Sf.Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava; Sf.Nichifor Marturisitorul, Patriarhul Constantinopolului

 

 Sfantul Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava

Multi au vietuit in lume viata buna si placuta lui Dumnezeu, dupa invatatura Domnului nostru Iisus Hristos si dupa invatatura Sfintilor Lui Apostoli. Dintre acestia este si Sfantul Ioan, Marele Mucenic al lui Hristos, care desi s-a aratat cu mult timp mai tarziu, insa nu este mai mic decat cei de demult. Caci Stapanul Hristos si Dumnezeul nostru, datatorul de nevointe, a incununat nu numai pe ucenicii cei din vremea cea de demult, ci si acum, in vremea cea mai de pe urma, deschide usa marturisirii celor ce vor a se face mucenici si ii cinsteste cu aceeasi cinste, incununandu-i cu aceleasi cununi. Deci se cade sa incepem a istorisi de unde este nasterea si cresterea sfantului ce se praznuieste astazi, ce fel de lucruri bune a facut, cum a marturisit pe Hristos si cum a patimit pentru dragostea Lui.

 

In partile Capadociei, care se margineste cu Armenia mica, este o cetate mare si vestita ce se numeste Trapezunda. Acea cetate aflandu-se langa mare, multe corabii de pretutindeni se abateau pe acolo, pentru indestularea marfurilor si pentru avutia ce se afla in ea. Din aceasta cetate a odraslit acest mare placut al lui Dumnezeu, Sfantul Mare Mucenic Ioan. El s-a nascut din parinti crestini, binecredinciosi, iubitori de Dumnezeu si impodobiti cu fapte bune; intru care si pe acest fiu iubit al lor, pe fericitul Ioan, crescandu-l si deprinzandu-l, l-au facut desavarsit in faptele cele bune crestinesti. Iar de vreme ce acea cetate este zidita langa mare si cetatenii ei erau obisnuiti a umbla cu corabiile pe mare si a face negutatorie, spre a-si castiga cele de trebuinta, de aceea si fericitul Ioan adeseori, intrand in corabie si ducandu-se in multe cetati, facea negutatorie.

 

Deci intr-o vreme, i s-a intamplat lui ca a intrat intr-o corabie a unui om dintr-alta tara care avea multa negutatorie. Acela era de neam francez, cu credinta latin, adica papistas, cu naravul salbatic, nemilostiv si fara de omenie. Deci fericitul Ioan, intrand in acea corabie cu un astfel de om, diavolul a inceput a-i pizmui viata cea imbunatatita si placuta lui Dumnezeu, fiindca vrajmasul nu suferea cu usurinta faptele cele bune ale fericitului Ioan. Caci il vedea adeseori rugandu-se lui Dumnezeu, postind, fiind bland si plecat catre toti, lesne apropiat tuturor, facand milostenie catre toti, miluind pe toti cei lipsiti ce erau in corabie, indestulandu-i cu cele de nevoie, iar pe cei bolnavi mangaindu-i, dandu-le lor cele de nevoie din averile lui si intinzandu-le mana de ajutor in toate. Ochii lui pururea erau plini de lacrimi si, izvorand totdeauna lacrimi, isi zicea: "De vei milui pe fratele cel ce patimeste rau, miluit vei fi si tu de Dumnezeu. Cum vei mangaia pe cel intristat asa vei fi si tu mangaiat de Dumnezeu".

 

Acestea vazandu-le vrajmasul cel nevazut si pizmuindu-l, a vrut sa faca sfantului impiedicare de la calea mantuirii. Deci, mai intai, a gandit sa-l departeze de la dreapta si sfanta credinta a Bisericii Rasaritului. Pentru aceasta a indemnat asupra fericitului pe vrajmasul cel vazut, pe capitanul corabiei, care se impotrivea credintei celei drepte, ca sa ocarasca pe dreptcredinciosul rob al lui Hristos, pentru buna credinta a Rasaritului. De aceea, intre ei se facea mare cearta pentru credinta in calatoria pe mare, si totdeauna Sfantul Ioan biruia pe acel francez, ca un preaiscusit in invataturile cartilor si preainte-lept; si astfel ii rusina socoteala lui cea nedreapta si ereticeasca. De aceea, francezul acela se mania foarte rau asupra nebiruitului ostas al lui Hristos, se iutea si il batjocorea cu multe ocari si-l vrajmasuia, gandind rau asupra lui.

 

O vrajmasie ca aceea aprinzandu-se in apuseanul acela, ei au sosit cu corabia la malul Marii Negre cel dinspre tara Moldovei, langa Cetatea Alba. Deci, iesind din corabie, vrajmasul cel rau si pizmas s-a dus la eparhul cetatii, care era cu neamul si credinta turc, fierbinte pazitor si aparator al credintei sale celei turcesti. Si a adus capitanul la cadiu urmatoarea para impotriva Sfantului Ioan, zicand: "O, cadiule, este un barbat in corabie, care a venit cu mine aici si voieste sa se lepede de credinta sa cea crestineasca si sa se instraineze de patria sa. El voieste a se apropia de credinta voastra si sa primeasca legea voastra cea turceasca, ca sa se faca partas al semintiei voastre. Aceasta o stiu deoarece, calatorind noi pe mare, de multe ori mi-a spus despre aceasta si s-a jurat inaintea mea cu multe juraminte ca nicidecum nu-si va schimba gandul sau. De aceea tu sa ai indata purtare de grija pentru el, ca sa-1 aduci la credinta voastra; caci multa cinste vei avea de la imparatul si de la toti cei de un neam si de o credinta cu tine, caci acest barbat este intelept si iscusit cuvantator, ritor prea ales si vestit, si nu este mai mic sau mai prejos cu neamul decat cei ce sunt mai mari, mai de cinste si mai de frunte in cetatea Trapezunda".

 

Acestea auzindu-le acel eparh pagan, s-a umplut de bucurie si sezand la locul unde avea obicei a judeca, a poruncit sa cheme cu cinste la sine pe fericitul Ioan. Iar cand a venit si a stat inaintea lui, eparhul, privind la el cu fata vesela, i-a zis cu blandete: "M-am instiintat destule despre tine, cum ca esti om ales si intelept, din cei de frunte din Trapezunda, si cum ca ai iubit credinta noastra cea mahomedana si voiesti a te apropia de ea. Caci astfel este credinta noastra, incat se lipesc si-si aprind inima de ea toti cei ce sunt cu gand curat si o inteleg pe ea; si celor ce o primesc cu bucurie, le da viata bine norocita si lungime de zile, pe cand credinta crestineasca este vrednica de ras. Pentru aceea, o prietene, nu mai zabovi, ci leapada credinta crestineasca care este defaimata si batjocorita de toti si cu glas mare inaintea a tot poporul ce s-a adunat aici, huleste si blestema legea si credinta cea crestineasca, caci pentru aceasta s-a adunat aici poporul, impreuna cu femeile si cu copiii lor, ca sa te auda pe tine marturisind acum credinta noastra; fiindca au auzit despre tine ca voiesti acum sa te faci propovaduitor al credintei noastre celei stralucite, bine norocite si desfatate.

 

Deci vino, o, minunatule, si stai impreuna cu noi si preamareste cu glas minunat soarele cel stralucitor, da cinste luceafarului care rasare inaintea soarelui si adu jertfa luminatorilor ceresti, celor ce lumineaza toata lumea. Astfel te vei invrednici de la imparatul nostru de multa cinste si de mari vrednicii; iar noua ne vei fi ca un frate adevarat, indulcindu-te de viata cea dulce impreuna cu noi. Deci calca in picioare legea si credinta crestineasca, ca una ce este defaimata si proasta, incat sa vada si altii si sa invete de la tine a cinsti credinta noastra".

 

Iar fericitul Ioan, cata vreme acel cadiu viclean si raucredincios graia aceste cuvinte, a ridicat ochii inimii sale la ceruri si cerea ajutor de la Dumnezeu, Care a zis in Sfanta Evanghelie: Cand veti fi dusi inaintea domnilor si imparatilor, pentru numele Meu, sa nu va ganditi mai inainte ce veti grai sau ce veti raspunde in acel ceas, ca vi se va da voua cuvant caruia nimeni nu va putea a se impotrivi, nici a raspunde toti cei ce se vor impotrivi voua.

 

Apoi, cautand cu ochii cei simtiti catre tiran si, raspunzand cu buna indrazneala, a zis: "O, cadiule! Mi se pare ca minti pe fata. Aceste cuvinte nu sunt ale mele, nici nu mi-a venit in cuget vreodata sa ma lepad de sfanta credinta a Domnului meu Iisus Hristos! Sa nu se intample un lucru necuvios ca acesta, nici sa ma lase Dumnezeu sa primesc in mintea mea un gand paganesc ca acesta. Acestea toate sunt mestesugiri ale vrajmasului adevarului si ale satanei, tatal tau; ca, intrand in tine ca intr-un vas al sau, graieste prin tine catre mine, si nadajduind ca ma va trage spre pieire, se sileste sa ma departeze de la Dumnezeul cel adevarat, care precum este Ziditor al tuturor fapturilor vazute si nevazute, asa si al soarelui acesta, pe care tu il cinstesti ca pe un Dumnezeu. Iar tu, fiind cuprins cu intunericul amagirii, nebuneste aduci fapturii cinstea aceea, care se cade a se aduce numai lui Dumnezeu cel adevarat, facatorul soarelui caruia tu te inchini.

 

Deci nu te amagi ca ma vei pleca la minciuna, ci mai vartos tu insuti invatandu-te de la mine taina adevarului, leapada, te rog, intunericul paganatatii care zace in sufletul tau si invredniceste-te a te face fiu al luminii, stralucind cu razele dumnezeiescului Botez mai mult decat soarele. Si nu socoti ca soarele care se vede pe cer este Dumnezeu, ci cunoaste ca este un luminator facut din fiinta focului si pus pe cer de Dumnezeu, Ziditorul lui, spre slujba oamenilor. Acela, adica soarele, s-a zidit in a patra zi; deci cum poate zidirea sa fie Dumnezeu?"

 

Niste cuvinte ca acestea zicand Sfantul Ioan, si-a ridicat mainile si ochii catre cer, si a strigat cu glas mare in auzul tuturor: "Sa nu-mi fie mie a ma lepada de Tine, Hristoase Mantuitorul meu, Care esti Dumnezeu preamarit impreuna cu Tatal Tau Cel fara de inceput si cu Preasfantul Duh, o Putere si o imparatie! Nu ma voi inchina soarelui, nu voi sluji focului, nu voi jertfi luceafarului, nu ma voi lepada de lumina, nu ma voi lipi de intuneric, nu voi lasa pe Dumnezeul meu si nici nu voi sluji diavolului!" Zicand aceste cuvinte marturisitorul lui Hristos, cu multa indrazneala si cu fata vesela, tiranul isi schimba adeseori fata sa, aprinzandu-se inauntru de focul maniei. Si neputand mai mult sa rabde pe mucenic, care ii graia impotriva si ii arata paganatatea si desarta lui credinta, caci pe Hristos j)e Care il hulea paganul ighemon, pe Acela Sfantul Ioan II lauda si II propovaduia in mijlocul poporului ca este Dumnezeu adevarat; iar credinta lui paganeasca, sau mai bine zis inselaciunea, o defaima si o surpa pana la sfarsit; pentru aceasta a poruncit ostasilor sai sa-l dezbrace pe mucenic de hainele sale.

 

Si indata facand ostasii cele poruncite, sfantul statea gol, fiind imbracat intru Hristos. Dupa aceea, cadiul a poruncit sa se aduca multe toiege inaintea lui, si uitandu-se catre mucenic, a zis: "Nu spune catre noi niste povesti ca acestea, ci leapada-te indata de credinta cea nefolositoare si primeste legea noastra cu toata inima, precum ai fagaduit, si impodobeste-te cu legile noastre. Paraseste de acum acele lungi cuvantari ale tale si implineste ceea ce ai fagaduit; iar de nu, apoi ma jur pe legea noastra cea bine norocita si slavita, ca nu numai iti voi zdrobi trupul cu toiegele acestea, dar te voi munci si cu alte munci prea cumplite si nesuferite firii; iar mai pe urma te voi omori cu moarte grea".

 

Iar sfantul, raspunzand, a zis: "Tiranule si plinule de toata spurcaciunea, nu sunt mincinos, nici cuvantator de povesti precum spui tu, ci sunt rob si marturisitor al adevaratului Dumnezeu Cel preamarit in Sfanta Treime. in El m-am invatat a crede de la stramosii si de la parintii mei, Lui unuia ma inchin, Aceluia aduc jertfa de lauda, pe El II marturisesc, ca este Ziditor al tuturor fapturilor, pe Acela il astept judecator al viilor si al mortilor. Acela va veni sa rasplateasca fiecaruia dupa faptele lui in vremea aceea, cand, dupa porunca Lui, soarele acesta ce se vede, asezat si randuit de Dansul pentru slujba oamenilor, se va intuneca. Pentru aceea nu te mai nadajdui ca vei auzi altceva de la mine decat numai cele ce le-am zis intai si de la inceput, acelea le graiesc si acum si le voi grai pana la sfarsit.

 

Ca niciodata nu ma voi lepada de Hristos Dumnezeu si Facatorul meu, niciodata nu voi cinsti mai mult faptura decat pe Facatorul, nu ma voi inchina zidirii mai mult decat Ziditorului, nu voi defaima sfanta credinta in Dumnezeul meu, in care m-am nascut si in care m-am deprins de la parintii mei, pana cand voi fi stapan al gandului meu; si, mai ales, pana cand voi rasufla vazduhul acesta. Deci nu mai zabovi, lucrator al nedreptatii, ci arata obiceiul tau de caine si fara de omenie care este ascuns in tine; scapa-te odata de grija cea pentru aflarea muncilor, cu care voiesti sa ma muncesti, si trimite-ma mai degrab cu orice fel de moarte vei voi la Dumnezeu, Stapanul meu cel dorit de mine. Deci fa degrab ceea ce ai sa faci, pentru ca urechile mele nu pot sa auda mai mult cuvintele tale cele necurate, de care zice proorocul: Venin de aspida este sub buzele lor. Nici ochii mei sa nu mai vada fata ta cea spurcata, despre care iarasi acelasi prooroc zice intr-alt loc: Umple fetele lor de ocara si vor cauta numele Tau, Doamne!

 

Iata ai inaintea ta trupul meu gol, gata pentru muncile tale! Bate-l cu toiege, arde-l cu foc, ineaca-l in mare, taie-l in bucati cu sabia, pune asupra lui si alte munci; si daca ai mai cumplite decat acestea, si pe acelea nu te lenevi a le aduce asupra mea; de vreme ce, pe toate acestea si pe cele mai multe decat acestea, eu sunt gata a le rabda cu placere si cu bucurie, pentru dragostea lui Hristos, Dumnezeul meu".

 

Iar tiranul cel salbatic si nemilostiv, auzind cuvintele acestea ale viteazului marturisitor, s-a aprins de manie si indata a poruncit sa intinda pe mucenic la pamant si sa-l bata fara de mila cu toiege noduroase. Deci atat de cumplit l-au batut slugile tiranului pe rabdatorul de chinuri al lui Hristos, incat s-a zdrobit trupul lui in multe bucati si lipindu-se pe toiege, se arunca sus in aer, iar tot locul pe care era intins mucenicul s-a rosit de sangele lui. Deci viteazul patimitor rabdand cu barbatie o munca ca aceea, si-a ridicat ochii mintii sale catre cer si a zis: "Multumesc Tie, Stapane Dumnezeule, ca m-ai invrednicit a ma spala cu sangele meu si a ma face curat de pacatele mele, care mi s-a intamplat a le pacatui inaintea ta, dupa Sfantul Botez, din neputinta omeneasca". Iar muncitorii aceia, auzind pe mucenic rugandu-se lui Dumnezeu, s-au umplut de mai multa manie si atat de cumplit l-au batut, pana ce i s-a stins si glasul.

 

Apoi, facandu-se seara, ighemonul a poruncit sa lege pe sfantul mucenic, care abia sufla, cu doua lanturi, sa-l arunce in temnita si sa-l pazeasca pana a doua zi, spre o mai mare munca. Si neputand mucenicul lui Hristos sa mearga singur de cumplitele rani, muncitorii l-au tarat ca pe un mort si astfel l-au inchis in temnita. Iar a doua zi, tiranul acela cu chipul de fiara, sezand la locul lui cel obisnuit de judecata, a poruncit sa aduca inaintea lui pe Sfantul Mucenic Ioan.

 

Deci rabdatorul de chinuri si viteazul ostas al lui Hristos a venit inaintea lui cu fata luminata si cu sufletul vesel. Si privind raucredinciosul cadiu spre el si vazandu-l astfel luminat si vesel -caci darul si puterea lui Dumnezeu care a intarit pe sfintii mucenici cei de demult, aceea intarea si pe Sfantul Ioan, care patimea pentru aceeasi marturisire a bunei credinte si a preasfantului nume al lui Hristos Dumnezeul nostru -, s-a mirat foarte mult ca, dupa atatea cumplite munci, se mai afla suflet in el si, ca si cum n-ar fi patimit nimic, se arata asa de vesel.

 

Deci a zis catre el: "O, Ioane, nu vezi in ce fel de rusine si necinste te-a adus neinduplecarea si nesupunerea ta, incat putin a lipsit de nu ti-ai pierdut si viata, care este atat de scumpa si de iubita tuturor oamenilor, insa de te vei pleca sfatului si socotelii mele, este gata insanatosirea ta, caci in putine zile, ranile si zdrobirile trupului tau se vor tamadui; fiindca noi avem doctori foarte iscusiti, veniti din India si din Persia. Iar de nu voiesti sa asculti de sfatul meu, ci inca vrei sa mai petreci in crestinatatea ta, apoi sa stii ca te asteapta mai multe si mai cumplite batai".

 

Atunci Sfantul Mucenic Ioan a raspuns: "O, judecator tiran, eu nu ma ingrijesc nici catusi de putin de ranile trupului meu cel zdrobit; caci cu cat se strica omul nostru cel din afara, cu atat omul nostru cel dinlauntru se innoieste, dupa cum graieste Marele Apostol Pavel. Eu nu am alta grija, decat numai sa rabd pana la sfarsit muncile ce se vor aduce asupra mea de la tine, pentru Hristos Cel ce ma intareste si Care a zis: Cel ce va rabda pana in sfarsit, acela se va mantui. Deci, de ai gandit si ai aflat si alte munci, mai noi si mai cumplite, pune-le asupra mea; caci ranile cele mai dinainte, care le-ai adus asupra mea, eu le socotesc intru nimic!"

 

Nebunul tiran s-a rusinat foarte mult de aceste cuvinte prea intelepte si, tremurand cu totul de manie, a racnit ca o fiara si a poruncit sa-l bata mai cumplit. Deci muncitorii aceia au batut multe ceasuri pe rabdatorul de chinuri, pana au obosit cei ce-l bateau. Iar dupa aceea schimbandu-se unii dupa altii, asa l-au muncit pana ce s-au ranit si s-au rupt si cele dinlauntru ale sfantului. Astfel muncind slugile acel trup tare ca diamantul, au slabit. Si toti cati se adunasera la acea priveliste si priveau la acele cumplite munci, strigau asupra nelegiuitului judecator, ocarandu-i obiceiul lui cel nemilostiv si salbaticia lui cea de fiara. Iar sfantul soptea cu buzele si se ruga lui Dumnezeu sa-i dea rabdare pana la sfarsit.

 

Atunci tiranul a poruncit sa aduca un cal salbatic si sa lege picioarele mucenicului de coada calului, dupa aceea unul din ostasi sa incalece pe calul acela si sa alerge pe ulitele cetatii cat va putea; si astfel sa tarasca pe patimitorul lui Hristos prin toata cetatea. Deci sfantul a fost tras prin toate ulitele cetatii, incat s-a facut priveliste ingerilor si oamenilor. ingerilor s-a facut priveliste de bucurie si veselie, ca bucurie se face in ceruri, a zis Domnul in Sfanta Evanghelie, pentru un pacatos care se pocaieste, iar daca pentru un pacatos se face bucurie, cu atat mai vartos pentru un mucenic atat de rabdator, care patimea pentru dragostea Domnului unele ca acestea. Iar oamenilor celor bine credinciosi li s-a facut priveliste de jale. Si cum sa fie de jale, cand vedeau calul alergand si tragand dupa el pe mucenic prin locuri aspre? Cand vedeau pamantul rosindu-se cu sangele lui, si bucatile de carne ce cadeau din trupul lui, iar capul trantindu-se de pamant si de pietre? Cine nu s-ar fi umilit si nu ar fi varsat izvoare de lacrimi, vazand unele ca acestea? Poate numai acela care n-ar fi avut fire cuvantatoare.

 

Astfel fiind tras Sfantul Ioan de acel nemilostiv calaret, cand a ajuns pe la locuintele jidovesti si alerga trecand pe ulitele lor, multime de evrei batjocoreau pe mucenic, care era tarat de calul acela, si strigand si stramband fetele lor, aruncau in el cu ce se intampla a avea in maini, razand fara de randuiala. Iar unul din acei jidovi, alergand in casa sa, a apucat o sabie goala si, ajungand pe sfantul ce era tarat, i-a taiat cinstitul si sfantul lui cap. Si astfel bunul si viteazul ostas al lui Iisus Hristos si-a sfarsit nevointa sa muceni-ceasca, dandu-si in mainile Domnului sfantul si luminatul sau suflet. Iar cinstitul lui trup, dezlegandu-1 ostasul acela de la coada calului, l-a lasat in acel loc, neingropat, nebagat in seama si neingrijit. Si astfel zacea impreuna cu capul lui cel taiat, si nimeni din crestini nu indraznea a se apropia sau a se atinge de el, temandu-se de urgia paganilor.

 

Iar dupa ce s-a innoptat, s-a facut o minune ca aceasta asupra trupului sfantului mucenic: deodata s-au aratat multe faclii arzand, iar trei barbati cu haine albe cantau cantare de cuvinte sfintite si negraite si tamaiau imprejurul trupului mucenicului. Si s-a aratat un stalp de foc deasupra sfintelor moaste, intarit pana la cer. Minunea aceasta s-a vazut de multi, iar mai ales de cei ce locuiau imprejurul locului unde zaceau sfintele lui moaste. Iar unul din jidovi, a carui casa era aproape de acel loc unde zacea mult patimitorul trup al sfantului, parandu-i-se ca preotii crestini au venit sa-l ia si sa-l dea ingroparii celei obisnuite, a luat un arc cu sageata si s-a apropiat acolo, vrand sa sageteze pe unul din acei preoti. Deci, punand sageata in arc, a tras cat a putut si cand a vrut sa dea drumul sagetii, sageata si coarda s-au lipit de degetele mainii lui drepte, iar arcul de mana lui stanga, incat nu putea nici sa trimita sageata, nici mainile sa le dezlipeasca.

 

Asa a petrecut toata noaptea acel jidov, fiu de vipera. Si facandu-se ziua, acei minunati barbati si stalpul de foc si facliile s-a ascuns, facandu-se nevazuti; iar barbatii, femeile, tinerii si batranii alergau la locul acela, pentru a vedea pe acel ticalos sagetator, cum statea astfel nemiscat, precum intinsese arcul si sageata, ca fiind ferecat cu fiare, insa fiind legat cu puterea cea nevazuta a lui Dumnezeu.

 

Deci iudeul acela, desi nu voia, povestea tuturor cu de amanuntul toate cele vazute de dansul asupra trupului mucenicului si cum i s-a facut de Dumnezeu acea razbunare, pentru incercare cea cu indrazneala a lucrului celui rau. Iar dupa ce a facut catre toti de multe ori aratarea si marturisirea acelei minuni, i s-au dezlegat mainile si a scapat de pedeapsa. Iar cadiul instiintandu-se de aceasta minune, s-a temut foarte tare. Pentru aceea a poruncit crestinilor sa ia trupul mucenicului si sa-l ingroape. Deci crestinii luandu-l, l-au ingropat cu cinste langa biserica lor.

 

Iar dupa ce au trecut cateva zile, francezul acela care vanduse pe sfant spre mucenicie, a voit sa fure cinstitul lui trup si sa-l duca in patria sa. Poate ca s-a cait pentru rautatea sa sau poate a avut de gand sa spuna pe urma ca sfantul a fost de credinta lor cea apuseana. Deci intr-una din nopti, afland vreme prielnica pentru acel lucru cugetat in sine, a mers cu ai sai la mormantul mucenicului si a inceput a sapa locul si a descoperi mormantul, vrand sa ia cinstitele lui moaste. Dar in acel ceas, ostasul lui Hristos s-a aratat in somn preotului acelei biserici si a zis: "Scoala-te indata si alearga la biserica, ca iata acel francez voieste sa fure trupul meu". Iar preotul, sculandu-se indata, a alergat cu toata puterea sa la biserica si a gasit mormantul sapat si deschis; iar trupul sfantului aproape sa fie furat. Deci a izgonit pe acel francez si pe oamenii sai nelucratori si deserti. Si chemand pe crestinii acelei biserici, le-a povestit cele facute si toti au preaslavit pe Dumnezeu, Cel ce preamareste pe sfintii Sai. Si luand cinstitele moaste ale sfantului mucenic, le-au dus in biserica, asezandu-le in altar aproape de Sfanta Masa.

 

Acolo au stat acele sfinte moaste ale Sfantului Mucenic Ioan mai bine de saptezeci de ani, facandu-se asupra lor aratari dumnezeiesti ziua si noaptea. Uneori se arata oarecare lumina minunata; uneori un stalp de foc se arata pogorandu-se asupra sfintelor moaste; alteori ingeri pogorandu-se asupra lor si suindu-se la cer, iar alteori iesea de acolo buna mireasma negraita. Si multe si felurite tamaduiri se faceau acolo, incat a strabatut pretutindeni vestea minunilor care se faceau la acele sfinte moaste.

 

Intr-acea vreme domnea in tara Moldovei binecredinciosul si de Hristos iubitorul domn Alexandru, marele voievod, care se impodobea nu numai cu toate felurile de fapte bune, pentru care s-a numit si "cel Bun", ci era aprins si cu dragoste si cu ravna dumnezeiasca catre sfintii mucenici. Deci auzind el de multele minuni ce se faceau de sfintele moaste ale acelui mucenic, a dorit sa le aiba la sine, iar mai cu seama sa-si impodobeasca tara cu acea nepretuita vistierie. Deci, sfatuindu-se cu prea sfintitul arhiepiscop a toata tara, Iosif, a trimis la Cetatea Alba, pe oarecare din boierii sai, cu multime de ostasi si cu multa avere. Iar aceia, mergand la mai sus zisa cetate, au rasturnat - dupa cum spune zicala - toata piatra, necrutand nici bani, nici daruri pe la cei ce aveau trebuinta de acestea - caci Cetatea Alba era atunci sub stapanirea otomanilor - si astfel si-au dobandit dorirea.

 

Deci luand acele sfinte moaste, multa parere de rau au pricinuit credinciosilor de acolo. Iar cand se apropiau cu dansele de cetatea domneasca a Sucevei, a iesit intru intampinarea lor marele Voievod Alexandru cel Bun, cu toti boierii sai cei mari, inca si preasfintitul arhiepiscop Iosif, cu tot clerul sau cel duhovnicesc si tot poporul. Si astfel au intampinat cu bucurie, cu faclii, cu tamaie si cu miruri bine mirositoare pe mucenicul lui Hristos, cel ce bine a voit a veni la dansii. Iar marele voievod, cazand pe sicriul Sfantului Mucenic Ioan, a imbratisat mult patimitoarele sale moaste si, punandu-si ochii si gura pe cinstitele maini ale mucenicului, le-a sarutat cu multa evlavie si credinta. Apoi, varsand multe lacrimi de bucurie, a pus pe Sfantul Mucenic Ioan ca pazitor al sau si al stapanirii sale, inca si al binecredinciosului popor al tarii Moldovei. Astfel, cu mare cinste au asezat cinstitele moaste ale mucenicului in Sfanta Mitropolie din Suceava, care era pe acea vreme cetate domneasca si capitala a Moldovei.

 

Deci sfintele moaste au stat multi ani in Sfanta Mitropolie a Sucevei, pana cand, mutandu-se scaunul domniei la Iasi, la mijlocul tarii, s-a mutat acolo si scaunul mitropoliei. Deci vremurile fiind tulburi, stapanitorii tarii cei duhovnicesti si politicesti aveau frica sa nu se prade de neamuri pagane acel odor nepretuit. Pentru aceea au adus sfintele moaste la Iasi si le-au asezat in biserica Sfintei Mitropolii. Iar la anul de la zidirea lumii 7194, iar de la Nasterea lui Hristos 1686, domnind peste tara Moldovei raposatul si fericitul intru pomenire Constantin Cantemir voievod, si mitropolit fiind Dositei cel vestit intru multa invatatura, a venit Ioan Sobietchi, craiul polonez, cu ostile sale, trecand asupra Bugeacului tatarasc si intorcandu-se prin targul lasului. Iar mitropolitul Dositei, cu stirea craiului lesesc, vazand vremurile tulburi si nepasnice si temandu-se ca sa nu pricinuiasca vreo robie a tarii si, impreuna cu tara, sa se prade de alte neamuri straine si barbare si aceasta vistierie sfanta si nepretuita, a ridicat sfintele moaste ale Sfantului Ioan si luandu-le cu sine, impreuna cu toate odoarele sfintei mitropolii si cu hrisoavele mosiilor ei, s-a dus impreuna cu oastea craiasca in tara leseasca, cu gandul sa se sprijineasca acolo, ca la niste vecini buni, pana se vor linisti tulburarile si se va face pace, ca apoi iarasi sa le aduca pe toate in Moldova la locul lor.

 

Dar prelungindu-se vremea tulburarilor, mitropolitul Dositei nu a ajuns sa-si implineasca scopul si fagaduinta sa, caci a murit acolo in tara leseasca si de ceea ce s-a temut ca sa nu se intample de la alte neamuri barbare, a implinit-o el cu lucrul; caciA a pagubit tara Moldovei multa vreme de acea vistierie nepretuita. Inca si cei de pe urma, neavand osardie sa incerce cu dinadinsul sa aduca la locul lor acele sfinte moaste, pana a nu se invechi lucrul, le-au lasat acolo in tara leseasca impreuna cu odoarele sfintei Mitropolii, asezate intr-una din bisericile din targul ce se numeste Jolcova. Iar acolo, fiind sfintele moaste sub stapanirea apusenilor, varsau neincetate minuni si izvorau tamaduiri spre cei ce alergau cu credinta, cu dragoste si cu evlavie la ajutorul sfantului.

 

Si au stat sfintele moaste multi ani in tara leseasca, in targul cel mai sus aratat, unde le lasase Dositei Mitropolitul, pana s-a cuprins de stapanirea apuseana o bucata mare din tara Moldovei, care s-a numit Cordunul si in care s-a cuprins si targul Sucevei. Acolo se afla si Mitropolia cea veche, in care fusesera asezate sfintele moaste, dupa ce s-au adus de la Cetatea Alba, de prea fericitul intru pomenire si prea binecuvantatul si de Hristos iubitorul, Alexandru Voievod, care s-a numit si cel Bun, pentru faptele lui bune ce a facut.

 

Iar in anul de la mantuirea lumii 1783, in patru zile ale lunii iunie, venind Iosif, imparatul Austriei, a mers pe la marginea Cordu-nului, ca sa vada hotarul, si a venit si prin satul ce se numeste Bosanci.

 

De acolo a mers si in Suceava, caci nu este departe de acel sat targul Sucevei, si a intrat in biserica Mitropoliei. Deci, privind in toate partile si vazand intre altele si locul in care fusesera asezate mai inainte sfintele moaste ale Sfantului Ioan cel Nou, a intrebat pe episcopul Radautiului, Dositei: "Ce loc este acolo?" Episcopul a raspuns, zicand: "Acolo au fost asezate sfintele moaste ale Sfantului Ioan cel Nou". Iar imparatul aratand cu mana, a zis: "Se vor aduce si se vor aseza iarasi acolo". Fiindca episcopul mai inainte facuse cererea aceasta.

 

Deci, chemand episcopul pe un ieromonah, anume Ioasaf, fost egumen al Manastirii Putna, i-a poruncit sa se gateasca a merge la cetatea Jolcova pentru aducerea sfintelor moaste. Iar el, pregatindu-se, a pornit catre Tara Leseasca spre cetatea Liovului si, intr-o Duminica, in optsprezece zile ale lunii iunie, a ajuns acolo; fiind si arhimandritul Meletie trimis mai inainte pentru aceasta pricina. Acolo aflandu-se si imparatul, a poruncit la doua regimente de ostasi sa mearga mai inainte la cetatea Jolcova, in care se aflau sfintele moaste la o manastire baziliana, ca sa nu se faca vreo tulburare in popor pentru luarea sfintelor moaste. Acea manastire fusese ortodoxa in vremea cand a fost acolo mitropolitul Dositei cu sfintele moaste.

 

Deci trimisii au pornit pentru luarea sfintelor moaste si, ajungand la marginea cetatii Jolcova, intr-o mahala a unei biserici iarasi baziliene, au gasit toata cetatea inconjurata de strajile celor doua regimente, care straji erau atat de sus asezate, incat puteau sa se vada una cu alta. Si era data porunca imparateasca ca tot poporul sa stea inchis prin casele lor; iar cel care va iesi afara sa fie impuscat. Deci numitii trimisi zabovind la locul acela pana la miezul noptii, atunci a venit porunca sa porneasca cu careta cea pregatita, spre luarea raclei cu sfintele moaste. Si astfel au pornit la miezul noptii, prin intuneric, fara nici o lumina.

 

Si impreuna cu ei era un om cu numele Gheorghe, de neam grec, fratele casierului din Liov, care era trimis mai inainte pentru aceasta treaba. Deci au ajuns cu totii la intaia straja nemteasca. Si inconjurandu-i straja, acel Gheorghe, povatuitorul parintilor, a vorbit cu mai marele strajii si indata i-au liberat. De acolo mergand inainte si trecand prin alte straji, care nu le-au zis nimic, au intrat pe poarta cetatii si, mergand catre biserica in care se aflau sfintele moaste, au dat peste alta straja, care intrebandu-i ce cauta, le-au raspuns ca au venit sa ia pe Sfantul Ioan; iar mai marele strajii i-a intrebat: "Dar puteti sa-1 luati?" Ei au raspuns: "Putem, caci avem porunca imparateasca". Atunci indata i-a lasat si, mergand ei printr-o bolta la o usa, au gasit acolo doi soldati cu pustile in spate, care i-au oprit putin, pana ce unul din ei s-a dus unde era arestat arhimandritul bazilianilor, impreuna cu toti ai sai, de le-a dat de stire. Si fara de zabava au venit doi baziliani, cu doua faclii de ceara aprinse, si indata au intrat in biserica.

 

Acolo au gasit pe un comisar imparatesc cu vreo treizeci de ofiteri, stand imprejurul sfantului cu capetele descoperite. Aceia facandu-le cale, trimisii s-au apropiat de racla sfantului, care era pusa in loc de prestol de slujeau bazilianii liturghia lor pe dansul. Pe ea mai erau cincisprezece sfesnice cu faclii, iar la picioare o candela mare de argint aprinsa. Deci luand toate sfesnicele de pe racla, au cerut cheia si descuind-o, au ridicat capacul si au vazut pe dinauntru multe lucruri de argint, ca: inimi, ochi, picioare, maini si altele, pe care le pusesera acolo spre aducere aminte cei ce au avut boli si vatamaturi la aceste parti ale trupului lor si se vindecasera cu rugaciunile sfantului. Mai era inca in racla si un vas de argint, pe care erau scrise slove de aur: "Vasile Voievod, domn al Tarii Moldovei". Iar banii ce s-au aflat in vas s-au dat bazilianilor. Deci facandu-se catastif de toate argintariile care s-au aflat in racla, s-a incuiat iarasi racla cu incuietoarea ei.

 

Dupa aceea, ridicandu-se racla de patru greci papistasi, care mersesera cu parintii cei trimisi, unul din baziliani a oprit racla. Iar un comisar imparatesc intrebandu-l care este pricina, el a raspuns: "Alt nimic nu este, domnule, decat numai cerem adeverinta de la comisarii Moldovei, ca nu cumva dupa vremi sa ni se mai ceara vreodata sfintele moastele".

 

Deci ei, socotind ca este dreapta cererea lor, au scris acea adeverinta si s-a iscalit de arhimandritul Meletie si de fostul egumen Ioasaf, care au pus si pecetile lor si au dat-o bazilianului. Dupa aceea, indata au ridicat Sfintele Moaste si, iesind din biserica, le-au pus in careta cea pregatita spre aceasta slujba si au iesit la poarta cetatii, unde erau cei treizeci de husari calari, pe care i-au gasit tot asa cum i-au lasat. Dupa ce au iesit pe poarta, indata acei ostasi au inconjurat careta, cincisprezece de-o parte si cincisprezece de alta parte, si astfel au pornit impreuna cu cei ce duceau moastele. Si mergand pana la un han ce era aproape de Liov, cale de o jumatate de ceas, i-a intampinat un trimis de la comandantul general, cu porunca ca cei treizeci de ostasi sa se intoarca inapoi, iar parintii cu sfintele moaste sa mearga singuri in cetatea Liovului.

 

Iar imparatul Iosif, avand a merge la Brod, a iesit din cetate pe alta poarta. Iar arhimandritul Meletie cu fostul egumen Ioasaf, mergand la comandantul general, au spus ca au adus sfintele moaste si le-a dat voie sa ramana pana a doua zi. Iar a doua zi, gatindu-se de plecare, a venit un grec la arhimandritul Meletie, rugandu-l sa-i dea voie sa sarute sfintele moaste. Deci, mergand sa deschida racla, nu numai ca n-a putut, dar nici acoperamantul, care era peste racla, nu l-a putut ridica nicidecum. Si vazand aceasta, a zis grecului: "Vezi, frate, ca nu putem sa deschidem nici racla, nici sa ridicam acoperamantul! Poate nu este voia sfantului! Deci saruta racla deasupra cu credinta". Astfel facand grecul, s-a dus.

 

Deci stand amandoi parintii in alta careta, au mers pe valea Liovului, dupa careta in care era racla sfantului, pana s-au suit intr-un deal, unde i-au ajuns patru greci cu femeile lor, ca sa se inchine Sfintelor moaste, dupa parola ce o avusesera cu dansii in Liov, ca in acel loc sa se inchine si sa sarute Sfintele moaste. Deci acolo cu usurinta s-a ridicat acoperamantul de pe racla, si s-a deschis racla. Atunci, aducandu-si aminte, au cunoscut ca acel grec ce a cerut mai inainte sa sarute sfintele moaste a fost fatarnic si necredincios, vrand sa ispiteasca puterea sfantului; si de aceea nu s-a putut deschide racla. Plecand de acolo, au trecut prin targul ce se numeste Stanislav, nestiindu-i nimeni cu ce trebuinta merg. Ajungand la alt targ ce se numeste Tolmaci, i-a intampinat o posta trimisa de Dositei, episcopul Radautiului, ca sa cerceteze unde se afla trimisii, daca s-au luat sfintele moaste si in ce chip au urmat. Si raspunzandu-i-se postei pentru toate, aceea s-a intors inapoi.

 

A doua noapte, au ajuns la alt targ, unde au intampinat pe secretarul Mihalache venind iarasi in posta de la episcop. A doua zi, s-a facut randuiala de li s-au dat cate sapte husari si au mers in acea zi pana aproape de hotarul ce desparte Tara Leseasca de Bucovina. A treia zi, s-au pornit catre Sneaten, care este in marginea hotarului, unde, pana a se gati de plecare, i-a intampinat mult popor, care iesise din targ.

 

Dandu-li-se de acolo alti sapte husari, au pornit la Colacini, care este hotarul Tarilor Lesesti si al Bucovinei, iar acolo au gasit corturi intinse si pe episcop sosit. Dar, pentru ca generalul Entiverc inca nu sosise, le-a spus episcopul ca nu este porunca sa treaca peste hotar pana nu va sosi si generalul. De aceea, intorcandu-se inapoi, au zabovit peste hotar, de cealalta parte, impreuna cu tot norodul ce iesise din Sneaten spre inchinarea sfintelor moaste. Apoi sosind generalul, indata s-a pornit sa treaca peste podul Colacinului, iar la mijlocul podului s-a luat racla din careta in care a venit pana acolo si s-a pus intr-alta.

 

Si trecand peste granita, s-au tras, in cinstea sfantului, vreo saizeci de tunuri. Si au stat pe loc acolo, pana a sarutat racla tot poporul care il astepta pe sfant; iar peste granita, de partea aceasta, n-au lasat sa treaca nici un om din Tara Leseasca.

 

Deci pornind de acolo cu alai de popor numai din Bucovina, intre care numai preoti erau 204, cu dascalii lor si cu prapore, au ajuns seara, spre ziua Sfintilor Apostoli, la un sat ce se numeste Lucavetul, unde au ramas. Iar a doua zi au mers in Cernauti cu multi crestini si cu multime de ostasi, tragand si multe tunuri din dealul Cernautiului.

 

Si mergand prin targ pana la o biserica a oarecaruia Herescu, acolo au asezat sfintele moaste si au stat pana la opt septembrie. Iar in acea zi, au pornit sfintele moaste cu alai spre targul Sucevei, unde le-au asezat intr-o biserica de piatra alunei mahalale ce se numeste Itcani. Acolo au stat pana la ziua inaltarii cinstitei si de viata facatoarei Cruci. Si facandu-se stire si in Moldova de cealalta parte de Cordun, s-a adunat multime de crestini, spre cinstirea sfintelor moaste. Si astfel, episcopul Dositei al Bucovinei cu multime de preoti imbracati si cu tot poporul, ridicand sfintele moaste din mai sus numita biserica, le-au dus in Mitropolia Sucevei si le-au asezat in mijlocul bisericii, unde au ramas si pana in ziua de azi.

 

Aceasta este viata si patimirea Sfantului Ioan cel Nou, aceasta buna negutatorie a negutatorit in lumea aceasta. El a plecat cu marfa pamanteasca de la Trapezunda, dar a negutatorit si duhovniceste, caci prin post si rugaciune catre Dumnezeu, prin lacrimi necontenite, prin milostenie si prin facerile de bine catre aproapele, s-a suit ca pe o scara catre varful faptelor bune, catre Sfantul Botez cel de sange, care este mai mare decat toate botezurile.

 

Astfel a avut sfarsitul marturisirii, astfel de vitejie a aratat in nevointa marturisirii, astfel a rusinat pe paganul cadiu, cu aceste cununi a fost incununat de mainile lui Dumnezeu, incepatorul de nevointa. El asa de bine s-a negutatorit, incat putin a dat si mult a dobandit. De trup s-a dezbracat ca de o sarcina si, de aceea, nu s-a intors la Trapezunda, ci la Ierusalimul cel de sus. Si s-a asezat in ceata mucenicilor, ca un mucenic, intru imparatia cea vesnica, intru odihna dreptilor, intru lumina cea neinserata si intru veselia si bucuria cea nesfarsita.

 

Iar mutarile moastelor lui pe pamant sunt acestea: De la Cetatea Alba s-au adus intai in Suceava cu alai domnesc, cu arhierei si cu boierii Moldovei. Al doilea s-au dus in Tara Leseasca de Mitropolitul Dositei si de craiul acelei tari, Ioan Sobietchi; iar sederea Sfantului Ioan in Tara Leseasca a fost de 94 ani. Al treilea, din Tara Leseasca, de la cetatea Jolcova, s-au adus in Suceava cu alai imparatesc, in anul 1783. Prin toate a trecut dupa vorba apostolului, prin cele de-a dreapta, prin cele de-a stanga, prin slava si prin necinste, nevatamat si prea cu cuviinta.

 

Ca Hristos Dumnezeu, pe cei ce-L proslavesc pe pamant, ii preamareste cu indoita slava, si cu cea cereasca si cu cea pamanteasca. Pe cei ce-L marturisesc pe El inaintea oamenilor, si El ii marturiseste, nu numai inaintea sfintilor ingeri, ci si inaintea Tatalui Sau celui ceresc. Lui I se cuvine slava, cinstea si stapanirea, impreuna si Parintelui Sau celui fara de inceput si Preasfantului si de viata Facatorului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Nichifor Marturisitorul, Patriarhul Constantinopolului

Sfantul Nichifor, marele ajutator al dreptei credinte, s-a nascut in Constantinopol, din parinti binecredinciosi si tematori de Dumnezeu, anume Teodor si Evdochia. Tatal lui s-a invrednicit de cununa marturisirii, suferind rani si ingroziri pentru cinstirea sfintelor icoane. Acestea s-au intamplat pe vremea imparatiei lui Constantin Copronim, pentru ca, fiind el in dregatoria insemnarii lucrurilor imparatesti de taina si cinstind sfintele icoane cu buna credinta, a fost clevetit la imparatul cel rau credincios, cum ca se inchina chipului Mantuitorului si al Preacuratei Maicii lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor.

 

Imparatul, auzind acestea, indata a chemat la sine pe fericitul Teodor si, cercetandu-1 si instiintandu-se ca toate cele spuse impotriva lui sunt adevarate, 1-a silit sa se lepede de cinstirea sfintelor icoane. Iar dupa ce Teodor, robul lui Hristos, nu s-a supus voii imparatului, a fost batut si trimis in surghiun intr-o cetate ce se numea Molina si acolo, fiind aruncat intr-o temnita cumplita, a patimit pentru dreapta credinta. Iar dupa cata va vreme, chemat fiind la Constantinopol si silit din nou la eresul imparatului, n-a voit sa se supuna dorintei lui, ci a petrecut nestramutat in buna credinta, alegand sa primeasca batai si moarte, decat sa calce legile bisericesti si randuielile Sfintilor Parinti. Deci, cu porunca imparatului celui fara de lege, fiind muncit cu nemilostivire, in multe chipuri, a fost trimis iarasi in Niceea, unde a petrecut sase ani in multa chinuire si a trecut catre Domnul spre vesnica si fericita viata.

 

Iar sotia lui, cinstita Evdochia, a fost partasa la toate primejdiile si chinurile barbatului sau, pentru ca ii urma lui intru prigoane si patimea impreuna intru legaturi, nedespartindu-se de dansul cu trupul si cu duhul. Apoi, dupa sfarsitul barbatului sau, ea s-a intors in Constantinopol si isi petrecea zilele sale cu dumnezeiasca cuviinta, precum se cadea unei vaduve sfinte; iar fiul ei, Nichifor, in vremea aceea, se indeletnicea mai intai cu invatatura filosofiei, apoi a fost pus la curtea imparateasca in locul tatalui sau. Iar fericita Evdochia n-a murit pana ce n-a vazut pe fiul sau in randuiala calugareasca si arhiereasca. Deci, multumind lui Dumnezeu, s-a dus in manastirea de fecioare si s-a tuns in calugarie; si, placand foarte mult lui Dumnezeu, s-a mutat la El, intru adanci batraneti.

 

Al unor parinti ca acestia a fost odrasla acest fericit Nichifor, pentru care ne sta noua inainte cuvantul. Astfel, mladita cea sfanta a radacinii celei sfinte, hranindu-se de la pieptul maicii sale in dreapta credinta, a crescut in bune obiceiuri si, povatuit fiind la viata cea placuta lui Dumnezeu, isi petrecea anii tineretilor sale cu intreaga intelepciune intru mare infranare. Si era fericitul Nichifor plin de intelepciunea cea din afara si dinlauntru, adica, de cea lumeasca si de cea duhovniceasca, stiind desavarsit nu numai cartile filosofilor elini, ci si dumnezeiestile Scripturi. El era si ritor renumit; si, pe langa aceasta, a fost impodobit cu toate faptele bune; pentru aceasta, era iubit si cinstit de toti pentru intelegerea si bunul sau obicei. Si venind in varsta de barbat, a fost cinstit intre sfetnicii imparatesti in vremea imparatiei lui Leon, fiul lui Copronim. Si pazea dreapta credinta in mijlocul celor raucredinciosi, inchinandu-se sfintelor icoane si aduqand si pe altii la acea cinstita inchinare.

 

Iar dupa moartea lui Leon, fiul lui Copronim, s-a tinut in Niceea al saptelea Sinod a toata lumea al Sfintilor Parinti, asupra eresului cel luptator impotriva sfintelor icoane, pe vremea imparatiei lui Constantin, fiul lui Leon, si a maicii lui, Irina. Atunci fericitul Nichifor, fiind in randuiala mireneasca, a ajutat mult Sfintilor Parinti, ca un prea intelept si foarte iscusit in dumnezeiasca Scriptura si ca cel ce era intru mare cinste, caci lui, la acel sinod, ii era incredintata socoteala voii imparatesti si vorbirea cuvintelor imparatesti. Deci el s-a aratat, mai inainte de arhieria sa, a fi marturisitor si invatator al dreptei credinte, biruind pe eretici si rusinandu-i; si era fericit si binecuvantat de Sfintii Parinti.

 

Iar dupa sinodul acela, Nichifor a mai petrecut cativa ani in randuiala si in cinstea lumeasca, intru sfaturile imparatesti. Dar, socotind ca nu-i este de folos sufletului sau aceea, ca sa slujeasca lumii celei cu multa tulburare si cu multa galceava, de vreme ce vedea ca in palat se face vrajba intre fiu si intre maica, si-a lasat dregatoria sa cea cinstita si, trecand cu vederea toata slava cea desarta, a iesit din cetate, salasluindu-se la un loc linistit si osebit, langa Bosforul Traciei. Acolo a inceput in singuratate a sluji lui Dumnezeu, in rugaciuni si in posturi, luand aminte la mantuirea sa. Iar dupa o vreme oarecare, zidind o biserica si adunand acolo monahi, a facut o manastire; si desi era fara chipul monahicesc, se ostenea calugareste, incercandu-se pe sine, daca va putea suferi nevointa vietii celei aspre a calugariei.

 

Si a petrecut acolo multi ani, pana la imparatia lui Nichifor. Apoi, preasfintitul Tarasie, Patriarhul Constantinopolului, ducandu-se catre Domnul, a fost ales la patriarhie fericitul Nichifor, caci desi era cu chipul mirean, insa cu viata era desavarsit monah. Din acea vreme a imbracat mai intai chipul monahicesc, apoi a fost hirotonit preot; iar dupa aceea, si nevrand, imparatul Nichifor 1-a silit sa primeasca scaunul patriarhal in prealuminata zi a Sfintelor Pasti. Deci impodobea Sfanta Biserica cu cuvantul cel de invatatura si cu viata cea imbunatatita, indreptand pe cei razvratiti si intarind pe cei drepti; iar pe eretici ii gonea de la turma cea cuvantatoare, ca pe niste lupi rapitori.

 

In acea vreme, grecii aveau razboi cu bulgarii, si iesind imparatul Nichifor la razboi, a fost ucis. Dupa dansul a luat imparatia Stavrichie, fiul lui, dar nu multa vreme, deoarece numai doua luni a imparatit si a murit. Iar dupa Stavrichie a urmat la domnie Mihail Rangave, barbat binecredincios, care a avut mai intai randuiala de curopalat. Pe acela, izgonindu-1 Leon Armeanul dupa doi ani, i-a rapit scaunul imparatiei grecesti. Atunci Preasfintitul Nichifor a trimis pe oarecare episcopi cu cartea dreptei credinte la rapitorul acela, mai inainte de incoronarea lui la imparatie, rugand pe noul imparat ca, dupa obiceiul imparatilor drept credinciosi de mai dinainte, s-o iscaleasca cu mana sa, ca sa tina neschimbate dogmele sfintei credinte, care sunt scrise in cartea aceea. Iar vicleanul imparat fatarnicindu-se, se arata prin cuvinte ca este osardnic catre dreapta credinta si a fagaduit ca va iscali cartea, dar nu mai inainte de incoronare, zicand: "Dupa ce se va pune pe mine coroana imparateasca, atunci voi iscali". Si a fost crezuta vulpea aceea. Iar inselatorul, lepadand iscalitura credintei celei drepte, a iscalit in taina cartea adusa lui de eretici, supunandu-se mai mult lupilor rapitori celor asemenea lui, decat adevaratilor pastori.

 

Dupa aceea a venit in biserica cea mare a Sfintei Sofia, cu multa mandrie si cu slava multa. Iar cand se savarsea randuiala cea obisnuita a incoronarii imparatesti si cand preasfintitul patriarh punea coroana pe capul lui nevrednic, Dumnezeu a descoperit arhiereului in ce fel are sa fie imparatul acela; deoarece coroana cea imparateasca, pe care o punea pe capul lui, s-a facut in mainile patriarhului ca o cununa de spini, incat intepa mainile arhiereului cu durere. Si a cunoscut patriarhul ca aceea inseamna prigonirea si muncirea care degrab avea sa fie asupra Bisericii de la acel imparat; si spunea aceasta cu suspinuri clerului sau.

 

Iar a doua zi dupa incoronare, a trimis din nou la imparat ca sa implineasca fagaduinta data si sa iscaleasca dreapta credinta, precum au iscalit si ceilalti imparati dreptcredinciosi dinainte. Dar el s-a lepadat cu totul, intinand de la inceput porfira imparateasca cu minciuni. Apoi, dupa cata va vreme, a inceput pe fata a huli sfintele icoane; si astfel s-a inarmat, nu impotriva vrajmasilor, care navaleau de pretutindeni asupra tarii grecesti si o pustiau, ci asupra sfintelor icoane ale lui Hristos, ale Preacuratei Nascatoarei de Dumnezeu, ale tuturor sfintilor si asupra celor ce se inchinau sfintelor icoane.

 

Deci adunand la el in Constantinopol pe toti episcopii si preotii care dupa pravila erau indepartati de la slujirea Sfantului Altar pentru oarecare pricini ale lor, si dandu-le locuri in palatele imparatesti si hranindu-i cu hrana indestulata ca pe niste vieri, al caror dumnezeu era pantecele, vorbea adeseori cu ei, invatandu-se eresul iconoclast si alcatuindu-si sfatul cu dansii, cum ar putea sa innoiasca acea hulitoare dogma impotriva sfintelor icoane, care fusese lepadata la Sinodul al saptelea a toata lumea. Deci, ca sa-i induplece pe ei mai cu inlesnire spre socoteala sa, le fagaduia sa le dea lor randuielile cele mai dinainte, din care erau lepadati, si sa le adauge mai mari dregatorii si cinste.

 

Iar aceia, ingamfandu-se de atata mila imparateasca ce venise peste ei, au inceput a-i ajuta cu osardie si astfel tulburau cu tiranie toate bisericile celor dreptcredinciosi. Si mergand ei pretutindeni, adunau cartile in numele imparatului si le cercetau impreuna. Si daca aflau vreuna ereticeasca, scrisa impotriva sfintelor icoane, pe aceea o primeau cu dragoste, ca pe o cinstita Evanghelie si o pastrau la dansii. Iar daca era vreuna scrisa impotriva eresului iconoclast, pe aceea indata o aruncau in foc si o ardeau ca pe o uraciune.

 

Dupa aceea, imparatul a poruncit ca toti episcopii greci sa se adune la sinod in Constantinopol. Deci pornind fiecare episcop de la locul sau si sosind in cetate, se duceau, dupa obiceiul lor, la Preasfintitul patriarh Nichifor, iar imparatul a poruncit sa-i prinda indata pe acei episcopi si sa-i arunce in temnita. Si care dintre dansii se temeau de groaznica manie si de certarea imparateasca si se invoiau la eresul cel de un gand cu dansul, pe aceia eliberandu-i din legaturi si din temnita, ii invrednicea de cinste; iar cei ce petreceau neinduplecati in dreapta credinta, pe aceia, batjocorindu-i, ii chinuia cu foame si cu sete.

 

Deci cei mai multi, fiind siliti de frica, s-au unit la un gand cu imparatul si astfel adunarea ereticeasca s-a intarit foarte. Si au inceput mincinosii invatatori a raspandi cu indrazneala si fara de opreala, prin toate bisericile, invataturile lor hulitoare, plecand poporul spre necinstirea sfintelor icoane. Iar pe invatatorii adevarati ai dreptei credinte ii izgoneau din biserici si ii necajeau. Si se sarguiau ei sa-l faca sa taca si sa-l opreasca de a intra in biserica soborniceasca si pe insusi prea sfintitul patriarh, trambita cea cu dumnezeiasca glasuire.

 

Iar Sfantul Nichifor, slujitorul lui Dumnezeu, auzind si vazand toate cele ce se faceau, se ruga neincetat cu lacrimi lui Dumnezeu, ca sa pazeasca Biserica Sa fara de prihana si sa fereasca nevatamata de eretici turma sa. Si chemand la sine pe multi dreptcredinciosi, ii sfatuia, ii ruga si ii invata sa nu se uneasca cu ereticii, sa se fereasca de aluatul lor si sa fuga de invatatura lor ca de muscatura de vipera; sa nu se infricoseze de acea cumplita vreme, nici sa se teama de ingrozirea tiranului, cel ce ucide numai trupul, nu si sufletul. Si chiar daca tot poporul s-ar duce cu imparatul in urma eresului si ar ramane doar putini in dreapta credinta, cei ramasi insa sa nu se indoiasca de putinatatea lor, stiind ca nu in multime binevoieste Domnul, ci binevoieste si cauta si numai spre unul care se teme si se cutremura de cuvintele Lui, mai mult decat spre multimea care trece cu vederea frica Lui, precum si in Evanghelie graieste Hristos: Nu te teme, turma mica, ca Tatal vostru a binevoit sa va dea voua imparatia.

 

Apoi, sfintitul patriarh a chemat la sine pe arhiereii cei alesi: pe Emilian al Cizicului, pe Eftimie al Sardelor, pe Iosif al Tesalonicului, pe Eudoxie al Amoreii, pe Mihail al Senadului, pe Teofilact al Nicomidiei, pe Petru al Niceei si pe multi alti Sfinti Parinti, intre care erau si Teodor Studitul, Nichita, egumenul Midichiei, si alti barbati binecredinciosi, cu care vorbind multe din dumnezeiestile Scripturi si din asezamintele Sfintilor Parinti, pentru cinstea sfintelor icoane, a mers de cu seara in biserica soborniceasca a Sfintei Sofia si a inceput cu soborul cantarea cea de toata noaptea, rugand pe Dumnezeu pentru impacarea Bisericii si pentru izbavirea de eres.

 

Si instiintandu-se imparatul de aceea, s-a indoit de spaima, caci se adunase mult popor in biserica la cantarea aceea de toata noaptea; si astfel imparatul se temea ca patriarhul sa nu ridice poporul spre tulburare impotriva lui, caci stia raucredinciosul ca patriarhul era iubit de popor, incat toti erau gata sa-l asculte pe el, de ar fi chiar sa moara pentru dansul. Deci, la cantatul cocosilor, imparatul indata a trimis in biserica la patriarh, zicandu-i: "Pentru ce tulburi poporul si ridici viclesug asupra imparatului, care voieste sa faca pace si un gand intre toti? Pentru ce ridici pe poporul cel fara de minte spre razboi si voiesti ca, prin batalia dintre noi, sa umpli imparateasca cetate de sange?" Dar preasfintitul patriarh a raspuns trimisilor imparatesti: "Noi nu gandim nimic de acest fel din cele ce graiti voi, nici n-a venit in mintea noastra candva aceea pe care o socoteste despre noi imparatul. Noi ne-am adunat in casa lui Dumnezeu nu pentru vreun sfat potrivnic imparatului, ci pentru lauda lui Dumnezeu, pentru rugaciuni si cereri, milostivind pe Dumnezeu ca sa ingradeasca cu pace pe Biserica Sa, pe imparat si pe tot poporul, si sa strice mestesugirile ereticilor, ca sa-i intoarca pe toti la dreapta credinta".

 

Iar trimisii au zis: "Nu este astfel precum graiesti, pentru ca din gura graiesti unele si in inima ta gandesti altele si voiesti ca cele gandite sa le pui in lucru. Iar de vreme ce este aratat ca aduni poporul impotriva imparatului, ca sa te rascoli; deci tu insuti si cei impreuna cu tine, dupa ce se va face ziua, sa mergeti la palatul imparatesc si sa raspundeti la intrebarile pe care vi le-a pus prin noi, ca si imparatul insusi sa cunoasca scornirile voastre". Aceasta zicand-o trimisii, s-au dus. Deci, auzind acestea toti cei ce erau in biserica, au cunoscut ce fel de prigonire si necaz asteapta pe slujitorul lui Dumnezeu si pe toata Biserica lui Hristos; si au inceput a se ruga mai cu dinadinsul cu multe lacrimi si suspinuri.

 

Iar dupa savarsirea privegherii celei de toata noaptea, Preasfintitul Nichifor stand in mijlocul bisericii, a inceput a zice in auzul tuturor: "O, sobor adunat de Duhul lui Dumnezeu, cine se astepta ca niste primejdii ca acestea, pe care le vedem acum, sa navaleasca asupra Sfintei Biserici? Cum ea primeste mahnire in loc de bucurie, si, din alinare, intra-n tulburare? Turma cea cuvantatoare, care se pastea la pasunea cea buna, rabda rapire de la cei ce s-au razvratit, iar maica, care pe toti fiii sai ii sfatuieste la un cuget de obste, este rupta in multe bucati.

 

Aceasta Biserica pe care Hristos a castigat-o cu cinstitul Sau sange, pe care a ferit-o curata de toata prihana, pe care ingradind-o prin apostoli, prin prooroci, prin mucenici si prin cetele tuturor sfintilor, a aratat-o ca pe un rai intarit cu ziduri si incuiat, acum cate primejdii primeste de la cei care se vad a fi ai nostri cu chipul, iar cu fapta s-au departat foarte mult de noi si ni s-au facut vrajmasi. Pana intr-atat a ajuns rautatea lor, ca necinstesc impreuna cu chipul si pe Cel inchipuit, caci impreuna cu fata lui Hristos zugravita pe scandura, insusi Hristos este lepadat de ei. Caci precum cinstea tot asa si necinstea cea facuta chipului se suie la insusi Acela Care este inchipuit. Acum vechiul asezamant al Bisericii, cel pentru cinstirea sfintelor icoane, se sterge de vrajmasii dreptatii, si cel nou potrivnic, aflat de eretici, se aseaza ca o noua lege; si sunt tulburate sufletele credinciosilor.

 

O, fratilor si fiilor, rogu-va pe voi sa nu fim fricosi si mici la suflete! ingrozirile lor sa nu infricoseze inimile noastre, ci sa asteptam ajutor de la Dumnezeu. Pentru ca cei ce ne urasc pe noi si se sarguiesc sa piarda dreptatea din Biserica, asemenea sunt cu cei ce inoata impotriva repeziciunii raului si care, ostenind, se ineaca in adanc, pentru ca dreptatea este un lucru nebiruit; pe cei ce o cinstesc, ii incununeaza, iar pe cei ce se lupta impotriva ei, ii biruieste. Cel ce se tine de ea - chiar de va fi fara de arme - biruieste pe impotrivitor; iar ostasul care s-a lipsit de ea, chiar de ar fi imbracat si in platosa, este biruit cu inlesnire. Iar martori a celor graite de noi sunt acestia pentru care graim, caci nu au nici o cunostinta a dreptatii, si se fac mai de ras si decat copiii cei ce invata literele; de vreme ce singuri sunt lor potrivnici in socotelile lor cele desarte, si pe ale lor carnuri si le mananca dupa asemanarea celor indraciti. O, fratilor, oare intelegeti cele ce am grait?"

 

Toti cei din biserica au strigat: "O, preasfintite parinte, le stim si suntem incredintati ca este adevarata credinta noastra cea dreptmaritoare si pentru aceasta toti suntem gata a muri!" Patriarhul a zis: "Deci se cade, fratilor, sa petrecem in marturisirea dreptei credinte, uniti si cu un suflet, ca potrivnicii nostri sa nu poata intoarce pe nici unul din noi la credinta lor cea ereticeasca; pentru ca suntem mai multi decat dansii, cu darul lui Hristos!" Deci poporul, strigand iarasi cu glas mare, se intarea ca sa apere Biserica pana la moarte.

 

Iar preasfintitul patriarh, dupa ce a vorbit in biserica cu poporul din destul, luminandu-se acum de ziua, si-a pus pe umeri omoforul, si impreuna cu episcopii si cu egumenii care erau langa el, inca si cu tot clerul, s-a dus la palatul imparatesc, urmand mult popor dupa ei. Si ajungand ei la portile palatului, toti au fost opriti si numai patriarhul a fost lasat sa intre. Si nu i-a dat imparatul obisnuita cinste cea cu dragoste, caci imparatii grecesti aveau obicei de a lua binecuvantare de la patriarhul si unul altuia sarutau dreapta, spre semnul dragostei duhovnicesti. Iar raucredinciosul imparat Leqn Armeanul, cautand cu groaza spre patriarhul care intra, n-a vrut sa ia de la el binecuvantare, ci i-a poruncit sa sada, vorbindu-i cu manie: "Ce fel de intaratare ati facut intre voi cu viclesug si ridicare asupra cinstei imparatesti, incat fara de stirea noastra adunati sobor, tulburati poporul si-l porniti spre galceava si tulburare? Oare aceasta nu este aratata vrajba si intaratare, cand adunati sobor fara voia si sfatul nostru si semanati in popor dusmanie, cum ca noi credem rau, iar nu precum tine Biserica? Caci, de am fi voit sa dezradacinam asezamin-tele cele drepte si pe ale lor vechimi, precum ziceti, nu fara de socoteala ar putea cineva sa ne huleasca si sa ne defaimeze si sa aduca asupra noastra pricina eresurilor celor de rea credinta. Iar acum, fiind cuprinsi de dragostea credintei celei drepte, dorim ca sa pierdem intaratarile si neunirile, si pe toti sa-i aducem intr-o impreuna glasuita credinta. Deci pentru ce ne huliti pe noi si vrajmasuiti asupra noastra si ne ziceti cum ca noi facem strambatate Bisericii, de a carei pace si liniste ne ingrijim? Au nu stii ca mult popor s-a tulburat si s-a rupt de la Biserica pentru ca icoanele se zugravesc si se pun intr-insa? Si ei aduc carti si arata in ele cuvinte din dumnezeiasca Scriptura, prin care se opreste inchinarea si cinstirea icoanelor.

 

Si daca impotriva intrebarilor puse de dansii nu vor fi raspunsuri, apoi ce opreste a se rupe credinta si a nu veni niciodata intr-o unire? Deci pentru cei care se invaluiesc cu mintea si se tulbura cu nedumerire, se cade ca, fara de zabava, sa aveti intrebare cu cei ce se rup de Biserica pentru icoane. Astfel voieste si porunceste stapanirea noastra: ca ori pe aceia, biruindu-i, sa-i aduceti la socoteala voastra, ori voi singuri, fiind biruiti de dansii, sa va supuneti lor; ca si noi, vazand ce este mai adevarat, sa ne plecam spre partea cea mai buna si s-o intarim cu puterea noastra imparateasca, ca astfel sa poata sa stea nemiscata".

 

Iar Patriarhul Nichifor a grait catre imparat astfel: "Ma rog maririi tale, nu ne socoti pe noi a fi pricinuitori de intaratari si tulburari, nici ca am uneltit cu rugaciune in loc de arme impotriva imparatestii tale stapaniri, de vreme ce noi ne-am invatat din dumnezeiasca Scriptura a ne ruga pentru imparat, iar nu a-i dori lui rau. Noi nu rasturnam spre socoteala ereticeasca si spre vatamare cuvintele si invataturile cele sanatoase ale credintei; caci pe cei ce indraznesc a face unele ca acestea, porunceste invatatorul dreptatii, Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu, sa nu-i primim in casa, nici sa le zicem a se bucura. Si pe aceasta o stim cu adevarat - nu numai noi, ci fiecare, a carui minte este luminata catusi de putin -, ca pacea si linistea este un lucru foarte bun. Iar de se face cineva pricinuitor al risipirii ei, adica al linistii, unul ca acela, de catre toti poate sa se numeasca cu dreptate lucrator de rautati.

 

Deci acel imparat este bun imparat, care stie a preface razboaiele in pace si tulburarile in liniste; iar tu si cu cei de un gand cu tine ati gandit a aduce razboi asupra Bisericii, ea fiind in pace. Si lasand sfintele legi prin care se preamareste Crucea lui Hristos -dreapta credinta stralucind luminos in toata lumea -, ai socotit sa aduci asupra-i intunecata invatatura a oamenilor celor pierzatori, pe care nu o primeste nici o Biserica. Pentru ca nici Ierusalimul, nici Roma, nici Alexandria, nici Antiohia nu leapada icoanele lui Hristos, ale Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu, ale Apostolilor si ale celorlalti placuti ai lui Dumnezeu, ci le cinstesc cu credinta, dupa predania Sfintilor Parinti. Si care sinod din cele a toata lumea, care au intarit prin Duhul Sfant dogmele cele ortodoxe ale credintei, a laudat si a primit acele socoteli iconoclaste? Deci nici tu, o, imparate, nu ridica pe acel eres lepadat, nu baga in Sfanta Biserica acea blestemata socoteala; iar noua sa nu fie a ne intreba cu ereticii. Pentru ca ce trebuinta este a se intreba despre aceea care acum de Sfintii Parinti este soborniceste dovedita, lepadata si data anatemei?"

 

Atunci imparatul a grait catre patriarh: "Oare nu lui Moise i-a zis Dumnezeu: Sa nu-ti faci tie idol si toata asemanarea, cate sunt in cer sus, pe pamant jos, si cate sunt in ape, sub pamant! Sa nu te inchini, nici sa le slujesti lor! Iar voi cu ce fel de intelegere faceti chipurile, zugraviti icoanele, si cinstea care se cade lui Dumnezeu o dati chipurilor si icoanelor celor facute si zugravite de voi? Deci ceea ce mai inainte faceau inchinatorii de idoli, aceea faceti si voi acum, nebagand in seama porunca lui Dumnezeu, care s-a dat lui Moise si, printr-insul, tuturor oamenilor, nu numai celor din Legea veche, dar si noua, credinciosilor crestini din Darul cel nou".

 

Patriarhul a raspuns: "Oare nu stii pentru ce li s-a poruncit israelitenilor de catre Dumnezeu, dupa ce au iesit din Egipt, ca sa nu-si faca idoli si orice fel de asemanare? Pentru aceea ca, vietuind israelitenii in Egipt, se obisnuisera cu paganatatea si cu inchinarea de idoli cea cu multi zei impreuna cu egiptenii, dintre care unii aveau ca zei niste oameni spurcati, care murisera inca de demult, unii pasarile ceresti, altii fiarele pamantului, altii taratoarele si pestii, altii pe niste slutenii, si faceau asemanarile acelea si se inchinau lor ca unui adevarat Dumnezeu. Deci, voind Dumnezeu sa dezradacineze naravul inchinarii de idoli de la israelitenii care se deprinsesera in Egipt la aceasta, le-a dat acea porunca ca sa nu faca idoli, nici orice asemanare, dar nu i-a oprit a face chipuri si icoane cinstite, care se fac nu spre defaimare, ci spre inmultirea cinstei lui Dumnezeu. Caci oare nu cu porunca aceluiasi Dumnezeu s-a zidit de Moise cortul marturiei si chivotul Legii cel ferecat peste tot cu aur, in care se pazeau tablele, toiagul lui Aaron si mana?

 

Asemenea si heruvimii cei de aur, oare n-a poruncit Dumnezeu ca sa-i faca si sa-i puna in cort deasupra chivotului? inca si pe catapetesme, pe usi si pe poalele cortului, oare nu erau cusaturi inchipuite care se asemanau cu fetele heruvimilor? Si toate acestea, au nu se cinsteau de israeliteni, ca niste cinstiri aduse lui Dumnezeu? Si oare inaintea tuturor acelora nu se inchinau israelitenii lui Dumnezeu si nu-I aduceau jertfe? Iar cand se inchinau si aduceau jertfe inaintea cortului, ei nu se inchinau si aduceau jertfe chivotului, heruvimilor, cortului, ci se inchinau si aduceau jertfe Unuia Dumnezeu, Care petrece in ceruri, iar cortul si chivotul cu cele ce erau intr-insul si asemanarile heruvimilor, le cinsteau ca pe niste lucruri dumnezeiesti, iar nu indumnezeite.

 

Asemenea facem si noi acum, si inchinandu-ne sfintelor icoane, si aprinzand lumanari inaintea lor, nu ne inchinam si nu asezam candele nici scandurii, nici vopselelor, ci fetei inchipuite pe icoana, adica lui Hristos Dumnezeu, Cel ce S-a intrupat. Si nu zugravim pe icoane dumnezeirea lui Hristos, care precum este nevazuta si neajunsa, asa si necuprinsa; ci insemnam omenirea lui Hristos, Care a fost vazuta oarecand de ochi omenesti, si a fost pipaita cu mainile. Si noi nu numim Dumnezeu icoana lui Hristos, ci inchipuire a fetei lui Hristos Dumnezeu. Deci lui Hristos Dumnezeu ne inchinam inaintea sfintei Lui icoane, ca lui Dumnezeu; iar pe icoana lui Hristos o cinstim ca pe un lucru dumnezeiesc, dar nu o indumnezeim pe ea. De asemenea, tot asa putem sa zicem despre icoanele Preasfintei Nascatoare de Dumnezeu si ale celorlalti sfinti, intru care Se cinsteste insusi Dumnezeu, Cel minunat intru sfintii Lui.

 

Dar incepand pe cele din Legea veche, inca nu le-am sfarsit. Oare n-a poruncit Dumnezeu lui Moise sa inalte sarpele de arama in pustie ca sa alerge si sa priveasca spre dansul oamenii cei muscati de serpi? Oare acel sarpe de arama nu era un chip facator de minuni, tamaduind cu minune pe aceia care erau muscati de serpii cei vii? Deci acel sarpe avea putere tamaduitoare nu de la sine, ci de la Acela, pe Care mai inainte il inchipuia; pentru ca mai inainte inchipuia pe Hristos, Mantuitorul nostru, Care avea sa fie inaltat pe lemnul Sfintei Cruci, dupa cuvantul pe care insusi Hristos 1-a zis in Evanghelie despre Sine: Precum Moise a inaltat sarpele in pustie, tot asa se cade a Se inalta si Fiul Omului.

 

Si ce minune este daca si acum sfintele icoane sunt facatoare de minuni, precum si sarpele cel de arama facator de minuni in Legea veche? Si precum sarpele acela nu prin sine, ci prin puterea Aceluia, pe care mai inainte il inchipuia, facea niste minuni ca acelea, tot astfel si sfintele icoane cu puterea fetei celui inchipuit pe ele, se fac facatoare de minuni. insa sa ne aducem aminte si de Biserica lui Solomon. Oare Dumnezeu i-a socotit lui Solomon aceea de pacat, cand a facut in biserica pe care a zidit-o, afara de heruvimii facuti de Moise, alti heruvimi mai mari de aur, si pe ale acelorasi asemanari le-a inchipuit pe pereti, pe stalpi si pe usi; facand si o mare de arama asezata pe doisprezece boi? Dumnezeu nu numai ca n-a socotit-o ca pacat, ci a si binevoit intr-acel lucru al Lui, cand singur a cercetat biserica aceea si pe cele dintr-insa; pentru ca scris este: Slava Domnului a umplut biserica, incat preotii nu puteau sa stea sa slujeasca de fata norului.

 

Deci, o, imparate, Legea lui Dumnezeu cea mai inainte pomenita de tine si data lui Moise pentru nefacerea a toata asemanarea, pierde numai inchinarea cea paganeasca de idoli, iar nu cinstirea noastra drept credincioasa si crestineasca a sfintelor icoane. Iar daca Dumnezeu, prin porunca Lui cea dintai, ar fi pierdut cu totul toata zugravirea si asemanarea, precum a acelor fete necinstite asa si a celor cinstite, apoi ar fi fost Lui insusi potrivnic, poruncindu-i lui Moise dupa aceea - precum s-a zis - ca sa faca cortul si cele dintr-insul, si inca sa inalte si sarpele de arama cel ferecat.

 

Dar nu se cuvine sa graim asa, pentru ca Dumnezeu nu este Lui insusi potrivnic si, precum este credincios in toate cuvintele Sale, tot asa este si drept in toate lucrurile Sale. El a poruncit cu Cuvantul a nu face idoli paganesti, iar a inchipui sfintele icoane, spre impodobirea bisericeasca si spre slava lui Dumnezeu, pe aceasta a inchipuit-o si invatat-o cu lucrul, povatuind singur la aceasta pe Moise, cand i-a poruncit sa inchipuiasca asemanarile heruvimilor".

 

O graire impotriva ca aceasta, atat din partea imparatului cat si a patriarhului pentru sfintele icoane, a fost mai intai numai intre ei amandoi, iar dupa aceea si cei ce stateau afara la usi, episcopii si clericii, au fost lasati inauntru. inca au intrat si multi senatori si ostasi inarmati, care au stat acolo inainte cu sabiile trase, dupa porunca imparatului, spre infricosarea celor ce nu voiau sa se invoiasca cu imparatul.

 

Iar ce a fost acolo, ce fel de graire impotriva si ce fel de marime de suflet si indraznire a inimilor celor neinfricate, s-a scris despre toate acestea in viata Cuviosului Teodor Studitul, praznuit la 11 noiembrie; si in viata Sfantului Nichita Marturisitorul, care se pomeneste la 3 aprilie. Deci sfarsitul a tot lucrul aceluia a fost mania si iutimea imparatului, precum si izgonirea fara de cinste din palatul imparatesc a patriarhului si a tuturor celor ce erau cu el. Deci episcopii care erau de partea patriarhului au fost trimisi indata la inchisoare in felurite locuri. Iar pe patriarh 1-a lasat inca la locul lui pana la o vreme, pe de o parte rusinandu-se sa-i faca indata rau desavarsit, iar pe de alta temandu-se de scularea poporului asupra lui si de tulburare. Astfel, inchizand in temnita si in inchisori pe multi din randuiala clericilor si a monahilor, ii muncea cu batai si-i chinuia cu foamea si cu setea, silindu-i pe ei la lepadarea sfintelor icoane.

 

Deci vazand prea sfintitul patriarh pe imparatul cazut cu totul din dreapta credinta, Biserica foarte tulburata si randuiala duhovniceasca prigonita si asuprita, a scris imparatesei, indemnand-o sa-l sfatuiasca pe imparat ca sa inceteze de la o rautate ca aceea. A scris inca si eparhului cetatii, Eutihian, cel de un gand cu imparatul si cel dintai in sfaturile lui. Si a adaugat ceva mai aspru, graindu-le cu ravna apostoleasca si cu duh proorocesc: "De nu veti inceta de a razvrati caile Domnului cele drepte, mana Domnului cea razbunatoare va fi degraba asupra voastra".

 

Dar Sfantul Nichifor n-a putut sa induplece pe cei neplecati, ci mai ales i-a pornit spre mai mare manie. Deci imparatul a trimis pe un barbat oarecare, cu numele Toma si cu dregatoria patriciu, ca sa ia de la patriarh ocarmuirea bisericii sobornicesti a Sfintei Sofia, sa o ocarmuiasca el, nelasand pe patriarh sa slujeasca in ea, nici sa graiasca invataturi poporului. Si era arhiereul ca si incuiat in casa sa cea patriarhala, neiesind nicaieri. Deci slabind cu trupul, pe de o parte pentru necazuri, iar pe de alta pentru nevointele cele multe, a cazut in boala si zacea pe patul durerii, asteptandu-si sfarsitul.

 

Iar adunarea ereticeasca nu inceta sa se tulbure, cautand a se intreba cu patriarhul. Atunci imparatul si adunarea lui au trimis la patriarh un frate al imparatesei, cu numele Teofan ji cu dregatoria spatar, ca sa-l aduca la adunarea lor spre intrebare. Insa patriarhul a raspuns trimisului: "Pastorul cel lipsit de oi nu iese la lupta impotriva lupilor, si cel ce-si cearca sanatatea sa nu se lupta cu fiarele. Pentru ce voi ati luat de la mine oile cele incredintate mie de Hristos si acum ma chemati la intrebare, ca sa ma lupt cu ereticii ca si cu niste lupi, eu fiind unul singur? Iar de voiti aceasta, apoi sa-mi intoarceti oile mele, sa se libereze din legaturi si din temnite clericii si preotii, si fiecare sa-si primeasca locul sau. Sa se intoarca arhiereii de unde sunt izgoniti si sa-si ia scaunele lor; iar episcopii mincinosi si ereticii, care acum nu sunt ridicati dupa pravila in locurile lor, aceia sa se scoata. Si toti dreptcredinciosii cei izgoniti si suparati, sa primeasca slavire si libertatea lor cea dintai. Atunci, voind Dumnezeu, de voi veni si eu la sanatatea mea cea mai dinainte, voi fi gata a vadi in adunare vatamarile cele rele ale ereticilor. insa se cade ca soborul si vorbirea cea despre credinta sa fie in soborniceasca biserica cea mare, unde insusi Hristos Dumnezeu sta de fata, in Preacuratele Lui Taine, iar nu in palatul imparatesc; ca sa se graiasca cele bisericesti in biserica, iar in palat sa se oranduiasca treburile cetatilor".

 

Cu un raspuns ca acesta intorcandu-se Teofan la cei ce l-au trimis, aceia mai mult s-au maniat asupra sfantului. Si iarasi au trimis la el pe unii din adunarea lor, chemandu-1 acum nu la intrebare, ci la judecata. Acelora sfantul le-a raspuns, zicandu-le: "Cine ma cheama la judecata? Oare vreun patriarh, ori al Romei, ori al Alexandriei, ori al Antiohiei sau al Ierusalimului? Daca aceia nu sunt in soborul vostru, atunci la cine ma voi duce? Oare voi ma chemati pe mine, cel ce sunt patriarh? Oare voi, cei fara pravila, sa ma judecati pe mine, pastorul vostru cel dupa pravila? Nu voi merge la vrajmasii mei cei aratati, care s-au gatit ca niste fiare cumplite sa ma sfasie fara de vina. Dar cum voi merge, fiind si bolnav, neputand a ma scula nici de pe pat? Decat numai cu patul daca ma veti lua". Astfel trimisii s-au intors deserti.

 

Deci acea adunare ereticeasca, plina de multa rautate, a judecat cu nedreptate pe cel drept, si a dat lepadarii si anatemei pe Sfantul Nichifor patriarhul, barbatul cel placut lui Dumnezeu, pe cand ei singuri erau vrednici de mii de lepadari si de blesteme. Si anatema-tizand nu numai pe Sfantul Nichifor, dar si pe prea sfintitii patriarhi dreptcredinciosi ce au fost mai inainte si care se dusesera catre Domnul prin sfarsit fericit, adica pe Tarasie si pe Ghermano, si-au sfarsit adunarea lor cea vicleana. Deci fiind seara tarziu, imparatul a trimis ostasi ca sa scoata pe Nichifor din casele patriarhicesti si sa-l duca in surghiun. Deci niste ostasi salbatici au navalit cu arme asupra caselor, facand galceava si tulburare, ocarand pe preasfintitul patriarh Nichifor, pe Ghermano si pe Tarasie, care fusesera mai inainte patriarhi.

 

Iar patriarhul, auzind acelea, a lacrimat si a multumit lui Dumnezeu, ca s-a invrednicit a auzi niste ocari ca acelea pentru dreapta credinta. Iar Toma, patriciul cel mai sus pomenit, caruia i se incredintase de imparatul soborniceasca biserica a Sfintei Sofia, acela fiind atunci si pazitor al caselor sobornicesti, a certat pe ostasi si le-a poruncit sa inceteze galceava. Apoi, incuind tare usile intrarii in casele patriarhicesti, s-a dus la imparatul, zicandu-i: "Stapane, nu este trebuinta de multime de ostasi, ca nu cumva, simtind poporul galceava, sa se stranga si sa faca vreun rau. Ci numai doi oameni sa trimiti si cateva slugi cu ei ca sa-1 duca cu mainile, de vreme ce, fiind foarte bolnav, nu poate sa mearga singur".

 

Si asa a facut imparatul. A poruncit ostasilor trimisi mai inainte sa se departeze de casele patriarhului. Apoi, dupa un ceas, a trimis doi oameni din palatul sau si a scos pe patriarhul Nichifor din casele sale. Si dorind el sa se roage in biserica cea mare, in Sfanta Sofia, scaunul sau, a intrat intr-insa sprijinindu-se de doi oameni, si poruncind sa aprinda lumanari si sa cadeasca cu tamaie, s-a intins pe pamant la rugaciune, in chipul crucii; si astfel s-a rugat multa vreme cu tanguire si a udat pamantul cu lacrimi. Iar dupa multa rugaciune, sculandu-se de la pamant, a vazut pe unii din cei dreptcredinciosi care intr-acea vreme alergasera acolo si plangeau pentru dansul. Deci binecuvantandu-i si dandu-le sarutarea cea mai de pe urma, le-a zis: "Fiilor, crestini dreptcredinciosi v-am gasit, crestini dreptcredinciosi va las!", si a iesit din biserica.

 

Iar ostasii, punandu-1 intr-o caruta, l-au dus pe el la malul marii, pe la miezul noptii, cand toti dormeau. Si ajungand acolo, l-au pus in corabie si l-au dus in Hrisopoli la un loc oarecare ce se numea Volus, unde era si o manastire. Astfel a fost izgonit fara nici o vina de la scaunul sau marele placut al lui Dumnezeu, Prea Sfintitul Patriarh Nichifor, care a pastrat dreapta credinta si a pastorit Biserica lui Hristos noua ani.

 

Apoi, nu dupa multa vreme, a fost trimis mai departe la insula Proconis, la o manastire a Sfantului Marelui Mucenic Teodor. Iar cand il duceau in corabie spre insula aceea si treceau prin partea unde era Cuviosul Teofan, egumenul marelui lacas, s-au vazut unul pe altul cu ochi inainte vazatori si s-au inchinat unul altuia astfel:

 

Cuviosul Teofan fiind in chilia sa, a poruncit ucenicului sau sa aduca in cadelnita carbuni aprinsi si sa aprinda lumanarea; apoi, punand tamaie pe carbuni, s-a inchinat pana la pamant si vorbea ca si catre o fata oarecare ce trecea alaturea. Atunci ucenicul 1-a intrebat: "Ce faci, parinte? Cui vorbesti, inchinandu-te?" Cuviosul a raspuns: "Iata, Prea Sfintitul Patriarh Nichifor, fiind izgonit cu nedreptate pentru dreapta credinta, se duce la inchisoare si trece cu corabia prin partea aceasta; deci pentru dansul am aprins lumanarea si tamaia, ca sa dam patriarhului cinstea cea cuvenita".

 

Aceasta a vazut-o si Prea Sfintitul Patriarh Nichifor pe cand era in corabie; caci, plecandu-si genunchii deodata, s-a inchinat si el sfantului staret si l-a binecuvantat, intinzandu-si mainile in vazduh. Iar unul din cei ce erau cu patriarhul in corabie l-a intrebat: "Pe cine binecuvintezi, preasfintite parinte, si inaintea cui te-ai inchinat in genunchi?" Patriarhul a raspuns: "Iata, Teofan Marturisitorul, egumenul marelui lacas, ni s-a inchinat noua si ne-a cinstit cu lumanari aprinse si cu tamaie; deci m-am inchinat si eu lui, caci nu dupa multa vreme va patimi si el cele asemenea cu noi".

 

Iar acest lucru s-a si implinit degrab. Deci, ajungand arhiereul lui Hristos, Nichifor, la locul cel numit lui, a petrecut treisprezece ani in izgonire, in stramtorare, in lipsa celor de trebuinta si in bolile cele dese, dupa care s-a dus catre Domnul spre odihna cea vesnica. Iar cand isi dadea obstescul sfarsit, a zis cu bucurie aceste cuvinte ale lui David: Bine este cuvantat Domnul, Cel ce nu ne-a dat pe noi spre vanarea dintilor lor. Sufletul nostru s-a izbavit ca o pasare din cursa vanatorilor; cursa s-a sfaramat si noi ne-am izbavit.

 

Dupa ce a zis acestea, si-a dat sufletul in mainile Domnului sau. Si se tanguiau dupa dansul toti credinciosii, iar ereticii se bucurau. Apoi trupul lui cel cinstit s-a ingropat in biserica Sfantului Mare Mucenic Teodor. Dupa aceea, murind incepatorii de eresuri, a incetat tirania asupra sfintelor icoane si a inceput a straluci iarasi alinarea si dreapta credinta. Iar cinstitele lui moaste s-au adus in Constantinopol, pe vremea imparatiei lui Mihail, fiul lui Teofil, si a maicii lui, Teodora, si cu cinste s-au pus in biserica cea soborniceasca a Sfintei Sofia, in slava lui Hristos, Dumnezeul nostru Cel slavit impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh in veci. Amin.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2680

Voteaza:

Sf.Mare Mucenic Ioan cel Nou de la Suceava; Sf.Nichifor Marturisitorul, Patriarhul Constantinopolului 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE