Sf. Ap. si Evanghelist Ioan; Cuv. Arsenie cel Mare

Pomenirea Sfintului Slavitului Apostol si Evanghelist Ioan, Cuvintatorul de Dumnezeu

 Ev Ioan

Se cuvine a sti ca tatal cuvintatorului de Dumnezeu era Zevedeu, iar maica sa era Salomi, fiica lui Iosif, logodnicul Nascatoarei de Dumnezeu. Pentru ca Iosif a avut patru feciori: pe Iacov, pe Simeon, pe Iuda si pe Iosif, si trei fiice: pe Estir, pe Marta si pe Salomi, care a fost femeia lui Zevedeu si maica a lui Ioan cuvintatorul de Dumnezeu.

Deci, Mintuitorul, era unchi lui Ioan, pentru ca era frate al Salomeei, fiica lui Iosif. Se cuvine sa stim ca, in vremea in care a fost vindut Domnul nostru iudeilor si a fost rastignit, au fugit toti. Dar Ioan, ca un iubit, a fost de fata la vinzarea si la rastignirea Lui si a venit la mormint cu Petru.

 

Apoi a luat pe Nascatoarea de Dumnezeu intru ale sale. De aceea se zice ca a avut trei maici pe pamint: intii pe Salomi, dintru care s-a nascut; a doua, tunetul, ca s-a numit "fiul tunetului"; si a treia pe Preasfinta Nascatoarea de Dumnezeu, precum a zis Domnul: Iata Maica ta! Si a ingrijit-o Ioan pina la adormirea ei. Apoi a venit la Efes si a darimat prin rugaciunea sa capistea Artemidei si a mintuit din ratacire patru sute de mii de barbati si femei ce slujeau Artemidei si i-a adus la lumina. Iar muntele pe care se afla biserica cuvintatorului de Dumnezeu se numeste Livaton, unde, spre apus, zace Sfintul Timotei. Iar Maria Magdalena si cei sapte tineri din Efes sint in muntele din apropiere, ce se cheama Hileon. Iar Sfinta Ermiona, fiica lui Filip, unul din cei sapte diaconi, din cele patru proorocite fiice ale lui, zace aproape in acel munte; si Audact, mucenicul, si fiica sa, Calistena, si alti mucenici ce au fost episcopi: Ariston, Tiranos, Aristovul si Pavel cetateanul pustiului. Si se face praznuirea Sfintului Ioan, in cinstita sa apostoleasca biserica, ce este la locul ce se numeste Evdomon.

 

Cinstita mutare a Sfintului Apostol si Evanghelist Ioan, Cuvintatorul de Dumnezeu, cel ce s-a rezemat pe pieptul Mintuitorului, a iubitorului de feciorie si ucenicul iubit al lui Hristos, se praznuieste in 26 ale lunii septembrie, unde s-a scris pe larg viata lui cea sfinta. In aceasta zi, insa, se cinsteste numai pomenirea prafului tamaduitor, care ca minune iese in fiecare an din mormintul lui, in ziua a opta a lunii mai si pe care crestinii cei de acolo il numesc mana. Pentru ca Sfintul Ioan, traind mai mult de o suta de ani si ostenindu-se in bunavestirea lui Hristos, a iesit impreuna cu sapte ucenici ai sai din cetatea Efesului si le-a poruncit sa-i sape un mormint in chipul Crucii si intr-insul - precum scrie in viata lui - sa fie ingropat de viu. Auzind fratii cei din cetate de aceasta, au mers si au sapat mormintul lui si n-au aflat trupul Apostolului si s-au intors, plingindu-l mult. Dupa aceea, mergeau adeseori la mormintul lui si acolo isi savirseau rugaciunile catre Dumnezeu, chemind in ajutor si spre mijlocire pe Sfintul Ioan.

 

Dupa aceea a inceput in fiecare an, in aceasta luna si zi, a iesi din mormintul lui un praf subtire facator de minuni, pe care credinciosii luindu-l, tamaduiau neputintele si patimile ce erau in popor. Pentru aceea s-a asezat intr-aceasta zi, precum si in luna lui septembrie, sa-l laudam cu bisericesti cintari de laude si sa-l fericim pe acest placut al lui Dumnezeu, care mai mult decit altii a fost iubit lui Dumnezeu. Cu rugaciunile aceluia sa cistigam si noi tamaduire de bolile noastre cele sufletesti si trupesti si sa ne invrednicim a fi placuti si iubiti lui Hristos Dumnezeul nostru.

 

Viata Cuviosului Arsenie cel Mare 

 

Cuviosul Arsenie s-a nascut in Roma cea Veche, din parinti crestini si dreptcredinciosi. El a crescut in invatarea cartii si in frica lui Dumnezeu. Ajungind barbat desavirsit, s-a aratat intelept, pentru ca a trecut bine toata invatatura retoricii si a filosofiei, cunoscind limba greceasca si latineasca. Defaimind desertaciunile acestei lumi si lasind afara intelepciunea elineasca, a intrat in rindul clericilor, spre slujba lui Dumnezeu, cautind intelepciunea cea duhovniceasca, pe care Sfintul Apostol Iacov o lauda, numind-o curata, pasnica, blinda, bine supusa, plina de mila si buna de roduri". El a fost hirotonit diacon al bisericii celei mari din Roma, unde traia in curatie cu intreaga intelepciune, sirguindu-se a fi vrednic locas al Sfintului Duh, Cel ce sfinteste toate. Intr-acea vreme imparatea la Rasarit, Teodosie cel Mare; iar la Apus, in Roma cea Veche, Gratian. Teodosie avea doi fii: Arcadie si Onorie, carora le cauta un invatator pentru ca acela sa-i invete, nu numai intelepciunea cea omeneasca, ci si pe cea dumnezeiasca; ca sa devina ei iscusiti in filosofia pagineasca si in intelepciunea crestineasca cea imbunatatita, care povatuieste spre iubirea lui Dumnezeu. El a trimis in toate partile si tarile de sub stapinirea sa, sa caute pe unul ca acesta; dar nu putea sa-l afle, pentru ca, desi aflau trimisii multi intelepti, totusi nu erau cu viata placuta lui Dumnezeu; si iarasi, a aflat multi placuti lui Dumnezeu, dar nu erau iscusiti in intelepciunea cea dinafara.

 

Deci, a fost nevoit imparatul Teodosie sa scrie lui Gratian, imparatul Apusului, poftindu-l sa caute in stapinirea sa un barbat ca acela si sa-l trimita la dinsul sa-i invete copiii.

 

Imparatul Gratian s-a sfatuit impreuna cu Papa Damasus si au zis: "Rusine va fi imparatiei noastre daca nu vom afla la noi un om intelept si imbunatatit, precum voieste imparatul Teodosie, care sa poata invata pe fiii sai filosofia si sa-i povatuiasca in frica lui Dumnezeu, cu cuvintul, cu fapta si cu viata cea placuta lui Dumnezeu". El, cautind, n-a aflat in toata Roma mai bun si mai iscusit in amindoua intelepciunile, in cea lumeasca si in cea duhovniceasca, decit pe diaconul Arsenie, care vietuia dupa Dumnezeu, si pe multi ii covirsea cu cuvintul si cu lucrul, cu intelepciunea si cu viata, desi nu era tocmai tinar. Chemindu-l, i-a spus cererea imparatului Rasaritului, poruncindu-i sa mearga acolo; iar el se lepada in tot chipul, zicind ca el a lasat de mult intelepciunea cea lumeasca, dupa ce a inceput rinduiala slujbei lui Dumnezeu si a uitat scolasticestile graiuri, neputind macar a-si aduce aminte, ci vrea ca in liniste sa slujeasca in rinduiala Bisericii si Altarului.

 

Pe cit el se lepada, pe atit imparatul cu papa il indemnau, sfatuindu-l sa-i asculte pe ei, intr-acel lucru atit de trebuinta imparatilor crestini si Bisericii lui Dumnezeu; sa invete pe copiii imparatesti nu numai intelepciunea cartii, ci si buna credinta cea crestineasca, ca sa nu creada vorbelor paginesti; ci sa stie, dupa aceea, a apara si a largi sfinta credinta cea crestineasca. Deci, Arsenie fara sa vrea s-a supus vointei imparatului si a papei si a fost trimis de ei la Constantinopol, la imparatul Teodosie cu toata cinstea. Ajungind fericitul Arsenie la Constantinopol, a fost primit de imparatul Teodosie cu dragoste; pentru ca, vazindu-l si cunoscindu-l din chip si din vedere ca este omul lui Dumnezeu, plin de intelepciune si de iubire de Dumnezeu, s-a bucurat de el foarte si a inaltat multumire lui Dumnezeu.

 

Aducind imparatul pe cei doi fii ai sai, pe Arcadie si pe Onorie, i-a incredintat lui, zicindu-i: "Tu mai mult sa le fii lor tata decit mine; caci mai mare lucru este sa le dai lor buna intelegere, decit a-i naste pe ei. Deci, ti-i incredintez bunei tale intelegeri, inaintea lui Dumnezeu, Care priveste spre noi, ca sa-i faci pe ei astfel precum doresc sa-i am. Pune pe chipul bunatatii si al intelepciunii tale, ca un tata duhovnicesc, ca sa nu se vatame cu nici un fel de sminteli din cele tineresti, si pentru aceasta va fi tie nadejde in Dumnezeu, fara de indoiala de rasplatire vesnica. O, cinstite Arsenie, daca ii vei creste pe dinsii fara de prihana, pazindu-i in buna invatatura, atunci eu m-as bucura si as multumi lui Dumnezeu. Iti graiesc acestea si-ti poruncesc inaintea lor, ca singuri sa auda si sa ia aminte. Sa nu cauti la aceea, ca sint fii de imparat, ci in tot chipul sa-i supui pe ei la frica invataturii tale, pentru ca voiesc, ca in toate, sa se supuna tie, ca unui adevarat parinte si invatator al lor si sa te asculte ca niste fii si ucenici".

 

Astfel imparatul, incredintind lui Arsenie pe fiii sai, a poruncit ca scoala lor sa fie aproape de palatul sau, ca sa-i fie cu putinta a merge singur adeseori la ei, sa vada si sa stie de invatatura si de viata fiilor sai. Iar pe fericitul Arsenie l-a cinstit, dindu-i loc intre senatorii sai, si a poruncit sa-l cheme pe el tata, nu numai al fiilor imparatesti, ci si al lor.

 

Deci, Arsenie se numea tata al imparatului si al fiilor lui. Se scrie si aceasta in Pateric, ca fericitul Arsenie a primit pe amindoi fiii imparatesti, Arcadie si Onorie, din scaldatoarea Sfintului Botez, adica le-a fost nas, pentru ca s-au botezat nu in pruncie, ci dupa ce au ajuns in virsta desavirsita.

 

Primind Arsenie spre povatuire pe fiii imparatului, avea mare grija de ei, invatindu-i cartile grecesti si latinesti si spunindu-le lor toata intelepciunea din dumnezeiasca Scriptura, ii povatuia spre folos la obiceiuri bune, la calea cea dreapta si placuta lui Dumnezeu. Dar, mai ales, ii invata pe ei in ce fel sa fie, cind va binevoi Dumnezeu, sa le dea lor imparatia paminteasca, pentru ca ei sa nu se impodobeasca numai cu coroana imparateasca, ci mai mult cu faptele cele bune si milostive, cu dreapta credinta si cu cucernicia cea crestineasca. Pentru ca imparatia au avut-o si oamenii rai si pagini, precum au fost mai inainte imparatii cei pagini; iar a fi cu faptele bune, acesta este lucrul firesc al imparatilor crestini, care sint datori a placea si a fi iubiti lui Dumnezeu si poporului; incit sa ramina pomenirea lor dupa ei, fericindu-se de neamuri.

 

O invatatura ca aceasta le dadea lor preainteleptul Arsenie si-i cinstea pe ei ca pe niste fii imparatesti, ii punea pe doua scaune si el singur ii invata, stind inaintea lor. S-a intimplat intr-o vreme de a mers la ei imparatul fara de veste si, vazind pe fii sai sezind pe scaune, iar pe Arsenie stind inaintea lor, s-a mihnit foarte si a zis catre Arsenie: "Oare asa ti-am poruncit? Au nu ti-am zis ca sa-i tii pe ei ca pe niste ucenici ascultatori si fii ai tai; iar nu ca niste feciori de imparat?" Fericitul Arsenie a raspuns cu smerenie, zicind: "Imparate, fiecarui lucru i se cuvine fapta cuviincioasa, tineretile au trebuinta de invatatura, iar cinstea imparateasca avem datoria a o implini".

 

De aceste cuvinte imparatul mihnindu-se mai mult, i-a zis: "Au doara tu ii pui pe ei imparati?" Aceasta zicind-o, a luat de la fii semnele cele imparatesti si a pus pe Arsenie, nevoind el, pe scaun; iar fiilor le-a poruncit ca sa stea inaintea lui, zicind: "De vor invata a se teme de Dumnezeu, a pazi poruncile Lui si a-i placea Lui cu dreptate si cu blindete, Imparatul Cel ceresc este puternic, ca sa le dea imparatie pe pamint, de vor fi vrednici pentru aceea. Iar de vor fi rai si nevrednici, apoi mai bine le va fi lor sa petreaca fara imparatie, decit sa imparateasca cu nebunie. Si ma rog lui Dumnezeu, mai bine din copilaria lor sa piara cu moarte de pe pamint, decit ar fi rai si ar creste spre vatamarea sufletelor lor si a altora". Astfel invatindu-i imparatul, s-a dus; iar Arsenie lauda pentru aceea in mintea sa pe imparatul si de atunci facea dupa porunca lui, pentru ca el, sezind, invata pe fiii imparatesti care ii stateau inainte.

 

Petrecind el in mare cinste si slava, se mihnea foarte, intristindu-se cu duhul, pentru ca lui ii era urita slava, bogatia si gilceava acestei lumi si avea mare dorinta ca in liniste, in saracie si in smerenie monahiceasca sa slujeasca lui Dumnezeu, rugindu-se Lui cu dinadinsul, ca sa-i arate lui o cale lesnicioasa spre a scapa de viata cea din palatul imparatesc, spre cistigarea petrecerii celei deosebite si pustnicesti.

 

Intr-una din zile a aflat pe Arcadie cazut intr-o sminteala copilareasca. Deci, miniindu-se pe el, l-a batut tare cu niste vergi si l-a ranit atita, incit sa pomeneasca bataia aceea pina la moarte; pentru ca ramasesera pe trup semnele acelea. Aceasta s-a facut din purtarea de grija a lui Dumnezeu, ca prin acea pricina sa scoata pe Arsenie din lume si sa-l duca la viata pustniceasca dorita de el. Deoarece Arcadie a prins rautate mare in inima sa asupra invata-torului sau pentru bataia aceea si, venind in virsta cea desavirsita, se gindea cum l-ar ucide pe el. Descoperindu-si gindul sau unui credincios spatar de-al sau, il ruga sa ucida in taina pe Arsenie cu orice chip. Spatarul, temindu-se de Dumnezeu si de imparatul Teodosie si, nevoind sa faca un lucru rau ca acela, deoarece si pe Arsenie pentru acea fapta buna a lui, iubindu-l si cinstindu-l, i-a spus in taina gindul cel rau al lui Arcadie si il sfatuia ca, precum stie sa-si pazeasca viata. Deci, Arsenie, fiind cuprins de mihnire si de frica, se ruga lui Dumnezeu cu lacrimi, ca sa-i indrepte calea lui spre mintuire. Pe cind se ruga, a auzit noaptea un glas de sus, zicindu-i: "Arsenie, fugi de oameni si te vei mintui". Arsenie, auzind aceasta, indata s-a imbracat in haine proaste si a iesit din palatul imparatesc, nestiind nimeni. Deci, mergind la limanul marii, a gasit, dupa rinduiala lui Dumnezeu, o corabie mergind spre Alexandria si, urcindu-se intr-insa, a plecat lasindu-se in voia lui Dumnezeu.

 

Sosind in Alexandria, s-a dus indata la schitul pustiei, unde, mergind la biserica, a rugat preotii sa-l faca monah si sa-l povatuiasca la calea mintuirii. Ei, vazindu-l dupa fata, dupa vedere si din vorba ca este barbat cinstit, l-au intrebat cine este si de unde vine. Iar el le-a raspuns: "Sint un om strain si sarac!" Deci, sfatuindu-se preotii intre ei cine ar fi putut sa ia pe acela linga sine si sa-l povatuiasca la nevointa vietii monahicesti, l-au dus la parintele Ioan Colov si i-au spus despre barbatul care venise la calugarie. Batrinul, facind rugaciune, a zis: "Voia Domnului sa fie!"

 

Si le-au pus masa, caci era ceasul al zecelea din zi si, sezind preotii sa manince cu batrinul, au lasat pe Arsenie, pentru ca nimeni nu i-a zis sa sada la masa. Mincind aceia, el statea inaintea lor privind in jos, parindu-i-se ca sta inaintea lui Dumnezeu si a sfintilor ingeri. Deci, batrinul, luind dinaintea sa o bucata de piine, a aruncat-o inaintea lui, zicindu-i: "De voiesti, maninca!" Batrinul a facut aceasta, ispitind smerenia lui si vrind sa stie oare cu adevarat a venit sa se lepede de sine? Arsenie a gindit in sine, zicind: Acest batrin este ingerul lui Dumnezeu mai inainte-vazator si, cunoscindu-ma ca sint mai rau decit un ciine, mi-a aruncat aceasta piine ca unui ciine; deci, mi se cade ca sa maninc ca un ciine, hrana ce mi s-a dat. Deci, plecindu-se jos, a mers pe pamint pe miini si pe picioare, ca un dobitoc cu patru picioare si luind cu gura acea bucata de piine, a mers intr-un colt al chiliei si, stind acolo pe pamint, a mincat-o. Iar Cuviosul Ioan Colov, vazind atita smerenie a lui, a zis catre preoti: "Acesta va fi monah iscusit!" El a iubit pe Arsenie foarte mult pentru smerenia lui si indata l-a imbracat in schima monahala, povatuindu-l la nevointa cea duhovniceasca. Apoi, dupa putina vreme, i-a dat o chilie aproape de sine, poruncindu-i sa petreaca ca un monah desavirsit.

 

Dupa plecarea lui Arsenie din palatul imparatesc, s-a facut de imparatul Teodosie multa cercetare pentru el. Pentru ca imparatul s-a mihnit foarte mult dupa el si a trimis prin toate partile ca sa-l caute, dar n-a putut sa-l afle, acoperind Dumnezeu pe robul Sau, pina la vremea aratarii lui spre folosul multora.

 

Arsenie, traind in postire in chilia pe care i-o daduse batrinul, placea lui Dumnezeu, cu osteneli si cu toata fapta buna si degraba a intrecut pe multi parinti prin pustnicestile sale nevointe, rugindu-se lui Dumnezeu si zicind: "Doamne, povatuieste-ma pe mine, cum sa ma mintuiesc!" Atunci iarasi s-a auzit un glas graind catre dinsul: "Arsenie, fugi de oameni si petrece in liniste; caci, aceasta este radacina curatiei!" Deci, sculindu-se, s-a dus mai departe in pustie pentru linistea sa si, facindu-si o chilie mica, locuia singur intr-insa, sirguindu-se in tot chipul sa pazeasca tacerea. Pentru aceasta, totdeauna se dadea de o parte de la tot felul de vorbe, inaltindu-si mintea sa la cele ceresti. Adica, cu trupul era pe pamint, iar cu duhul se impartasea cu puterile cele de sus, venind la biserica numai Duminicile si in zilele de praznic, de unde, dupa savirsirea slujbei bisericesti, indata se intorcea in liniste la chilia sa cea pustniceasca. El nu vorbea cu nimeni nimic, decit numai cind il intreba cineva de vreun lucru de trebuinta, atunci raspundea cu cuvinte scurte si alerga la linistea sa. Viata lui era de minune tuturor parintilor celor din schit.

 

Odata l-a intrebat parintele Marcu, zicind: "Parinte, pentru ce fugi de noi?" Arsenie i-a raspuns: "Dumnezeu stie cit va iubesc pe voi, dar nu pot sa fiu si cu Dumnezeu si cu oamenii; caci puterile cele de sus mii de mii si intuneric de intuneric se afla in ceruri si toti cu o voie si cu un gind slavesc pe Dumnezeu; iar voile omenesti sint multe pe pamint si gindurile de multe feluri; pentru ca fiecare isi are voia si gindul sau; deci, nu pot sa las pe Dumnezeu si sa vietuiesc cu oamenii!" Astfel, fericitul Arsenie, unindu-se cu Dumnezeu, se departa de oameni si dorea ca sa nu fie vazut si stiut de nimeni. Dar faclia nu putea sa stea mult ascunsa sub obroc; caci, strabatind pretutindeni vestea despre viata lui cea imbunatatita, s-a facut instiintare si in Constantinopol despre el.

 

Dupa moartea dreptcredinciosului imparat Teodosie cel Mare, imparatind Arcadie, fiul lui, a luat instiintare despre Cuviosul Arsenie, unde este si cum vietuieste; deci, i-a scris, cerindu-si iertare cu smerenie pentru pacatul sau cel din tinerete; staruind de el ca sa se roage lui Dumnezeu pentru el si pentru fratele sau, Onorie, care luase imparatia Apusului, sa le indrepteze Domnul bine imparatiile lor, daruindu-i inca tot birul imparatesc, care se lua din Egipt, pentru ca el sa-l imparta, precum va voi, bisericilor si manastirilor si tuturor celor ce au trebuinta. Dar, Cuviosul Arsenie n-a voit sa-i scrie, ci prin cuvinte a raspuns trimisului, zicindu-i: "Spune celor ce te-au trimis, ca asa graieste smeritul Arsenie: Dumnezeu sa va ierte pe voi, fiilor, si imparatiile voastre sa le indrepteze dupa bunavoia Sa si pe voi sa va povatuiasca ca sa faceti voia Lui. Iar ceea ce ati scris pentru bir, de aceasta nu are trebuinta Arsenie, pentru ca el este mort pentru lume si sa nu-l socoteasca nimeni ca este intre cei vii". Cu un raspuns ca acesta Cuviosul a eliberat pe trimisul imparatului, iar el se salasluia in pustie, in chilia sa deosebita, traind in tacere si vorbind cu Dumnezeu neincetat prin rugaciune; iar, uneori, povatuia pe altii la viata cea linistita.

 

Mergind el intr-un loc, care avea o multime de trestie, a aflat acolo pe niste frati sezind; iar trestia, clatinindu-se de vint, facea zgomot mare. Si a intrebat pe frati, zicind: "De unde vine acest zgomot?" Aceia i-au raspuns: "Trestia suna de vint, parinte". Cuviosul le-a zis: "Apoi pentru ce sedeti voi aici, ascultind zgomotul trestiilor? Daca cineva iubeste cu adevarat tacerea, apoi nu poate suferi nici glasul cel de pasare; caci si din acela se tulbura pacea inimii, cu atit mai mult de un zgomot ca acesta de trestie.

 

Intr-una din zile a venit la dinsul pentru cercetare Teofil, arhiepiscopul Alexandriei, impreuna cu oarecare boieri, si voiau sa auda de la el cuvint de folos. Iar staretul, tacind putin, a zis catre dinsii: "De va voi spune un cuvint pe care il veti auzi, apoi voi veti face ceea ce voi zice eu?" Ei s-au fagaduit ca sa faca aceea ce le va porunci. Si le-a zis staretul: "Oriunde veti auzi de Arsenie, sa nu veniti". Minunindu-se de cuvintul lui, s-au folosit si s-au dus.

 

Arhiepiscopul a voit iarasi sa vada pe Cuviosul Arsenie si a trimis la el, intrebindu-l daca ii va deschide lui chilia cind va veni?" Iar staretul a raspuns prin trimis: "De vei veni, iti voi deschide; iar de-ti voi deschide tie, apoi voi deschide tuturor. De aceea nu voi mai sedea aici". Auzind arhiepiscopul, nu s-a dus, temindu-se sa nu plece staretul din hotarele lor aiurea.

 

Un frate oarecare strain a mers la chilia Cuviosului Arsenie si a batut in usa, vrind sa-l vada. Iar staretul, socotind ca a venit ascultatorul cel ce il slujea, i-a deschis usa indata; dar, vazind pe fratele cel strain, a cazut cu fata la pamint, ca sa nu-l vada pe cel ce a venit. Fratele se ruga de staret ca sa se scoale de la pamint, iar el nicidecum nu voia, ci raspundea: "Nu ma voi scula, pina ce nu te vei duce de aici". Rugindu-l fratele mult si neluindu-i in seama rugaciunea, a plecat.

 

Un alt frate de departe, mergind la schitul cuviosului, voia sa vada pe Cuviosul Arsenie. Pentru aceasta ruga pe cei bisericesti ca sa-l duca la el, zicind: "Voiesc sa vorbesc cu parintele Arsenie". Aceia i-au zis: "Odihneste-te, frate, pina in ziua Duminicii, cind va veni la biserica si-l vei vedea". Iar fratele le-a raspuns: "Nu voi minca, nici nu voi bea, pina ce nu-l voi vedea". Atunci ei l-au trimis cu un frate, ca sa-l duca la chilia staretului.

 

Chilia lui Arsenie era departe de biserica ca la 50 de stadii in pustie. Si, mergind la el, a batut in usa; iar staretul, deschizindu-le, i-a primit in chilie, dar sedea, tacind si cautind in jos. Au stat si ei tacuti si nici unul dintr-insii n-a grait vreun cuvint. Deci, sezind ei astfel, a zis fratele cel bisericesc: "Eu ma voi duce inapoi, pentru ca am acolo un lucru bisericesc". Si, sculindu-se, voia sa se duca. Fratele cel strain, neavind indrazneala catre staret si rusinindu-se a ramine, a zis catre fratele cel bisericesc: "Voi merge si eu cu tine". Si, sculindu-se, s-a inchinat staretului si a plecat, neauzind nici un cuvint de la dinsul. Dupa aceea l-a rugat pe fratele cel bisericesc sa-l duca la parintele Moise, care dintre tilhari s-a intors la pocainta monahiceasca, si l-a dus.

 

Fericitul Moise i-a primit bucurindu-se, aratindu-le multa dragoste; iar dupa ce i-a odihnit, i-a eliberat. Atunci fratele cel bisericesc a zis catre celalalt: "Iata, am vazut pe amindoi: pe parintele Arsenie si pe parintele Moise. Deci, care ti se pare mai bun?" Zis-a fratele cel strain: "Cel ce ne-a primit cu dragoste, acela este mai bun". Auzind aceasta un oarecare din parinti, s-a rugat lui Dumnezeu, zicind: "Doamne, arata-mi lucrul acesta, cum unul fuge de oameni pentru numele Tau, iar altul primeste pe toti pentru numele Tau? Deci, care dintre ei este mai desavirsit si este vrednic de mai mari daruri ale Tale?" Dupa aceasta, a vazut parintele acela in vedenie doua corabii mari inotind pe un riu, intr-una era Cuviosul Arsenie si duhul lui Dumnezeu ii indrepta corabia cu multa liniste; iar in cealalta corabie era Cuviosul Moise si ingerii lui Dumnezeu erau cu dinsul, care ii indreptau corabia si faguri de miere puneau in gura lui Moise.

 

Aceasta vedenie a spus-o parintele acela la toti parintii iscusiti si, socotind, a zis ca mai desavirsit este Arsenie, cel ce tace, decit Moise, cel ce primeste pe straini, pentru ca Arsenie petrece cu Insusi Dumnezeu, iar cu Moise petrec ingerii lui Dumnezeu. Asa Cuviosul Arsenie, instrainindu-se de vederea si de vorbirea omeneasca, cu mult mai mult se ferea de vederea si de vorbirea femeiasca, precum ne va arata cuvintul ce urmeaza.

 

O jupineasa oarecare, bogata, dreptcredincioasa, inteleapta, tematoare de Dumnezeu si cu viata cuviincioasa, auzind de Cuviosul Arsenie, a mers de la Roma in Alexandria, vrind sa vada pe sfintul batrin. Acolo a primit-o cu mare cinste arhiepiscopul Teofil, ca pe una ce era din casa celor dintii senatori. Jupineasa aceea a rugat pe arhiepiscop sa induplece pe staret sa o primeasca cu dragoste ca pe o straina si sa o invredniceasca binecuvintarii, deoarece se ostenise atit de multa cale pentru el. Deci, arhiepiscopul se sirguia in tot chipul, sa-i mijloceasca ei acel lucru la staret, dar n-a putut nicidecum, pentru ca se lepada a o vedea, dar nici nu voia sa auda de femeie.

 

Jupineasa, luind cunostinta de aceea, a poruncit sa-i puna saua pe calul sau, zicind: "Cred Dumnezeului meu ca voi vedea pe Arsenie, pentru ca n-am venit sa vad om, fiindca si in cetatea noastra sint multi oameni, dar vreau sa vad prooroc. Si de aceea am suferit atitea osteneli pe mare". Deci, s-a dus in pustia aceea. Cind s-a apropiat jupineasa de chilia cuviosului s-a intimplat, dupa purtarea de grija a lui Dumnezeu, de era staretul afara din chilie; iar ea, mergind fara de veste, a cazut la picioarele lui. El cu mihnire a ridicat-o si, cautind spre dinsa cu minie, i-a zis: "Daca ai voit sa vezi fata mea, vezi-o dar". Iar ea de rusine n-a putut sa caute cu ochii spre fata lui. Deci, staretul a zis catre dinsa: "Daca ai auzit de faptele mele bune, acelea iti erau de trebuinta sa le socotesti si sa le urmezi. Dar de ce trebuinta iti era a vedea fata mea? Si cum ai indraznit sa vii atita cale departata? Nu stii oare ca esti femeie si nu ti se cade sa iesi afara din casa? Pentru aceea ai venit aici ca, dupa ce te vei intoarce la Roma, sa incepi a te lauda catre celelalte femei, zicind: "Am vazut pe Arsenie, si astfel vei face mare cale femeilor, care vor vrea sa vina la mine?"

 

Ea a raspuns: "Daca Domnul imi va da mie sa ma intorc, nu voi lasa pe nimeni sa vina aici, sa te supere pe sfintia ta; iar eu ma rog ca tu sa te rogi lui Dumnezeu pentru mine acum si intotdeauna, sa ma pomenesti in sfintele tale rugaciuni". Raspuns-a staretul: "Ma rog lui Dumnezeu ca sa-ti stearga pomenirea ta de la inima mea". Auzind ea acestea, a plecat tulburata si, mergind in cetatea Alexandria, s-a imbolnavit de necaz. Arhiepiscopul, instiintindu-se ca s-a imbolnavit jupineasa, a mers la dinsa pentru a o cerceta si a o intreba de pricina bolii. Iar ea i-a zis: "Mai bine mi-ar fi fost mie de n-as fi venit aici, pentru ca am rugat pe staretul Arsenie sa ma pomeneasca in rugaciunile sale, iar el mi-a zis: "Ma voi ruga lui Dumnezeu ca sa-ti stearga pomenirea ta de la inima mea! Si iata eu pentru aceea mor de necaz". Arhiepiscopul a grait catre dinsa: "Nu te mihni de aceasta, o, fiica, ca nu fara de pricina a zis aceasta sfintul staret, pentru ca tu esti femeie, iar prin femei diavolul face multe ispite sfintilor barbati. Deci, staretul a zis acele cuvinte, cu dinadinsul pazindu-se de ispitele vrajmasilor; iar pentru sufletul tau se roaga si se va ruga totdeauna". Deci, jupineasa, mingiindu-se cu acele cuvinte, s-a insanatosit si s-a dus cu bucurie intru ale sale.

 

Cuviosul Arsenie petrecind in linistea sa, cu tot gindul se adincea in rugaciuni catre Dumnezeu si se aprindea cu dragoste de serafim catre El, incit cu totul era incalzit de fierbinteala gindirii de Dumnezeu. Odinioara un frate de la schit, mergind la chilia lui pentru o trebuinta oarecare, s-a uitat pe o fereastra si a vazut pe staretul, stind la rugaciune cu totul invapaiat ca focul, si s-a spaimintat. Si era vrednic fratele de vedenia aceea caci, stind putin, a batut in usa si, iesind staretul si vazind pe fratele inspaimintat, l-a intrebat: "De mult stai aici? N-ai vazut ceva?" Iar fratele a zis: "N-am vazut nimic". Iar el, vorbind cu dinsul pentru ce ii era trebuinta, l-a eliberat.

 

Se mai spune de acest cuvios si aceasta. Pe cind era el in palatul imparatesc, nimeni din boieri nu purta mai bune haine decit el; iar dupa ce s-a lepadat de lume, nimeni din monahi nu purta haine mai proaste decit dinsul. Insa a pastrat inca oarecare putina ramasita din obiceiul cel lumesc; pentru ca uneori punea picior peste picior cind sedea si-l vedeau astfel fratii, dar nu indrazneau sa-l indrepteze pe el, de vreme ce era foarte cinstit de toti. Deci, unul dintre dinsii, parintele Pimen, a zis catre ceilalti: "Sa mergem la parintele Arsenie si eu voi sedea inaintea lui astfel, dupa cum s-a obisnuit el a sedea; iar voi sa ma certati pe mine, ca si cum nu as sedea bine, ca atunci eu voi incepe a-mi cere iertare si staretul se va indrepta din aceea". Deci, au mers si a facut asa. Iar Cuviosul Arsenie, cunoscind ca nu se cade ca sa sada monahul astfel, de atunci s-a indreptat.

 

El era atit de smerit, incit cauta invatatura de folos si de la cei simpli; pentru ca, odata, vorbind cu un batrin egiptean, cerea sa-l povatuiasca pe el, cum ar fi putut sa goneasca de la sine gindurile cele neplacute lui Dumnezeu. Vazind aceea alt frate, i-a zis lui mai pe urma: "Pentru ce, parinte, fiind atit de iscusit in Scriptura, stiind bine limba greceasca si latineasca, intrebi pe un om simplu pentru indreptarea gindurilor tale?" Raspuns-a Cuviosul: "Invatatura cea greceasca si cea latineasca o stiu, iar alfabetul, pe care acel simplu il stie, inca nu am putut a-l invata!" Aceasta o zicea sfintul, adeverind ca smerenia este incepatura a tuturor faptelor bune, precum si alfabetul este incepatura cartilor. Si, chiar daca ar sti cineva toata intelepciunea lumeasca, dar de nu va avea smerita cugetare adevarata, acela nu va putea sa afle mintuitoarea cale catre Dumnezeu.

 

Cuviosul mai avea pe linga smerenia sa si umilinta mare, pentru ca in toata vremea vietii sale, sezind si lucrind lucrul miini-lor, tinea un servet in sin, cu care stergea lacrimile cele ce curgeau din ochii lui, fiindca plingea intotdeauna. El petrecea lucrind toata ziua si rugindu-se toata noaptea. Putin somn primea citeodata. Iar cind avea nevoie sa doarma, zicea catre somn: "Vino aici, robule cel rau, dar sa nu zabovesti la mine! Astfel sezind, dormita putin, apoi degraba scuturind somnul de la ochi, se scula, se ruga si zicea catre ucenici: "Monahului ii este destul sa doarma un ceas!" Iar cind venea ziua Duminicii, se scula din seara simbetei la rugaciune si, intinzindu-si miinile in sus, lasa soarele dupa sine, si astfel sedea pina ce soarele rasarea in fata lui.

 

Cuviosul se indeletnicea cu impletirea de cosnite si de funii din frunze de finic. El nu schimba apa in care isi muia frunza cea de finic pina la anul, fara numai turna cite putina. Si ii ziceau lui unii din frati: "Pentru ce, parinte, nu schimbi apa finicului, oare nu simti ca miroare greu in chilia ta?" Iar sfintul le raspundea lor: "In locul tamiiei si a mirurilor celor binemirositoare, pe care in lume bine le-am mirosit, acum se cade sa miros putoarea aceasta, ca in ziua infricosatei judecati, sa ma izbaveasca Domnul de putoarea cea nesuferita a iadului".

 

Pe acest parinte de multe ori il suparau diavolii, aducindu-i oarecare ispitiri. Deci, odata, fratele care ii slujea, apropiindu-se de chilie, a auzit pe batrinul, strigind catre Dumnezeu: "Nu ma lasa pe mine, Doamne, ca nici un bine n-am facut inaintea Ta! Ci da-mi mie dupa darul Tau, ca macar de acum sa pun inceput bun!"

 

S-a intimplat odata ca Cuviosul Arsenie s-a imbolnavit. Si, mergind clericii, l-au luat si l-au adus aproape de biserica, in bolnita, ca sa-i slujeasca lui. Si l-au asezat pe un pat cu asternut, punind sub capul lui o perna moale. Deci, a mers la dinsul un frate ca sa-l cerceteze si, vazind pe cuviosul culcat pe pat cu asternut si perna moale sub cap, s-a smintit, zicind: "Oare acesta este parintele Arsenie? Si oare pe acest fel de pat moale se culca?" Si, intelegind aceasta preotul bisericii, a luat deosebi pe fratele acela si l-a intrebat pe el, zicind: "Frate, cind ai fost in lume, ce rinduiala aveai? Si ce fel ti-a fost viata ta?" Iar el a zis: "Am fost pastor de dobitoace si mi-am petrecut zilele mele in multe osteneli si griji".

 

Iarasi l-a intrebat pe el preotul: "Dar acum cum petreci in chilia ta?" Iar el a zis: "Vietuiesc intru odihna, avind cele de trebuinta si traind fara de grija". Zis-a lui preotul: "Acesta pe care il vezi - parintele Arsenie -, cind era in lume, a fost tata al imparatilor si ii stateau lui inainte o mie de slugi. Era imbracat in haine luminoase, cu briie de aur si cu gherdane era incins; asternutul lui era de mult pret si bogatie la dinsul era fara de numar. Iar tu ai fost unul dintre cei saraci, pascind dobitoacele, si n-ai avut o odihna ca aceasta in lume, precum ai acum in calugarie. Deci, tu acum te odihnesti dupa ostenelile cele din lume, iar parintele Arsenie se osteneste dupa odihna si indestularea cea luminoasa si patimeste in saracie!" Deci, fratele acela umilindu-se, s-a inchinat preotului, cerindu-si iertare si zicind: "Cu adevarat, parinte, asa este. Eu am venit de la osteneli la odihna, iar parintele Arsenie a venit de la odihna la osteneli!" Si, folosindu-se fratele acela, s-a dus.

 

Intr-o vreme a venit navalirea barbarilor asupra partii aceleia, si fugeau parintii prin cetati si prin locuri ascunse, lasind schitul. Iar cuviosul n-a voit sa iasa din pustie la cetati, zicind: "Daca Dumnezeu nu ma va pazi pe mine, apoi pentru ce vietuiesc pe pamint?" Si au pustiit barbarii schitul, iar pe Cuviosul Arsenie nici unul din barbari nu l-au putut afla intr-acea pustie, pentru ca Dumnezeu acoperea pe robul Sau. Apoi, gindind in sine sa nu fie laudat de ceilalti parinti, ca va creste intru dinsul oarecare slava desarta, a apucat calea aceea pe care au fugit si ceilalti parinti. El plingea pentru pustiirea schitului, zicind: "Lumea a pierdut Roma, iar monahii au pierit schitul". Dupa plecarea barbarilor, iarasi s-au intors parintii la locurile lor si, innoind pe cele risipite, vietuiau ca mai inainte. Asemenea s-a intors in chilie si Cuviosul Arsenie.

 

Cuviosului Arsenie i s-a adus din Roma o diata a unui oare-care boier, rudenia lui, care, murind, i-a lasat multe bogatii si averi ca sa le imparta precum va voi. Staretul, luind acea diata voia sa o rupa; dar trimisul a cazut la picioarele lui, zicind: "Rogu-te pe tine, parinte, sa nu rupi diata, ca sa nu fie cautata la mine de cei ce m-au trimis". Atunci cuviosul i-a dat lui diata intreaga, zicind: "Eu mai inainte decit acela am murit, si cum el a murit de curind, ma face pe mine cu diata aceasta mostenitor al averilor sale, fiind eu mort". Si a intors inapoi pe trimisul acela cu diata.

 

Cuviosul nu locuia totdeauna in acelasi loc; ci, uneori din pustia schitului se muta la alte locuri mai linistite, fugind de cei ce veneau si-l suparau. El petrecea la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, in preajma cetatii Memfis, asemenea si in Canopul Alexandriei si prin alte locuri pustii, si iarasi se intorcea la schit, dar nimeni nu putea sa ajunga chipul vietuirii lui.

 

Sezind el in partile cele de jos ale Egiptului si, neputind sa sufere supararile celor ce veneau la dinsul si-i tulburau linistea, a voit sa-si lase chilia si sa se duca aiurea. Deci, neluindu-si nimic, a iesit, zicind catre cei doi ucenici ai sai, Alexandru si Zoil: "Tu, Alexandre, sa ramii aici, iar tu, Zoil, sa mergi cu mine la riu si sa-mi cauti o corabie, care merge la Alexandria si pe urma te vei intoarce la fratele tau, Alexandru". Deci, ucenicii lui s-au tulburat de aceste cuvinte, insa nu indrazneau sa intrebe pe staret pentru ce sa desparte de dinsii? Si a plecat staretul in partile Alexandriei, dar a cazut intr-o boala mare, in care a zacut multa vreme. Iar ucenicii lui, Alexandru si Zoil, cei ce ramasesera in chilie, se intrebau intre ei, daca n-a mihnit cineva dintre dinsii pe cuviosul staret cu vreo neascultare. Si, neaflind intre ei nici o pricina, se mihneau de plecarea staretului. Dupa ce cuviosul s-a insanatosit, a zis in sine: "Ma voi duce iarasi la ucenicii mei". Si, sculindu-se, s-a dus.

 

El fiind aproape de riu si mergind oameni mireni pe acea cale, din intimplare, o femeie araba s-a atins de cojocul cuviosului; iar staretul, mihnindu-se, a certat-o caci, fiind femeie, a indraznit de s-a atins de haine calugaresti. Si i-a zis lui aceea: "Daca esti monah, apoi du-te in munte pustiu!" Staretul, umilindu-se de cuvintele ei, graia in sine, poftind adeseori cuvintele femeii aceleia: "Daca esti monah, Arsenie, du-te in munte si salasluieste-te in pustie". Si a mers la un loc ce se numea "piatra", unde petreceau ucenicii lui; si acolo l-au intimpinat Alexandru si Zoil, care, cazind la picioarele lui, plingeau. Si a plins si staretul, cazind pe grumajii lor. Ucenicii au zis catre staret: "Ducerea ta de la noi, parinte, multa mihnire ne-a facut noua, pentru ca ne ziceau parintii: Nu s-ar fi dus de la chilia sa parintele Arsenie, daca ucenicii nu l-ar fi mihnit pe el prin a lor neascultare si nesupunere". Grait-a staretul catre dinsii: "Si eu am inteles aceasta, fiilor, cum ca parintii astfel zic de voi, si pentru aceasta m-am intors la voi, si vor zice acum parintii de mine: "Porumbelul cel ce a zburat din corabia lui Noe, neaflindu-si odihna picioarelor sale, iarasi in corabie la Noe s-a intors". Si s-au mingiiat ucenicii si au petrecut toti impreuna pina la sfirsitul vietii cuviosului.

 

Cuviosul Arsenie, sezind in chilia sa, i s-a descoperit lui de la Dumnezeu acestea: El a auzit un glas, zicind catre dinsul: "Iesi din chilie, ca sa-ti arat lucrurile omenesti". Iesind staretul, s-a facut ca intr-o uimire si a vazut pe ingerul lui Dumnezeu, luindu-l de mina si ducindu-l la un loc si i-a aratat lui un om arap, taind lemne si facind o sarcina mare; iar arapul se incerca sa ia sarcina aceea pe spate si s-o duca, dar nu putea, fiindca era grea. Deci el, in loc ca sa ia lemne din sarcina si sa o faca mai usoara, iarasi taia lemne si adauga la sarcina si o facea mai grea decit intii. Si iarasi, incercind s-o ridice si neputind, mai multe lemne punea si ingreuna sarcina.

 

Ingerul Domnului, ducind pe fericitul Arsenie de acolo, i-a aratat lui un alt om care, stind la un put, scotea apa si o turna intr-un vas crapat si spart. Apa curgea afara din vasul crapat si spart. Apa curgea din vas si se intorcea inapoi in put, iar cel ce o scotea, se ostenea in zadar. Iarasi ingerul a aratat staretului alta vedenie: Se vedea o biserica stind deschisa si doi barbati calari pe cai, ducind o birna in curmezis, amindoi voiau sa treaca prin usile bisericii, dar nu puteau, fiindca lemnul era de-a curmezisul; iar unul cu altul nu se invoia, ca sa indrepteze lemnul in lungimea drumului si sa mearga inainte pe usa. Voind amindoi deodata sa intre, mergeau in curmezis, pentru aceea au ramas afara de usi, neputind sa intre in biserica cea deschisa.

 

Deci, staretul a intrebat pe ingerul ce-l ducea pe el: "Ce este aceasta vedenie?" Si i-a tilcuit lui ingerul astfel: "Acesti oameni care au dus birna, cu chipul sint barbati imbunatatiti, insa mindri, nevoind sa se smereasca unul altuia. Pentru aceea nu intra intru imparatia cerului, ci ramin afara pentru mindria lor, prin care ei toata fapta lor cea buna o pierd. Iar cel ce scotea apa si o turna in vasul cel spart, inseamna omul care are fapte bune, insa de pacate nu se paraseste; pentru aceea in desert se osteneste, de vreme ce cu pacatele isi pierde plata sa, pe care era sa o cistige de la Dumnezeu. Iar arapul care taia lemne si le adauga la sarcina, cu chipul este un om, care in multe pacate petrece si, in loc de pocainta, adauga mai mari faradelegi peste faradelegile sale cele mai dinainte. Aceasta vedenie o spunea Cuviosul Arsenie ucenicilor sai spre folos, ca si cum era vazuta de un alt staret, iar nu de el.

 

O alta infricosata descoperire, care se intimplase altor parinti pentru dumnezeiestile Taine ale lui Hristos, o spunea astfel: "A fost intr-un schit un staret minunat cu viata si slavit intre parinti pentru faptele cele bune ale sale. Acela, din nestiinta sa - pentru ca era prea prost si neiscusit in dumnezeiasca Scriptura - se smintea cu necredinta pentru Preacuratele Taine, zicind ca piinea pe care o primim din dumnezeiescul Altar si paharul, cu care ne impartasim, nu este adevaratul Trup si Singe al lui Hristos, ci numai inchipuire a Trupului si a Singelui Lui. Auzind aceasta doi stareti iscusiti, ziceau intre ei ca nu cu rautate graieste staretul acestea despre Sfintele Taine, ci din prostie si din nestiinta; si se sirguiau sa-l indrepteze pe el in aceea. Ei s-au dus la dinsul si, vorbind si altele pentru folosul sufletului, au inceput a zice si aceasta: "Am auzit, parinte, un cuvint necuviincios despre un frate, ca ar fi zis ca piinea pe care o primim si paharul pe care il bem din Sfintul Altar, nu este Trupul si Singele lui Hristos, ci numai o inchipuire".

 

Iar staretul a raspuns: "Eu sint cel ce am zis aceasta". Iar ei l-au rugat, zicind: "Sa nu crezi asa, parinte, ci intr-acest chip: Noua ne-a dat Sfinta Biserica soborniceasca a crede si a marturisi ca piinea este cu adevarat Trupul lui Hristos si vinul in pahar este adevarat Singele Lui; iar nu inchipuire a Trupului si a Singelui". Pentru aceea ii aduceau multe cuvinte din dumnezeiasca Scriptura si de la Sfintii Parinti, dovedind necredinta lui, dar in prostia sa zicea: "De nu ma voi incredinta cu insusi lucrul, nu voi crede".

 

Batrinii i-au zis: "Parinte, sa ne rugam dar lui Dumnezeu pentru aceasta. Noi toti trei postim o saptamina, ca sa-ti descopere tie aceasta Taina; si credem ca-ti va descoperi, nevoind sa-ti pierzi ostenelile tale de multi ani". Staretul a primit cu bucurie cuvintul acesta si s-au inchis fiecare in chilia sa, postind si rugindu-se toata saptamina. Staretul acela zicea in rugaciunea sa cea catre Dumnezeu: "Doamne, Tu stii ca nu din rautate nu cred, dar cu mintea mea proasta nu pot intelege si patrunde taina aceasta. Deci, arata-mi, dupa bunatatea Ta, singur adevarul, ca sa nu ma ratacesc cu credinta". Asemenea si cei doi stareti rugindu-se, ziceau: "Doamne, arata fratelui nostru aceasta taina a Ta, ca sa nu ramina in necredinta si sa nu-si piarda osteneala sa cea imbunatatita". Dumnezeu a ascultat rugaciunea lor si le-a descoperit aceasta infricosata taina astfel: Dupa ce s-a sfirsit saptamina postirii lor si a rugaciunilor, sosind ziua Duminicii, au intrat toti acei trei stareti in biserica la dumnezeiasca Liturghie si impreuna au stat la un loc.

 

Acolo li s-au deschis ochii, cind s-a pus piinea pe Sfinta Masa si au vazut un Prunc mic. Preotul, intinzind mina ca sa fringa piinea, a vazut pe ingerul Domnului pogorindu-se din cer, avind in miini un cutit, si, junghiind Pruncul, I-a turnat singele in pahar. Si cind preotul fringea piinea, ingerul sfarima trupul in particele; iar cind fratii au mers sa se impartaseasca cu Sfintele Taine, a mers si parintele care nu credea si, luind in mina carne cruda si singerata si vazind in pahar singe, temindu-se a strigat, zicind: Cred, Doamne, ca piinea este Trupul Tau si vinul este Singele Tau.

 

Si indata carnea s-a facut piine si singele vin si s-a impartasit cu multa frica si cu umilinta. Parintii i-au zis: "Stie Hristos Dumnezeu ca neamul omenesc nu poate sa manince carne cruda, nici sa bea singe; de aceea isi da Preacuratul Sau Trup sub chipul piinii si Singele Sau cel facator de viata sub chipul vinului, ca sa-l poata primi cei ce se impartasesc cu credinta". Pentru aceasta ei au dat lauda lui Hristos Dumnezeu, ca n-a lasat pe staretul cel imbu-natatit sa piara cu necredinta.

 

Un frate oarecare a intrebat pe parintele Arsenie pentru folosul sufletului; iar fericitul i-a zis: "Ingrijeste-te in tot chipul ca, cele facute in mintea ta, sa fie placute lui Dumnezeu si cu inlesnire vei birui pacatele cele dinafara". Aceasta o zicea sfintul, aratind ca toate patimile pacatelor se nasc din vointa mintii si din gindurile cele spurcate ale ei, care, primindu-se in inima, se tin cu indulcire. Iar cel ce-si indrepteaza mintea sa catre Dumnezeu si izgoneste indata gindurile cele spurcate, isi taie patimile si biruieste poftele pacatelor".

 

Staretul a mai zis: "De vom cauta pe Dumnezeu cu adevarat, El singur va veni la noi si-L vom vedea; si daca Il vom tine pe El la noi prin viata curata, va petrece impreuna cu noi".

 

Alt staret a intrebat pe parintele Arsenie: "Parinte, mie imi zic gindurile: ce vei face, caci esti batrin si nu poti sa postesti, nici sa te ostenesti pentru batrinete? Deci, du-te de cerceteaza bolnavii, pentru ca acesta este semnul dragostei". Iar cuviosul, intelegind ca gindul acesta este din mestesugire diavoleasca, a zis acelui staret: "Maninca, bea, dormi, nu lucra, decit numai sa nu iesi din chilia ta". Acestea le zicea, pentru ca sfintul stia ca monahul, iesind din chilie si apropiindu-se de locasurile mirenesti, il incurca vrajmasul cu multe curse, spre sminteala si cadere. Deci, nu se cuvine aceluia ce a murit pentru lume, sa iasa afara din chilia si din manastirea sa, fara de pricina, precum cel mort nu iese afara din mormintul sau. Iar monahul care umbla afara din manastire, dupa voia sa, este cu adevarat mort, pentru ca a murit cu sufletul.

 

Sfintul iarasi zicea: "Sint multi care se sirguiesc a-si pazi curatia trupeasca, de aceea isi omoara trupul lor cu postiri, cu privegheri si cu multe osteneli. Dar sint putini cei ce-si pazesc sufletul de spurcaciunea pacatului slavei desarte, de iubirea de cinste, de iubirea de argint, de zavistie, de ura de frati, de minie, de pomenirea de rau, de osindire si de mindrie. Unii ca acestia, pe afara sint curati cu trupul, iar cu sufletul sint foarte spurcati. Ei sint asemenea ca mormintele cele varuite, care pe dinauntru sint pline cu oase imputite. Fericiti sint cei ce se sirguiesc, ca atit trupul cit si sufletul sa le fie curate de toata spurcaciunea; pentru ca cei curati cu inima, iar nu numai cu trupul, sint fericiti, ca aceia vor vedea pe Dumnezeu.

 

Un frate a zis cuviosului: "Parinte sfinte, am invatat cuvinte din carti si din psalmi si ma sirguiesc sa le citesc cu osirdie. Dar, citindu-le pe acelea, nu am umilinta, fiindca nu inteleg puterea dumnezeiestii Scripturi, si din aceasta cauza ma scirbesc foarte". Raspuns-a lui fericitul: "Fiule, se cade ca neincetat sa te deprinzi la citirea cuvintelor Domnului, macar de n-ai umilinta si nu le intelegi puterea. Pentru ca am auzit ceea ce zice parintele Pimen si ceilalti Sfinti Parinti, ca descintatorii cei ce s-au obisnuit a descinta serpii, ei nu inteleg acele cuvinte pe care le graiesc; iar serpii, auzind puterea cuvintelor, le cunosc cu sfintenie si se imblinzesc, dindu-se in miinile lor. Asa facem si noi. Macar ca nu intelegem puterea cuvintelor dumnezeiestii Scripturi, insa, cind le avem neincetat in gurile noastre, auzindu-le diavolii se infricoseaza si fug de la noi, nesuferind cuvintele Sfintului Duh, care le-a grait prin robii Sai, prooroci si apostoli".

 

Apropiindu-se vremea mutarii lui la Dumnezeu, a zis uceni-cilor sai: "Sa nu faceti pentru mine acea pomenire, adica sa puneti masa si sa chemati fratii la mincare si la bautura. Numai de aceasta sa va ingrijiti, ca sa se savirseasca aducerea dumnezeiestilor jertfe, pentru pacatosul meu suflet". Auzind acestea, ucenicii s-au tulburat si au inceput a plinge. Iar el le-a zis: "Nu plingeti, fiilor, ca inca n-a venit ceasul sfirsitului meu, insa este aproape". Deci, l-au intrebat ucenicii: "Parinte, cum te vom ingropa?" Iar el le-a zis: "Nu stiti oare, sa ma legati de picioare cu o funie si sa ma aruncati in munte?"

 

Dupa ce i s-a apropiat moartea, a inceput a se teme si a plinge. Si, vazindu-l ucenicii plingind, l-au intrebat: "Oare si tu te temi de moarte, parinte?" El a raspuns catre dinsii: "Frica aceasta cu adevarat a fost in mine in toate zilele calugariei mele, din ziua in care am luat asupra mea acest chip". Si a adormit Cuviosul parinte Arsenie, somnul cinstitei morti, dindu-si sfintul sau suflet in miinile Domnului, Caruia I-a slujit cu osirdie. Auzind parintele Pimen, ca s-a mutat parintele Arsenie, a lacrimat si a zis: "Fericit esti, parinte Arsenie, ca ai plins in toate zilele vietii tale! Pentru aceasta in veci te vei veseli; caci cel ce nu plinge aici de voie, va plinge acolo in munci fara de voie, dar fara nici un folos!"

 

Se povesteste de Cuviosul Arsenie si aceasta: ca acesta era cuvintul lui adeseori, zicind catre sine: "Arsenie, la ce ai venit aici? N-ai venit la odihna, ci la osteneli; nu la lenevire, ci la nevointa. Deci, nevoieste-te, osteneste-te si nu te lenevi". Inca si aceasta o spunea sfintul: "De multe ori m-am cait de cuvintul pe care il graiam, iar de tacere, niciodata!"

 

Parintele Daniil povestea despre dinsul: "Niciodata nu voia sa graiasca vreo intrebare din carte, macar desi putea, fiindca stia bine dumnezeiasca Scriptura; insa, tacea, ca sa nu se arate intelept in carti. Nici nu scria vreo scrisoare la cineva, socotindu-se ca este prost pentru Hristos si nestiutor. Nici de slujba altarului nu se atingea, macar ca era sfintit pentru aceasta, ci cu monahii cei nesfintiti se apropia la dumnezeiestile Taine; si aceasta o facea din smerenia sa cea mare. Iar cind mergea in biserica la soborniceasca cintare, se ducea dupa un stilp, ca nici el sa nu vada pe cineva la fata, dar nici fata lui nimeni".

 

Vederea lui era ingereasca, ca si a lui Iacov cel din Legea Veche; cu totul era carunt, curat la trup si uscat din infrinarea cea mare si barba mare pina la briu; iar perii de la ochi ii cazusera din cauza plinsului din toate zilele; era inalt la stat si girbov la batrinete. El a avut un sfirsit fericit, vietuind in calugarestile osteneli cincizeci de ani; cu postul si cu rugaciunile placind lui Dumnezeu. In schit a petrecut patruzeci de ani, zece ani la un loc ce se numea Troghin, mai sus de Babilon, in spatele cetatii Memfis, iar trei ani a vietuit in Canopolul Alexandriei. Intorcindu-se iarasi in Troghin a petrecut doi ani si a adormit acolo intru Domnul, avind virsta de o suta de ani si mai bine. El a fost barbat bun, plin de Duhul Sfint si de credinta. Cu ale carui sfinte rugaciuni sa ne invrednicim si noi a cistiga iertare de pacate si viata vesnica de la Hristos Domnul nostru, Caruia I se cuvine slava impreuna cu Tatal si cu Sfintul Duh, in veci. Amin.

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 369

Voteaza:

Sf. Ap. si Evanghelist Ioan; Cuv. Arsenie cel Mare 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE