Sf.Sfintit Mucenic Vasile, Episcopul Amasiei; Sf.Glafira

 

Patimirea Sfantului Mucenic Vasile, Episcopul Amasiei

 

 

Dupa pieirea lui Maxentiu tiranul, necuratul imparat al Romei, pe care l-a biruit ca pe un vrajmas dreapta lui Dumnezeu prin arma Crucii ce a aratat-o marelui Constantin si pe care, afundandu-l in repeziciunile apelor, l-a inecat ca pe un alt Faraon, imparatia Romei cea de la Apus a avut usurare de sub jugul tiraniei; iar cea de la Rasarit era inca in prigonire, pentru ca un alt vrajmas al lui Dumnezeu, Maximin tiranul care stapanea la Rasarit, graia nedrept asupra adevaratului Dumnezeu si in chinuri cumplite ucidea pe cei ce credeau cu buna credinta.

   

Atunci marele Constantin, imparatul cel binecredincios, insotind pe sora sa cu Liciniu, cel primit la imparatie, l-a trimis la Rasarit impotriva lui Maximin, iar Liciniu ducandu-se cu ajutorul Domnului nostru Iisus Hristos, in Care credea atunci, a biruit puterea lui Maximin, incat de-abia el singur si cu putini ostasi au putut scapa. Dar desi au scapat de mana lui Liciniu, insa n-au putut scapa de mana lui Dumnezeu, pentru ca ascunzandu-se in Tarsul Ciliciei au aparut deodata peste trupul lui niste rani de netamaduit si cu nemasurate dureri era chinuit. Apoi a cazut cu fata in jos la pamant si i s-a aprins trupul de un foc nevazut, topindu-i-se ca ceara madularele, iar sufletul lui ticalos se tinea numai in oase. Apoi si oasele lui, fiind fara carne si sange, au inceput sa se rupa unul dupa altul, facandu-i nespuse dureri.

Si n-a murit pana ce nu si-a marturisit paganatatea si tirania sa, caci cu nevinovatie prigonea pe robii lui Hristos, adevaratul Dumnezeu. Marturisind aceasta si pe zeii sai blestemandu-i, a murit.

   

Iar Liciniu, cuprinzand tot Rasaritul, a intrat in Nicomidia impreuna cu sotia sa, cu multa slava si praznuire. La inceput era pace si liniste pretutindeni, veselie si bucurie intre crestini, ca dupa cumplita prigonire de la Maximin, se odihneau de primejdii. Insa prin lucrarea diavolului celui rau iarasi s-a ridicat viforul necazurilor, pentru ca Liciniu, intarindu-se in imparatia Rasaritului, s-a departat de la Hristos Dumnezeu si s-a intors iarasi la necurata inchinare de idoli in care fusese crescut. Dar pentru ca imparatea cu Constantin si avea in insotire pe sora acestuia, care era crestina, de aceea primise crestineasca credinta si se jurase lui Constantin ca niciodata sa nu se departeze de la crestinatate, ba inca sa o si apere. Dupa aceea, imparatind la Rasarit, a uitat facerile de bine ale lui Hristos Dumnezeu, Cel care i-a ajutat asupra lui Maximin si i-a daruit imparatia Rasaritului, uitand de ajutorul lui Constantin, caci s-a rupt de dansul, si precum lui Hristos Domnul, asa si imparatului Constantin i s-a facut vrajmas.

   

Deci Liciniu, fiind in Nicomidia, s-a lepadat de Hristos si s-a inchinat idolilor, poruncind ca iarasi pretutindeni sa aduca jertfe diavolilor, si a ridicat asupra crestinilor prigonire. Intai a izgonit din palatele imparatesti si din toata curtea pe toti cei ce erau crestini - senatori, boieri, slugi si inarmati -, facandu-se foarte strain de acoperamantul si de sprijinul lui Hristos. Si intorcandu-se catre basmele elinesti si catre viata cea necurata, a inceput fara de rusine a se tavali in necuratiile trupesti, facandu-se nesatios spre pacatul trupesc, rapind cu sila femeile si fiicele senatorilor spre amestecare. Dar mai ales pe cele crestine cu sila le lua, spre ocara sfintilor si spre intinarea credintei in Hristos Dumnezeu.

   

Auzind de aceasta binecredincioasa si crestina imparateasa, sotia lui, al carui nume era Constantia, ii sangera inima de toate cele facute de dansul si il instiinta prin scrisori pe fratele sau, Constantin. Si avea aceasta imparateasa in palatul sau o fecioara foarte frumoasa si deplin inteleapta care ii slujea ei, cu numele Glafira, cu credinta crestina, din Italia, de neam cinstit si binecredincios. Pe acea fecioara vazand-o Liciniu s-a aprins cu pofta necurata asupra ei si a poruncit famenului celui mai mare din postelnicii lui, cu numele Venegn, ca sa-i zica ei despre aceasta. Iar Venegn, ca un mare dar, a adus ei acea veste precum ca imparatul o iubeste si voieste sa fie cu dansa; apoi ii porunceste ca sa fie gata spre desfranare. Dar acea sfanta fecioara, fiind plina de frica lui Dumnezeu, s-a ingretosat de un pacat ca acela si a izgonit cu necinste pe acel vestitor, ocarand faradelegea aceea. Apoi, ferindu-se de ura imparatesei si de pizma ei, i-a spus acel lucru si o ruga, zicand: "Pentru Dumnezeu, Cel ce a zidit cerul si pamantul, de Care tu te temi si Caruia imparatul Constantin, fratele tau, cu credinta ii slujeste, nu lasa sa se piarda fecioria mea cu acea insotire fara de lege".

   

Auzind imparateasa aceasta, a iubit-o si mai mult pentru intreaga ei intelepciune, dar cu frica lui Dumnezeu se sfatuia cum ar putea-o tainui. Si intrebind imparatul de dansa, imparateasa a poruncit sa se vesteasca in palatul imparatesc, ca Glafira si-ar fi iesit din minte; ca zace bolnava si este aproape de moarte. Deci, auzind imparatul de aceasta, a incetat de a se mai gandi la Glafira, iar imparateasa, cautand vreme potrivita, a liberat pe fericita Glafira dandu-i o multime de aur, argint, pietre scumpe, podoabe de mult pret, haine scumpe si toate cele trebuincioase. Inca si slugi si slujnice credincioase i-a dat, incat sa-i ajunga spre trebuinta ei. Si incredintand-o unor oameni cinstiti si binecredinciosi din slugile sale, le-a poruncit s-o duca in partile Armeniei, nespunand nimanui nimic despre dansa; si sa stea acolo pana ce Domnul va voi sa randuiasca cele bune pentru dansa. Ei au dat cuvant imparatesei, ca o sa implineasca cu dinadinsul toate cele poruncite. Deci, luand pristavii pe fericita Glafira, au imbracat-o pe ea si pe fecioarele cele ce erau cu dansa in haine barbatesti si au iesit din cetatea Nicomidiei. Si, mergand cale multa, s-au apropiat de Armenia, ajungand la cetatea Amasia, care era mitropolie a tarii Pontului.

   

Vazand Glafira frumusetea acelei cetati, a zis catre slujitorii ei: "Daca vom afla aici neam crestinesc, sa petrecem in cetatea aceasta"; si le-a poruncit sa intrebe despre crestini. Si au intilnit pe un tanar din casa unui cinstit cetatean din Amasia, cu numele Cvintie. Acel tanar, cunoscand pe acei straini ca sunt crestini si ca ei cauta pe cei de o credinta cu dansii, a alergat singur la ei si i-a rugat sa vina in casa lui si sa stea cat vor voi, spunandu-le ca el este crestin; aratandu-le ca in cetatea lor sunt multi crestini si au episcop pe un barbat ales, asemenea apostolilor. Strainii s-au bucurat auzind unele ca acestea; apoi au mers la Cvintie si au petrecut in casa lui, caci le-a dat camere spre odihna. A venit la dansii si episcopul cetatii aceleia, cu numele Vasile, de care ne este cuvantul, barbat bun si plin de darurile duhovnicesti. Acela intrebindu-i cine sunt si de unde sunt, Glafira cea inteleapta i-a spus toata taina cea despre dansa, ca este din Italia cu neamul, crestina cu credinta, slujitoare surorii imparatului Constantin, adica sotiei imparatului Liciniu, spunand si despre pricina instrainarii sale.

   

Auzind acestea de la dansa, Sfantul episcop Vasile si Cvintie i-au poruncit ca nici ea, nici slujitorii ei sa nu iasa afara din casa, nici sa vorbeasca cu cineva, ca nu cumva sa afle de dansa ighemonul din cetatea aceea; caci pentru dansa vor fi in primejdie toti crestinii Amasiei. Aceasta a zis si robul lui Dumnezeu, Vasile, ca acea fuga si instrainare a ei va fi spre slava lui Dumnezeu. In acea vreme acel sfant episcop zidea o biserica in cetate, ca pana atunci crestinii nu aveau o biserica inauntrul cetatii, ci aveau numai afara o biserica foarte mica. Fericita fecioara Glafira a dat episcopului mult argint spre zidirea bisericii si toate cele ce-i daruise imparateasa le-a cheltuit la acea zidire, in cinstea lui Hristos Dumnezeu, nelasand nimic pentru dansa. A scris si la imparateasa, stapana sa, instiintand-o unde este, la cine petrece si despre zidirea bisericii, rugand-o sa trimita aur mai mult, spre savarsirea si impodobirea bisericii. Imparateasa a facut aceea cu bucurie si cu osardie a trimis la dansa avere multa si daruri bisericii si episcopului si i-a scris incredintandu-i-o pe roaba sa, fecioara Glafira.

   

Dar nu dupa putina vreme, prin lucrarea diavoleasca s-a facut aceasta, ca scrisoarea Glafirei cea scrisa catre imparateasa, a gasit-o Venign, postelnicul imparatului si, citind-o, a aflat ca Glafira este vie - pe care o socoteau ca este moarta -, cum si unde se afla si a spus de aceasta imparatului Liciniu. Iar imparatul, umplandu-se de mai multa manie, a scris indata la ighemonul Amasiei, poruncindu-i ca pe Vasile episcopul crestinesc si pe Glafira slujitoarea, ferecandu-i in fiare, sa-i trimita degraba la dansul in Nicomidia. Insa, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu, mai inainte de a ajunge scrisoarea imparatului in Amasia la ighemon, fericita si Sfanta Glafira s-a dus catre Domnul. Deci ighemonul, prinzandu-l numai pe Vasile episcopul, l-a ferecat si l-a trimis la imparat, iar despre Glafira l-a instiintat ca a murit.

   

Mergand Sfantul Vasile din Amasia in Nicomidia, ii urmau doi diaconi, Partenie si Teotim, toti pe cale patimind multe rautati de la ostasii cei pagani si cu naravuri de fiara. Iar dupa ce a ajuns la Nicomidia, robul lui Dumnezeu, Vasile, a fost inchis in temnita, iar Partenie si Teotim au petrecut la un om care locuia aproape de temnita, cu numele Elpidifor, care era crestin cu credinta si primitor de straini. Acel Elpidifor, stiind toate cele despre Sfantul Vasile, a amagit cu aur pe strajerul temnitei cu care se cunostea, ca sa aiba neoprita intrarea in temnita la episcop, el si amandoi diaconii. Deci, se duceau la sfantul cand pofteau si cantarile cele din toate zilele le savarseau in temnita impreuna cu dansul, mai ales rugaciunile de noapte. Iar mai inainte de ziua aceea in care urma sa fie pus Sfantul Vasile la incercare inaintea imparatului, la miezul noptii acesta a strigat pe strajer si l-a intrebat de diaconii sai si despre Elpidifor, iar acela i-a chemat la dansul cu sarguinta. Iar el, dupa obicei, a inceput a canta psalmii lui David, incepand de la stihul: "Adu-ti aminte, Doamne, de David si de toate blandetile lui", si, cantand ceilalti psalmi, cand a ajuns la acele cuvinte: "De ma voi salaslui la marginile marii si acolo mana Ta ma va povatui si dreapta Ta ma va sprijini, Doamne", intinzandu-si mainile in sus, aceste cuvinte le-a repetat de trei ori cu lacrimi. Diaconii, vazand pe sfant mihnit si plangand in rugaciuni, se indoiau, pentru ca socoteau ca episcopul lor se temea de caznele ce avea sa le sufere, iar episcopul stia cele ce zicea, ca sfarsitul lui voia sa se arate cand trupul lui, dupa taiere, era sa fie aruncat in mare.

   

Dupa sfarsitul cantarii de psalmi, cand se lumina de ziua, a zis catre diaconi: "Fratilor, ispitele cele de la diavol se ridica asupra noastra, iar cele de la oameni vin peste noi si sunt aproape; insa nu va temeti, nici sa slabiti de necazurile ce au sa fie; ci barbateste si neclintiti sa petreceti in credinta, ca sa nu va aflati rusinati la venirea Domnului. Apoi sa fie desteptat ochiul sufletului catre Cel ce poate sa ne mantuiasca din moarte si cu neabatere priviti spre El, Care este puternic ca mihnirea sa o prefaca in bucurie, plangerea spre veselie, lacrimile spre ris si ostenelile sa le intoarca in odihna. Pe toate cele frumoase si placute ale lumii acesteia sa le socotiti ca niste gunoaie, pentru Fiul lui Dumnezeu, Iisus Hristos; cu El sa va faceti mostenitori impreuna cu toti sfintii, saturandu-va de dulceata Imparatiei Lui. Sa mai stiti inca, fiii mei, ca in aceasta noapte mi s-a aratat Domnul si mi-a spus care imi va fi sfarsitul durerii mele, apoi mi-a spus cate mariri va face spre mine, robul Sau. Deci, nu va mihniti, ci intoarceti-va acolo si sa intariti pe frati intru Hristos, iar pe Evtihie, fiul lui Calist, sa-l alegeti episcop la voi, in locul meu; pentru ca asa mi-a descoperit Domnul, Care, cu darul Sau, acest trup al meu il va da voua".

   

Deci, pe diaconii care plangeau cu amar, i-a sfatuit cu obisnuita sa invatatura sa se intoarca in Amasia. Iar catre Elpidifor a zis: "Tu, frate, esti ales de Dumnezeu sa slujesti fratilor prin primirea de straini, ca pentru dragostea ta sa primesti rasplatire vesnica la cer. Iti incredintez pe acesti doi frati ai mei. Sa nu-i parasesti, ci impreuna cu dansii sa petreci in necazuri si sa te ostenesti oriunde te va chema Domnul la slujba Sa".

   

Dupa ce a liberat sfantul de la sine pe Elpidifor si pe amandoi ucenicii sai, imparatul a poruncit sa aduca inaintea sa pe cel legat spre a-l cerceta, aruncand mai intai asupra lui pricina cu Glafira, caci, primind-o la sine, a ascuns-o, neinstiintandu-l despre aceasta. Iar sfantul, dandu-i indata raspunsul cuviincios prin cuvinte cu indrazneala, l-a pornit pe imparat spre manie si a poruncit ca iarasi sa-l duca pe sfant in temnita. Dupa aceea a trimis la dansul pe tribun, zicandu-i: "Iti voi ierta tie pentru Glafira si cu daruri mari te voi cinsti daca te vei supune mie si vei aduce zeilor mei jertfe, caci te voi face mai mare peste slujitorii care sunt aici".

   

Iar placutul lui Dumnezeu, Vasile, a raspuns tribunului, zicandu-i: "Acestea sa le spui imparatului: de-ar fi voit sa-mi dea chiar si toata imparatia sa, niciodata nu va putea sa-mi dea atat cat voieste sa ia de la mine, caci te sarguiesti a ma departa de la Dumnezeul Cel viu si a ma uni cu diavolii cei pierzatori de suflete; voiesti a ma departa de slava cea fara de sfarsit si fara de moarte si a ma cinsti cu cele de putina vreme si grabnic pieritoare, a caror podoaba si lumina este ura si intunericul cel netrebnic. Dar de voiesti sa ma asculti pe mine, sfetnicul cel bun, tu mai degraba supune-te mie si te intoarce de unde ai cazut, la Hristos, de Care te-ai lepadat, pentru ca este bun Dumnezeul nostru si nu este mai milostiv, mai drept si mai bun decat Mantuitorul. Deci pocaieste-te si te departeaza de la desartele lucruri, ca sa nu vina asupra ta cele rele pentru a ta nebunie, de la dreptul Judecator, de Care tu, lepadandu-te, ai zis ca nu este Dumnezeu".

   

Tribunul a spus imparatului aceste cuvinte ale sfantului, iar imparatul a zis catre tribun: "Spuneti-i lui Vasile iarasi, sfatuindu-l sa se supuna vointei noastre, doar cumva va asculta; iar de nu, apoi, taindu-i capul, sa-l aruncati in mare, ca sa vedem de va putea Acel galileean sa-l izbaveasca". Deci tribunul iarasi a mers la sfant si i-a zis: "Intre viata si moarte esti acum, omule! Una din amandoua alege-ti: ori placerea imparatului sa o faci inchinandu-te zeilor lui, ori sa stii ca de sabie si de inecarea marii te-ai apropiat".

   

Auzind aceasta sfantul, s-a bucurat si a raspuns: "Eu, Dumnezeului meu si Imparatului Cel fara de moarte ma straduiesc a placea si a pazi poruncile Lui, iar aceia pe care voi ii numiti dumnezei sunt diavoli, impreuna cu cei care cred intr-insii si vor fi aruncati in vremea judecatii Lui, de adevaratul meu Dumnezeu, Cel ce stapaneste pe toti, in focul gheenei cel nestins si in intunericul cel mai dinafara, unde va fi plangerea si scrisnirea dintilor. Deci faceti cu mine ceea ce voiti, caci eu sunt gata nu numai sa fiu taiat si inecat in mare cum ai zis, ci si la munci fara de numar pentru Hristos; si cat va fi sufletul in trupul meu de Dumnezeu, Ziditorul meu, nu ma voi departa, nici ma voi face vinovat focului cel a toate mistuitor!"

   

Din toate aceste cuvinte ale Sfantului Vasile intelegand tribunul ca-i este cu neputinta a-l sfatui si a-l face sa se plece spre gandul lor, a poruncit mai intai sa-l bata, apoi sa-i taie capul si sa-l arunce in mare, ca in acest fel, omorand pe mai multi crestini si mai ales pe pastorii turmei lui Dumnezeu, sa-i dea pestilor spre mancare. Iar mucenicul lui Hristos, Vasile, suferind bataia cu bucurie, zicea: "Nici necazul, nici strimtorarea, nici muncile cele multe, nici focul, nici sabia, nici moartea nu vor putea sa ma desparta de dragostea lui Hristos, pentru ca este puternic, ca de toate sa ma izbaveasca", si, fiind dus la moarte, canta psalmii lui David; iar Elpidifor mergea dupa dansul, impreuna cu diaconii si cu multi crestini.

   

Ajungand la locul randuit, Elpidifor, dand ostasilor cativa arginti, i-a rugat sa lase pe Vasile sa vorbeasca putin cu cunoscutii sai. Iar acestia neoprindu-l, dumnezeiescul slujitor al lui Hristos, plecandu-si genunchii pe malul marii si intinzandu-si mainile in sus, s-a rugat lui Dumnezeu, zicand: "Cel ce ai facut cerestile puteri cele fara de trupuri, Cel ce ai intins cerul ca o piele si ai intemeiat pamantul peste ape, Cel ce ai zidit marea si toate dintr-insa, Doamne, Dumnezeul meu, Cel ce pretutindeni si in toti esti si de-a pururea petreci si faci voia celor ce se tem de Tine si pazesc poruncile Tale, auzi rugaciunile mele si pazeste pe credincioasa Ta turma peste care m-ai pus pe mine, netrebnicul robul Tau, a fi pastor. Izbaveste-o pe ea de ispitele elinesti si de toata hulirea cea rea a paganilor, care graiesc asupra Ta cele de hula. Tu, Atotputernice pierde indracirea idoleasca si strica diavoleasca lucrare, iar adunarea Bisericii Tale creste-o si inmulteste-o. In toata cetatea aceasta si in cele dimprejurul ei, un popor sa fie, cu un suflet si cu un gand sa fie intru marturisirea Ta, a Dumnezeului Cel adevarat; si pe acelasi popor fa-l doritor de lucruri bune ca sa-ti placa tie, ca intru toti sa se preamareasca numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, acum si pururea si in vecii vecilor".

   

Zicand "Amin", pe Elpidifor si pe amandoi diaconii i-a cuprins si i-a sarutat precum oarecand Sfantul Apostol Pavel pe presbiterii Efesului, cu sarutare sfanta, spunand: "Bine este cuvantat Dumnezeu, Care nu ne-a dat pe noi intru vanarea dintilor nevazutilor nostri vrajmasi; ci a sfarimat cursele lor si pe noi ne-a izbavit, caci de acum inainte nu mai pot sa ne ispiteasca vrajmasii nostri. Inchinati-va, fratilor si fiilor mei, pe care intru Sfantul Duh i-am pascut! Darul Domnului nostru Iisus Hristos sa fie cu noi cu toti. Amin!" Dupa aceea, intorcandu-se catre calau, i-a zis: "Savarseste-ti, prietene, porunca ta!" Si iarasi, plecandu-si genunchii, si-a intins grumajii bucurandu-se si veselindu-se; apoi, taindu-l, si-a savarsit nevointa sa cea buna.

   

Dupa taierea sfantului, a rugat Elpidifor pe ostasi, dandu-le mult aur, ca sa nu arunce trupul mucenicului in mare, ci sa i-l dea lui, ca sa-l ingroape, dar aceia n-au voit, zicand: "Ne temem ca nu cumva sa stie imparatul, caci ne va taia capetele noastre". Iar Elpidifor a cerut numai capul sfantului, dar nici pe acela nu l-a primit. Si asa ostasii, luand o luntre pescareasca si punand intr-insa trupul si capul mucenicului, s-au dus departe de la mal si le-au aruncat in adancul marii, intr-o parte capul si in alta parte trupul. Crestinii de pe mal plangeau si priveau, intre care era si Ioan prezbiterul Nicomidiei, care a privit spre toate chinurile sfantului si a fost mai pe urma scriitor al patimirii lui, iar credinciosul rob al lui Hristos, Elpidifor, luand pe amandoi diaconii, s-a intors la casa sa, mangiindu-i in suparare.

   

In acea noapte i s-a aratat in somn o vedenie dumnezeiasca, pentru ca ingerul Domnului, aratandu-i-se, i-a zis: "Episcopul Vasile a venit in Sinope si acolo va asteapta pe voi; deci, sculandu-te, ia pe diaconii lui si, intrand intr-o corabie, sa mergi la dansul". Aceasta vedenie i s-a aratat lui Elpidifor de trei ori intr-o noapte. Spunand Elpidifor despre acea vedenie diaconilor, ii intreba pe dansii daca au auzit undeva vreun loc sau cetate, care sa se cheme Sinope. Partenie a raspuns: "Sinope este o cetate a Pontului, unde Sfantul Apostol Andrei s-a ostenit intru buna vestirea lui Hristos. Dar si eu am vazut in vis pe Sfantul Vasile si mi se parea ca-i dadeam mana si impreuna cu dansul intram in biserica Domnului, zicandu-mi: "Precum vezi, tie iti va fi dat"".

   

Deci, luand Elpidifor aur destul si toate cele de trebuinta pentru drum, s-a suit intr-o corabie cu amandoi diaconii si au plecat in cetatea Sinope, cea de langa mare, rugandu-se lui Dumnezeu ca mai deplin sa-i descopere sfintele moaste, pe care mai inainte le-a vazut in vis. Iar daca s-au apropiat de cetate, in acea noapte Elpidifor a vazut in vis un inger, zicand catre dansul: "La dreapta cetatii sa aruncati mreaja in mare, ca veti afla margaritarul cel cautat!" Atunci, indata le-a aratat cu degetul locul acela si oarecare semne, unde se vedea o casa luminoasa si intr-insa era Sfantul Vasile cu o multime de ostasi; si a grait catre Elpidifor cel ce se aratase: "Iata, vezi pe cel pe care il cauti! Deci, maine de dimineata sa-l iei pe el".

   

Desteptandu-se Elpidifor, a povestit vedenia aceea prietenilor sai. Venind ziua, a mers in partea dreapta a cetatii, unde a gasit semnele acelea si locul pe care in vis i-l aratase ingerul; si indata au vazut acolo niste pescari dregandu-si mrejile pentru vanat si a zis catre dansii Elpidifor: "Ce voiti sa va dam, numai sa aruncati mrejile voastre pe numele fiecaruia din noi si orice veti vana al nostru sa fie?" Pescarii s-au invoit si au tocmit pretul. Deci, au aruncat sortii, Elpidifor cu diaconii si asupra caruia va cadea mai intai, asupra lui sa arunce pescarii mreaja. Sortul a cazut mai intai pe Teotim. Deci au aruncat pescarii pe numele lui Teotim si n-au pescuit nimic. Apoi au aruncat sorti pe numele lui Partenie, dar si pescuitul aceluia a fost zadarnic. Dupa aceasta a zis Elpidifor: "Eu nu intru al meu nume, ci intru numele Dumnezeului meu poruncesc sa arunce mreaja si nadajduiesc spre El, ca nu in desert va fi incercarea aceasta".

   

Dupa ce au aruncat-o, pescarii au simtit greutatea in mreaja si, zambind, au zis unul catre altul: "Mai norocos este Dumnezeul acestui om, decat al celorlalti". Si, tragand afara mreaja la pamant, au vazut un trup de om mort; si schimbindu-si cuvantul, pescarii ziceau ca este mai nenorocit pescuitul lui Elpidifor decat al celor dintai, vrand ca iarasi sa arunce in mare trupul acela. Dar Elpidifor si cei impreuna cu dansul au strigat catre pescari, ca sa nu-l arunce, ci sa-l dea lor ca sa ingroape acel trup dupa obiceiul omenesc; iar pretul cel tocmit sa si-l ia. Dar ei nu voiau sa-si ia pretul, deoarece nu pescuisera peste, ci trup omenesc. Insa, fiind siliti de Elpidifor, l-a luat. Scotand afara la mal trupul, Elpidifor se atingea de el cu evlavie. Apoi cu bucurie si cu lacrimi cuprinzandu-l, il saruta si se minuna, cum capul cel ce era luat de la trup si aiurea aruncat in mare, acum se lipise la loc pe trup si numai o insemnare de taiere se vedea la dansul si bun miros iesea din acel trup. Deci, invelindu-l cu panze curate, a inchiriat o caruta si l-a dus in Amasia la scaunul lui, iar acolo, in biserica din nou zidita de dansul, l-au ingropat cu cinste, plangand mult dupa dansul tot poporul crestin.

   

Astfel s-a sfarsit patimirea Sfantului Sfintitului Mucenic Vasile, episcopul Amasiei. Iar dupa al lui fericit sfarsit, marele Constantin, afland de la sora sa prin scrisori trimise in taina despre indaratnicia, departarea de la crestinatate si despre tirania lui Liciniu, degraba a adunat puterea ostirii sale si ajutorul lui Hristos chemandu-l a plecat asupra lui Liciniu si l-a biruit. Prinzandu-l viu, l-a trimis in Galia la inchisoare, unde a si murit rau ticalosul. Iar Rasaritul izbavindu-se de asuprirea muncitorului slujea in libertate lui Hristos Dumnezeu si se intindea prin toata lumea slava Tatalui, a Fiului si a Sfantului Duh, a Unuia Dumnezeu in Treime, Caruia se cade cinstea si inchinaciunea de la toti, in veci. Amin.

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 1531

Voteaza:

Sf.Sfintit Mucenic Vasile, Episcopul Amasiei; Sf.Glafira 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE