Duminica a 3-a din Post (a Sfintei Cruci); Cuv. Ioan Scararul; Sf. Prooroc Ioad; Sf. Euvula - mama Sf. Pantelimon

Cuviosul Ioan Scararul

   

Care patrie si cetate a odraslit si a crescut pe acest viteaz nevoitor, Ioan Cuviosul, mai inainte de pustnicestile lui nevointe, cu siguranta nu pot spune - zice Daniil monahul, scriitorul vietii acestuia. Care loc il are acum pe acest dumnezeiesc si minunat barbat si cu ce dulceti de hrana fara de moarte il hraneste, este adeverit, ca intr-acea patrie se afla el acum, pentru care Sfantul Pavel, privighetoarea cea minunat glasuitoare, a strigat: "Petrecerea noastra este in ceruri", unde cu nematerialnica simtire, cu negraita dulceata saturandu-se de necheltuitele bunatati, primeste rasplatirile cele vrednice de sudorile sale si pentru dureri are cinstea cea fara durere, mostenind cereasca Imparatie cu aceia al caror picior a stat intru dreptate.

   

Iar cum s-a ostenit pentru fericirea cea nematerialnica intru materialnicul trup, voi spune aratat. De saisprezece ani fiind cu varsta trupeasca, iar de o mie de ani cu istetimea intelegerii, acest fericit, singur pe sine ca pe o jertfa fara prihana si bine primita, s-a adus lui Dumnezeu, Marele Arhiereu. Deci si-a inaltat trupul la muntele Sinai, iar sufletul la cer, apropiindu-se de locul cel vazut al inaltimii muntelui, catre inaltimea cereasca.

Si, vazand cu mintea pe Dumnezeu Cel nevazut si instrainandu-se de lume, a iubit de la inceput blandetile cele impodobite cu smerenia, ca pe niste incepatoare ale tineretilor noastre gandite, ca pe o invatatura a faptelor bune, taind toata indrazneala si mandria vorbirii si a clevetirii. Apoi, cu aleasa judecata, intr-o singura deprindere monahiceasca, a izgonit pe inselatorul parerii si iubirii de sine si, ca cel mai iscusit invatator duhovnicesc, si-a plecat grumajii, nadajduind sa treaca fara primejdie noianul cel greu al patimilor.

   

Si asa viata lui, care desavarsit murise lumii, si-a randuit-o intre frati, ca si cum ar fi fost mic intre dansii, nestiind ca un copil inca a grai, nefacand nimic dupa voia sa, ca si cum fara cuvantare si fara vointa si-ar fi avut sufletul schimbat in totul de fireasca deosebire. Dar mai de mirare este ca, fiind invatat la toata intelepciunea din afara, a cuprins prin smerita cugetare fapta cea vrednica cerului, pentru ca trufia intelepciunii din afara, desavarsit se face straina de smerenie.

   

Staretul si invatatorul Cuviosului Ioan - precum zice Sinhron - a fost parintele Martirie, care l-a tuns in chipul monahicesc pe ucenicul sau Ioan, cand acesta era de douazeci de ani; in acea zi parintele Stratighie, proorocind despre Ioan, a zis ca "are sa fie ca o mare stea in toata lumea"; lucru care s-a si implinit dupa aceea.

   

Odata Martirie s-a dus la marele Atanasie Sinaitul cu ucenicul Ioan, iar Atanasie, cautand spre Ioan, a zis catre Martirie: "Spune-mi, Martirie, de unde ai ucenicul acesta si cine l-a tuns in calugarie?" Martirie raspunse: "Este robul tau, parinte, eu l-am tuns". Apoi a zis Atanasie cu mirare: "O, parinte Martirie, ai tuns pe egumenul muntelui Sinai!"

   

In alta vreme, fericitul Martirie s-a dus cu Ioan la marele staret Ioan Savaitul, care era in pustiul Gudiei. Pe acestia vazandu-i staretul, s-a sculat si, luand apa, a spalat picioarele, nu ale lui Martirie, ci ale lui Ioan, ucenicul sau, apoi i-a sarutat si mana. Dupa aceea Stefan, ucenicul marelui Ioan Savaitul, a intrebat pe staret: "Pentru ce ai facut asa, parinte, de ai spalat picioarele ucenicului, iar nu pe ale invatatorului, si dreapta lui ai sarutat-o?" Marele staret raspunse: "Sa ma crezi, fiule, ca nu stiu cine este acel monah tanar, pentru ca eu am primit pe egumenul muntelui Sinai si aceluia i-am spalat picioarele". Astfel au fost proorociile sfintilor parinti despre acest Cuvios Ioan, fiind el inca tanar, si care dupa aceea s-au implinit toate la vremea lor.

   

Petrecand Cuviosul Ioan cu duhovnicescul sau parinte nouasprezece ani, a ramas sarman, mutandu-se catre Dumnezeu fericitul Martirie. Caci, trimitandu-l inainte la Imparatul cel de sus ca pe un rugator si sprijinitor - precum zice Daniil monahul -, Cuviosul Ioan a iesit la loc de liniste in Sinai, avand rugaciunile parintelui sau ca o arma puternica spre risipirea celor tari. Iar locul acela era departe de biserica ca la cinci stadii si se numea Tola.

   

Acolo a petrecut ca la patruzeci de ani de la inceputul calugariei sale, fara slabire, invapaindu-se de-a pururea cu dorinta cea aprinsa a dumnezeiestii iubiri. Si cine este in stare sa arate prin cuvinte si sa spuna prin povestiri cu de-amanuntul ostenelile lui savarsite acolo in taina? Insa, precum din lucrurile cele mici se cunosc cele mari, asa din cele mai mici nevointe ale lui sa auzim viata acestui cuvios barbat, atat de bogata in fapte bune.

   

Manca la masa sa toate cele neoprite de porunca monahiceasca, insa foarte putin, incat se vedea ca mai mult gusta, decat mananca. Cu aceasta zdrobea intelepteste cornul mandriei, pentru ca din toate manca, ca sa nu i se inalte mintea cu postirea. Dar, gustand foarte putin, pe doamna si nascatoarea patimilor cea iubitoare de dulceti, adica pe imbuibarea pantecelui, o mahnea prin infranare si prin scurtimea mesei, strigand catre dansa: "Taci, amuteste!" Iar prin viata cea pustniceasca si prin vederea cea rara a fetelor omenesti, a stins vapaia cuptorului trupesc, a intors-o in cenusa pana la sfarsit si a adormit-o desavarsit.

   

Apoi a fugit de iubirea de argint, pe care Sfantul Apostol Pavel a numit-o "inchinare la idoli", prin facerea de milostenii si prin lipsirea celor de trebuinta. Dupa aceea a biruit lenevirea, care este moarte si slabanogire a sufletului, prin pomenirea mortii celei trupesti, impungand-o ca si cu un bold si a ridicat-o la trezire si osteneala. A dezlegat lanturile si legaturile a toata patimirea si toate poftele cele simtite le-a rupt prin plangere. Iar patima maniei era mai dinainte omorata intr-insul, prin arma ascultarii. El rareori de se ducea la cineva, dar si mai rar graia ceva si a omorat lipitoarea desartei slave, cea asemenea cu paianjenul.

   

Dar ce vom zice - graieste monahul Daniil - despre biruinta mandriei? Ce vom zice de curatia cea desavarsita a inimii, pe care acel nou Veseleil a inceput-o prin ascultare si a desavarsit-o prin venirea de fata a Domnului, Imparatul cerescului Ierusalim? Pentru ca, fara venirea lui de fata, niciodata nu se izgoneste diavolul si ceata cea de un chip cu dansul. Unde voi gasi cununa aceasta pe care s-o impletim Cuviosului Ioan din cuvintele cele de lauda?

   

De asemenea, izvorul lui de lacrimi este un lucru care nu se afla la multi. Este si pana acum in pustie, sub munte la un loc ascuns, o pestera mica, care era atat de departata de chilia lui si de ale altora, incat nu era auzit de oameni, caci voia sa se departeze de slava desarta. In acea pestera intra adeseori si, fiind aproape de cer, prin tanguiri si prin chemarile lui Dumnezeu se atingea de ceruri, strigand cu suspine asemenea cu cei care sunt taiati de sabie sau arsi de fiare infocate sau lipsiti de ochi.

   

Iar somn avea atat numai cat sa nu-si piarda fiinta mintii cu privegherea. Si, mult mai inainte de a se culca, se ruga si alcatuia carti, precum a alcatuit cartea ce se numeste "Scara", pentru care s-a numit si el mai pe urma "Scarar", pentru ca aceasta ii era alungarea trandaviei lui, adica a scrie carti. Iar toata curgerea vietii lui i-a fost rugaciunea cea neincetata si dorinta spre Dumnezeu cea nesatioasa, pentru ca pe Acela ziua si noaptea vazandu-L cu mintea in oglinda cea luminoasa a curatiei sufletului, nu putea a se satura.

   

Un monah anume Moise, rivnind vietii celei imbunatatite a Cuviosului Ioan, l-a rugat sa-l primeasca ucenic pentru sine; pentru ca dorea sa se povatuiasca de dansul la adevarata filosofie. Si si-a castigat si mijlocitori pentru sine catre sfantul cinstiti batrani si, prin cererea acelora fiind silit, cuviosul l-a primit pe Moise a-l avea impreuna la petrecere si ucenicie. Intr-una din zile marele parinte a poruncit lui Moise ca sa aduca din oarecare loc pamant la gradina, spre ingrasarea verdeturilor. Mergand Moise pana la locul cel insemnat, isi facea ascultarea fara lenevire.

   

La amiaza fiind si zaduful soarelui arzand foarte tare - caci era luna august -, Moise, ostenind, a intrat la umbra sub o piatra mare si, culcandu-se, a adormit. Iar Domnul, nevrand sa mahneasca intru ceva pe robii Sai, a intampinat, prin obisnuita Sa milostivire, pe Moise din moartea cea neasteptata, iar pe Sfantul Ioan din mahnire l-a scos. Caci, sezand cuviosul in chilie, cu rugaciunea cea de Dumnezeu ganditoare si intr-un somn usor aflandu-se, a vazut pe un oarecare ce i se aratase lui, barbat cu sfintita cuviinta, defaimandu-l pentru somn si zicandu-i: "Asa, Ioane, tu dormi fara grija? Iata, Moise este in primejdie!" Iar Sfantul Ioan, indata desteptandu-se, s-a inarmat cu calda rugaciune pentru ucenicul sau.

   

Apoi, dupa ce a inserat si ucenicul s-a intors de la lucru, il intreba staretul: "Au doar ti s-a intamplat vreun lucru rau si neasteptat?" Iar el a zis: "O piatra mare putin de nu m-a ucis de tot, daca tu, parinte, nu m-ai fi strigat. Pentru ca eu, adormind sub piatra la amiaza, am auzit glasul tau strigandu-ma si indata de sub piatra am fugit si deodata a cazut piatra!" Iar Ioan, smeritul cugetator, cu adevarat nimic din cele vazute n-a spus ucenicului, ci in taina inimii sale cu rugaciuni de multumire lauda pe Bunul Dumnezeu.

   

Si era acest cuvios barbat chip al faptelor bune si doctor al ranilor celor dinauntru. Caci un frate, anume Isachie, cuprinzandu-se tare cu greutate de diavolul desfranarii si fiind intru mahnire mare, a mers la acest mare parinte cu sarguinta si si-a marturisit razboiul cel dinauntru cu plangere si cu tanguire. Iar acela i-a zis: "La rugaciune sa alergam amandoi, o, prietene!" Si, savarsindu-se cuvintele de rugaciune si inca pe fata sa zacand jos cel ce patimea, Dumnezeu a facut voia placutului Sau, ca sa arate ca David nu minte cand zice: Voia celor ce se tem de El va face si rugaciunea lor va auzi. Pentru ca a fugit balaurul cel de desfranare, prin bataile rugaciunii celei tari a Cuviosului Ioan. Iar cel ce a patimit acel razboi, vazandu-se liber de patima aceea si preabine tamaduit, foarte tare se minuna si lui Dumnezeu, Cel ce a preamarit pe robul Sau, impreuna si robului celui ce L-a preamarit pe El, Ii inalta multumire.

   

Insa erau oarecare patrunsi de zavistie, care pe acest folositor invatator, adica pe Cuviosul Ioan, il numeau pururea graitor si mincinos. Iar el cu lucrul singur a aratat ca intru toate, nu numai cu cuvantul, ci si cu tacerea poate a folosi intru Hristos, Care pe toti ii intareste. Caci a tacut un an intreg, negraind nici un cuvant, pana ce ocaratorii sai s-au facut lui rugatori, cunoscand ei ca nu este bine sa astupe izvorul folosului cel pururea curgator si sa piarda mantuirea tuturor; deci, mergand, l-au rugat ca iarasi sa-si deschida gura cea de Dumnezeu graitoare. Iar el, fiind ascultator, s-a supus si iarasi se tinea de cea dintai randuiala a sa, de a invata.

   

Dupa aceea, minunandu-se toti de el intru toate indreptarile, ca pe un nou Moise cu sila spre povatuirea vietii de obste l-au randuit, punand pe luminatul acela luminator in sfesnicul cel mai dintai. Iar el, fara de voie primind egumenia muntelui Sinai, si mai mult s-a apropiat cu duhul spre muntele lui Dumnezeu si, in ceata cea neapusa a cunostintei de Dumnezeu, prin gandirea la El intrand si suindu-se pe treptele cele gandite pe scara cereasca, a luat legea cea scrisa pe tablitele inimii cu degetul lui Dumnezeu. Si in cuvantul lui Dumnezeu si-a deschis gura sa si a tras Duh. Iar din buna comoara a inimii sale a raspuns cuvintele cele bune.

   

Dupa ce Cuviosul Ioan a luat egumenia Muntelui Sinai, adica dupa patruzeci de ani de calugarie, precum a scris despre aceea Sinhron, au mers odinioara in locas sase sute de straini, care, sezand la gustarea mancarii, au vazut un tanar cu giulgiu evreiesc imbracat, care umbla pretutindeni si cu stapanire poruncea atat randuitorilor si economilor, cat si bucatarilor, trapezarilor si altora ce slujeau. Iar dupa ce s-au sculat strainii de la masa, cand au sezut sa manance cei ce slujisera, a fost cercetat tanarul acela osardnic, poruncitor al tuturor slujbelor, care, pretutindeni inconjurand si poruncind, pregatea masa. Deci era cautat ca si el sa sada la masa cea de pe urma, sa manance cu ceilalti. Dar, desi cu osardie era cautat, insa nicaieri nu s-a putut afla. Atunci robul lui Dumnezeu, Cuviosul Parinte Ioan, a zis: "Lasati de a-l cauta pe acela, caci Moise, proorocul si datatorul de Lege, a slujit in al sau loc".

   

Era intr-un an in partile acelea neploaie si seceta mare si, adunandu-se popoarele din cetatile de primprejur, au mers la Cuviosul Ioan, rugandu-l ca sa ceara ploaie de la Dumnezeu, cu ale sale rugaciuni. Si, rugandu-se cuviosul, indata o ploaie mare s-a pogorat si a adapat pamantul cel uscat si l-a facut aducator de roade.

   

Dupa aceea a sosit la sfarsitul vietii celei vremelnice, bine povatuind pe ai sai duhovnicesti israiliteni, numai intr-una nefiind asemenea cu Moise: ca Ioan a intrat cu sufletul in Ierusalimul cel de sus, iar trupul lui Moise nu se stie unde a fost. Iar de sfintenia Cuviosului Ioan - zice Daniil monahul - marturisesc multi, dar mai ales aceia care, fiind povatuiti cu cuvintele lui cele de Dumnezeu insuflate, s-au mantuit si inca se mantuiesc. Marturiseste David, tanarul barbat ales, care a mostenit intelepciunea inteleptului Ioan; ba inca marturiseste si Cuviosul Ioan, egumenul Raitului, bunul nostru pastor, de care rugat fiind Cuviosul Ioan Scararul, s-a pogorat de la muntele Sinai la noi, ca un nou vazator de Dumnezeu, si ne-a aratat pe ale sale lespezi scrise de Dumnezeu - cuvinte ce se numesc "Scara" -, in care literele cele vazute invata osteneala, iar puterea ce se intelege din literele cele alcatuite povatuieste la vederea de Dumnezeu.

   

Iar cand se ducea catre Dumnezeu Cuviosul Ioan Scararul - zice Sinhron -, inaintea lui statea fratele sau cel dupa trup, ava Gheorghe, pe care l-au hotarat la egumenia Sinaiului, din vremea vietii sale. Acela, plangand, zicea: "Stapanul meu, te duci, lasandu-ma pe mine? Eu m-as fi rugat ca pe mine sa ma trimiti, pentru ca nu pot fara tine sa pasc aceste sfinte ale tale mosteniri! Acum, iata, eu sunt in primejdie, caci pe tine te trimit inainte la Dumnezeu". Sfantul Ioan i-a raspuns: "Nu plange, nici te intrista, pentru ca, de voi afla indrazneala la Dumnezeu, nu voi astepta ca anul acesta sa-l savarsesti aici. Ci voi ruga pe Domnul si te voi lua la mine!" Si s-a implinit aceea, caci, dupa sfarsitul fericit al Cuviosului Ioan, si ava Gheorghe, fratele lui, s-a dus in a zecea luna catre Dumnezeu, ca sa stea inaintea Lui, impreuna cu fratele sau, Cuviosul Ioan, in slava sfintilor, laudand pe Tatal si pe Fiul si pe Sfantul Duh, in veci. Amin.

   

NOTA - Despre patria si neamul Cuviosului Ioan Scararul, se scrie in cartea aceluia, la tilcuirea vietii lui, astfel: "Nasterea si cetatea sfantului o acopera scriitorul - adica monahul Daniil. Iar unii zic despre dansul ca este fiu al lui Xenofont, iar frate al lui este Gheorghe Arselaitul, numit din nastere Arcadie. Pentru ca Arcadie, in randuiala monahiceasca, si-a schimbat numele, iar Ioan nu si-a schimbat numele". Iar despre Xenofont si despre fiii lui cauta in luna ianuarie, in 26 zile.

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 741

Voteaza:

0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE