Sf. Mc. Polieuct din Melitina Armeniei

Sfantul Mucenic Polieuct

(9 ianuarie)

In vremea lui Deciu (249-251) si Valerian (253-259), imparatii Romei, erau doi ostasi cinstiti, Nearh si Polieuct, din cetatea Melitinei, pamantul Armeniei, care imprietenindu-se intre ei, aveau atata dragoste unul catre altul, incat nici intre frati nu se afla asa iubire, pentru ca fiecaruia din ei i se parea ca in prietenul sau isi are viata si sufletul.

Nearh era crestin dreptcredincios si in legea Domnului desavarsit, iar alesul Polieuct era elin, neluminat cu credinta cea adevarata, insa avea obiceiurile cele crestinesti si se impodobea cu toate faptele bune, fiind in toate ca un maslin roditor; aceasta numai ii lipsea, caci inca nu era in casa Domnului. Deci se ingrijea Nearh ca sa-l aduca la credinta crestineasca, adeseori citindu-i dumnezeiestile Scripturi si aratandu-i desertaciunea si uraciunea inchinarii la idoli; dar inca nu venise ceasul intoarcerii lui si al mantuirii, cel inainte insemnat de Dumnezeu, pana ce s-a auzit prin tirguri si prin ulite citindu-se porunca cea fara de Dumnezeu a paganilor imparati, care ii silea pe toti la inchinarea zeilor lor, si-i ingrozea cu chinuri de multe feluri, daca s-ar fi aflat cineva nesupus si neascultator.

Atunci Nearh, ca un credincios rob al lui Dumnezeu, inainte pregatindu-se spre moarte, a inceput a se mahni pentru prietenul sau Polieuct, crezand ca acela pe care nadajduia sa-l vada in viata crestineasca se va teme de porunca si ingrozirea imparateasca si va fi intru paganatatea elineasca pana in sfarsit, si deci astfel i se va inchide calea spre mantuire. De aceea, intristandu-se foarte si in taina plangand pentru pierderea fratelui, se schimbase la fata, incat se parea ca este tulburat si mahnit.

Polieuct, vazand pe prietenul sau astfel de tulburat, il intreba de pricina mahnirii lui, iar acela nespunandu-i, s-a mahnit si Polieuct, pentru ca nu suferea sa vada pe prietenul sau in intristare si in tulburare. Deci, staruind Polieuct prin rugaminte, ii zicea: "Oare, intru ce te-am mahnit? Care este greseala mea impotriva ta? Ce lucru atat de greu ti-am facut de nu dai iertare prietenului tau?". Nearh, umplandu-si ochii de lacrimi si din adancul inimii suspinand, i-a zis: "Cand ma gandesc, prietene, la despartirea si zadarnicirea dragostei noastre si a prietesugului, ma mahnesc si se intristeaza in mine duhul meu".

Acestea auzindu-le Polieuct, s-a ranit foarte mult cu inima si a zis: "Cum se poate sa fie aceasta, frate? Pentru ce graiesti niste cuvinte ca acestea lipsite de nadejde? Cum se poate sa fie despartirea dragostei noastre, de care nici moartea nu va putea sa ne desparta?" Nearh zise: "O! Prea iubitule prietene, tare ma mahnesti, aceasta imi tulbura sufletul, caci despartirea noastra, pe care am spus-o, este mai grea decat moartea cea fireasca".

Polieuct, inca neintelegandu-i cuvantul, s-a sculat degraba si cuprinzand cu dragoste pe fratele sau, il ruga cu osardie, zicandu-i: "Spune-mi, Nearh, spune-mi pe fata si ma incredinteaza, cum va fi acea despartire a noastra, pentru ca nu pot suferi mai mult tacerea ta! De vei tacea si nu-mi vei spune, apoi indata vei vedea pe Polieuct al tau zacand mort la pamant fara suflet".

Atunci Nearh a inceput a grai: "Prea iubite Polieuct, porunca cea imparateasca, care pretutindeni se citeste, ne va aduce despartirea unuia de altul; pentru ca eu ma tin de credinta crestineasca, iar tu de paganatatea elineasca; si cand ma vor lua la moarte, tu te vei lepada de mine si ma vei lasa".

Auzind aceasta Polieuct, cel cu buna intelegere, indata a cunoscut ce voieste Nearh si, cu darul lui Dumnezeu luminandu-se, a inceput a gandi la cele dumnezeiesti; apoi si-a adus aminte de o vedenie, ce i se facuse mai inainte cu cateva zile, si a zis: "Nu te teme, iubitul meu prieten Nearh, nici o despartire nu ne va fi, pentru ca am vazut in vedenie pe Hristos, Caruia tu slujesti, apropiindu-se de mine si, luandu-mi haina, m-a imbracat cu alta haina noua, al carei pret si frumusete nu este cu putinta a o spune, iar nasturii de la haina aceea erau de aur, apoi si cal inaripat mi-a dat".

Nearh, auzind aceasta, s-a bucurat si talcuia vedenia, ca lepadarea hainei celei vechi si imbracarea in cea noua, este schimbarea sa intr-o viata mai buna; apoi i-a zis: "Se cade tie sa lasi paganatatea elineasca si sa te imbraci intru Hristos, prin credinta cea dreapta; iar calul cel inaripat, sa stii ca insemneaza alergarea cea grabnica spre cer". Si a mai zis catre Polieuct: "Iata, acum ai cunoscut pe Hristos, adevaratul Dumnezeu". Iar el a zis: "Dar cand nu L-am cunoscut eu pe El? Oare nu ardeam eu cu inima cand imi spuneai despre El? Cand imi citeai Sfanta Evanghelie, oare nu ma minunam de cuvintele Lui? Numai numele cel crestinesc nu-l aveam, dar cu osardia si cu inima eram crestin; ca totdeauna cu ravna cugetam, ca, lasand idolii cei deserti, sa slujesc lui Dumnezeu. Deci, ce facem, Nearhe? Pentru ce nu aratam si nu marturisim pe fata credinta noastra cea intru Hristos?".

Nearh cu dulceata ascultand cuvintele lui, se inveselea cu duhul; si temandu-se sa nu inceapa a dori averi, femei si copii sau a sa sanatate, a inceput a vorbi cu dansul despre desertaciunea acestei lumi, a-i spune de bunatatile cele nevazute si de slava care este in ceruri, zicand: "Mie, Polieucte, nici bogatiile, nici slava, nici cinstea ostaseasca, nici orice lucru din cele lumesti nu-mi este mai cinstit si mai dorit decat viata cea intru Iisus Hristos; pe aceea o doresc, iar celelalte toate imi sant de nimic".

Polieuct, ca si cum ispitindu-l, a zis: "Apoi, oare nu iubesti cinstea cea din oaste, pe care o ai tu acum?" Nearh a raspuns: "Socotesc ca inca nu stii, Polieucte, cinstea si slava cea adevarata si fericirea cea nesfarsita, pe care Domnul Hristos a pregatit-o robilor Sai". Polieuct a zis: "Tu crezi ca eu nu stiu de acele mariri si fericiri care sant la Hristos, in ceruri.

Dar mie mi se pare ca eu acum te-am intrecut pe tine in cele ceresti, de vreme ce in vedenie am luat porfira imparateasca cea cereasca, precum ti-am spus; insa te intreb un lucru: se poate oare, fara a primi tainele crestinesti, a se apropia cineva de Hristos si a se face ostas al Lui?" Nearh a raspuns: "Sa nu te indoiesti despre aceasta, credinciosule prieten; poate Dumnezeu ca din pietre sa ridice fiii lui Avraam, pentru ca nici unuia, care vine catre Dansul, nu-i inchide usa milostivirii Sale, iar celor ce vin mai pe urma in via Sa, le da plata ca si celor ce au lucrat toata ziua.

Asa si talharului celui de pe cruce i-a deschis Raiul si pentru putina marturisire, mare plata i-a dat, pentru care altii au varsat multe sudori". Auzind aceasta Polieuct, a zis: "Fie voia lui Hristos, adevaratul Dumnezeu; iata, din ceasul acesta las toate cele desarte ale lumii si marturisesc ca sant rob al lui Hristos, Caruia Ii voi sluji, precum Ii va placea. Deci, voi merge si voi citi porunca cea imparateasca, data asupra crestinilor si asupra Domnului si Dumnezeului meu Iisus Hristos".

Zicand astfel, s-a dus in tirg si, citind scrisoarea cea impara-teasca inaintea tuturor, a defaimat-o si a rupt-o in bucati. Intor-candu-se, a vazut ducand pe idoli in templu si oameni inchinandu-se lor; deci, mai intai a ris de nebunia paganeasca, apoi, ca si cum mergea spre inchinaciune, a pornit catre idoli, si apropiindu-se de ei, apuca cate un idol si-l trantea la pamant, sfaramandu-i pe toti ca pe niste vase; asa ca a zdrobit atunci doisprezece zei elinesti.

Savarsind aceasta, a venit la dansul tatal femeii sale, anume Felix, care era randuit de imparati pentru a chinui pe crestini, si vazand sfaramarea idolilor, ce se facuse de Polieuct, s-a mahnit foarte mult, zicand: "Vai, mie, ca pierd pe fiii mei; eu care mai inainte eram vestit pentru ei, astazi fara de veste raman fara dansii, pentru ca nici zeii, nici oamenii nu vor milui pe Polieuct al meu, care a facut unele ca acestea".

Polieuct, dantuind pentru sfaramarea celor neinsufletiti, a zis catre socrul sau: "De ce te intristezi, tata? Iata cum pe fata am aratat cat sant de neputinciosi zeii vostri si daca sant mai multi de acestia, sa se aduca aici in mijloc, si vei vedea cum robii lui Hristos ii nimicesc".

Felix a zis: "Atotputernicii imparatii nostri au poruncit ca pe unii ca acestia sa-i ucidem, si de acum tu vei fi mort, pentru ca ceasul uciderii tale a sosit si in alt chip nu poate sa fie, caci imparateasca porunca nu se va schimba. Iti ingadui numai ca sa mergi in casa ta si sa dai cea mai de pe urma sarutare femeii si fiilor tai". Sfantul a zis: "Ce grija am eu de femeie si copii, cand acum nu iau in seama cele pamantesti, ci caut spre cele ceresti si gandesc la cele nepieritoare. De va voi fiica ta sa ma urmeze, fericita va fi, iar de nu, apoi rau va pieri cu idolii vostri".

Auzind Felix aceasta de la ginerele sau, a plans pentru dansul, zicand: "Vai mie, iubitul meu fiu Polieuct, ca si pe tine te-a inselat puterea lui Hristos cea vrajitoare". Sfantul Polieuct a zis: "Aceasta nu o tainuiesc, caci El m-a chemat la cunostinta adevarului pentru El, cu dumnezeiasca Sa dreapta cea atotputernica m-a scos din intuneric la lumina, din moarte la viata si din ratacire m-a povatuit la calea cea dreapta, apoi m-a invrednicit a ma numi si a fi ostas al Lui".

Sfantul graind unele ca acestea, l-au apucat chinuitorii si l-au batut peste gura; iar el intru nimic nu socotea bataia. Venind femeia lui, a plans pentru dansul, impreuna cu tatal sau Felix; iar Sfantul zicea catre socrul sau: "O, prea nelegiuitule slujitor al idolilor necurati, pentru ce te sarguiesti cu lacrimile tale cele inselatoare si cu ale fiicei tale, ca sa ma abati de la marturisirea lui Hristos? Pentru ce plangi pe Polieuct, cand se cade ca mai mult pentru tine sa plangi? Caci slujind vremelnicilor imparati, vesnicului foc te vei da". Femeia sfantului, anume Paulina, tanguindu-se, zicea catre dansul: "Ce ti s-a nalucit, iubitul meu barbat, Polieuct? Cum te-ai amagit si te-ai pornit ca sa sfarami pe cei doisprezece zei ai nostri?"

Sfantul, zimbind, a zis catre dansa: "Daca am biruit si am sfaramat eu singur doisprezece idoli, acum tu nu ai la cine sa mai scapi. Asculta-ma, Paulino, si cunoaste pe unul, adevaratul Dumnezeu, Care este in ceruri si Aceluia sa te inchini si te sarguieste ca sa schimbi viata aceasta vremelnica cu cea vesnica".

Acestea si mai multe graind sfantul catre femeie, multi din cei necredinciosi stand imprejur ascultau cu bucurie cuvintele lui si cunoscand puterea tainei s-au umilit si au crezut in Hristos. Apoi, adunandu-se judecatorii cetatii cu toti sfetnicii, au pus pe Sfantul Polieuct inaintea judecatii lor si pe de o parte cu imbunari, iar pe de alta cu ingroziri, se sarguiau ca iarasi sa-l intoarca la paganatatea idoleasca. Dar de vreme ce n-au putut sa izbuteasca, au hotarat asupra lui pedeapsa cu moartea, ca sa ia sfarsit prin sabie.

Atunci, sfantul, mergand la moarte cu bucurie nespusa, incredinta poporul care mergea imprejur ca vorbeste cu un tanar prea luminat, care il intareste si-i porunceste sa uite toate cele lumesti; dar nimeni nu putea sa vada pe acel tanar decat numai sfantul mucenic. Apoi, vazand intre popor pe fericitul Nearh, prietenul sau, si dupa Dumnezeu, tata, a strigat catre dansul: "Mantuieste-te, iubitul meu prieten, si sa-ti aduci aminte de asezamantul dragostei cel intarit de noi".

Zicand acest din urma cuvant, si-a plecat sub sabie sfantul sau cap si s-a botezat in sangele sau, fiind taiat pentru Iisus Hristos. Acest Sfant Polieuct s-a mucenicit in Melitina, cetatea Armeniei, pentru inmultirea Bisericii luptatoare si pentru implinirea celei biruitoare din cer, intru cinstea si marirea lui Hristos Dumnezeu, Care este capul intregii Biserici, Caruia cu Tatal si cu Sfantul Duh I se cuvine cinstea si marirea in vecii nesfarsiti. Amin.

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 309

Voteaza:

Sf. Mc. Polieuct din Melitina Armeniei 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE