vrand el sa apuce vasul, a alunecat si a cazut in apa; iar apa, fiind prea repede, l-a dus in mijlocul piraului, departandu-l ca la o aruncatura de sageata, incat se primejduia. Iar adevarata sluga a lui Dumnezeu, Benedict, vazand intamplarea si chemand pe ucenicul sau Mavru, i-a zis: "Frate Mavru, alearga, ca Plachida a cazut in pirau si apa foarte departe l-a tras". Minunat si foarte slavit este lucrul acesta, care se povesteste. Deci, alergand Mavru si umbland pe apa, cu porunca parintelui si ajungand la locul unde Plachida era tirat de apa, incat era gata a se ineca, l-a apucat indata de par si l-a scos. Iar dupa ce Mavru a iesit cu Plachida afara la pamant si si-a venit in sine, gandind cum a umblat pe apa, s-a minunat si s-a inspai-mantat de ceea ce facuse.

   

Apoi, intorcandu-se la parintele, i-a vestit dumnezeiasca minune ce s-a facut. Dar omul lui Dumnezeu, Benedict, a socotit ca s-a facut aceasta mare minune nu pentru sfintenia sa, ci pentru ascultarea lui Mavru. Iar Mavru spunea ca a facut porunca sfantului; caci, zicea ca nu se afla acum in aceeasi putere in care era cand s-a dus pe apa. Vazand Plachida smerita cuvantare cea de Dumnezeu urmatoare a acestora, a zis: "In timpul cat eram purtat de apa, vedeam deasupra capului meu cojocul parintelui meu si socoteam ca el m-a scos din apa".

   

Stralucind fericitul cu niste fapte bune ca acestea, in locurile acelea multi, pentru dragostea Domnului nostru Iisus Hristos, veneau de departe la dansul si adeseori, parasind desertaciunea vietii, isi puneau grumazul sub jugul cel bun al lui Hristos si se faceau pustnici. Insa diavolul, tatal zavistiei si vechiul vrajmas al dreptcredinciosilor, neputand vedea stralucirea minunilor sfantului si pe sine biruit de puterea lui cea data de Dumnezeu, intra in mintile celor fara randuiala si-i indemna sa-l zavistuiasca si sa-l supere, dupa cum obisnuiesc cei fara randuiala si nevrednici a zavistui ispravile celor vrednici. Pentru ca lauda ce se face celor curati si vrednici este ocara si intristare celor intinati de zavistie. De aceea Florentie, preotul bisericii din apropiere, mosul lui Florentie ipodiaconul nostru, imbratisand uraciunea si zavistia diavolului celui rau in toate, a inceput a zavistui si a ocari faptele bune ale sfantului, socotind ca prin aceasta va smulge pe multi de la invatatura Sfantului Benedict cea de suflet folositoare. Iar dupa ce n-a dobandit aceasta nadejde vatamatoare de minte, nu numai ca n-a putut sa atraga pe cineva, dar si multi altii veneau la sfantul si se inmulteau.

   

Florentie, ranindu-se de zavistie ca de o sageata, defaima nevointa dumnezeiescului barbat si nu se ingrijea de fel sa-i caute viata laudata si pustniceasca. Apoi, intunecandu-se de diavol, a ajuns intr-atat, incat sa otraveasca pe sfantul. Deci a plamadit paine, a pus otrava intr-insa, a copt-o si a trimis-o ca de bine-cuvantare. Iar acel vazator barbat a primit painea si i-a multumit, dar viclesugul nu s-a tainuit de el. Caci in ceasul in care avea obicei sfantul a manca, a venit corbul din padurea de aproape unde locuia si, dupa obiceiul ce-l avea, luand paine din mainile sfantului, manca. Deci luand Sfantul Benedict painea cea purtatoare de moarte, a pus-o inaintea corbului si i-a poruncit, zicand: "In numele lui Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu Celui viu, ia painea aceasta si du-te de o arunca intr-un loc unde sa n-o gaseasca vreun om".

   

Atunci corbul, cu gura cascata si cu aripile intinse, a inceput a zbura imprejurul painii, a striga si a arata, prin miscarile lui, viclenia diavoleasca din paine. Dar omul lui Dumnezeu a zis iarasi catre corb: "Nu intirzia, nici te teme, ci ridic-o cum ti-am zis si du-o in loc neumblat, ca sa nu se gaseasca niciodata".

   

Atunci corbul, dupa porunca sfantului, a luat-o cu multa frica si s-a dus. Apoi, dupa trei ceasuri s-a intors si a luat iarasi obisnuita hrana din mainile sfantului, care, vazand viclesugul de ucidere al lui Florentie, si neputand indrepta viclenia lui, se ruga lui Dumnezeu pentru acela mai mult decat pentru sine, ca unul fara rautate si in toate bland.

   

Florentie insa, neputand sa-l omoare pe sfantul, lucra cu rautate si viclesug satanicesc impotriva ucenicilor sfantului. Caci ei lucrand in gradina, Florentie, sluga diavolului, a trimis sapte fete frumoase si cu totul goale si le-a poruncit sa se preumble si sa se joace inaintea monahilor, vrand cu aceasta sa necinsteasca fecioria acestora. Dar si la aceasta n-a nimerit cugetul lui cel prea inra-utatit, pentru ca Benedict, urmatorul lui Hristos, vazand scornirea lui cea diavoleasca si temandu-se de sufleteasca vatamare a ucenicilor, judeca mai bine sa se departeze si sa dobandeasca mantuirea ucenicilor, ca nu cumva, din zavistia lui Florentie catre dansul, cu timpul sa se vatame ucenicii.

   

Chemand pe fratii manastirilor, randuindu-le iconom si dandu-i lui Dumnezeu, a luat putini cu sine si s-a departat de la chilia sa, fugind cu smerita cugetare de uraciunea si vrajmasia lui Florentie. Dar Florentie gresea, pacatuind in desert, fara a putea sa vatame pe altcineva. Iar Dumnezeu, izbavind pe sluga sa, l-a pazit spre mantuirea multora, ucigand pe viclean. Caci uratul de Dumnezeu, Florentie, bucurandu-se de ducerea fericitului parinte, stand in foisorul casei sale, deodata a cazut din inaltime impreuna cu foisorul si cel rau cu rau a murit si a luat moarte vrednica vicleniei sale, pentru ca moartea pacatosilor este cumplita.

   

Vazand aceasta Mavru, ucenicul sfantului, a trimis degraba la dansul, fiind departe de chilia sa ca de zece semne, si i-a zis: "Intoarce-te, parinte, intoarce-te, caci preotul care in zadar te izgonea, a murit". Auzind aceasta, omul lui Dumnezeu a plans mult de ticaloasa moarte a lui Florentie si s-a mahnit si de ucenicul sau, caci s-a bucurat de o moarte ca aceea a lui. Deci l-a canonisit sa se pocaiasca pentru aceasta greseala. Astfel, fericitul s-a asemanat prin cele patru minuni mai inainte zise cu trei mari prooroci: cu Moise, la apa, care prin rugaciune s-a pornit si a izvorat din munte ca un rau; cu Elisei s-a asemanat taietorului de rugi, care a iesit din adancul piraului; cu Ilie, la ascultarea corbului; cu Apostolul Petru, la umblarea pe apa. Din acestea se vede aratat ca acest om era plin de darurile duhului, date tuturor sfintilor.

   

Mutandu-se acest preacuvios barbat in alte locuri, si-a schimbat locuinta, dar vrajmasul nu l-a slabit. Caci dupa aceea, cel de diamant a suferit mai mari si mai grele razboaie de la diavolul. Caci iesind Cuviosul Benedict de la locul sau dintai, s-a dus in tara Campaniei, in hotarele cetatii care se zicea Casin, unde, intr-un munte oarecare inalt, a gasit o capiste elineasca foarte veche in care se cinstea zeul Apolon. Imprejurul acelei necurate capisti erau o multime de jertfelnice si de copaci. Pana atunci se suia multime de necredinciosi si aduceau jertfe lui Apolon; iar luminatul cu mintea, Benedict, si rivnitorul dreptei credinte, ducandu-se la locul acela si intrand in capisti, l-a zdrobit pe idolul lui Apolon, iar jertfelnicele le-a surpat. Apoi a ars copacii care erau acolo si, in mijlocul acelei capiste, a zidit o biserica a Sfantului Martin, iar unde era altarul lui Apolon, a facut o cinstita biserica a Sfantului Ioan Botezatorul.

   

De aici inainte multimea poporului care locuia acolo in preajma, povatuindu-se de invatatura lui, se intorcea catre Dumnezeu si toti se faceau crestini. Acestea nesuferindu-le diavolul, nu in chip nevazut ori in somn, ci pe fata se arata cuviosului, apoi striga tare si zicea ca sufera mare nevoie de la sfantul, incat si fratii auzeau graiurile lui, desi nu-l vedeau. Catre acestia iubitorul adevarului zicea: "Credeti-ma, fratilor, caci cu ochii vad pe vrajmasul infricosat si purtator de foc, aratandu-se cu nalucire; apoi si din ochi si din gura scoate para de foc!" Deci auzeau toti, orice zicea vicleanul. Si intai il chema pe sfantul pe nume; iar cand a vazut ca sfantul nu-i raspunde, a incetat a-l defaima. Apoi iarasi il chema pe nume, zicand: "Benedicte!", care se talmaceste binecuvantatule. Iar sfantul neraspunzand indata, diavolul zicea: "Maledicte! Maledicte! - adica blestematule -, ce ai cu mine? De ce ma izgonesti?"

   

Intr-una din zile fratii, zidind chilia in care era sa sada sfantul, ciopleau piatra la mijloc si voiau s-o puna la zidire. Deci au venit trei si n-au putut s-o ridice. Apoi au venit si altii si nimic n-au folosit si a ramas piatra neclintita. De aceea, s-a socotit ca este inradacinata in pamant. Mai pe urma s-a aratat ca deasupra pietrei sedea diavolul si pentru aceea atatia barbati n-au putut s-o clinteasca. Deci au trimis la cuviosul, care, venind indata si facand rugaciune, a zis sa ridice piatra si cu atata lesnire au ridicat-o, incat socoteau ca nu are greutate deloc, aceea care mai intai era grea si nemiscata.

   

Deci s-a parut cuviosului si a zis ucenicilor sa sape acolo unde era piatra. Sapand, au gasit un idol de arama si l-au aruncat in bucatarie si indata a iesit foc dintr-insa. Deci, socotind monahii ca bucataria arde, au alergat si au inceput a aduce apa s-o stinga. Atunci, intreband despre pricina, a inteles cuviosul tulburarea fratilor si apoi, intrand in bucatarie, zicea ca nu este focul despre care spun ei. Deci, indata plecandu-si capul sau lui Dumnezeu la rugaciune, dupa obicei, se ruga sa izgoneasca de la frati amagirea aceea nalucitoare a vrajmasului, care se arata ochilor lor. Apoi, sculandu-se de la rugaciune, ochii fratilor celor inselati i-a adus la fireasca vedere prin rugamintea cea catre Dumnezeu si nu mai vedeau bucataria arzand.

   

Alta data, cand zideau fratii zidul, vrand sa-l faca inalt, si sluga lui Dumnezeu, Benedict, era in chilia sa, rugandu-se, i s-a aratat diavolul bucurandu-se, si i-a spus ca merge la fratii cei ce lucreaza. Atunci a trimis cuviosul la frati cat mai degraba si le-a vestit, zicand: "Fratilor, luati aminte, ca vine catre voi diavolul in ceasul acesta, sa va ispiteasca". Dar, mai inainte de a merge vestitorul, a ajuns diavolul si a surpat zidul ce se zidea si pe un tanar monah, fiu al unui oarecare Coraliu, l-a zdrobit. Ucenicii sfantului, vazand aceasta, se intristara nu atata pentru zid, cat pentru frate si i-au vestit cinstitului parinte cu lacrimi in ochi. Iar preamilostivul parinte a poruncit sa-l aduca. Dar nefiind cu putinta a-l ridica pe maini, ca pietrele zdrobisera nu numai trupul, ci si oasele lui, l-au pus in sac si i l-au adus. Iar el le-a spus sa-l lase pe rogojina pe care se obisnuise a se ruga.

   

Scotand afara pe frati si inchizand usa, si-a plecat genunchii si ruga pe Dumnezeu pentru sanatatea lui. Si s-a vazut in ceasul acela o minune cu adevarat vrednica de spaima si de infricosare. Pentru ca, dupa terminarea rugaciunii, tanarul s-a sculat sanatos cu tot trupul. Apoi l-a trimis sfantul iarasi la frati, sa lucreze cu dansii, ca sa zideasca din nou zidul. Iar diavolul, care socotise sa omoare pe monah, mai mult s-a rusinat de luarea in ris pe care o gatise pentru fericitul si care s-a intors asupra sa prin defaimarea ce se facea de ucenicii sfantului. Deci, de aici inainte, omul lui Dumnezeu a luat de la Hristos darul proorociei, ca mai inainte sa spuna cele ce vor fi.

   

Apoi s-a legiuit de sfantul in manastire ca atunci cand se trimit frati la vreo slujba, nici sa manance, nici sa bea, pana se vor intoarce. Acest canon cu dinadinsul se pazea. Intr-una din zile, niste frati au fost trimisi de cinstitul parinte la slujba si s-a intamplat ca cei trimisi, umbland mult si neputand a se intoarce, au inserat si au gazduit la o sfintita si cinstita fecioara unde au mancat; apoi au trimis pe cineva din ei la cuviosul sa le ceara binecuvantare, dupa obicei, ca sa manance. Dar, mai inainte, cunoscatorul parinte l-a intrebat, zicand: "Unde ati mancat?" Iar el a raspuns: "Nicaieri, parinte". Atunci i-a zis sfantul: "Pentru ce minti? N-ati poposit la chilia cutarei fecioare si ati mancat cutare si cutare bucate si ati baut atatea pahare?" Dimineata venind fratii, cu intelepciune si parinteste fiind mustrati, ei, umilindu-se, au cazut la cinstitele lui picioare si marturiseau ca au gresit. Iar acest preabland parinte, indata le-a iertat greseala lor, fagaduind fratii ca nu vor mai calca porunca lui, caci l-au cunoscut ca, prin Duhul Sfant, este de fata peste tot.

   

Era un oarecare mirean cu chipul, dar iubitor de fapte bune si iubitor de monahi, frate al lui Valentin monahul, pe care la inceput nu l-am pomenit. In tot anul se ducea la purtatorul de semne, Cuviosul Benedict, ca sa auda invatatura lui cea folositoare de suflet si sa vada pe fratele sau Valentin. Acest om si-a pus insusi lege ca, iesind din casa sa, sa nu manance nimic pana va veni la sfantul sa ia binecuvantare. Insa intr-o zi, venind spre manastire, fara de veste a venit la drum un necunoscut, cu care s-a intovarasit umbland impreuna, si care purta multe feluri de mancari. Iar dupa ce au trecut cateva ceasuri, a zis catre dansul impreuna mergatorul necunoscut: "Frate, vino sa mancam, sa nu slabim la drum". Acela a raspuns si a zis: "Ba nu, sa lipseasca mancarea, frate, nu mananc; ca am obicei de merg flamand la cinstitul parinte Benedict".

   

Aceasta auzind-o celalalt, s-a linistit. Si umbland iarasi putin, impreuna calatorul il indemna sa manance, dar acela nu l-a ascultat. Si mergand iarasi putin, au ajuns la un loc frumos si veselitor, unde era un izvor si o pajiste inflorita si verde. Atunci calatorul iarasi il indemna, zicandu-i: "Iata apa, iata pajiste, iata loc indemanatec, ia sa sedem sa mancam, frate, si sa ne odihnim putin, ca sa putem, iarasi, umbla fara osteneala". Deci i-a placut locul acela si, inselandu-se de a treia sfatuire a calatorului, a sezut si a mancat impreuna cu dansul, apoi s-a sculat si si-a luat iarasi drumul sau.

   

Seara a venit la chilia sfantului, care l-a primit si, cazand la pamant, cerea binecuvantare. Iar mai inaintevazatorul Benedict i-a ocarat greseala pe care a facut-o, zicand: "Ce este, frate, aceea pe care a facut-o vrajmasul, prin impreuna calatorul tau? Intai, n-a putut a te insela; al doilea, a te amagi iarasi n-a putut; a treia oara a biruit si in ceea ce a voit te-a aruncat". Atunci acela, cunos-candu-si pacatul neputintei gandului, zacand la picioarele Sfantului, a plans atat de mult, incat a cunoscut si mai mult greseala.

   

In vremea gotilor, Totila, craiul lor, auzind de ispravile sfantului si ca este bogat de darul proorociei, a purces sa vina la manastire. Si, stand departe de manastire, a vestit sfantului venirea lui. "Sa vina", a zis sfantul. Iar Totila, socotind lucru cu neputinta ca un om stricacios sa fie partas de darul proorocesc, a indraznit a-l cerca. Deci, a imbracat cu hainele lui si cu incaltamintele pe unul din spatari, cu numele Rigon, poruncindu-i sa mearga la cuviosul. Dandu-i si ostasi multi, precum este randuiala crailor, a trimis cu dansul si comiti, pe Vulruderic si pe Vlid, iar in dreapta si in stanga lor multime de boieri si ostasi, gandind el ca, prin aceasta plasmuita vedere, sa amageasca pe robul lui Dumnezeu.

   

Ajungand Rigon la manastire, inconjurat de randuiala ostasilor si a celor cu vrednicii, sfantul, fiind la un loc inalt, privea la dansul. Si, mai inainte inca de a veni Rigon, fiind departe cat sa se auda glasul, sfantul a strigat: "Leapada, fiule, leapada acelea pe care le porti, caci nu sunt ale tale". Auzind acestea Rigon si cazand la pamant, s-a minunat si s-a inspaimantat, caindu-se de ceea ce a facut; caci pe un sfant ca acesta si barbat inainte vazator a indraznit a-l lua in ris. Deci toti cati erau imprejur au vazut si s-au inchinat omului lui Dumnezeu. Si cum s-a sculat Rigon n-a indraznit a se duce la sfantul, ci s-a intors la craiul lui, tremurand si caindu-se pentru necunostinta.

   

Atunci si Totila s-a sculat si a venit la sfantul, pe care l-a vazut sezand de departe, dar n-a indraznit a se apropia; ci aruncandu-se la pamant, cerea iertare. Iar sluga lui Dumnezeu de doua si de trei ori l-a strigat, dar, vazand ca de frica nu se scoala, s-a sculat si s-a dus insusi de l-a ridicat, ocarandu-l pentru urmarile lui. Si in scurta cuvantare i-a vestit toate cele ce aveau sa i se intample, zicandu-i: "Multe rele ai facut si faci! Departeaza-te de dansele si pocaieste-te, caci, sa stii, vei intra in Roma si ai sa treci marea; noua ani vei imparati si in al zecelea te vei sfarsi". Auzindu-le acestea Totila si inspaimantandu-se de proorocia fericitului, s-a aruncat iarasi la pamant si, cerand binecuvantare, s-a dus.

   

De atunci si-a schimbat neomenia si asprimea sa prin invatatura cuviosului si folositoarea dojenire. N-a trecut insa multa vreme si a intrat in Roma, in care cauta sa intre, si a stapanit-o. Apoi s-a dus in Sicilia, iar in al zecelea an al imparatiei lui dumnezeiasca dreptate l-a taiat, dupa proorocia sfantului, si si-a pierdut si imparatia si viata.

   

Dupa acestea, episcopul Bisericii Canusiei, venind la marele Benedict dupa obicei, caci pentru sfintenia petrecerii lui, foarte il iubea sfantul, si sezand de vorba si cuvant pornindu-se pentru intrarea in Roma a craiului Totila si pentru pieirea Romei, zise fericitul episcop: "De craiul acesta se va pustii Roma, ca sa nu se mai locuiasca de oameni de acum inainte". Catre acela a raspuns omul lui Dumnezeu: "Roma nu se strica de neamuri, ci de nevoi, adica de fulgere, gilcevi si de cutremure va pieri".

   

Si iata, tainele proorociei cinstitului parinte se vad mai luminoase decat soarele si cu ochii nostri le vedem toti. Ca acum in Roma cea mare si preafrumoasa nu vedem altceva decat case prabusite, biserici cazute si zidurile ei risipite. Ca din caderi si din desele cutremure a cazut frumusetea zidurilor si impodobirea. Tilcuirea acestei proorocii a cuviosului, data de Dumnezeu, mi-a facut-o mie preacucernicul Onorat, ucenicul sfantului. Dar ne incredinta ca le-a auzit nu de la sfantul, ci de la frati adevarati, care marturiseau aceasta.

   

Intr-acea vreme un cleric din biserica Acvinilor se supara de necuratii diavoli. Iar cuviosul episcop Constantie de multe ori il trimitea la multe gropnite cu moastele sfintilor, ca sa se vindece. Dar sfintii mucenici ai lui Dumnezeu nu l-au vindecat ca sa se arate darul vindecarilor prin Sfantul Benedict. Deci s-a dus la dansul, si el prin rugaciuni, a izgonit pe diavol, iar pe cleric l-a facut sanatos si l-a eliberat, zicandu-i: "Du-te. Iata, te-ai facut sanatos; carne sa nu mai mananci si la treapta preoteasca sa nu te sui; caci, in oricare zi vei indrazni a te sui, indata te vei imbolnavi si mai rau". Dar el, cum s-a dus la ale sale, a uitat porunca. Dupa cativa ani, vazand pe cei dintai ai preotescului cin ca au murit si pe cei mai mici ai sai ca se faceau preoti, s-a ales si el in randuiala preoteasca. Dar indata, intrand diavolul intr-insul, ca o fiara salbatica fara mila l-a zdrobit pana la moarte.

   

Era un oarecare om de neam bun de un nume cu Sfantul Benedict care, fiind condus de invatatura cea de Dumnezeu inteleptita, a lasat lumea si a venit catre Dumnezeu, castigand indrazneala la sfantul. Acesta, venind odata dupa obicei catre cuviosul si intrand in chilie, a aflat pe dumnezeiescul parinte ca plangea cu amar si se tanguia. Stand mult si vazandu-i lacrimile curgand, nu se dumerea, fiindca nu-l vazuse alta data macar sa lacrimeze in vremea rugaciunii, ci numai sa ofteze de la inima. Deci inspaimantandu-se, a intrebat pe sfantul pricina. Iar purtatorul de Dumnezeu parinte a raspuns: "Toata manastirea aceasta pe care, cu ajutorul lui Dumnezeu, am zidit-o si toate cate am gatit fratilor acestora, cu judecata Atotputernicului Dumnezeu s-au dat neamurilor. Si de-abia am imblanzit pe Dumnezeu cu rugaciunea, sa-mi daruiasca sufletele fratilor mei celor intru Domnul, care sunt in manastire". Iar Benedict, auzind proorocia sfantului, s-a dus de la manastire, minunandu-se.

   

Intr-adevar vedem acum ca s-a stricat manastirea de neamul longobarzilor, implinindu-se proorocia sfantului dupa moartea lui. Caci odihnindu-se fratii, iar la miezul noptii fara veste intrand in manastire longobarzii si rapind toate ale manastirii, n-au prins pe nici un monah. Pentru ca rugaciunea omului lui Dumnezeu i-a pazit, ca sa se arate tuturor darul dumnezeiestii puteri ce era intr-insul. Dumnezeu Cel credincios in fagaduintele Sale a implinit ceea ce a fagaduit adevaratului Sau rob Benedict; caci, desi averile locasului, dupa voia lui Dumnezeu, le-a rapit, insa viata fratilor s-a daruit de Domnul. La fel am cunoscut ca si marele Apostol Pavel, rugand pe Dumnezeu pentru viata celor ce pluteau, a fost auzit; caci desi lucrurile din corabie si insasi corabia s-a pierdut, dar s-a daruit de catre Domnul mantuire oamenilor.

   

Intr-alta vreme, Exilarat al nostru a fost trimis la omul lui Dumnezeu cu doua plosti cu vin. Acesta pe una a ascuns-o, iar pe cealalta a adus-o la sfantul. Iar inaintevazatorul parinte, de care nu s-a ascuns ceea ce se facuse, plosca pe care i-o adusese a primit-o si a multumit, iar pentru cealalta i-a poruncit, zicand: "Vezi, fiule, din plosca ce ai ascuns-o pe drum, cand veneai, sa nu se intample sa bei ci, cu luare aminte, sa versi vinul si vei vedea ce are inauntru". Iar Exilarat, rusinandu-se, a facut metanie si s-a intors; apoi, venind la locul unde ascunsese plosca, a intors-o ca s-o deserte, sa incerce cuvantul si indata a iesit un sarpe din plosca.

   

Era un sat unde se facea bilci de negutatori, nu departe de locasul sfantului. In el erau multi inchinatori de idoli care, din multa invatatura a sfantului cea de suflet folositoare luminandu-se, s-au intors la credinta cea mantuitoare a lui Dumnezeu. In acel sat era o pustnicie de cucernice si cinstite fecioare si trimitea, pentru multa lor sfintenie, pe ucenici ca sa le sfatuiasca si sa le invete. Intr-una din zile, dupa obicei, a trimis pe unul din monahi spre sufletescul folos al fecioarelor.

   

Acesta, dupa ce le-a invatat, a luat de la calugarite niste basmale si le-a pus in sanul sau. Venind apoi la sfantul, acesta l-a mustrat aspru, zicandu-i: "Frate, cum a intrat nelegiuirea in sanul tau?" Iar acela, inspaimantandu-se si de frica uitand greseala sa, nu intelegea ce-i zicea parintele. I-a zis deci, sfantul: "Au doar eu nu eram acolo de fata cand ai primit basmalele de la sfintele fecioare si le-ai ascuns in san?" Iar el, auzind acestea, cazu la picioarele sfantului si, zacand jos, zicea: "Am gresit, am gresit!" Apoi sculandu-se si scotand din san basmalele, le-a aruncat inaintea sfantului.

   

Intr-una din zile, in ceasul cand sfantul obisnuia a manca putina mancare seara, un monah, fiul unui dregator, tinea sfesnicul ca sa lumineze. Iar sfantul mancand, a inceput diavolul mandriei a supara pe cel ce tinea sfesnicul si a-i aduce ganduri de inaltare si de trufie si zicea in sine: "Cine este acesta caruia eu ii stau inainte, de-l slujesc ca o sluga si tin sfesnicul?" Acestea gandind el, Sfantul Benedict, fiind impodobit cu darul vederii mai inainte, l-a mustrat cu milostivire parinteasca si i-a zis: "Inchide si pecetluieste inima ta, frate, caci intra ganduri de mandrie si se rasadesc in tine, si ia aminte la tine!"

   

Deci, chemand pe frati, a poruncit de i-a luat sfesnicul din mainile lui. Iar el, iesind afara, sedea si plangea. Si intrebat fiind de frati ce a facut de s-a maniat sfantul asupra lui, le-a spus gandul cel diavolesc ce a intrat in inima lui; cum s-a umflat de vantul mandriei si ce cuvinte zicea in inima sa asupra sfantului. Si a aratat otrava ce era ascunsa in inima lui. Deci s-au minunat fratii de preva-zatoarea curatenie a Sfantului Benedict, caci cele semanate in minte de diavol, nu puteau a se ascunde de sfantul.

   

In partile Campaniei s-a facut foamete si stramtorare de toate lucrurile cele de nevoie. Era lipsa si in manastirea sfantului si nu aveau fratii mai mult de cinci paini. Vazandu-i pe dansii cinstitul parinte posomorati, le-a zis: "De ce va intristati pentru paine, fratilor? Astazi aveti lipsa, iar maine va veti bucura". Si a doua zi s-au aflat inaintea portii manastirii niste saci cu faina de doua sute de dimirlii, pentru care Dumnezeu, Stapanul tuturor, a zis unor oameni, pe care fratii nu-i cunosteau deloc, de au venit si i-au pus la poarta manastirii. Deci, minunandu-se de preaslavita minune a sfantului, au slavit pe Dumnezeu si s-au invatat a nu se mai intrista de aici inainte cand se va intampla lipsa, avand amanet indrazneala sfantului catre Dumnezeu.

   

Iar pentru duhul proorocesc se cade a sti ca nu obisnuieste totdeauna a lumina mintea proorocilor, ci numai in unele vremi. Caci pentru Sfantul Duh s-a scris in Evanghelie ca, unde voieste El sufla; astfel aratat este ca si cand voieste sufla. De aceea si proorocul Natan, fiind rugat de imparatul David sa-i spuna de voieste Dumnezeu sa zideasca el biserica Domnului, intai l-a sfatuit, apoi l-a oprit. Si Elisei proorocul a vazut pe femeie plangand, dar pricina n-a stiut-o, si catre Gheezi, sluga sa, care o oprea sa nu se apropie, zicea: "Las-o, caci sufletul ei este intristat, iar Domnul a ascuns de mine si nu mi-a aratat". Iar aceasta o face Dumnezeu cu iconomie, caci uneori dand duhul proorociei, iar alteori ridicandu-l, cu acest chip uneori inalta mintea proorocilor, iar alteori o smereste. Ca si proorocii primind duhul, sa cunoasca insuflarea de la Dumnezeu, dar neprimind darul, sa se invete si sa se cunoasca ce sunt, caci sunt pamant si cenusa. Drept aceea si David zice: Eu sunt vierme, iar nu om. Dar sa ne intoarcem la ceea ce ne sta inainte, adica despre Sfantul Benedict.

   

Intr-alta vreme l-a rugat un om credincios si foarte cucernic sa trimita in satul lui, care este aproape de cetatea Terachinilor, sa zideasca acolo manastire. Chemand sfantul pe ucenici, randuindu-le si egumen si iconom, i-a trimis in pace. Dar le-a fagaduit si le-a zis: "Mergeti, fratilor, ca in cutare zi vin si eu la voi si va voi arata in care loc se cade a se zidi biserica, in care loc trapeza, in care loc arhondaricul si celelalte cate trebuiesc". Si luand fratii binecu-vantarea sfantului, s-au dus si au adunat toate cele trebuincioase pentru zidire, au curatat locul si au gatit toate, ca venind sfantul sa le gaseasca gata si sa randuiasca numai zidirile. Dar dupa noaptea aceea, luminandu-se ziua in care a fagaduit sfantul sa mearga, s-a aratat egumenului si iconomului si le-a spus toate cu dinadinsul cate trebuiau a se face. Dupa ce s-au desteptat, cu bucurie povesteau unul altuia vedenia.

   

Deci, incredintandu-se ca vine, il asteptau; dar, dupa ce a trecut ziua si n-a venit, s-au intristat. Apoi mergand la dansul, il intrebau pentru care pricina n-a venit si-l invinuiau ca n-a venit dupa cuvantul sau. Atunci Benedict, prietenul lui Dumnezeu, a zis: "De ce ziceti, fratilor, ca n-am venit precum am fagaduit?" "N-ai venit", au zis aceia. Dar sfantul a zis: "Dar nu m-am aratat voua, la amandoi, noaptea, pe cand dormeati, si v-am aratat unde si cum sa se zideasca manastirea? Duceti-va si, dupa cum ati vazut si cum v-am aratat, asa s-o ziditi". Iar ei, auzind acestea, s-au minunat si dupa aceea au plecat; apoi toate ale manastirii dupa cum au vazut in vedenie, asa le-au zidit.

   

Astfel era purtatorul de Dumnezeu, Parintele Benedict, in facerile de minuni si proorocii. Dar si cuvantul lui era rar uitat de dumnezeiasca putere si mai intotdeauna era lucrator. Ca niciodata nu iese din gura omului ce-si are inima la cele inalte, cuvant desert. Iar de se intampla candva sa vorbeasca gura lui cuvant infricosator, cuvantul lui era puternic si nu cadea. Ca nu certa cu temere ori cu socotire, ci cu hotarire; dar ascultati, ca sa intelegeti cele zise.

   

Departe de manastire doua fecioare pustnice, de bun neam, sedeau in casa lor si pustniceau, iar un om imbunatatit si cucernic le slujea. Dar cinstea neamului nu pricinuieste cunostinta la toti cei de bun neam, ca sa se cunoasca si sa se smereasca in lumea aceasta si sa nu se socoteasca ca sunt mai buni decat altii. Caci, de ar fi avut cunostinta de aceasta, aceste sfintite fecioare n-ar fi defaimat si n-ar fi ocarat pe cel pomenit, care cu osardie le slujea. Acela, nesuferind, a venit la omul lui Dumnezeu si i-a aratat nemultumi-toarea socoteala a fecioarelor si necinstea ce primea de la dansele. Iar purtatorul de semne, Sfantul Benedict, auzind acestea, le-a vestit, zicand: "Indreptati-va si va inteleptiti limba, fiindca, de nu va veti indrepta, apoi nu veti fi impartasite".

   

Iar hotarirea aceasta a neimpartasirii nu le-a trimis-o lor ca o hotarire si despartire cu adevarat, ci le-a zis cu iconomie si parinteste, vrand sa inceteze cu nemultumitoarea lor cugetare. Iar ele nu s-au indreptat, nici au socotit cuvantul si sfatuirea sfantului. Dupa cateva zile, au murit intru feciorie curata si au fost ingropate in biserica. Iar cand se facea dumnezeiasca Liturghie, dupa obicei, si diaconul zicea: "Daca cineva nu se impartaseste, sa iasa din biserica", femeia care crescuse pe fecioarele acelea si aducea, dupa randuiala, prescuri pentru sufletele lor, le vedea pe dansele - infricosat cuvant -, ca iesind din mormant, ieseau si din biserica.

   

Vazand aceasta de multe ori, si-a adus aminte ca omul lui Dumnezeu le-a oprit de la impartasirea dumnezeiestilor Taine, pentru ca nu se indreptau. Deci, cu sarguinta a venit la dansul si, cu multa tanguire cazand la picioarele lui, i-a vestit vederea aceea de spaima. Sfantul, milostivindu-se ca un milostiv ce era, a luat o prescura si, dandu-i-o, a zis catre dansa: "Du-te si da aceasta prescura s-o slujeasca pentru dansele si de acum nu vor fi neimpartasite". Deci, s-a adus prescura aceea si a fost slujita pentru dansele. Si strigand diaconul sa iasa cei care nu se impartasesc, ele n-au iesit, nici nu le-a vazut femeia aceea iesind. De aceea, credem fara indoiala ca atunci cand s-a luat prescura aceea slujita de Sfantul Benedict, atunci indata ele s-au invrednicit de iertare.

   

Un monah oarecare din locasul sfantului, fiind stapanit de duhul lenevirii, nu facea canonul manastirii; iar omul lui Dumnezeu nu inceta a-l sfatui si nu se lenevea a-l invata adeseori. Dar acela nu asculta, ci fara rusine se purta cu cuviosul, zicandu-i sa-l lase sa se duca la parintii sai. Intr-o zi, suparandu-se Cuviosul de rugamintile lui, i-a poruncit cu manie sa plece din manastire. Indata ce a iesit din manastire, in drum l-a intampinat un balaur mare, cu gura cascata, care voia sa-l inghita. Deci a inceput a tremura si cu mare glas a chema pe sfinti si a zice: "Alergati, alergati, ca balaurul acesta vrea sa ma manance!"

   

Alergand fratii, n-au mai vazut balaurul, iar pe dansul l-au gasit tremurand; si pipaind cu mainile, l-au intors la manastire, de unde a fagaduit ca nu va mai iesi; de atunci si-a tinut cuvantul.

   

Socotesc ca nu se cade a o tacea nici pe aceasta, pe care am auzit-o de la Ilustrie Antonie, care zice: "Un copil s-a imbolnavit, incat i-a cazut parul si trupul i s-a umflat, iar tatal sau l-a trimis la cuviosul si s-a insanatosit". Nici cele povestite mie de Peregrin, ucenicul fericitului, nu este cu dreptate a le tacea. El mi-a spus ca, intr-una din zile, un datornic fiind constrans si neavand sa plateasca, a alergat la cuviosul. Cazand la picioarele lui, zicea ca este dator cu doisprezece galbeni si are mare nevoie de bani. Iar Cuviosul Benedict a zis cu glas bland catre dansul: "Iarta-ma frate, ca nu am; dar du-te si intoarce-te dupa doua zile". Intr-acel timp, cuviosul s-a indeletnicit cu rugaciunea. A treia zi a venit saracul. Si era o lada plina de legume, iar deasupra lazii fara de veste s-au gasit treisprezece galbeni, pe care a poruncit cuviosul de i-a adus. Deci, dandu-i saracului, a zis catre dansul: "Du-te, fiule, si pe cei doisprezece sa-i dai imprumutatorului tau, iar unul opreste-l pentru trebuintele tale".

   

Dar sa ne intoarcem iarasi la inceput si sa povestesc cate am auzit de la cei patru ucenici ai lui, despre care am pomenit la inceput. Era un crestin care il zavistuia si-l vrajmasuia pe altul. Deci, uratorul binelui l-a indemnat de l-a si otravit, band paharul fara sa stie. Dar desi n-a murit, dupa cum a voit acela, s-a imbolnavit de lepra, facandu-se vrednic de mila. Ducandu-l la cuviosul, s-a facut indata sanatos. Caci, apucandu-l cuviosul cu mana dreapta, toata boala de pe pielea lui a vindecat-o.

   

Intr-acel timp, precum am spus mai sus, era foamete in Campania. Iar Benedict, credinciosul si inteleptul econom al lui Hristos, nu inceta a imparti la cei lipsiti cele de nevoie ale trupului, pana ce au sfarsit toate ale manastirii si nu ramasese decat putin untdelemn intr-o sticla. Atunci un ipodiacon, cu numele Agapit, l-a rugat sa-i dea si putin untdelemn. Iar acest dumnezeiesc barbat, dupa ce a pus gand sa dea si sa risipeasca toate cele de pe pamant, ca sa le gaseasca in cer, a poruncit sa dea putinul untdelemn ce a ramas. Chelarul a zis: "Bine", dar nu l-a dat. Dupa putin, a intrebat parintele pe chelar, de l-a dat. "Ba nu, a zis chelarul, ca de as fi dat si acela, dupa porunca, nu ramanea nici o mangiiere fratilor".

   

Atunci, maniindu-se acel preabland parinte, a poruncit fratilor sa arunce sticla aceea cu untdelemn afara pe fereastra, ca sa nu ramana inauntru in manastire nici un lucru de neascultare, si a aruncat-o. Afara era o gramada de pietre mari si, cazand sticla peste pietre, nu s-a spart, nici nu s-a varsat untdelemnul. Deci a poruncit iubitorul de fii s-o aduca si s-o dea ipodiaconului. Atunci, adunandu-se fratii, inaintea tuturor a ocarat pe monahul cel neascultator, pentru necredinta si neascultarea lui.

   

Dupa ce a facut aceasta, cinstitul parinte, impreuna cu toti fratii, s-au rugat. In locul unde se ruga era un vas desert, dar acoperit; si rugandu-se sfantul, s-a umplut de untdelemn, incat se varsa si tot locul l-a umplut. Aceasta vazand-o facatorul de minuni, Parintele Benedict, a sfarsit cu rugaciunea. Iar pe necredinciosul si neascultatorul l-a sfatuit parinteste, zicand: "Fiule, agoniseste credinta neindoita si ascultare vrednica fagaduintei monahicesti". Iar fratele, dupa cuviinta fiind invatat de parinte, s-a cucernicit, s-a rusinat si s-a indreptat.

   

De-a pururea acest sfant parinte adeverea sfatuirea cu minuni. Si nu era nimeni in sinodia lui care sa se teama sau sa se indoiasca de fagaduintele lui sau sa nu creada cuvintelor lui, mai ales dupa ce au vazut intr-un minut cercetarea aceasta de la Dumnezeu. Caci pentru o sticla ce avea putin untdelemn, li s-a dat un vas plin ce se varsa, pentru ca Dumnezeu este bogat in mila. Deci, ne inchinam numelui Sau.

   

Intr-una din zile, ducandu-se cuviosul la biserica Sfantului Ioan Botezatorul, care era zidita pe munte, a iesit in intampinarea lui, in chip de doctor, cel intru tot viclean, tinand cornul si un trepied. Iar sluga lui Dumnezeu, Benedict, l-a intrebat, zicand: "Unde te duci?" Diavolul a zis: "Iata, ma duc aici la frati, sa le dau curatenie". Deci s-a dus purtatorul de semne parinte si, dupa obicei, si-a facut rugaciunea, apoi, sfarsind, s-a intors repede. Duhul cel viclean, gasind un batran din monahii sfantului, care scotea apa, a intrat intr-insul si-l muncea. Vazandu-l sfantul muncindu-se fara mila, i-a dat o palma si indata diavolul a iesit din batran.

   

Despre minuni se cuvine a sti, ca sfintii in doua feluri savarsesc minunile: uneori prin rugaciuni, iar alteori dupa stapanire. Dupa cum zice Evanghelistul Ioan: Iar cati L-au primit pe Dansul, le-a dat stapanire a se face fii ai lui Dumnezeu. Deci daca prin stapanire sfintii sunt fii ai lui Dumnezeu, ce lucru minunat este daca, dupa stapanire, pot face si minuni? Iar cum ca in aceste doua chipuri sfintii lucreaza minuni, marturiseste Apostolul Petru, care a inviat pe Tavita cea moarta prin rugaciune si care pe Anania si pe Safira, care au mintit, mustrandu-i numai, indata au murit. Deci, in aceste doua chipuri adevarata sluga a lui Dumnezeu, Benedict, a facut minunile.

   

Ascultati si alte minuni ale lui. Era un arian cu neamul got si cu numele Talas, caci gotii mai toti erau arieni. Acesta, in vremea craiului Totila al gotilor, de care s-a vorbit mai sus, s-a aprins de groaznica manie asupra celor imbunatatiti ai Sfintei Biserici si cu asprime, cand vedea un crestin, ori cleric, ori monah, intr-un minut il taia. Deci intr-una din zile, gasind pe un oarecare satean, il muncea si-l batea cu nemilostivire. Dar nesuferind sateanul si cautand barbarul si cumplitul got lucrurile lui, sateanul, ca sa se izbaveasca, a zis ca le-a dat lui Benedict, robul lui Dumnezeu. Atunci Talas a inceput a-l munci si a poruncit de i-a legat mainile cu curele si l-a pus sa alerge inaintea calului, ca sa-l duca sa-i arate cine este Benedict acesta; si l-a dus la manastire. Deci a aflat pe cuviosul inaintea usii chiliei sale, sezand si citind. Si a zis sateanul: "Acesta este Benedict". Iar gotul cel mandru, aprins de manie, cu cautatura salbatica cauta la cuvios, socotind sa-l infricoseze. Apoi, cu glas mare si barbar, ii zise cuviosului: "Scoala-te, repede si da-mi lucrurile acestuia, care le-ai luat". Iar cuviosul indata si-a ridicat ochii din carte si, vazand pe preainraitul Talas si impreuna cu dansul si pe satean legat, indata a facut o minune mai presus de toate. Caci indata ce si-a aruncat ochiul cel de Dumnezeu luminat la cel legat, i s-au dezlegat curelele si au cazut.

   

Aceasta vazand-o Talas, s-a cutremurat si a cazut la pamant; apoi si-a pus capul la cinstitele picioare ale omului lui Dumnezeu si cerea binecuvantare. Iar cuviosul, fara a se scula din locul sau, chemand pe frati, a poruncit: "Luati-l pe acesta si dati-i sa manance". Atunci Talas ticalosul, venindu-si in sine si cunoscandu-si greseala si marturisind-o, asculta cele ce sfintitul parinte ii zicea ca sa se lase de o asprime si neomenie ca aceea. Si astfel, Talas cu alt gand si cu mare umilinta s-a intors de la manastire, zdrobit si smerit cu duhul; si nimic n-a mai cerut de la sateanul pe care omul lui Dumnezeu, numai cautand spre el cu vederea, l-a dezlegat. Deci adevarat este ce am zis, ca, cei care-L slujesc cu indrazneala pe Atotputernicul Dumnezeu, uneori fac minuni prin stapanire, iar alteori prin rugaciune. Iata ca aceasta minune era din stapanire, ca si cealalta, despre care am zis mai sus. Iar cate minuni a facut prin rugaciune, am spus multe si inca voi mai spune si aceasta.

   

Intr-o zi cuviosul s-a dus la tarina, impreuna cu fratii. Iar un lucrator de pamant, tinand in bratele sale trupul fiului sau, care atunci cu putin mai inainte murise, a venit la manastire, plangand si cautand pe luminatul parinte Benedict. Instiintandu-se ca este la tarina si lucreaza cu fratii si ca va zabovi acolo, a lasat trupul inaintea portii manastirii si a alergat la cuviosul, in ceasul in care el lasase lucrul si venea la manastire cu fratii. Pe acesta vazandu-l tatal copilului celui mort, a inceput a striga cu lacrimi catre cuviosul si a zice: "Da-mi pe fiul meu! Da-mi pe fiul meu!" Iar cuviosul, inspaimantandu-se de cuvant, a zis catre dansul: "Omule, dar eu am luat pe fiul tau?" Acela zise: "A murit fiul meu, cinstite parinte, deci vino de-l inviaza!"

   

Auzind acestea Sfantul Benedict, facatorul de minuni, si intristandu-se tare, a zis: "Duceti-va, fratilor, duceti-va. Aceste lucruri nu sunt ale noastre, ci ale Sfintilor Apostoli! Ce voiti a ne incarca cu sarcini pe care nu le putem ridica?" Iar tatal celui mort tot astepta si-l ruga, adeverind si jurandu-se ca nu va pleca, pana nu va invia pe fiul sau. cuviosul l-a intrebat, zicand: "Unde este trupul copilului?" Tatal a raspuns: "La poarta manastirii, cinstite parinte". Ducandu-se sfantul acolo cu fratii, si-a plecat genunchii la rugaciune si a lasat cinstitul cap peste trupul copilului. Apoi s-a sculat, si-a ridicat mainile la cer si a zis: "Doamne, Dumnezeule, nu cauta la pacatele mele, ci la credinta omului acestuia, care se roaga si cere sa i se invie fiul. Deci, trimite in trupul acesta, sufletul pe care L-ai luat!" Dar nu se sfarsise rugaciunea si sufletul a intrat in trup. Apoi tot trupul copilului s-a cutremurat si acesta pipaia cu mana, incat toti cei de fata, vazand o minune infricosata ca aceasta facuta de sfantul, s-au minunat. Deci, apucandu-l de mana, l-a dat viu tatalui sau. Aceasta minune nu era in puterea lui, dar s-a rugat si a cerut ca s-o poata face.

   

Dar sunt unele lucruri care cateodata le cer sfintii de la Dumnezeu si nu le capata. Cine este, in aceasta viata, mai sus decat Pavel? Dar si acesta de trei ori a rugat pe Domnul pentru neputinta trupului lui si nu l-a auzit, neputand dobandi lucrul pe care il dorise. Sa va povestesc si despre cinstitul Parinte Benedict care a voit un lucru si nu l-a putut savarsi.

   

Fericitul avea o sora cu numele Scolastica, sfintita din tinerete, prin bunavointa puternicului Dumnezeu. Ea avea obiceiul a veni odata pe an la fericitul sau frate. Deci se pogora cuviosul cu ucenicii sai acolo aproape, langa poarta manastirii, la o casa ce o facuse pentru aceasta si vorbeau. Mergand intr-o zi in casa aceea, dupa obicei au petrecut toata ziua in sfintite cuvinte si in povestirile Scripturilor cele de Dumnezeu insuflate. Iar dupa ce s-a facut seara, au sezut si au mancat. Apoi, mancand si vorbind din Sfintele Scripturi, au intirziat, trecand cea mai mare parte a noptii; atunci sfintita fecioara si sora dupa trup a sfantului, a cerut: "Te rog, fratele meu, sa nu lasam noaptea aceasta, ci sa se faca ziua vorbind despre cereasca bucurie si despre vesnica viata".

   

Fericitul a zis catre dansa: "Ce zici, soro? Eu nu pot sa raman afara de chilia mea". Si era atat de buna vreme si senin, incat nu se vedea nor. Iar sfanta fecioara, vazand ca nu s-a induplecat fratele sau la rugamintea ei, si-a inclestat degetele maini-lor, le-a pus pe masa si, plecandu-si capul peste maini, ruga pe Atotputernicul Dumnezeu. Indata ce si-a ridicat capul de pe masa, s-au facut atatea fulgere si tunete si s-a pogorat atata ploaie, incat nici fratele sau, nici sinodia lui nu puteau sa se duca la manastire si nu putea nici a iesi peste pragul casei. Aceasta s-a facut pentru rugaciunea surorii sfantului si pentru lacrimile pe care le-a varsat, rezemandu-si capul pe masa.

   

Sfantul Benedict, socotind si vazand ca era cu neputinta a se duce la manastire, dupa cum voia si zicea, pentru tulburarea cea mare a fulgerelor si a tunetelor si pentru potopul acelei ploi, s-a intristat si a zis catre sora sa: "Sa te ierte Atotputernicul Dumnezeu, soro! Ce este aceasta ce ai facut?" Ea a raspuns: "Eu te-am rugat si nu m-ai ascultat; am rugat pe Domnul si El m-a ascultat. Acum iesi, daca poti, iar pe mine lasa-ma si du-te la manastire". Deci, ramanand sfantul fara voia lui, toata noaptea aceea a petrecut-o priveghind in cuvintele vietii vesnice si in povestirile Sfintelor Scripturi. Aceasta am spus-o ca sa arat ca sfantul a voit sa faca un lucru, dar n-a putut; caci, cum am zis, sunt lucruri pe care uneori le cer sfintii de la Dumnezeu si nu le capata. Deci dimineata, cinstita fecioara s-a dus la chilia sa, iar omul lui Dumnezeu la manastire.

   

Dupa trei zile, stand sfantul in chilia sa, si-a ridicat ochii in vazduh si a vazut sfantul suflet al cuvioasei sale surori ca iesise din trup in chip de porumbel si se suia la cele ceresti. Bucurandu-se de atata slava a surorii sale, a dat multumiri, laude si cantari Atotputernicului Dumnezeu, iar sfarsitul ei l-a aratat fratilor, pe care i-a trimis indata sa aduca in manastire incuviintatul si cinstitul ei trup si sa-l ingroape in mormantul pe care il pregatise pentru sine. Caci mintea lor fiind unita una cu alta totdeauna in Sfantul Duh, intru tot sfintele lor trupuri nici ingroparea n-a putut a le desparti.

   

Intr-alta vreme, Servant, diaconul si egumenul manastirii ce se afla in partile Campaniei si care era zidita de Liberiu, patriciul de atunci, a venit la fericitul Parinte Benedict pentru cercetare, dupa cum avea obicei, ca si el era plin de cereasca invatatura. Deci, adapandu-se cu cuvintele cele curgatoare de miere ale vietii vesnice, se impartasea de preadulcea mancare; si dorind de cereasca patrie cu dor foarte mare, se desfata cu acestea de-a pururea. Iar cand trupul cerea hrana simtita, manca oftand; iar cand vremea cerea sa se linisteasca, Sfantul Parinte Benedict se suia in foisorul sau, asemenea si Servant se ducea in casele cele dedesubt. Langa foisor era alta locuinta, in care sedeau doi ucenici. Dar Sfantul Benedict, sluga lui Dumnezeu, inca dormind fratii, sculandu-se la rugaciune, stand la fereastra si rugand pe Atotputernicul Dumnezeu; atunci, fara de veste, noaptea a vazut ca s-a aratat din cer o lumina mare, incat a fugit intunericul noptii si de lumina cea mare atat s-a luminat noaptea, incat covarsea si lumina zilei.

   

In ceasul acelei vedenii a urmat o minune, precum insusi parintele a povestit pe urma. Caci zicea ca a vazut toata lumea si pe toti oamenii pamantului adunati, ca sub o raza a soarelui. Si, cautand la acea stralucire a luminii, a vazut sfantul suflet al lui Gherman, episcopul de la Capua, intr-un cerc de foc, fiind luat la cer de sfintii ingeri. Atunci, cinstitul Parinte Benedict, vrand sa faca partas si martor al acestei infricosate vederi pe Servant diaconul, l-a strigat cu glas tare, de doua si de trei ori. Iar acela, tulburandu-se de neobisnuitul glas al parintelui, s-a suit inspaimantat in foisor in fuga si a vazut ceea ce era. Insa nu toata vederea, ci putina parte a luminii aceleia. Inspaimantandu-se de minunea aceasta, omul lui Dumnezeu, Benedict, i-a povestit pe larg toate cate a vazut. Si indata a trimis la cetatea Casin, la preasarguitorul barbat Teoprov, ca sa se duca la cetatea Capua sa se instiinteze de cele despre episcopul Gherman si sa-i vesteasca. De acolo i-a vestit ca a murit. Si, cercetand cuviosul, s-a instiintat ca in ceasul in care el a vazut suirea la cer, s-a facut sfarsitul lui Gherman.

   

Cu bucurie inca as fi povestit si multe altele despre cinstitul acesta barbat, Benedict, dar le trec, caci voiesc sa povestesc si faptele altor sfinti. Dar aceasta voiesc a se sti ca, pe langa minunile cu care s-a slavit in lumea aceasta, acest om al lui Dumnezeu s-a slavit si a stralucit nu putin si cu invatatura cuvantului. Caci el a randuit canoanele si pravilele monahilor cu aleasa deslusire si cu cuvant luminos. Ale lui obiceiuri si viata, cine voieste sa le stie cu dinadinsul, citind alcatuirea pravilei lui, adica a tipicului, va intelege. Caci sfantul acesta dupa cum a trait, asa a si invatat si dupa cum a trait el, asa si pe ceilalti i-a invatat a petrece.

   

In anul in care avea sa se duca de-a pururea pomenitul dintru aceasta vremelnica viata si sa mearga catre Dumnezeu, a vestit ucenicilor celor impreuna cu dansul si celor departati, despre ziua sfantului sau sfarsit. Celor de fata le-a zis sa pazeasca in taina cate au auzit, iar celor ce lipseau le-a vestit ce fel de semn se va arata, cand va iesi sufletul lui. Mai inainte cu sase zile de laudatul lui sfarsit a poruncit de i-au deschis mormantul si indata, i-a venit o fierbinteala groaznica si, din covarsitoarea aprindere, se imputinau puterile sufletului. Si vazandu-se din zi in zi ca slabeste si se usuca, din aprinderea cea mare, in a sasea zi a zis de l-au ridicat si l-au dus in biserica.

   

Acolo s-a impartasit cu stapanescul Trup si Sange. Stand in mijlocul ucenicilor si sprijinindu-se de dansii, fiind cu totul slab, s-a intors spre rasarit si, inaltand mainile la cer si rugandu-se, sfintitul si preacuratul sau suflet s-a suit, odata cu rugaciunea, in cer si s-a dat Domnului. Intr-acea zi la doi din frati, din care unul se linistea in chilia sa, iar altul locuia departe, li s-a aratat o descoperire asemenea. Au vazut amandoi ca era un drum de la chilia sfantului ce ajungea pana la cer, asternut tot cu matasuri. Si spre rasarit ardeau faclii nenumarate, zeci de mii, randuri, randuri, dupa randuiala, toate aprinse. Si iata un barbat imbracat in alb si luminos la fata, stand deasupra, ii intreba pe dansii, zicand: "Stiti al cui este drumul acesta, pe care il priviti minunandu-va?" "Nu stim, au raspuns ei". Cel imbracat in alb a zis iarasi: "Aceasta este calea pe care Benedict, iubitul lui Dumnezeu, se suie la cer". Atunci au inteles sfarsitul sfantului. Caci precum au vazut ucenicii care erau de fata, tot asemenea au vazut si cei departati semnul de care le-a spus sfantul. Si s-a ingropat sfantul lui trup in biserica Sfantului Ioan Botezatorul pe care sfantul o zidise in locul jertfelnicului lui Apolon, pe care l-a surpat, precum mai inainte am zis.

 In pestera ce este la parau, in care a locuit mai inainte cuviosul, cei ce se apropie cu credinta pana astazi, au mare dar de minuni. Caci minunea care voiesc a o povesti, s-a facut acolo in pestera. O femeie a innebunit si umbla prin munti, prin ripi si pe cimpii ziua si noaptea si ratacea; apoi dormea unde o ajungea somnul. Intr-o zi, pe cand ratacea si umbla ici si colo in pustie, s-a dus fara a sti, fiind povatuita de Dumnezeu, si a intrat in pestera cuviosului, unde a innoptat si a ramas acolo inauntru. Cand s-a facut ziua a iesit atat de sanatoasa incat, toti cati o vedeau, ziceau ca niciodata n-a fost nebuna. Si astfel a ramas sanatoasa pana la sfarsitul vietii, intru cinstea sfantului si intru slava lui Dumnezeu, Caruia se cuvine toata cinstea si inchinaciunea, totdeauna, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 831

Voteaza:

Cuviosul Benedict; Sfantul Mucenic Alexandru din Pidna 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE