Sf. Ier. Silvestru al Romei; Sf. Serafim de la Sarov

Viata Sfantului Ierarh Silvestru, Episcopul Romei

(2 ianuarie)

Sfantul Silvestru, nascandu-se in Roma cea veche si crescand in sfanta credinta, a fost ucenic al lui Quirinus prezbiterul, om iubit de Dumnezeu si intelept, ortodox in credinta, de la care invatand intelepciunea cartii si bunele obiceiuri, in varsta sa cea desavarsita a fost foarte iubitor de straini; pentru ca, din dragoste catre Dumnezeu si catre aproapele, ii aducea in casa sa, le spala picioarele, ii ospata si le facea toata odihna. Odata, a venit in Roma din Antiohia un barbat sfant si marturisitor al lui Hristos, anume Timotei preotul, propovaduind Evanghelia imparatiei; pe acela l-a primit Silvestru in casa sa si, folosindu-se foarte mult din a lui viata si invatatura sfanta, s-a facut desavarsit in bunatati si in credinta.

Petrecand Timotei in casa lui Silvestru un an si cateva luni, pe multi romani i-a intors la Dumnezeu, de la inchinarea la idoli; pentru care lucru a fost prins de catre Tartuinius, eparhul cetatii, si fiind tinut in legaturi si in temnita, si de trei ori pe zi batut, pentru ca nu s-a supus sa jertfeasca idolilor, apoi taindu-i-se capul cu sabia, s-a savarsit; iar fericitul Silvestru luand noaptea sfintele lui moaste, le-a ingropat in casa sa, cu cantarile cele cuviincioase.

Dupa aceasta, o femeie credincioasa, anume Feonisia, a zidit o biserica Sfantului Timotei, din averea sa, cu binecuvantarea lui Miltiade, episcopul Romei, care a si adus intr-insa moastele sfantului mucenic. Dar Tartuinius, eparhul cetatii, chemand pe Silvestru, l-a intrebat de averea ce a ramas dupa Timotei si-l silea sa jertfeasca idolilor, dar acesta neplecandu-se, il ingrozea cu chinurile.

Silvestru, vazand inainte moartea cea neasteptata, ce era sa fie, a spus eparhului cuvantul Evangheliei: In aceasta noapte, sufletul tau vor sa-l ceara de la tine, iar cele ce te lauzi sa-mi faci, acelea nu se vor intampla. Eparhul, maniindu-se de aceste cuvinte, a poruncit sa lege cu lanturi de fier pe Sfantul Silvestru si sa-l arunce in temnita, iar el a sezut sa pranzeasca; si mancand peste, s-a infipt in gatul lui un os, pe care n-a putut sa-l scoata in nici un fel si cu nici o doctorie; pentru aceea, bolind de la ceasul pranzului pana la miezul noptii, a murit, dupa proorocia sfantului.

A doua zi, eparhul a fost dus la mormant de ai sai cu plangere. Iar Silvestru a fost scos din temnita cu bucurie de cei credinciosi si era cinstit foarte mult, nu numai de cei credinciosi, ci si de cei necredinciosi; caci multe din slugile curtii eparhului vazand implinirea proorociei lui Silvestru s-au infricosat si cadeau la picioarele lui, temandu-se sa nu li se intample si lor ceva rau, cum se intamplase stapanului lor; iar altii s-au intors la Hristos, incredintandu-se prin minunea aceea.

Ajungand sfantul la varsta de 30 de ani, a fost hirotonit diacon de catre Miltiade, episcopul Romei; dupa Miltiade s-a suit in scaunul Episcopiei Romei Silvestru, fiind ales de toti, deoarece era ca o luminoasa faclie in sfesnic si pastorea turma lui Hristos ca un alt apostol, povatuind-o cu cuvantul si cu lucrul la pasunea cea mantuitoare. Afland pe unii din clerici, care-si lasasera randuiala si se indeletniceau cu negustorii lumesti, i-a intors iarasi la slujirea bisericeasca si i-a pus la canon, ca nimeni din cei sfintiti sa nu se lege cu lucruri de acest fel.

Acest preasfintit parinte a dat romanilor numiri pentru zilele saptamanilor; pentru ca atunci romanii pe cea dintai zi, pe care noi o numim duminica, ei o numeau ziua soarelui, iar pe celelalte le numeau: ziua Lunii, ziua lui Marte, ziua lui Mercur, ziua lui Iovis, ziua Venerei, ziua lui Saturn. El, inlocuind numele acelea necurate ale zeilor pagani, a poruncit ca pe cea dintai zi s-o numeasca ziua Domnului - ca in acea zi a inviat Domnul nostru cu slava, iar pe celelalte zile le-a lasat asa precum le numesc romanii. A asezat inca si aceasta, ca numai intr-o simbata sa posteasca crestinii, in aceea in care a murit Hristos si s-a pogorat in iad, ca sa-l risipeasca si sa scoata de acolo pe stramosul Adam cu stramosii ceilalti, iar in celelalte simbete a oprit a se posti.

In acea vreme era in Roma un balaur mare, intr-o pestera adanca, locuind sub muntele ce se cheama Tarpie, unde s-a zidit Capitoliul, caruia poporul necredincios ii aducea jertfe in toata luna, ca unui zeu; cand balaurul iesea din pestera, vatama vazduhul cu otravitoarea lui suflare, si se faceau multe omoruri in poporul ce locuia aproape si mai ales intre copii. Elinii au zis catre sfantul: "Pogoara-te in pestera si fa ca balaurul, cu puterea Dumnezeului tau, sa nu mai iasa afara ca sa omoare oamenii si atunci vom crede in Dumnezeul tau, ca intr-un Atotputernic". Sfantul a adunat pe toti credinciosii cei sfintiti si pe mireni si le-a randuit post si rugaciune trei zile; apoi singur mai mult decat toti, se ostenea in post si in rugaciune.

Intr-o noapte i s-a aratat in vedenie Sfantul Apostol Petru, poruncindu-i sa ia cu sine citiva preoti si diaconi si sa se duca la pestera unde salasluia balaurul fara temere, apoi, savarsind in gura pesterii dumnezeiasca slujba, sa intre inauntru si, chemand numele lui Iisus Hristos, sa astupe acolo pe balaur ca sa nu mai iasa niciodata. Sfantul s-a dus la pestera, dupa porunca apostolului, iar dupa savarsirea sfintei slujbe, a intrat in pestera si, gasind intr-insa niste usi, le-a inchis, zicand: "Usile acestea sa nu se mai deschida, pana in ziua venirii a doua a lui Hristos". Astupandu-l astfel pe balaur, l-a facut sa nu mai iasa in veci. Paganii socoteau ca Silvestru cu clerul sau vor fi mancati acolo de balaur, dar cand l-au vazut ca a iesit nevatamat, s-au mirat si de atunci, nemaivazand iesirea balaurului, multi au cunoscut puterea adevaratului Dumnezeu, si s-au adaugat celor credinciosi.

Imparatind in acea vreme marele Constantin (306-337), nu era inca luminat cu Sfantul Botez. Iesind din Roma la razboi impotriva lui Liciniu, s-a ridicat in Roma prigonire de la senatorii Romei asupra crestinilor, incat erau siliti credinciosii a jertfi idolilor, iar cei ce nu se supuneau erau munciti in multe feluri. Pentru aceasta pricina, Sfantul Silvestru, luandu-si clerul sau, a iesit din cetate si s-a ascuns intr-un munte, ce se chema Soractes.

In acea vreme, dupa dumnezeiasca randuiala, imparatul Constantin a cazut intr-o boala foarte cumplita si fara leac, incat era plin de bube de la picioare pana la cap. Erau dusi la dansul multi doctori foarte intelepti, precum si vrajitori, nu numai din stapanirea Romei, ci si din Persia, insa nici o usurare n-a aflat in boala sa. Mai pe urma, slujitorii lui Jupiter din Capitoliu, apropiindu-se de imparatul, i-au zis: "De nu-ti vei face baie de sange de prunci si de nu te vei scalda intr-insa, fiind calda, este cu neputinta sa te tamaduiesti; iar de vei face asa, indata vei fi sanatos si nu-ti va fi alta doctorie mai buna decat aceasta".

Imparatul a trimis pretutindeni ca sa adune prunci, spre gatirea baii din sangele lor si s-au adunat in Capitoliu multime de prunci, care sugeau la sanul mamei lor. Venind ziua in care urma sa fie junghierea pruncilor, imparatul mergea la Capitoliu, pentru ca acolo jertfitorii aveau sa-i pregateasca insangerata baie; s-au adunat multime de femei, care, smulgandu-si parul si cu unghiile zgaraindu-si fetele, strigau si cu amar se tanguiau. Intreband imparatul care este pricina plangerii lor, s-a instiintat ca sant maicile pruncilor adunati spre junghiere; apoi umilindu-se, vazand amara lor tanguire si lacrimile, a zis: "O! cat de mare este neomenia celor ce m-au sfatuit ca sa vars sange nevinovat! Iar daca as sti cu incredintare ca ma voi tamadui, mai bine este, ca eu singur sa rabd durerea, decat sa vars sangele atator prunci, care nici un rau nu mi-au facut si sa umplu de neincetata tanguire si mahnire pe maicile lor". Aceasta zicand, s-a intors la palat si a poruncit ca sa dea maicilor pe fiii lor intregi; ba inca si aur din vistieriile imparatesti dand fiecareia, le-a liberat in pace.

Preabunul Dumnezeu, vazand o milostivire ca aceea, i-a rasplatit cu indoita sanatate trupeasca si sufleteasca, caci a trimis la dansul pe Sfintii Sai Apostoli, Petru si Pavel, care, pe cand el dormea, i s-au aratat in vedenie, stand inaintea patului sau. Si i-a intrebat imparatul cine sant si de unde vin. Iar ei au raspuns: "Noi santem Petru si Pavel, Apostolii lui Iisus Hristos, trimisi la tine ca sa te povatuim pe calea mantuirii si sa-ti spunem despre o baie, in care poti sa-ti castigi sanatatea trupului si a sufletului si sa-ti fagaduim vesnica viata de la Dumnezeu, pentru vremelnica viata cea daruita de tine pruncilor, caci i-ai crutat. Deci sa chemi la tine pe episcopul Silvestru, care se ascunde de frica ta, in muntele Soractes si invatatura aceluia s-o asculti; iar el iti va arata baia in care te vei curati de toate bolile, si vei iesi cu sufletul si cu trupul sanatos". Aceasta zicandu-i sfintii apostoli s-au dus de la dansul.

Imparatul, desteptandu-se din somn, se mira de acea vedenie, si iata a intrat doctorul la dansul dupa obicei. Iar el a zis catre doctor: "De acum nu-mi mai trebuie doctoria voastra, caci nadajduiesc la dumnezeiescul ajutor". Deci l-a trimis inapoi. Apoi indata a poruncit sa caute pretutindeni pe episcopul Silvestru si sa-l aduca la sine cu cinste.

Afland pe Silvestru si ducandu-l la imparat, acesta l-a primit cu cinste si cu dragoste, pentru ca insusi el sculandu-se, l-a imbratisat. Apoi l-a intrebat, zicand: "Sant la voi niste dumnezei, care se numesc Petru si Pavel?" Silvestru a raspuns: "Unul este la noi Dumnezeu, imparate, Care a zidit cerul si pamantul si toate cele ce sant intr-insele, iar pe cei care tu ii numesti Petru si Pavel, acestia nu sant dumnezei, ci robi ai lui Dumnezeu, care au propovaduit numele lui Hristos in toata lumea, iar mai pe urma si sangele si-au varsat pentru Domnul lor, in vremea lui Nero". Imparatul, auzind acestea, s-a bucurat, si a zis: "Rogu-te, episcope, arata-mi chipurile acelora, daca le ai pe icoana, ca sa fiu incredintat ca sant aceia care mi s-au aratat in vis".

Silvestru indata a trimis pe diaconul sau, ca sa aduca icoana Sfintilor Petru si Pavel si vazand imparatul fetele apostolilor cele inchipuite pe icoana, a zis: "Cu adevarat acestia sant cei vazuti de mine". Apoi a spus cu amanuntul toata vedenia sa episcopului si l-a rugat ca sa-i arate baia in care ar putea sa se curete de lepra cea sufleteasca si trupeasca, dupa cum i-au zis apostolii, care i s-au aratat in vedenie.

Sfantul episcop Silvestru a grait imparatului: "Nu intr-alt chip se cade tie, imparate, ca sa intri intr-acea baie, daca nu vei crede mai intai fara de indoire in Dumnezeul pe Care L-au propovaduit apostolii, care s-au aratat tie". Raspuns-a imparatul: "De nu as fi crezut ca Iisus Hristos este Unul Dumnezeu, atunci niciodata nu te-as fi chemat la mine". Sfantul i-a grait: "Se cuvine mai intai sa postesti, ca astfel cu rugaciunea, cu lacrimile si cu marturisirea pacatelor tale sa milostivesti pe Dumnezeu. Sa lepezi porfira si coroana sapte zile si sa te inchini in camarile palatului tau in sac si in cenusa, sa faci pocainta, plangand si cazand la pamant, apoi sa poruncesti sa se inchida templele idolesti, iar jertfele lor sa inceteze si pe crestinii care sant izgoniti sa-i liberezi, iar celor ce sed in legaturi sa le daruiesti pace; apoi sa fii bun celor ce te roaga, toate cererile cele drepte sa le implinesti si sa dai din averile tale saracilor milostenie multa". Deci, a fagaduit imparatul ca toate acestea cu lucrul sa le implineasca, iar episcopul, punand mana pe capul sau, s-a rugat si l-a pregatit pentru Botez.

Adunand pe toti credinciosii, le-a poruncit ca si ei sa posteasca si sa se roage ca sa inceteze prigonirea asupra Bisericii lui Dumnezeu si sa se izgoneasca intunericul inchinarii idolesti, iar lumina cea mantuitoare sa rasara tuturor. Sosind a saptea zi, sfantul a mers la imparat si, invatandu-l multe despre tainele credintei in Sfanta Treime, i-a pregatit baia Sfantului Botez, in care a intrat imparatul si l-a cufundat Sfantul Silvestru, chemand peste dansul numele Preasfintei Treimi.

Atunci a stralucit o lumina mare din cer, mai frumoasa decat razele soarelui si a umplut casa de multa stralucire; apoi imparatul s-a curatit indata de lepra, cazand de pe trupul lui ca niste solzi de peste in apa si a iesit din baie sanatos, incat nu s-a mai vazut nici urma din bubele ce au fost pe trupul lui. Imbracandu-se in hainele cele albe, dupa Sfantul Botez, a spus singur: "Cand m-am cufundat in apa, am simtit o mana de sus, intinzandu-se si atingandu-se de mine". Si indata a poruncit ca nimeni sa nu mai indrazneasca a huli pe Hristos sau a mai face rau crestinilor. Apoi a zidit in curtea sa imparateasca o biserica in numele Mantuitorului Hristos si a poruncit ca sa se boteze toti cei ce ar voi sa fie crestini; iar haine de botez albe sa ia de la imparateasca vistierie. Deci s-a botezat in acel ceas multime de popor si, din zi in zi, crestea si se inmultea Biserica lui Hristos, iar inchinarea la idoli se imputina.

A fost multa bucurie pentru numarul mare de credinciosi, ce se afla acum in Roma, incat trebuiau sa fie izgoniti din cetate toti cei care nu voiau sa fie crestini. Dar imparatul a oprit poporul, zicand: "Domnul nostru nu voieste ca cineva sa vie la dansul silit, ci de se apropie cineva de bunavoie si cu gand bun, pe acela il primeste cu milostivire. Deci, liber este fiecare sa creada cum voieste si sa nu se prigoneasca unul pe altul". Acest raspuns imparatesc a inveselit si mai mult poporul, caci ii lasa pe toti sa vietuiasca in libera lor credinta.

Nu numai in Roma a fost aceasta bucurie crestineasca, ci si in toata lumea, pentru ca toti credinciosii cei chinuiti pentru Hristos, de pretutindeni, au fost liberati din legaturi si din temnite; apoi s-au intors din surghiun marturisitorii lui Hristos, precum si cei ascunsi prin munti si prin pustietati de frica chinuitorilor si acum mergeau fara nici o temere la locurile lor; iar prigoana si chinurile pretutindeni au incetat.

Vrajmasul, nevoind a suferi pacea aceasta a Bisericii si sa vada lumina dreptei credinte intinzandu-se, a indemnat pe evrei ca sa se apropie de Elena cea vrednica de lauda, mama imparatului, care se afla atunci in Bitinia, patria sa; si au trimis la dansa aceste cuvinte: "Bine a facut imparatul, fiul tau ca a lasat paganatatea si a rasturnat templele idolesti; insa rau a facut de a crezut in Iisus si-L cinsteste ca pe Fiul lui Dumnezeu si adevaratul Dumnezeu, caci Acela a fost un iudeu si vrajitor, inseland pe popor cu naluciri vrajitoresti, iar Pilat, muncindu-L ca pe un facator de rele, L-a spanzurat pe lemn.

Daca imparatul a capatat sanatate, aceasta nu s-a facut prin puterea Lui, ci cu darul lui Dumnezeu, Care a zidit cerul si pamantul. Deci se cuvine tie, Imparateasa, ca sa abati pe fiul tau de la o ratacire ca aceasta, ca nu cumva, suparandu-Se Dumnezeu Cel Preainalt, sa se intample ceva rau imparatului". Auzind acestea Elena, a instiintat pe fiul sau Constantin. El, citind scrisoarea, a raspuns fericitei sale mame: acei evrei care i-au spus unele ca acestea, sa vie cu dansa la Roma si cu episcopii crestini, sa fie intrebati de credinta, inaintea tuturor; si care parte va birui, acea credinta sa fie mai buna. Aceasta porunca a imparatului fiind adusa de catre imparateasa la cunostinta evreilor, indata s-a adunat o multime de evrei intelepti si iscusiti in legea lor, care stiau cuvintele proorocesti si strabatusera elineasca invatatura; deci fiind gata spre intrebare, au mers cu imparateasa Elena la Roma. Intre dansii era un rabin mai intelept, anume Zamvri, iscusit nu numai in intelepciunea elineasca, ci si in scriptura cea evreiasca, fiind si un mare vrajitor, in care evreii isi puneau toata nadejdea lor, ca, de nu va dovedi pe crestini cu cuvintele, apoi cu semnele sale vrajitoresti sa-i biruiasca.

Sosind ziua intrebarii evreilor cu crestinii, imparatul a sezut in scaunul sau cu toata suita; apoi a intrat inaintea imparatului Sfantul Silvestru cu citiva tovarasi si episcopi, care se intamplasera atunci. Au intrat si evreii care erau in numar de 120. Dupa aceea s-a inceput discutia, pe care si imparateasa Elena dorise s-o asculte, fiind ascunsa dupa perdea, iar imparatul cu suita sa asculta ce se vorbea de amandoua partile.

La inceput evreii cereau din partea crestinilor sa stea la intrebari cu dansii 12 intelepti; dar Sfantul Silvestru s-a impotrivit, zicand: "Nu spre multimea oamenilor nadajduim, ci spre Dumnezeu, Care intareste toate, ne-am pus nadejdea, si pe Care chemandu-L intr-ajutor, ii zicem: Scoala-Te Dumnezeule, judeca intre noi. Iar e-vreii au zis: "Aceasta scriptura este a noastra, caci proorocul nostru a scris aceste cuvinte, iar tie se cade sa graiesti din ale tale scripturi, iar nu dintru ale noastre".

Silvestru a raspuns: "Intr-adevar, la inceput voua v-a fost graita Scriptura Vechiului Asezamant si propovaduirile proorocesti, insa aceleasi se cuvin si noua, caci intr-insele sant multe graite despre Domnul nostru Iisus Hristos. Deci, se cade ca astazi din acelea sa ne intrebam cu voi, caci cartile voastre s-au facut ale noastre, iar ale noastre s-au facut straine pentru voi, si mai curand veti crede cartilor voastre, decat in ale nostre; pentru aceasta, cu cartile voastre va aratam adevarul, caruia voi va impotriviti.

Apoi si dovedirea va fi mai minunata si mai luminata daca, luand arma din mana potrivnicului, cu aceeasi arma il vom birui". Imparatul a zis: "Drept este acest cuvant al episcopului si cu neputinta este a-i grai impotriva, caci din scripturile voastre, o! evreilor, vor aduce crestinii marturie despre Hristos al lor si cu adevarat a lor va fi biruinta, iar voi, chiar din cartile voastre veti fi biruiti". Acestea zicand imparatul, toata suita a laudat aceasta judecata.

Deci, au inceput evreii a zice catre crestini astfel: Atottiitorul Dumnezeul nostru in Cartea a doua a Legii, zice: Vedeti, vedeti ca Eu sant si nu este Dumnezeu afara de Mine. Dar cum numiti voi Dumnezeu pe Iisus, Care a fost om, pe Care parintii nostri L-au rastignit si dupa aceea ziceti ca sant trei Dumnezei: Tatal intru Care si noi credem, Iisus, numindu-L Fiu al lui Dumnezeu, si ca al treilea Dumnezeu este Duhul. Crezand astfel oare nu va impotriviti lui Dumnezeu, Ziditorul tuturor, Care ne-a invatat ca nu sant alti Dumnezei afara de El?" La acestea, de Dumnezeu insuflatul Silvestru a raspuns: "Daca veti pricepe scripturile, veti afla ca noi nimic nou nu aducem marturisind pe Fiul lui Dumnezeu si pe Sfantul Duh; pentru ca acestea nu sant zise numai de noi singuri, ci de proorocii dumnezeiesti sant spuse.

Mai inainte de toti, David, Proorocul si imparatul, inainte vestind vrajmasia parintilor vostri asupra Mantuitorului nostru, a zis: Pentru ce s-au intaratat neamurile? Si popoarele au cugetat cele desarte asupra Domnului si asupra Hristosului Lui? Deci, David graind de Domnul si de Hristos, nu vorbeste despre o persoana, ci de doua. Iar ca Hristos este Fiu al lui Dumnezeu vesteste acelasi prooroc, zicand: Domnul a zis catre Mine: Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut. Pentru ca unul este cel ce a nascut, iar altul cel nascut". Impotriva acestora evreii au zis: "De vreme ce, precum graiesti, a nascut Dumnezeu, apoi tu aici pe Cel fara de patima Il faci patimas. Apoi, cum Fiul este Dumnezeu, nascut sub ani si fiinta Sa a avut-o in vreme? Pentru ca cuvantul astazi insemneaza vreme si nu se intelege ca este Dumnezeu vesnic".

Silvestru a raspuns: "Nu zicem noi ca in Dumnezeu este patimasa nasterea, evreule, ci pe Dumnezeu Il marturisim fara patima, iar nasterea o socotim intr-acest chip: precum din minte se naste cuvantul. Nici nu socotim vremelnica nasterea Fiului din Tatal, ci vesnica; caci Fiul, impreuna cu Tatal si cu Duhul, este facator al vremilor, iar facatorul vremilor nu este sub vremi.

Apoi cuvantul acela: Eu astazi Te-am nascut, nu insemneaza pe cea de sus si vesnica dumnezeiasca nastere, ci pe cea de jos, care a fost primita in vreme si in timp pentru mantuirea noastra; pentru ca proorocul cunostea ca Hristos Dumnezeu este mai inainte de veci, pentru aceasta si zice: Scaunul Tau, Dumnezeule, in veacul veacului. Vestind inainte intruparea Lui, care era sa fie in vremurile cele mai de pe urma, a zis: Fiul Meu esti Tu, Eu astazi Te-am nascut. Deci, cu aceste cuvinte, Fiul Meu esti Tu, insemneaza nu nasterea cea vremelnica, ci nasterea cea vesnica a Lui.

Iar cu aceasta: Eu Te-am nascut, inseamna nasterea Lui, care s-a petrecut sub ani; si cand a zis: Eu Te-am nascut, a aratat proorocului ca si nasterea care avea sa fie sub ani, Tatal o socotea ca pe a Sa, de vreme ce cu a Lui voie avea sa fie. Dar chiar si acea zicere: Astazi Te-am nascut, inseamna vesnicia nasterii lui Dumnezeu, in care nu este fapta celui ce a trecut, sau a celui ce vine, ci totdeauna a celui ce este de fata. Iar despre Duhul Sfant acelasi David marturiseste, zicand: Cu Cuvantul Domnului cerurile s-au intarit si cu Duhul gurii Lui toate puterile lor. Drept aceea, aici pe trei pomeneste: pe Tata, ca Domn, pe Fiul pe care il numeste Cuvant si pe Sfantul Duh. In alt loc zice: Duhul Tau cel Sfant nu-l lua de la mine. Si iarasi: Unde ma voi duce de la Duhul Tau?

Cu aceste cuvinte proorocul arata ca este Duh Sfant si le umple pe toate. Si iarasi zice: Trimite-vei Duhul Tau si se vor zidi. Acestea toate nu sant zise de David? Dar si Moise, de Dumnezeu vazatorul, in Cartea Facerii, numeste pe Dumnezeu, zicand: Sa facem pe om dupa chipul si dupa asemanare noastra; deci, cu cine graia atunci Dumnezeu, daca nu vom intelege ca alta fata era cu dansul? Si nu poate sa zica nimeni ca aici ar fi grait Dumnezeu catre cerestile puteri; pentru ca singure acele cuvinte - dupa chipul nostru - nu lasa nici a gandi la aceea, pentru ca nu este chipul si asemanarea lui Dumnezeu, ca si a ingerului; ca nici firea si puterea nu este una, ci alta este firea lui Dumnezeu si alta a ingerilor.

Deci, se cadea ca altul sa fie acela cu care a grait Dumnezeu aceste cuvinte: dupa chipul nostru. Si astfel se cadea sa fie Acela, care era de o fire cu Dumnezeu, care graia, adica de un chip si o asemanare. Si cine putea sa fie astfel, daca nu Fiul, care este de o fiinta cu Tatal, de o slava si de o putere, chipul Tatalui cel neschimbat? Deci, ce lucru nou aducem noi in mijloc? Credem si zicem ca este Tata si Fiu si Duh Sfant; si daca neamurile acestea sant necredincioase, si li se pare ca sant desarte, nu este mirare, caci nu stiu Sfanta Scriptura; iar voi de ce nu credeti celor ce se invata in cuvintele sfintilor prooroci - dintre care nici unul nu este care sa nu fi proorocit despre Mantuitorul nostru."

Apoi dumnezeiescul acesta parinte, vrand mai multe sa graiasca despre Sfanta Treime, imparatul, taindu-i vorba, a grait catre evrei: "Aceste cuvinte, pe care episcopul le-a pus de fata noua din Scriptura, o! evreilor, oare astfel sant scrise si in cartile voastre?" Iar ei au raspuns: "Da". Apoi imparatul le-a zis: "Deci, la aceasta intrebare, adica despre Sfanta Treime, mi se pare ca santeti biruiti". Ei au raspuns: "Nu, o! bunule imparat! Nicidecum nu poate Silvestru ca sa ne biruiasca, daca si noi vom pune inainte pe cele ce avem; pentru ca avem multe cuvinte impotriva, pe care indata santem gata a le grai, dar vedem ca este de prisos vorba si desarta este sarguinta a ne intreba despre Treime, caci nu pentru aceasta acum graieste, daca este unul Dumnezeu sau trei, ci despre aceasta, ca adica Nazarineanul nu este Dumnezeu. Ca desi ne-am invoi ca sa fie trei Dumnezei, insa de aici nu inseamna ca Iisus este Dumnezeu, caci nu a fost Dumnezeu, ci om, din om nascut, si cu oamenii pacatosi a locuit, cu vamesii band si mancand; si precum se scrie in Evanghelia Lui, a fost ispitit de diavolul; apoi de ucenic a fost vandut si prins, batjocorit, batut, adapat cu fiere si cu otet, dezbracat, fiindu-i impartite hainele Lui la sorti, pe Cruce pironit, mort si ingropat; cum dar unul ca acesta se poate numi Dumnezeu? Despre aceasta acum, imparate, se graieste impotriva crestinilor, caci pe acel Dumnezeu nou Il propovaduiesc. Deci, de pot sa zica ceva despre El si de au marturii, sa ne spuna".

Astfel zicand ei, Sfantul Silvestru a inceput a grai: "Nu trei Dumnezei socotim noi, evreule, precum voi socotiti, ci pe unul Dumnezeu marturisim, Care in trei fete sau trei ipostasuri este cinstit si inchinat de noi. Se cadea voua, ca acele cuvinte puse impotriva intrebarii voastre celei dintai si pe care le-am adus din ale voastre carti sa le aratati ca nu sant bine zise, si astfel la intrebare sa intrati; dar de vreme ce acum va lepadati, deci sa vorbim despre Domnul nostru Iisus Hristos, precum singuri voiti.

Sa incepem de aici: Dumnezeu, Care pe toate intru fiinta le-a adus, cand a zidit pe om si l-a vazut plecandu-se spre tot raul, n-a trecut cu vederea lucrul mainilor Sale, ci bine a voit ca Fiul Sau, Care este cu El nedespartit (pentru ca Dumnezeu este pretutindeni), sa se pogoare pana la ale noastre hotare. Deci s-a pogorat si, nascandu-se din Fecioara, s-a nascut sub lege, ca pe cei de sub lege sa-i rascumpere. Iar despre aceasta, ca din Fecioara avea sa se nasca, a proorocit dumnezeiescul Prooroc Isaia, zicand: Iata, Fecioara in pantece va lua si va naste fiu, si vei chema numele Lui Emanuel. Iar numele acesta precum si voi stiti, insemneaza dumnezeiasca venire la oameni, si, in limba noastra, Emanuel se talcuieste cu noi este Dumnezeu.

Deci pe Dumnezeu, cum ca avea sa se nasca din Fecioara, acelasi prooroc mai inainte cu multa vreme l-a vestit". Evreii au zis: "In limba noastra evreiasca, cartea lui Isaia proorocul nu are scris Fecioara, ci tanara, iar voi ati stricat Scriptura, scriind in cartile voastre Fecioara, in loc de tanara".

Sfantul episcop Silvestru a raspuns: "Daca in cartile voastre nu este scris Fecioara, ci tanara, apoi nu este oare tot una tanara si fecioara? Sa judecam de aici cand Isaia Proorocul a grait despre Dumnezeu catre Ahaz: Cere semn de la Domnul Dumnezeul tau in adanc, sau in inaltime. Ahaz a zis: Nu voi cere, nici voi ispiti pe Domnul. Atunci a grait proorocul: Pentru aceasta Domnul singur va va da un semn. Deci ce semn va da? Fecioara va lua in pantece. Iar de ziceti voi ca proorocul n-a zis "fecioara", ci "tanara", si ca nu este tot una tanara si fecioara, apoi si acel fagaduit semn nu poate sa se numeasca semn; pentru ca a naste tanara cea insotita cu barbat nu este acesta semn, ci randuiala a firii si obicei; iar a naste fara amestecare barbateasca, acela este un semn, pentru ca este neobisnuit lucru, care covarseste randuiala firii.

Deci tanara aceea, despre care s-a scris de voi, era fecioara, de vreme ce Domnul a fagaduit sa dea printr-insa semnul; si acesta este un semn, ca mai presus de fire sa se nasca Fiul, necunoscand barbat. Noi n-am stricat Scriptura, scriind in loc de "tanara", "fecioara", ci am indreptat-o, ca sa stim mai luminos printr-insa semnul lui Dumnezeu cel prealuminat, care covarseste firea omeneasca. Cine din oameni s-a nascut fara unire barbateasca, decat numai Adam cel zidit din pamant si Eva cea zidita din coasta lui? Apoi cand a nascut vreo femeie, neamestecandu-se cu barbat? Deci, n-ar fi fost semnul cel ce s-a fagaduit sa se dea de la Dumnezeu, daca tanara aceea nu mai presus de fire, ci dupa fire amestecandu-se cu barbat ar fi luat in pantece, caci ar fi fost lucru obisnuit al firii, dar de vreme ce Fecioara a zamislit fara barbat, de la Duhul Sfant, pentru aceea semnul lui Dumnezeu este nou si preaslavit; si a fost cu noi Dumnezeu, dupa fagaduinta, Cel nascut din Fecioara Preacurata, mai presus de fire".

Evreii au zis: "De vreme ce s-a numit Iisus cel nascut din Maria, iar nu Emanuel, deci nu era El Acela pe Care L-a fagaduit Dumnezeu prin prooroc, ci altul". Sfantul Silvestru a raspuns: "Sfanta Scriptura a obisnuit ca, uneori, in loc de nume a pune intamplarile si faptele, precum si aceasta: Cheama numele Lui grabnic biruitor; macar ca nimeni nu s-a aflat niciodata sa se cheme cu un nume ca acesta. Insa de vreme ce Hristos avea sa biruiasca pe vrajmasi, pentru aceea i se numarau lucrurile Lui pe care avea sa le faca. Acelasi prooroc graieste si despre Ierusalim: Te vei numi cetate a dreptatii, macar ca nimeni n-a numit niciodata cetatea aceea "cetate a dreptatii", ci o cheama cu obisnuitul sau nume "Ierusalim"; si de vreme ce atunci Ierusalimul se indreptase inaintea lui Dumnezeu, de aceea i-a zis in proorocie cetate a dreptatii, din lucrurile ce se faceau intr-insa.

Si altele ca acestea pot sa se afle in Scriptura, care a dat nume lucrurilor ce s-au intamplat. Asculta pe Baruh, proorocind despre faptul ca Dumnezeu vrea sa locuiasca cu oamenii: Acesta este Dumnezeul nostru, nu se va socoti altul afara de El; aflat-a toata calea stiintei si a dat-o lui Iacov, sluga Sa, si lui Israel cel iubit de El; iar dupa aceasta pe pamant S-a aratat si cu oamenii a vietuit. Iar ca de diavolul avea sa fie ispitit, Zaharia a proorocit asa: Si mi-a aratat mie Domnul pe Iisus, preotul cel mare, stand inaintea ingerului Domnului si diavolul sta de-a dreapta Lui, ca sa I se impotriveasca. Si a zis Domnul catre diavol: Sa te certe Domnul pe tine, diavole.

Iar pentru mantuirea lui era proorocit in Cartea lui Solomon: Zis-au in sine cei ce gandeau nedreptate: Sa vanam cu viclesug pe drept, ca nu ne este de trebuinta si se impotriveste lucrurilor noastre. Iar cum avea sa fie vandut de ucenicul Sau, a spus inainte psal-mistul: Cel ce mananca painea mea, a pornit asupra mea viclesug. Pentru martorii cei nedrepti a scris inainte: Sculatu-s-au asupra Mea marturii nedrepte.

Despre rastignirea Lui, zice: Strapuns-au mainile si picioarele Mele, numarat-au toate oasele Mele. Acelasi prooroc a grait si despre impartirea hainelor lui Hristos: Impartit-au lor hainele Mele si pentru camasa Mea au aruncat sorti. Acelasi a proorocit si despre adaparea cu otet, amestecat cu fiere: Mi-au dat spre mancare fiere si la sete M-au adapat cu otet. Si iarasi despre ingroparea Lui a spus mai inainte: M-au pus in groapa cea mai dedesubt. Iacov, stramosul nostru, vazand mai inainte aceeasi cu duhul, a zis: Culcandu-te, ai adormit ca un leu si ca un pui de leu. Acestea si mai multe marturii aducandu-le inainte Sfantul Silvestru, de la sfintii prooroci, despre Domnul Hristos, a biruit pe evrei, fiindca graia Sfantul Duh prin gura lui. El a aratat lamurit ca Hristos, nascut din Fecioara, este Dumnezeu adevarat.

Evreii ziceau: "Ce nevoie era sa se nasca Dumnezeu in trup omenesc? Nu putea intr-alt chip sa se mantuiasca neamul omenesc?" Sfantul a raspuns: "Nu este nimic cu neputinta la Dumnezeu, dar se cadea sa fie biruit diavolul de acela care a fost biruit de el. Omul a fost biruit de diavol, nefiind nascut dupa obiceiul firii, adica nu din amestecare barbateasca, ci din pamant zidit, care era ca o fecioara curata, caci inca atunci nu era blestemat de Dumnezeu, nici nu-l intinase sangele uciderii de frate, nici vreo ucidere de fiara; apoi era strain de stricacioasele trupuri ale mortilor, nici nu era intinat cu lucruri necurate, dintr-un pamant ca acesta, s-a zidit trupul stramosului, pe care dumnezeiasca insuflare l-a inviat; deci pe omul acesta nascut astfel, dupa ce l-a biruit diavolul cel rau intru toate, i se cadea cu adevarat ca si el insusi sa fie biruit de un om.

Iar acesta este Domnul nostru Iisus Hristos, nascut nu dupa obiceiul si legea firii, ci precum Adam era curat din pamant, asa si El din pantecele cel curat fecioresc era sfant; si precum acela a inviat cu suflarea dumnezeiasca, asa si Acesta prin Duhul Sfant, cand a adumbrit pe Preasfanta Fecioara, S-a intrupat si S-a facut Dumnezeu si om desavarsit in toate, afara de pacat, avand doua firi: dumnezeiasca si omeneasca. Deci, omenirea a patimit pentru noi, iar dumnezeirea a ramas fara de patima". Apoi sfantul a adus asemanarea aceasta: "Precum un pom luminat de razele soarelui, chiar de s-ar taia pomul, raza soarelui nu se taie, tot astfel si omenirea lui Hristos, unindu-se cu Dumnezeirea, a rabdat patimi, insa Dumnezeirea n-a suferit nimic".

Zicand Sfantul Silvestru acestea, imparatul si toata suita l-au laudat si au gasit adevarate in intregime toate cele spuse de dansul; pentru ca acum evreii nu mai aveau de zis nimic impotriva sfantului.

Atunci vrajitorul Zamvri a zis catre imparatul: "Desi ne biruie Silvestru cu cuvintele sale, pentru ca e foarte invatat si mester la cuvinte, pentru aceasta noi nu ne vom departa de la legea noastra parinteasca, nici vom urma Omului, pe Care parintii nostrii L-au dat mortii prin sfatul lor obstesc. Iar ca unul este Dumnezeu, pe Care noi Il cinstim, si altul nu este, eu voi arata nu cu cuvantul, cum face Silvestru, ci sant gata a arata cu lucrul, daca imparatul va porunci deci, o sa aduc aici un bou mare si indata va sti stapanirea ta si toti cei de fata cum ca nu este alt Dumnezeu in afara de Dumnezeul nostru". Unul din cei ce stateau inaintea imparatului, a zis: "Nu departe de zidurile cetatii, in cireada mea, se afla un asemenea bou, pe care nimeni nu poate sa puna jugul, nici cu mana sa-l atinga". Si indata imparatul a trimis sa aduca acel bou.

In acelasi timp Sfantul Silvestru a intrebat pe Zamvri: "Pentru ce-ti trebuie boul? Si daca il vor aduce, ce poti sa faci?" Iar Zamvri a zis: "Vreau sa arat puterea Dumnezeului nostru, al carui nume de-l voi sopti boului la ureche, indata va muri, caci firea cea muritoare nu poate sa sufere numele lui Dumnezeu, nici nu poate a fi viu boul si sa auda acel nume. Parintii nostri cand aduceau boii la jertfa, acest nume il strigau in urechea lor si indata scoteau un mare raget, si murind, erau gata spre jertfa". Silvestru i-a zis: "Daca numele acela, precum zici, ucide pe toti cei ce-l aud, atunci cum l-ai invatat tu si n-ai murit?" Zamvri a raspuns: "Nu se cade tie sa stii aceasta taina, de vreme ce esti vrajmasul nostru".

Imparatul a spus: "Daca episcopului nu vrei sa-i descoperi aceasta taina, atunci sa ne-o spui noua, caci cu adevarat acest lucru este indoielnic, afara numai daca ar zice cineva ca acest nume este scris". Zamvri a raspuns: "Nici piele, nici hartie, nici lemn, nici piatra, nici orice fel de materie nu poate sa tie acel nume scris, caci indata pier si scriitorii si acea materie pe care s-ar scrie". Imparatul i-a zis: "Apoi spune cum l-ai invatat singur, caci este cu neputinta a-l invata, daca nici nu se graieste, nici nu se scrie". Zamvri a raspuns: "Eu, imparate, sapte zile am postit, apoi intr-o spalatoare noua de argint am turnat apa noua din izvor si m-am rugat, apoi s-au scris cuvintele pe apa cu un deget nevazut, care m-a invatat numele lui Dumnezeu".

Inteleptul Silvestru a zis: "Daca astfel, cum spui, ai invatat numele acela, deci cand il graiesti cuiva in ureche, nu auzi tu insuti numele acela precum si cel caruia il spui? Apoi cum, auzindu-l singur, nu mori?" Raspuns-a vrajitorul: "Ti-am spus ca nu ti se cade sa stii aceasta taina, fiind vrajmasul nostru; deci nu mai este nevoie de cuvinte, cand cu fapta se cade sa aratam ceea ce se graieste; si din doua sa-ti alegi una: sau tu, chemand numele Nazarineanului tau, sa omori boul, ca si noi intru Dansul sa credem, sau eu voi zice in urechea lui numele Dumnezeului nostru si voi omori pe boul acela, si atunci vei fi dator sa crezi in Dumnezeul nostru".

Aceasta auzind-o cei ce erau de fata, au laudat judecata lui Zamvri, iar crestinii se indoiau si sfantul episcop ii intarea. Imparatul a zis lui Zamvri: "Se cade ca tu mai intai sa-ti implinesti fagaduinta, caci tu ai fagaduit cu un cuvant sa omori boul". Vrajitorul a zis: "Da-mi porunca, imparate, si sant gata a face aceasta, apoi vei vedea puterea Dumnezeului meu". Zicand aceasta, s-a apropiat de bou, pe care il legasera de coarne citiva oameni puternici cu funii tari si cu mare greutate il duceau. Deci, apropiindu-se Zamvri de dansul, i-a soptit ceva la ureche si indata boul, racnind foarte tare si scuturandu-se, a cazut mort. Cei de fata, vazand aceasta, s-au mirat foarte mult, iar evreii, batand din palme au strigat: "Am biruit, am biruit!".

Sfantul Silvestru a rugat pe imparat ca sa porunceasca sa fie tacere. Facandu-se tacere, episcopul a zis catre evrei: "Oare aceasta nu este scris in cartile voastre, pe care Dumnezeu a grait-o: Eu voi omori si voi face viu, ucide-voi si voi tamadui? Ei au raspuns: "Asa este scris". Silvestru a zis: "Daca Zamvri cu numele lui Dumnezeu a omorat boul, apoi cu acelasi nume sa-l si invieze, pentru ca Dumnezeu este binefacator, iar nu raufacator si aceasta este firea Lui, adica a face bine, iar a face rau este impotriva firii Sale; ci voia Lui este ca totdeauna sa faca bine. Daca se intampla cateodata ca si pedepseste pe cineva, pentru folosul altora, aceasta o face pentru faptele noastre cele rele. Deci, daca ceea ce nu este in firea lui Dumnezeu, cu inlesnire a facut-o Zamvri, cu atat mai vartos poate sa faca ceea ce este in firea lui Dumnezeu, adica sa invieze boul cu acelasi nume dumnezeiesc prin care l-a omorat, si atunci eu voi trece la credinta lui". Zamvri a zis catre imparat: "Inca o data imparate, Silvestru voieste sa se foloseasca de cuvinte, care nu sant de trebuinta, dupa ce s-a savarsit lucrul cel minunat". Iar catre Silvestru a zis: "Daca tu, Silvestre, ai putere sa faci vreo minune cu numele lui Hristos al tau, spune". Silvestru a raspuns: "De vei voi, iti voi arata puterea Hristosului meu, cand, prin chemarea sfantului Sau nume, voi invia boul acesta, pe care tu l-ai omorat". Zamvri a zis: In zadar te lauzi, Silvestre, pentru ca nu se poate una ca aceasta, adica sa inviezi boul". Imparatul a zis lui Zamvri: "Deci, daca ceea ce zici tu ca este cu neputinta, va putea sa o faca Silvestru, atunci vei crede in Dumnezeul lui?" Zamvri a raspuns: "Cu adevarat, imparate, jur inaintea ta ca de voi vedea acest bou inviat, voi marturisi ca Hristos este Dumnezeu si voi primi credinta lui Silvestru". Acest juramant l-au repetat toti evreii.

Atunci episcopul, plecandu-si genunchii, cu tot dinadinsul s-a rugat lui Dumnezeu cu lacrimi; apoi, sculandu-se si ridicand mainile catre cer, a strigat in auzul tuturor: "Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, caruia cu inlesnire iti este a omori si a invia, a rani si a tamadui, binevoieste ca prin chemarea Preasfantului si de viata facatorului Tau nume, sa redai viata acestui bou, pe care Zamvri cu chemarea draceasca l-a facut mort; pentru ca este vremea sa se arate minunile Tale pentru mantuirea multora. Auzi-ma pe mine, robul Tau, in ceasul acesta, ca sa se preamareasca Preasfant numele Tau". Dupa rugaciune s-a apropiat de bou si a grait cu glas mare: "De este adevarat Dumnezeul cel propovaduit de mine, Iisus Hristos cel nascut din Fecioara Maria, scoala-te si stai pe picioarele tale, apoi lepadandu-ti toata salbaticia, sa fii bland".

Aceasta zicand sfantul, indata boul a inviat, s-a sculat si era bland. Sfantul a poruncit sa dezlege funiile din coarnele lui si i-a zis: "Du-te de unde ai venit si pe nimeni sa nu vatami, ci bland sa fii; astfel iti porunceste Iisus Hristos, Dumnezeul nostru". Deci, s-a dus boul cu toata linistea, el care mai inainte era neimblanzit si salbatic. Aceasta vazand-o toti, au strigat intr-un glas: "Mare este Dumnezeul cel propovaduit de Silvestru". Iar evreii cu Zamvri, alergand la sfantul si cuprinzandu-i cinstitele lui picioare, se rugau ca sa mijloceasca la Dumnezeu pentru dansii, ca sa-i primeasca la credinta crestineasca. La fel si fericita Elena, deschizand perdeaua, dupa care sedea, ascultand intrebarile si privind la cele ce se faceau, a iesit si a cazut la picioarele sfantului si, marturisind ca Hristos este Dumnezeu adevarat, a cerut Sfantul Botez. Si s-a botezat atunci Sfanta Elena, la fel si evreii cu Zamvri; apoi nenumarata multime de popor a crezut in Dumnezeu si s-a unit cu Biserica lui Hristos.

Dupa aceasta, Sfantul Silvestru s-a dus cu Sfanta imparateasa Elena la Ierusalim, ca sa caute Crucea Domnului, care fiind aflata, multi evrei au crezut in Hristos si i-a botezat Sfantul Silvestru. Apoi, intorcandu-se la Roma, a vietuit cealalta vreme a vietii sale in obisnuitele lui osteneli si in grija pentru Biserica lui Hristos.

Astfel, bine pastorindu-si turma cea cuvantatoare, a trecut catre Domnul. In episcopie a petrecut 23 de ani si 10 luni (314-335), iar acum in viata cea nesfarsita preamareste pe Tatal, pe Fiul si Sfantul Duh, pe unul in Treime Dumnezeu, Caruia si de la noi sa-I fie slava in veci. Amin.

Cuviosul Parinte Serafim de la Sarov

(2 ianuarie)

Acest mare marturisitor al luminii Sfantului Duh s-a inaltat ca un astru deasupra pamantului rusesc, la 19 iulie 1759, in epoca in care spiritul asa-numit "al Luminilor" invada Europa si Rusia, pregatind deja, din departare, timpurile intunecate ale ateismului si persecutiei religioase.

Fiu al unor negustori cucernici din orasul Kursk, el a crescut in smerenie si dragoste fata de Biserica si a avut parte la varsta copilariei de aratarea milei Maicii Domnului, care l-a vindecat in chip miraculos.

La 17 ani parasi lumea, cu binecuvantarea mamei sale, si intra in Manastirea Sarov, unde a devenit repede un model de ascultare si virtuti monahale. Indeplinea cu bucurie si zel toate sarcinile, chiar cele mai obositoare, pentru folosul fratilor, postea pentru a infrange pornirile trupului si isi pastra, ziua si noaptea, mintea atintita la Dumnezeu, cu ajutorul rugaciunii lui Iisus.

Dupa catva timp, el s-a imbolnavit foarte grav si, in ciuda durerilor, refuza ajutorul medicilor, cerand numai acel unic leac, care este potrivit celor ce au parasit totul pentru Dumnezeu: Sfanta Impartasanie. Cand, crezandu-se ca va muri, i-a fost adusa merindea cea sfanta pentru calea din urma, Preasfanta Maica ii aparu, in mijlocul unei puternice lumini, insotita de Sfintii Apostoli Petru si Ioan Teologul. Aratandu-i-l pe tanarul novice, ea le spuse: "Acesta este din neamul nostru!". Putin dupa aceasta, se insanatosi cu totul si construi o bolnita pe locul acelei aparitii minunate.

La capatul a opt ani de ascultare ca frate in manastire, a fost tuns monah, primind numele Serafim ("infocat", "arzator"), nume care ii spori si mai mult zelul in a urma pe acesti slujitori ai Domnului, netrupesti si arzand de dragoste pentru El. Hirotonit diacon, el petrecea noaptea intreaga in rugaciune, inainte de a savarsi dumnezeiasca Liturghie; si sporind fara incetare in sfintele nevointe, Domnul ii darui ca rasplata nenumarate clipe de extaz si mangiieri duhovnicesti. Fiind indrumat cu grija de cei mai inaintati in varsta si intelepciune, el nu a cazut in pacatul slavei desarte de care este pandit cel care se bucura de darurile lui Dumnezeu; dimpotriva ele l-au facut sa se smereasca si mai mult, invinovatindu-se pe sine in tot timpul si cautand si mai mult singuratatea.

La putina vreme dupa hirotonirea sa si dupa moartea duhovnicului sau, el a primit incuviintarea de a se retrage in singuratate, in adancul padurii, la 6-7 km de manastire. Aici el isi facu o coliba de lemn, inconjurata de o mica gradina, pe o colina, pe care el a numit-o "Sfantul Munte", gandindu-se la Athos. El petrecea acolo toata saptamana, intorcandu-se la manastire numai duminicile si in zilele de sarbatoare, staruind in rugaciune, citirea Sfintelor Scripturi si chinuindu-si trupul pentru a placea Domnului.

Orice ar fi facut, isi pastra mintea inaltata la lucrarile lui Dumnezeu; era cu totul lipsit de orice pangarire, nu se ingrijea deloc de trup si suporta cu rabdare asprimea iernii si navalirile insectelor vara, fericit ca poate fi astfel partas la suferintele Domnului, dorind sa-si curateasca sufletul. Cara mereu in spate o Evanghelie grea, numind-o "povara lui Hristos", si se ducea in anumite locuri din padure, pe care le numise, dupa Locurile Sfinte: Betleem, Iordan, Tabor, Golgota, citind acolo pericopele evanghelice corespunzatoare. El retraia, astfel, in mod intens, in fiecare zi, viata si Patimile Domnului nostru Iisus Hristos.

Meditatia continua pe textele Sfintei Scripturi nu-i daruia numai cunoasterea adevarului, dar si curatenia sufletului si strapungerea inimii, in asa fel incat in afara slujbelor dumnezeiesti facute la ore fixe si in afara de miile de ingenuncheri de fiecare zi, el era in stare sa se roage fara incetare, avand mintea unita cu inima.

La inceput se hranea cu painea primita de la manastire, apoi numai cu roadele gradinii sale; dar putea foarte bine sa se lipseasca de tainul sau pentru a-l imparti animalelor care veneau la coliba sa, mai ales unui urs urias, dar ascultator ca o pisica.

Vazand viata sa atat de placuta lui Dumnezeu si atat de apropiata de cea a netrupestilor puteri, dusmanul de totdeauna al neamului omenesc, diavolul, ars de invidie, porni impotriva pustnicului obisnuitele lui atacuri: ganduri de slava desarta, zgomote infernale, aparitii inspaimantatoare s.a.; dar viteazul ostas alunga toate acestea prin rugaciune si semnul Crucii. Cum razboiul gandurilor se intetea tot mai mult, sfantul hotari sa lupte ca stalpnicii de odinioara: el petrecu o mie de zile si o mie de nopti pe o stanca in picioare, sau ingenuncheat, repetand fara incetare rugaciunea vamesului: Dumnezeule, fii milostiv mie, pacatosului (Luca 18, 13). Astfel, el a fost eliberat pentru totdeauna de lupta gandurilor.

Dar diavolul nu s-a dat batut si a trimis trei talhari, care, furiosi ca n-au gasit la sarmanul monah banii la care sperau, l-au batut cu ciomegele si cu dosul unui topor, lasandu-l pe jumatate mort, cu totul insangerat si cu oasele rupte. Cu toate ca avea o constitutie robusta, blandul Serafim nu a incercat nici o clipa sa se apere si s-a lasat cu totul in voia lor, cu gandul ca astfel se facea partas suferintelor Domnului. In starea de plans in care se afla, a reusit totusi sa se tirasca pana la manastire, unde, dupa cinci luni de suferinta, a fost vindecat in chip minunat printr-o noua aparitie a Maicii Domnului, asemanatoare celei din timpul uceniciei sale in manastire. A ramas totusi garbov pana la sfarsitul zilelor sale si nu se putea misca decat cu mare greutate, sprijinindu-se intr-un toiag.

Aceasta infirmitate l-a facut sa urce o noua treapta pe scara vietii lui indreptate spre cer si sa inceapa, din 1807-1810, lupta tacerii, in deplina singuratate. Odata insanatosit, se reintoarse in "pustia" sa si, nemaiputand veni la manastire cu regularitate, cum facea inainte, el inceta cu totul sa mai vorbeasca cu oamenii. De fiecare data cand intalnea pe cineva in padure, i se inchina pana la pamant, fara a scoate un cuvant, ramanand asa pana cand omul se indeparta. El a reusit astfel sa-si pastreze mintea inaltata la Dumnezeu fara intrerupere si fara abatere.

Intre timp, egumenul manastirii muri si unii calugari au inceput sa se arate dusmanosi fata de sfantul pustnic, acuzandu-l ca s-a despartit de comuniunea cu Biserica. Pana la urma i-au poruncit chiar sa se intoarca in manastire. Sfantul s-a supus fara nici o impotrivire si s-a stabilit intr-o chilie stramta, unde a inceput o noua etapa a vietii sale ascetice: recluziunea (inchiderea cu totul in chilie).

In antreul chiliei a pus un sicriu, in care se ruga, iar in chilie, unde nu intra nimeni niciodata, nu avea decat un sac cu pietre drept asternut, un trunchi de copac drept scaun si o icoana inchipuind-o pe "Fecioara mangiietoare", numita de el "Bucuria bucuriilor", in fata careia ardea in permanenta o candela. El traia astfel intr-o tacere completa, sporind in trai aspru, citind si interpretand in fiecare saptamana intreg Noul Testament, rugandu-se fara incetare, cu inima priveghind si avand drept martori ai deselor extaze si rapiri in Duh ale mintii sale numai pe ingeri si sfintii din cer.

La sfarsitul a cinci ani de retragere totala, deschise usa chiliei, lasand sa intre pe cei ce voiau sa-l vada, dar fara a rupe totusi legamantul tacerii, chiar cand era vorba de vizitatori importanti. Apoi, in 1826, Maica Domnului ii vesti ca a sosit vremea sa paraseasca tacerea si el incepu sa le impartaseasca semenilor din roadele experientei sale ascetice: mai intai calugarilor, pe care-i indemna la stricta respectare a regulilor monahale si la zel desavarsit in lucrarea lor pentru mantuire; apoi sosira si mirenii in numar din ce in ce mai mare.

Dupa ce s-a facut partas de bunavoie Patimilor mantuitoare ale Domnului nostru Iisus Hristos, timp de 47 de ani, traind in asceza absoluta, trecand pe rand prin starea de vietuitor in obste, sihastru, stalpnic si zavorat, acest batran mic de statura, invesmantat in alb, incovoiat pe toiagul sau, s-a intors intre semenii sai, plin de har si lumina Sfantului Duh, pentru a indeplini slujirea duhovniceasca superioara, a staretiei spirituale, si a devenit pentru tot poporul rus un adevarat "apostol", martor si propovaduitor al Invierii.

Usa chiliei sale era deschisa oricui pana tirziu in noapte. Isi saluta vizitatorii cu veselie, zicandu-le: "Bucuria mea, Hristos a inviat!"; dovedea o bucurie cu totul speciala fata de pacatosii care veneau la el pocaindu-se, ca Fiul risipitor care se intoarce la Tatal (Luca 11). Blandetea sa neobisnuita inmuia inimile cele mai aspre, umilinta sa ii smerea pe cei mandri, facandu-i sa verse lacrimi de copil. Pentru cei mari, ca si pentru oamenii din popor, chilia "sarmanului Serafim" era asemenea unui pridvor al cerului. O convorbire cu el sau o simpla binecuvantare deveneau adevarate intalniri cu Dumnezeu, capabile sa schimbe cu totul sensul vietii lor.

Datorita darului inainte-vederii, el citea in inimile pacatosilor, dezvaluind cele ce ei nu indrazneau sa marturiseasca, raspundea la scrisori fara a le deschide si stia sa dea fiecaruia sfatul, mangiierea, incurajarea si mustrarea de care aveau nevoie. Predat cu totul voii lui Dumnezeu, el le spunea, fara multa cercetare, primul cuvant pe care i-l descoperea Dumnezeu, si acesta era, totdeauna, cel mai potrivit pentru ei. Mila lui, izvorata din dragostea lui Dumnezeu care era in el, se revarsa asupra tuturor. A vindecat in chip minunat pe multi, ungandu-i cu uleiul din cadela sa sau dandu-le sa bea din izvorul numit mai apoi "putul lui Serafim", aflat in apropierea manastirii, in "pustia cea apropiata", unde ii placea sa-si petreaca dupa-amiezele. I se aduceau atatea cereri de rugaciune, pentru morti si vii, incat ii era cu neputinta sa-i pomeneasca pe toti; de aceea aprindea pentru fiecare o lumanare, chilia sa fiind mereu incalzita si luminata de sute de flacari, inchipuind sufletele credinciosilor.

Dumnezeu i-a acordat, de asemenea, darul profetiei si el a prezis cele viitoare, atat pentru anumiti oameni, cat si pentru tara sa, ca razboiul Crimeii, foametea si groaznica incercare care a ravasit Biserica si poporul rus un secol mai tirziu; dar el isi ascundea, din smerenie, profetiile indaratul unor cuvinte tainice, astfel incat ele nu erau intelese decat dupa implinirea evenimentelor.

Marele proprietar Motovilov, care fusese vindecat in chip minunat de omul lui Dumnezeu si care devenise cel mai ravnitor ucenic al sau, il intreba intr-o zi: "Care este scopul vietuirii crestine?". Parintele Serafim ii raspunse: "Dobandirea Sfantului Duh, pe care-L primim daca indeplinim faptele de sfintenie cerute de Biserica si mai ales prin rugaciune".

Si fiindca interlocutorul sau ii cerea sa-i spuna mai precis ce este harul Duhului Sfant, staretul il stranse brusc in bratele sale, il privi drept in ochi, fata lui devenind dintr-o data mai stralucitoare decat soarele la amiaza, si ii zise cu putere: "Priveste-ma, prietene al lui Dumnezeu, nu-ti fie teama! I-am cerut Domnului, din adancul ini-mii, sa te faca demn de a vedea cu ochii tai trupesti pogorarea Sfantului Duh; si iata ai devenit, ca si mine, cu totul luminos. Si te-ai umplut si tu de harul Sfantului Duh, caci altfel n-ai putea sa ma vezi in aceasta lumina. Ce simti?" Motovilov a raspuns: "Liniste, o pace de nespus. Inima mea s-a umplut de o bucurie inexprimabila". "Si ce inca?" "O caldura si o mireasma, pe care nu le-am mai simtit vreodata". "Aceasta mireasma este buna mirosire a Sfantului Duh, raspunse sfantul, si aceasta caldura nu este din afara, caci santem in plina iarna si padurea in jurul nostru e acoperita de zapada; ea este in noi, dupa cuvantul Domnului: Imparatia lui Dumnezeu este inlauntrul vostru (Luca 17, 21).

Aceasta minunata intrevedere dura mai mult timp si, la sfarsitul ei, sfantul ii ceru ucenicului sau sa o puna in scris si s-o transmita lumii. Manuscrisul lui Motovilov n-a fost gasit decat mult mai tirziu, in 1903, in preajma canonizarii lui Serafim. El a cunoscut de atunci o raspandire impresionanta. Este un ultim cuvant, un testament plin de lumina si nadejde, pe care profetul de la Sarov l-a lasat Rusiei si intregii Biserici, cunoscand incercarile ce vor fi in timpurile din urma.

In invataturile sale, sfatuia adesea: "Bucuria mea, castiga duhul pacii si atunci mii de inimi se vor mantui in preajma ta". Aceasta pace interioara pe care el o dobandise cu pretul atator trude, se raspandea in preajma lui ca bucurie si lumina; iata ca Sfantul Serafim nu a lasat urmasilor o invatatura ci, mai curand, un model de vietuire.

Pe cand era numai diacon, fondatoarea manastirii din Diveievo, situata la citiva km de Sarov, i-a incredintat parintelui Serafim conducerea duhovniceasca a obstii sale abia infiintate. De-a lungul intregii sale vieti el s-a purtat ca un parinte cu fiicele sale duhovnicesti. Cu toate dificultatile economice, obstea a sporit repede. Sfantul Serafim a organizat-o dupa regulile stricte ale vietii de obste, dandu-le drept indrumar cuvintele: "In tot timpul sa aveti mainile ocupate cu lucrul si buzele cu rugaciunea".

La porunca Maicii Domnului, el a mai infiintat o a doua manastire, zisa a "Morii", in care vietuiau fiicele sale duhovnicesti cele mai sporite, carora le-a dat o regula de vietuire avand in centru "rugaciunea lui Iisus". Din nefericire, dupa moartea staretului, diavolul atita un calugar pizmas si intrigant, care se stradui din toate puterile sa ruineze renumele si lucrarea Sfantului Serafim; el inchise "Moara", calugaritele fiind supuse multor stramtorari si necazuri.

Odata, cu putin timp inainte de savarsirea calatoriei pamantesti, Serafim ceru sa vina o calugarita de la Diveievo si acoperand-o cu rasa sa, ii spune: "Maica Domnului va veni acum la noi". Curand se auzi un sunet asemanator unui vant violent in padure, apoi cantari bisericesti; usa se deschise singura si chilia fu brusc inundata de lumina si de o mireasma delicata. Sfantul cazu in genunchi si Maica Domnului aparu, urmata de doi ingeri, insotita de Sfantul Ioan Teologul si de douasprezece sfinte fecioare mucenice. Calugarita a cazut la pamant, inspaimantata de moarte, dar Sfantul Serafim a stat drept, vorbind duios cu Imparateasa cerurilor, ca si cu un prieten. Ea ii fagadui sa aiba mereu in grija sa pe surorile de la Diveievo si, disparand, Preasfanta Fecioara ii zise: "Iubite Serafime, in curand vei fi cu noi". Ramasi singuri, staretul ii marturisi calugaritei ca este a douasprezecea vedenie de care Domnul i-a facut parte.

Ajuns la varsta de 70 de ani, suferind cumplit de pe urma ranilor, dar neslabind cu nimic in lucrarea sa, Sfantul Serafim vorbea din ce in ce mai des despre apropiata sa moarte, cu bucurie si cu fata stralu-cind de lumina. La intai ianuarie 1833, dupa ce s-a impartasit, el s-a inchinat la toate icoanele din biserica, aprinzand in fata fiecareia o lumanare si i-a binecuvantat pe toti fratii, zicandu-le: "Lucrati pentru mantuirea voastra; vegheati! Cununile va sant pregatite". Apoi, dupa ce merse sa-si vada mormantul dinainte pregatit, se inchise in chilie si, ingenunchind si cantand imnele Invierii, isi dadu duhul in mainile lui Dumnezeu chiar in aceeasi noapte.

Tot poporul din imprejurimi se stranse la inmormantarea sa. Si chiar si dupa moarte omul lui Dumnezeu a continuat sa viziteze si sa-si imbarbateze fiii duhovnicesti prin numeroase aparitii si vindecari minunate, astfel ca evlavia poporului dreptcredincios nu a incetat sa sporeasca, cu toate impotrivirile vrajmasilor.

Lupta sa a fost incununata prin canonizarea care a avut loc la 19 iulie 1903, in prezenta familiei imperiale, a numerosilor ierarhi si a unei multimi de sute de mii de persoane, venite din toate partile Rusiei. Aceasta a fost ultima manifestare a unitatii de suflet a poporului rus, inainte de marea incercare ce avea sa fie. Moastele sale, purtate atunci in procesiune, au facut multe minuni. In 1926, bolsevicii le-au confiscat, vrand sa le expuna intr-un muzeu al ateismului! Dar ele n-au ajuns niciodata in acel loc si se presupune c.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 479

Voteaza:

Sf. Ier. Silvestru al Romei; Sf. Serafim de la Sarov 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE