Pomenirea Sfantului Mucenic Sabin
Tara Egiptului si cetatea Ermopolis a fost patria Sfantului Mucenic Sabin, care a fost barbat slavit in partea aceea si boier in cetatea sa. Pe vremea imparatiei lui Diocletian (284-305), pentru prigonirea cea cumplita ce era asupra crestinilor, tulburandu-se tot Egiptul si multi din cei credinciosi prinzandu-se si muncindu-se, fiind ucisi, Sfantului Mucenic Sabin si-a lasat casa sa, boieria, bogatia si prietenii si iesind pe ascuns din cetatea Ermopolis, se ascundea intr-un sat departat cu ceilalti crestini, care fugeau de prigoana si inchizandu-se intr-o casa mica si proasta, se nevoia in post si rugaciuni ziua si noaptea. Iar slujitorii de idoli au cautat mult pe Sabin, boierul din Ermopolis, ca sa-l prinda spre muncire, dar negasindu-l, s-au mahnit multa vreme.
Iar un sarac oarecare, ce venea la fericitul Sabin si lua hrana si toate cele trebuincioase din mainile lui, urmand lui Iuda vanzatorul, s-a dus la slujitorii de idoli si a zis: "Ce-mi dati, ca sa va arat unde este Sabin pe care-l cautati?" Iar ei i-au dat doi galbeni. Apoi, mergand dupa dansul in satul acela si vazand casa, au inconjurat-o si au batut in usa.
Fiind dus la paganeasca judecata si mult silit la idoleasca jertfa, nu s-a lepadat de Hristos. Pentru aceea l-au muncit cumplit, l-au zgiriat cu unghii de fier, l-au ars cu foc, iar mai pe urma, l-au inecat intr-un rau, si astfel si-a sfarsit nevointa muceniciei si s-a dus sa-si ia cununa biruintei de la Hristos, datatorul de nevointa. Asemenea si cei sase crestini prinsi impreuna cu dansul, fiind munciti, au castigat de la Domnul aceeasi slava in cer.
Viata Cuviosului Anin monahul, facatorul de minuni
Cuviosul Anin a fost de neam din Calcedon, din parinti bine- credinciosi, si era mic de trup, ca Zaheu cel de demult, dar mare vas al Sfantului Duh. Din tinerete era bland si tacut la obicei si de nimeni invatandu-se spre faptele bune, el insusi se povatuia. Iar cand a ramas orfan de parinti, in al cincisprezecelea an al varstei sale, indata s-a lepadat de lume si, intrand intr-una din sfintele manastiri, a primit ingerescul chip asupra sa. Dupa aceea, dorind viata fara zgomot, s-a dus in pustia cea mai departata, unde raul Eufrat desparte Siria de Persia. Acolo, afland pe un oarecare monah cu numele Maiuma, intr-o pestera pustniceasca, avand viata aleasa, a petrecut la dansul si-i urma aceluia in post si in rugaciunile cele de toata noaptea.
Si atat de mult le era postul, incat, toate cele patruzeci de zile sfinte pana la Pasti nimic gustand, erau veseli la fata, ca si cum la o masa imparateasca s-ar fi ospatat totdeauna. Astfel ucenicul Anin fericitul atat de mult a sporit, incat pe staretul sau l-a intrecut; pentru ca de multe ori, afara de cele patruzeci de zile, petrecea fara hrana, ziua si noaptea rugandu-se, incat se minuna staretul de o nevointa ca aceea a lui. Apoi nici apa nu era aproape unde petreceau, pentru ca raul Eufrat era departe de pestera lor ca la cinci stadii si de acolo Anin aducea apa staretului intr-un vas mic; caci nu voia sa aiba vas mare de adus apa ca mai mult sa se osteneasca, venind adeseori la rau.
Odata, ducandu-se el dupa apa si mergand nu departe de pestera, cam o stadie, ingerul i-a turnat apa in vas si, intorcandu-se fericitul degraba, a dat-o staretului; si se minuna staretul de intoarcerea grabnica a ucenicului, pentru ca stia ca nu era acolo alta apa. Deci, cunoscand darul lui Dumnezeu la ucenicul sau, voia ca sa-l aiba invatator si staret. Dar neputand sa induplece pe Sfantul Anin, s-a dus de la dansul, nevrand sa aiba slujba de la un placut al lui Dumnezeu ca acela, caruia insusi el ar fi dorit sa-i slujeasca. Si mergand in manastirea aceea care era la Eufrat, a spus fratilor despre Sfantul Anin. Din ceasul acela, sfantul a fost cunoscut si au inceput a merge la dansul monahii.
Dupa plecarea staretului Maiuma, Sfantul Anin a ramas intr-acea pestera, graind intru sine: "Sunt povatuit a veni aici de Dumnezeu, ca sa petrec pana la sfarsitul meu". Deci iesea de multe ori in cea mai dinauntru pustie si acolo petrecea pana la douazeci, iar alte ori pana la treizeci de zile si iarasi se intorcea la chilia sa din pestera. Si, fiindca isi omorise toate patimile trupului sau si pe trup il supusese duhului, pentru aceea i-a supus Dumnezeu lui fiarele cele salbatice ca sa-i slujeasca; si umblau dupa dansul doi lei pretutindeni, ori unde se ducea el, dintre care unuia, tamaduindu-i o rana la picior, l-a facut sanatos. Dar nu numai animalelor, ci si oamenilor le-a fost doctor fara de plata; pentru ca Dumnezeu i-a dat darul sa tamaduiasca toate bolile si durerile oamenilor. Si a strabatut vestea despre dansul in tara aceea si era numele lui slavit, incat veneau la dansul nu numai barbati, ci si femei, aducand pe bolnavii lor. Iar el, cu darul lui Dumnezeu ce era intr-insul, ii tamaduia si le dadea drumul sanatosi.
Deci, incetand de a iesi in pustietate, sedea in chilie pentru oamenii cei ce veneau la dansul. Ca pentru aceea il daruise Dumnezeu in tara aceea, ca pe un izvor de tamaduire, ca astfel cei ce mergeau la dansul sa nu se intoarca deserti de mangiiere, neaflandu-l in chilie, ci fiecare sa-si primeasca doctoria de care avea trebuinta; unii luand tamaduire de neputintele trupesti, iar altii, de durerile sufletesti, prin cuvintele lui cele duhovnicesti.
Dar, deoarece locul acela era fara apa si era trebuinta sa aiba apa multa pentru multimea celor ce veneau la dansul, de aceea a sapat o fantana mica sa se adune in ea apa din ploaie, care putea sa le ajunga putine zile. Odata, venind la dansul niste oameni insetati, in timp de zaduf, a poruncit unuia din ucenicii sai - pentru ca acum avea sase frati -, sa scoata din fantana aceea apa si sa adape pe cei insetati. Ucenicul ii spuse ca nu este nici o picatura de apa, deoarece toata s-a folosit la trebuinta. Iar cuviosul, cu fata senina, a zis catre dansul: "Nadajduiesc spre minunatul nume al Domnului ca vei gasi apa pentru potolirea setei celor ce au venit!"
Deci, ducandu-se ucenicul, a gasit fantana plina de apa pana deasupra si, cu mirare bucurandu-se si slavind pe Dumnezeu, a scos apa si a adus-o la parintele, spunand minunea ce se facuse cu rugaciunea sfantului; si apa aceea le-a ajuns la trebuinta inca multe zile. Aceasta a fost in al saptesprezecelea an al pustniciei lui. Apoi dupa o vreme, apa aceea sfarsindu-se si nevoie fiind, nu voia ca iarasi o minune ca aceea sa ceara de la Dumnezeu. Ci, smerindu-si gandul sau, a inceput singur cuviosul a aduce noaptea apa de la Eufrat, pentru trebuinta celor ce veneau la dansul. Si in toate noptile, de seara pana dimineata se ostenea, aducand apa si avand lauda lui Dumnezeu in gura, iar in gand pomenirea cuvintelor din Evanghelia lui Hristos: Oricine va va adapa cu un pahar de apa rece in numele Meu, nu-si va pierde plata sa.
S-a intamplat intr-o zi ca nu era apa nicidecum, iar oarecare frati venisera la dansul de la manastire pentru cercetare si erau insetati dupa drum. Atunci, luand singur vasele de adus apa, s-a dus spre raul ce era departe si indata s-a intors. Iar cei ce-l vedeau intorcandu-se indata, au socotit ca a slabit cu trupul si de aceea, neajungand pana la rau, s-a intors. Deci au alergat intru intam-pinarea lui, vrand singuri sa se duca la rau dupa apa. Iar cand au vrut sa ia de pe umarul sau vasele de apa le-au aflat grele, fiind pline cu apa, si s-au mirat foarte mult. Caci ingerul Domnului - precum si mai inainte, in vremea lui Maiuma, staretul -, a umplut vasele cu apa. Si au strigat fratii: "Slava lui Dumnezeu!" Apoi, indata din umerii sfantului parinte a izvorat apa vie si rece si au baut, veselindu-se. Iar sfantul, fiind smerit cu gandul, zicea catre dansii: "Iertati-ma, fratilor, ca eu sunt pacatos si nu pentru mine s-a daruit nevazut apa aceasta, ci pentru setea voastra cea mare, ca sa nu slabiti pana ce m-as fi intors de la rau".
Un episcop al Neocezareei, cu numele Patrichie, avand dragoste catre Sfantul Anin, il cerceta si mult il cinstea pentru viata lui cea sfanta, cum si pentru minunile care, cu darul Domnului, se faceau de dansul. Deci l-a facut preot cu sila si, auzind ca singur cuviosul, ostenindu-se, aducea apa de la Eufrat pentru poporul care venea la dansul, a trimis la el un catir ca sa-i aduca apa, iar sfantul sa se odihneasca dupa oboseala aceea. Dupa cateva zile, a venit la cuviosul un om sarac si neavand cu ce sa-si plateasca datoria celui ce-i daduse imprumut, se ruga de sfant sa-si faca mila si sa-i dea ceva cu care ar putea sa se rascumpere de la imprumutator. Iar cuviosul, fiind sarac cu duhul si cu lucrul si neavand nimic sa dea aceluia, i-a zis: "Ia-ti, frate, catirul acesta, vinde-l si-ti plateste datoria ta".
Luand omul acela catirul, s-a dus. Iar sfantul iarasi se ostenea singur cu aducerea apei de departe, de care lucru instiintandu-se episcopul, i-a trimis alt catir, zicandu-i: "Nu-ti dau catirul in stapanire, ci numai ca sa aduca apa, iar cand imi va trebui, il voi lua". Dupa catva timp a venit la cuviosul un om sarac, cerand mila. Iar el, neavand nimic, a dat catirul celui ce cerea. Dupa aceea a mers la dansul episcopul in cercetare si, negasind catirul, a poruncit sa sape un put mare si, aducand dobitoace, l-a umplut cu apa adusa de la rau; ca in partile acelea uscate, in pamantul ce este acolo fara umezeala, neavand intr-insul nici un izvor de apa, se sapa puturi si se aduna apa din ploi ori din zapada, sau se umplu cu apa adusa din alta parte. Deci a umplut episcopul putul cu apa, iar pe dobitoacele sale le-a luat cu dansul si dupa aceea, cand apa se imputina in put, iarasi trimitea episcopul catiri de adus apa si, umpland putul, iarasi ii intorcea la dansul.
In partile Apamiei era un stilpnic cu numele Pionie, avand viata ingereasca. Iar niste locuitori dimprejur, oameni rai, au venit noaptea la manastirea lui, nadajduind ca vor gasi acolo bogatie multa. Si, sapand zidul pe dedesubt, au intrat tilhareste si toate chiliile inconjurandu-le, cautau sa afle ceva; dar, negasind nimic, s-au intors deserti. Iar unul dintre dansii, apucand o piatra, a aruncat-o asupra acelui sfant stilpnic si l-a lovit in cap foarte tare, ranindu-l. Dupa ce s-au dus acei facatori de rele, se gandea stilpnicul acela sa se pogoare de pe stilp si sa se duca la judecator, ca sa le faca rasplatire.
Instiintandu-se de aceasta Cuviosul Anin, a chemat pe leul ce-i slujea si, dupa obicei dandu-i mancare, a zis catre dansul: "Mananca de te satura, ca in departata cale ai sa alergi". Apoi luand o hirtie, a scris intr-insa astfel: "Cuvioase parinte, am aflat ca din cauza navalirii unor oameni, rau patimind, gandesti sa te pogori de pe stilp, vrand sa faci vremelnica judecata vrajmasilor tai. Dar inceteaza un gand ca acesta, ca sa nu te lipsesti, prin nerabdare, de rasplatirea cea vesnica intru Imparatia cereasca". Apoi a legat acea hirtie de grumazul leului si, vorbind catre dansul ca si catre un om, l-a trimis la stilpnicul de la Apamia, poruncind fiarei sa nu vatame pe nimeni in cale.
Iar leul, alergand repede, a sosit la manastirea stilpnicului si batea in poarta cu unghiile, stricand usa. Portarul, plecandu-se pe o ferestruica si vazandu-l pe leu, a alergat la stilpnic si i-a spus ca o fiara mare sta langa poarta. Iar stilpnicul, facand rugaciune, a poruncit portarului sa deschida usa fara frica. Deci, intrand leul si apropiindu-se de stilpnic, a aruncat hirtia aceea inaintea lui. Iar el citind-o, s-a minunat de mai inainte vederea Cuviosului Anin, ca, fiind departe, i-a stiut gandul si se mira cum Dumnezeu a supus fiara sa slujeasca placutului Sau; si a incetat acel gand, aruncandu-si nadejdea sa spre Domnul.
O femeie oarecare dreptcredincioasa, avand o boala, a venit la Sfantul Anin, dorind sa se invredniceasca de tamaduire, iar din intamplare a intampinat-o un barbar, avand o sulita in maini; acela, vrand sa fure cele ce avea, n-a gasit nimic la femeie decat putina paine ce o avea pentru cale. Deci, aprinzandu-se cu pofta pacatului, a voit sa-i faca sila. Si, infigandu-si sulita in pamant, a inceput a o sili spre desfranare. Iar ea, tragandu-se si neputand sa scape din mainile lui, a strigat, chemand in ajutor numele cuviosului, zicand: "Sfinte Anine, ajuta-mi!" Si indata salbaticul si neimblanzitul barbar s-a facut bland si tremura.
Deci a cazut asupra lui o spaima si, vrand sa fuga, a intins mana sa-si ia sulita, dar n-a putut s-o scoata din pamant. Acest lucru vazandu-l barbarul, s-a umplut de frica mai mult, apoi s-a si indracit. Iar femeia, scapand din mainile lui, s-a dus la sfantul si i-a spus ceea ce i se intamplase. Apoi, capatand vindecare de neputinta sa, s-a dus intr-ale sale. Dupa aceea si barbarul acela a alergat la cuviosul, caindu-se de toate faptele sale cele rele. Pe acela vindecandu-l Cuviosul Anin, l-a invatat sfanta credinta si l-a invrednicit de Sfantul Botez. Apoi, dupa o vreme, l-a imbracat in ingerescul chip si s-a facut monah placut lui Dumnezeu. Iar din sulita aceea care se inradacinase in pamant, cu dumnezeiasca putere a crescut un stejar mare.
Inca multe alte minuni a mai facut acest mare placut al lui Dumnezeu: pe slabanogi i-a vindecat, diavolii din oameni i-a alungat si nenumarati bolnavi a vindecat. Si a fost tamaduitor nu numai al oamenilor, dar si al dobitoacelor. Odata, intr-o zi de zaduf, venind la dansul popor mult, neajungand apa si toti slabind de sete, s-a rugat Sfantul Anin si indata s-a ivit un nor de ploaie in vazduh si s-a varsat deodata o ploaie mare, fara masura, incat toate girlele si vaile s-au umplut de apa. De asemenea multe a proorocit cuviosul despre cele ce aveau sa fie. A spus mai inainte despre navalirea barbarilor si, sfarsitul unora din frati vazandu-l, mai inainte ii chema pe fiecare deosebit si zicea: "Fiule, ingrijeste-te de suflet, ca ti s-a apropiat vremea".
Dupa aceea, s-a apropiat si sfarsitul lui, traind toti anii de la nasterea sa o suta si zece. Si, vazandu-si mai inainte ziua mutarii sale, a chemat turma sa cea cuvantatoare - caci adunase frati de ajuns -, si, invatandu-i mult, a aratat cu mana spre unul dintr-insii, preot mai imbunatatit, cu numele Veronichian, si a zis: "Acesta sa va fie egumen in locul meu!"
Apoi, dupa sapte zile de boala, s-a apropiat de sfarsit si, in ceasul sfarsitului sau, s-a inspaimantat si se silea sa se scoale de pe pat. Apoi, plecandu-si capul, graia: "Pace voua, stapanii mei!" Tacand putin, iarasi a zis: "Cine sunteti, stapanii mei?" Apoi iarasi a zis: "Fie voia Domnului meu! Iata, merg si eu dupa porunca Domnului". Atunci s-au infricosat toti cei ce stateau inainte si au cazut la pamant. Iar iubitorul de Dumnezeu, Veronichian, preotul cel numit egumen, a zis catre cuviosul:
"Stapane al meu, cum iti este nadejdea pentru care te-ai ostenit in toate zilele vietii tale? Spune-ne, ce ai vazut?" Grait-a sfantul: Am vazut deschis Ierusalimul cel de sus si un nor luminos iesind, din care trei barbati purtatori de lumina, venind desupra mea, mi-au zis: "Anine, Domnul te cheama. Scoala-te si mergi cu noi!" Eu i-am intrebat: "Cine sunteti voi, stapanii mei?" Ei au raspuns: "Noi suntem Moise, Aaron si Or".
Auzind acestea, fratii s-au umplut de mai mare spaima. Iar el a zis catre dansii: "Rugati-va pentru mine, fratii mei, ca sa nu ma rusinez cand voi fi dus la Judecatorul cel infricosat!" Dupa aceea, a zis iarasi: "Primeste, Doamne, duhul meu!" Si indata s-a mutat la Domnul, in 18 zile ale lunii martie. Si l-au ingropat cu cinste, slavind pe Tatal, pe Fiul si pe Sfantul Duh, pe Unul Dumnezeu, Cel slavit de toti, in veci. Amin.
.
Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.