Viata Sfantului Xenofont, a sotiei lui, Maria,

si a fiilor lor, Ioan si Arcadie

(26 ianuarie)

   

Sfantul Xenofont era unul din cei mai de frunte boieri ai Constantinopolului, bogat cu averile cele din afara, dar mai bogat cu cele dinauntru, adica cu credinta, binecuvantarea si cu paza cea osardnica a tuturor poruncilor lui Dumnezeu, slavit pentru dregatoria si neamul sau bun, dar mai slavit pentru obiceiurile si pentru lucrurile cele bune; pentru ca, pe cat era de inalt cu slava, pe atat era de smerit cu mintea, neinaltandu-se cu inima, neindoindu-se pentru vremelnica slava a lumii acesteia, ci isi ascundea lui comoara in cer, trimitand acolo inainte bogatiile sale, prin mainile saracilor.

   

Apoi avea ca sotie pe Maria, urmatoare a tuturor faptelor lui celor bune, si in toate de un obicei cu dansul, cu care vietuind Xenofont cu cinste, placea lui Dumnezeu, umbland in toate poruncile si indreptarile Domnului, fara de prihana. Cu ea a nascut doi fii, pe Ioan si pe Arcadie. Si i-au crescut in invataturi bune, nu numai in intelegerea cartii, ci si in frica lui Dumnezeu, care este inceputul intelepciunii, invatandu-i la toata fapta buna; pentru ca doreau, ca nu numai averilor lor sa-i aiba mostenitori, ci mai ales sa fie urmatori vietii lor celei placute lui Dumnezeu. Apoi, i-au trimis in Berit, cetatea Feniciei, ca sa invete elineasca intelepciune, caci in aceea vreme era acolo o vestita invatatura.

   

Deci, acolo petrecand la invatatura catava vreme, s-a intamplat ca s-a imbolnavit Xenofont foarte rau, si astepta sa moara. Iar Maria nenadajduind ca el sa fie mai mult intre cei vii, a trimis in Berit la fiii sai, scriindu-le despre boala cea grea a tatalui lor si poruncindu-le ca degraba sa vina acasa pana ce tatal lor nu se duce din cele de aici, si astfel sa se invredniceasca de parinteasca binecuvantare cea de pe urma si sa fie si ei la ingropare. Ei, silindu-se, au venit degraba, si vazandu-i tatal lor, s-a veselit si i s-a usurat boala de bucurie. Apoi, poruncindu-le ca sa sada langa patul sau, a inceput a-i invata, zicandu-le: "Eu, fiii mei, precum mi se pare, ma apropii de sfarsitul vietii mele, iar voi, daca ma iubiti pe mine, tatal vostru, sa faceti cele ce va invat: intai sa va temeti de Dumnezeu si viata voastra s-o indreptati dupa ale Sale sfinte porunci. Caci cele ce va graiesc voua acum, nu din desarta slava va graiesc, ci ca sa va indemn la fapta buna; pentru ca de veti avea viata mea ca pilda, socotesc ca nu va va fi de trebuinta alt invatator; caci invatatura cea din casa prin cuvinte si inchipuita prin fapte mai folositoare este decat invatatura cea din afara.

   

Deci, stiti cum am vietuit pana acum, in toata cucernicia si dreptatea inimii mele, cum de toti am fost cinstit si iubit, nu pentru dregatoria cea mare, ci pentru blandetile si bunele obiceiuri; pentru ca pe nimeni n-am napastuit cu ceva, nici am ocarat pe cineva, nici am clevetit, nici am urat, nici m-am maniat in zadar, nici am vrajmasit pe cineva, ci pe toti i-am iubit, cu toti am vietuit in pace, nu am parasit bisericile lui Dumnezeu seara si dimineata; n-am defaimat pe sarac, nici pe strain, nici pe mahnit, ci pe fiecare cu cuvantul si cu lucrul l-am mangiiat, pe cei ce sant in temnita i-am cercetat totdeauna; apoi pe multi robiti am rascumparat si liberi i-am lasat, si precum am pus paza gurii mele ca sa nu graiesc ceva rau si viclean, asa si ochilor mei le-am pus asezamant ca sa nu caute la frumusete straina, nici sa o pofteasca pe dansa.

   

Pazindu-ma pe mine Dumnezeu, n-am cunoscut alta femeie, afara de maica voastra; dar si cu dansa numai atata am fost impreuna pana ce v-am nascut pe voi, iar dupa nastere, ne-am sfatuit ca sa ne deosebim si ne-am pazit pana acum in curatia trupeasca pentru Domnul.

   

Deci, urmati, o! fiilor, vietii parintilor, urmati credintei, rabdarii si blandetilor noastre si asa vietuiti, ca sa placeti lui Dumnezeu, caci va va invrednici pe voi Dumnezeu sa traiti multi ani. La saraci sa daruiti milostenie, pe vaduve si pe sarmani sa-i ajutati, pe bolnavi si pe cei din temnita sa-i cercetati si pe cei napastuiti si cu nedreptate osanditi sa-i izbaviti; si sa aveti pace cu toti. Prietenilor vostri sa fiti credinciosi, iar vrajmasilor bine sa le faceti, nerasplatindu-le rau pentru rau.

   

Catre toti sa fiti buni, blanzi, iubitori si smeriti; curatia voastra cea sufleteasca si trupeasca s-o feriti neprihanita. Bisericilor lui Dumnezeu si manastirilor bine sa le faceti, pe preoti si pe monahi sa-i cinstiti, ca pentru aceia Dumnezeu arata milostivire la toata lumea. Iar mai ales sa nu uitati pe cei ce ratacesc pentru Dumnezeu in pustietati, prin munti, in pesteri si in prapastiile pamantului, ci sa le dati cele de trebuinta. Pe cei saraci sa-i hraniti din destul, ca nu va veti lipsi. Caci stiti aceasta: casa mea niciodata nu s-a lipsit de cele trebuincioase, desi multe se puneau inaintea saracilor.

   

Rugati-va adeseori si la invataturile saracilor luati aminte. Maicii voastre sa-i dati cuvenita cinste, si s-o ascultati, totdeauna voia facandu-i, si niciodata porunca Domnului sa n-o lepadati; cu slugile sa fiti milostivi, iubindu-i ca pe fii; pe cei batrani in libertate sa-i lasati, dandu-le hrana si cele trebuincioase lor pana la sfarsit; precum m-ati vazut pe mine facand, asa si voi sa faceti, caci va veti invrednici cinstei si slavei sfintilor. Si sa va aduceti aminte de acestea totdeauna, ca degrab va trece lumea aceasta si slava ei intru nimic va fi. Fiilor, poruncile Domnului si ale mele sa le paziti, iar Dumnezeul pacii sa fie cu voi".

   

Acestea auzindu-le Ioan si Arcadie, au plans si ziceau: "Sa nu ne lasi pe noi, tata, ci te roaga lui Dumnezeu ca sa-ti faca parte sa mai petreci putin cu noi; caci stim ca de-L vei ruga, ca un milostiv te asculta Dumnezeu. Si de foarte multa trebuinta este noua celor tineri viata aceea, ca desavarsit sa ne povatuiesti pe noi la lucruri bune si singur sa randuiesti pentru viata noastra, precum se cade". Iar tatal suspinand si lacrimand, a zis: "De cand m-a cercetat Dumnezeu cu aceasta boala si m-am culcat pe pat, mult m-am rugat de aceasta si ma rog lui Dumnezeu ca pentru tineretile voastre sa-mi dea mie ca putin sa mai petrec aici, pana ce va voi vedea in toate desavarsiti".

   

In noaptea urmatoare i s-a facut lui Xenofont incredintare, prin vis, cum ca Dumnezeu ii porunceste ca inca sa mai fie in viata aceasta; si a spus despre aceasta sotiei sale si fiilor, si toti s-au bucurat, slavind pe Dumnezeu. Apoi, a inceput bolnavul cu incetul a veni la sanatate, si a zis fiilor sai: "Fiilor, mergeti ca sa va sfarsiti invatatura voastra, si sfarsind-o, degraba sa va intoarceti ca sa va insotesc cu nunta cea legiuita". Punandu-i pe ei in corabie, cu toate cele de trebuinta, i-au pornit iarasi la Berit (Beirut).

   

Plecand ei si vantul sufland usor, deodata s-a ridicat un vant puternic, care a produs o furtuna fara de veste, apoi corabierii, dand drumul la panze, se purta corabia de furtuna si se afunda cu valurile, incat toti cei din corabie se deznadajduiau de viata si fiind in primejdie, frica mortii ii cuprinsese; si plangeau amandoi fratii, Ioan si Arcadie, rugandu-se lui Dumnezeu si zicand: "Stapane, Preabunule, a toata faptura Ziditorule, sa nu treci cu vederea faptura Ta, adu-ti aminte de lucrurile bune ale parintilor nostri si pentru aceea nu ne lasa si nu face ca mai inainte de vreme sa murim in anii cei tineri ai infloritelor frumoase tinereti, sa nu ne inece viforul apelor, nici sa ne inghita adancul marii; adu-ti aminte de mila Ta si de indurarile Tale, cauta din inaltimea slavei Tale sfinte si vezi primejdia noastra, asculta suspinul si strigarea noastra; cu inima franta si cu duh smerit ne rugam, intinde noua dreapta Ta cea atotputernica si ne pazeste din gheara mortii; nu ne da la moarte pentru numele Tau, ci fa cu noi dupa mila Ta si dupa multimea milostivirii Tale. Izbaveste-ne de inecare, spre slava Ta; pentru ca nu mortii te vor lauda, nici toti cei ce se pogoara in iad, ci noi cei vii preamarim numele Tau cel infricosat."

   

Deci, vazand corabierii ca nu inceteaza invaluirea cea mare, ci mai mult se ridica si nu puteau sa se izbaveasca de inecare, au intrat intr-o corabioara mica, (ca si cum ar fi vrut sa ajute cu ceva corabiei ce se primejduia) care era deasupra acoperita; apoi de afundare netemandu-se, plutea incotro o purtau valurile, asteptand ca undeva la mal sa fie adusi. Iar tinerii cei ce ramasesera in corabie, Ioan si Arcadie cu slugile lor, vazand fuga corabierilor si pierderea corabiei, pentru ca acum se spargea si se umplea de apa, se deznadajduiau cu totul de viata; deci, s-au dezbracat de hainele de pe ei, pentru a inota mai cu inlesnire, ca nu cumva afundandu-se, in noian sa piara.

   

Asteptand desavarsita despartire si moarte, cu umilite glasuri strigau cu tanguire catre parintii lor cei ce erau departe, acasa, ca si cum ar fi fost acolo, zicand: "Fii sanatos prea iubite tata, fii si tu prea iubita maica; nu ne veti mai vedea pe noi, nici noi pe voi, nu ne vom mai indulci de pamantestile bunatati in casa impreuna cu voi". Apoi, ziceau unul catre altul: "Vai, iubite frate, vai lumina ochilor mei, cat de cu amar ne despartim! Unde sant acum rugaciunile parintilor, unde este facerea lor de bine catre saraci, unde sant indurarile si milosteniile lor cele facute pentru monahi, au doara nici una din rugaciunile acelora nu s-a suit pentru noi la Dumnezeu? Sau suindu-se, nimic n-a putut, biruind-o multimea pacatelor noastre, pentru care nu santem vrednici a trai.

   

Vai noua celor ce nu de mult am plans pentru tatal nostru, care era sa moara, iar acum avem sa fim pricinuitori parintilor nostri de plansul cel nemangiiat si de tanguirea cea nesfarsita. O! tata, cel ce te-ai ingrijit cu dinadinsul de cresterea si de carmuirea vietii noastre, iata de acum nici morti nu ne vei mai vedea pe noi. O! maica, nadajduiai ca sa vezi nunta fiilor tai, pregatind camara frumoasa inainte de vreme, acum nici mormantul fiilor tai nu vei vedea. Durere este cu adevarat parintilor, ca sa-si vada pe fiii lor murind si sa-i ingroape. O! dulci parinti ai nostri, mare este durerea voastra, lipsindu-va de fiii vostri si nevazand nici moartea lor si nici avand instiintare de sfarsitul lor. Voi nadajduiati ca in batranete fericite de noi sa fiti ingropati, iar acum nici noi nu ne invrednicim ingroparii de catre voi".

   

Apoi, unul pe altul cuprinzandu-se si dandu-si cea mai de pe urma sarutare unul altuia, ziceau: "Mantuieste-te, frate si ma iarta". Iar catre Dumnezeu strigand iarasi, ziceau: "O! Imparate si Stapane a toate, ce fel de moarte ne-ai dat noua, - din care de nu se va putea cu negraitele judecatile Tale, sa ne izbavim, apoi chiar murind noi sa nu ne desparti, ci un val sa ne acopere pe noi amandoi, si un pantece al fiarei marii sa ne fie amandurora mormant". Apoi, ziceau si catre slugile lor: "Mantuiti-va, bunilor frati si prieteni, mantuiti-va si ne iertati si pe noi".

   

Deci, spargandu-se corabia cu totul, s-a apucat fiecare din-tr-insii de cate o scandura ce s-a intamplat si asa i-au dus apele osebiti unul de altul, dar cu darul lui Dumnezeu toti au scapat de inecare si de moarte, dar in diferite tari au fost dusi; slugile de valuri s-au aruncat la uscat in Tir, Ioan la un loc ce se numea Melfitan, iar Arcadie in Tetrapirghia; si fiecare dintr-insii, nestiind despre izbavirea de inecare a fratelul sau, nu atata se bucura de a sa viata, pe cat se intrista de moartea fratelui sau.

   

Dupa iesirea din mare, Ioan gandea intru sine: "Unde ma voi duce acum? Ma rusinez, fiind gol, sa ma arat inaintea oamenilor; ma voi duce intr-o manastire, unde locuiesc monahi cucernici, si acolo lui Dumnezeu Celui ce m-a mantuit de moarte, voi sluji in saracie si in smerenie, mai bine decat in bogatia lumii acesteia, caci socotesc ca pentru aceea nu ne-a ascultat Dumnezeu in corabie, cand ne-am rugat catre Dansul, de vreme ce parintii nostri voiau sa ne uneasca in casatorie si sa ne lase noua bogatii; si atunci am fi pierit intru desertaciunea lumii acesteia, decat in mare; deci, cele mai bune randuindu-ne Atotvazatorul, a trimis un vifor ca acesta asupra noastra si precum El a voit, asa a si facut; pentru ca El fiind bun, stie toate cele spre folosul nostru, iar noi nimic din cele ce au sa fie nu stim, pe cand El toate le stie si face precum voieste, pregatind fiecarui suflet mantuire".

   

Apoi, ridicandu-si mainile spre Dumnezeu, se ruga, zicand: "Dumnezeul meu, Cel ce m-ai mantuit din valurile marii si din primejdia mortii, mantuieste si pe robul tau Arcadie, fratele meu, izbaveste-l de moartea cea amara, precum m-ai izbavit si pe mine cu mila Ta; si de l-ai pazit viu si la uscat l-ai scos, apoi deschide-i lui mintea ca sa gandeasca si sa voiasca viata monahiceasca si-l invredniceste ca sa-Ti placa Tie; mantuieste si pe tinerii care au fost cu noi, ca nici unul dintr-insii sa piara in mare, ci pentru mantuirea tuturor sa preamareasca sfantul Tau nume". Si iarasi, mergand, se ruga: "Doamne, Iisuse Hristoase, Unule nascut, Cuvinte al Tatalui, cauta spre rugaciunea robului Tau si indrepteaza pasii mei spre lucrarea poruncilor Tale, povatuieste-ma spre a Ta sfanta voie; caci stii, Stapane, ca alt ajutor afara de Tine nu am in ceasul acesta".

   

Deci, mergand destula cale, a aflat o manastire si a batut la poarta, iar portarul deschizand, l-a vazut pe el gol, si dezbracandu-se de haina, i-a dat sa se imbrace; apoi ducandu-l in chilia sa, a pus pe masa paine si linte si, dupa scularea de la masa, i-a zis lui monahul, care era portar: "De unde esti, frate?" Iar el a raspuns: "Sant strain si sarac, mantuit de inecare, pentru ca pe mare, spargandu-se corabia si pierind, m-am apucat de o scandura si ma purtam pe valuri; dar Dumnezeu cu rugaciunile voastre m-a pazit viu si am fost scos in partile acestea".

   

Monahul portar auzind aceasta, s-a umilit de dansul si a proslavit pe Dumnezeu, care a mantuit pe cei ce nadajduiesc spre El. Si a grait catre Ioan: "Unde voiesti sa mergi, frate ?" Zis-a Ioan lui: "Unde va voi Dumnezeu; as voi sa fiu monah, de ar trece cu vederea pacatele mele milostivul Stapan si de m-ar invrednici sa iau jugul Lui cel bun". Grait-a lui monahul: "Cu adevarat, fiule, bun lucru doresti si fericit vei fi, de vei sluji Lui Dumnezeu cu toata osardia". Zis-a Ioan lui: "Deci, ma rog tie, parinte, sa-mi spui, oare as putea ca sa petrec aici cu voi?" Raspuns-a monahul: "Ingaduieste putin, pana ce voi spune despre tine parintelui nostru, adica egumenului, doar cumva i se va descoperi lui de la Dumnezeu despre tine, si ceea ce iti va porunci, aceea vei face, si te vei mantui".

   

Deci, mergand portarul la egumen, i-a spus cu de-amanuntul toate cele despre tanar, iar egumenul a poruncit ca sa-l aduca la sine; si vazand pe tanarul, a cunoscut intr-insul dumnezeiasca chemare si viata lui cea buna, apoi i-a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeul tatalui si al maicii tale, Cel ce te-a mantuit din mare si te-a adus aici". Si invatandu-l pe el mult despre mantuitoarea viata monahiceasca, l-a insemnat cu semnul Crucii, si a poruncit ca sa ramana in manastire; apoi in scurta vreme l-a tuns in chipul monahicesc cel ingeresc. Si se nevoia fericitul Ioan cu rugaciunea, cu postul si cu toate ostenelile manastiresti intru ascultari. Dar se mahnea neincetat pentru fratele sau Arcadie, caci il socotea mort si afundat in mare.

   

Iar Arcadie, asemenea, prin randuiala lui Dumnezeu, pazindu-se viu, a iesit la pamant in Tetrapirghia si, cazand cu fata la pamant, se ruga lui Dumnezeu, zicand:

   

"Doamne, Dumnezeul lui Avraam, Dumnezeul lui Isaac, Dumnezeul lui Iacov, Dumnezeul tatalui nostru, multumesc Tie ca m-ai izbavit de invaluire si de viscol si m-ai scos din moarte la viata cea neasteptata si pe uscat ai pus picioarele mele. Ci precum pe mine m-ai mantuit de inecare, Preamilostivule, astfel mantuieste si pe robul tau, fratele meu Ioan, rogu-ma Tie, pazeste-l cu milostivirea Ta, sa nu-l inece valurile si viforul si sa nu-l inghita adancul; auzi-ma Doamne, caci buna este mila Ta, si ma invredniceste a vedea fata fratelui meu; adu-ti aminte de faptele tatalui nostru si sa nu pogori pe Ioan in cele mai dedesubt adancuri ale marii, nici sa dai pe tanarul copil la moartea cea mai inainte de vreme si neasteptata; da-mi parte ca sa-l vad si sa mor".

   

Astfel graind, a plans mult, incat a si slabit de plangere. Dupa aceasta, sculandu-se, a mers in satul ce se intamplase aproape, unde, luand de la un iubitor de Hristos, care l-a intampinat pe el, o haina veche, s-a acoperit, apoi cerand putina paine, a mancat si si-a intarit trupul cel slabit. Apoi a mers la biserica ce era acolo, iarasi rugandu-se pentru fratele sau cu lacrimi, dupa aceea, s-a culcat pe un scaun ce era langa biserica si a adormit; atunci, indata a vazut in vis pe fratele sau Ioan, zicand catre dansul: "Frate, Arcadie, de ce plangi astfel cu amar pentru mine si-ti zdrobesti inima ta? Iata, eu cu darul lui Hristos sant viu; deci, nu fi mahnit pentru mine!".

   

Iar Arcadie, desteptandu-se, si, crezand ca vedenia cea din vis este adevarata, s-a umplut de bucurie si multumea lui Dumnezeu, apoi gandea in sine ce va face, zicand: "Sa ma duc la parinti? Dar, nefiind fratele meu cu mine, le voi face mahnire prin venirea mea, sau iarasi la scoala sa ma intorc, si sfarsind invatatura filosofiei sa ma duc la parinti? Insa nu-i voi inveseli, caci vazandu-ma numai pe mine singur, cu amar se vor tangui. Deci, ce voi face, nu stiu; imi aduc aminte ca tatal meu totdeauna fericea foarte mult viata monahiceasca, care este linistita si apropiata de Dumnezeu; ma voi duce intr-o manastire si ma voi face monah".

   

Astfel gandind Arcadie in sine si facand rugaciune, s-a dus la Ierusalim si acolo, la Sfintele Locuri, unde a lucrat Domnul mantuirea lumii, inchinandu-se, a iesit de acolo, vrand sa intre in orice manastire i s-ar intampla in cale. Si mergand, a intampinat un monah cinstit, impodobit cu caruntetile, cu viata sfanta si inainte-vazator, la acela alergand, i-a cazut la picioare si, sarutandu-le, i-a zis: "Roaga-te pentru mine, sfinte parinte, caci de multa mahnire si necaz sant plin". Iar batranul i-a zis: "Fiule, sa nu te mahnesti, caci fratele tau, pentru care te intristezi, este viu ca si tine, cum si toti cei ce au fost cu voi in corabie, paziti fiind de Dumnezeu, s-au mantuit de inecare si in manastire au intrat la calugarie, iar Ioan, fratele tau, acum a primit incepatura monahiceasca si va veni vremea cand cu ochii tai iti vei vedea fratele, pentru ca rugaciunea ta este auzita".

   

Arcadie, auzind acestea de la marele batran, sta uimit, mirandu-se de proorocia sfantului. Apoi, iarasi cazand la picioarele lui, zicea: "Precum nu ti-a ascuns Dumnezeu nimic din cele pentru mine, astfel si tu nu ma lepada din fata ta, rogu-ma tie, ci, precum stii, mantuieste saracul meu suflet si ma du la randuiala monahiceasca". Batranul i-a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeu; urmeaza dupa mine, fiule". Si l-a dus in lavra Sfantului Hariton, care in limba siriana se numea Suchia; acolo l-a tuns si i-a dat chilie, in care mai inainte, unul din parintii cei mari s-a nevoit 50 de ani.

   

A petrecut Arcadie cu batranul acela, mai inainte-vazator, un an, povatuindu-l in viata monahiceasca si deprinzandu-l la razboi impotriva nevazutilor vrajmasi. Iar dupa anul acela, s-a dus in pustie, lasand in chilie pe Arcadie singur, caruia i-a fagaduit ca dupa trei ani se va vedea cu dansul. Iar Arcadie luand porunca de la batranul, fara de lenevire o savarsea, ziua si noaptea slujind lui Dumnezeu.

    

Trecand doi ani dupa inecarea corabiei, si Xenofont nestiind ce s-a intamplat pe mare fiilor lui, a trimis pe una din slugile sale la Berit, sa vada pe Ioan si pe Arcadie si sa afle toate cele despre dansii cu incredintare, daca sant sanatosi si daca vor savarsi curand invatatura lor; pentru ca se mirau tatal si mama ca fiii lor de atata vreme niciodata nu i-au instiintat despre ei, nici au cercetat prin scrisoare pe parintii lor. Iar sluga mergand in Berit si instiintandu-se ca n-au venit in cetatea aceea fiii lui Xenofont, stapanul sau, gandea in sine, zicand: "Nu cumva sfatuindu-se s-au dus la Atena? Si a mers la Atena spre cautarea lor, dar, neaflandu-i nici acolo si nici auzind de dansii undeva, s-a intors tulburat iarasi spre Bizant.

   

Odihnindu-se la o gazda in cale, a stat acolo si un monah sa se odihneasca, si intrebandu-l pe el, spunea ca merge la Ierusalim, ca sa se inchine la Sfintele Locuri. Iar sluga lui Xenofont privind cu dinadinsul spre monah, a inceput a-l cunoaste ca era unul din cei ce au mers cu fiii stapanului in Berit, si i-a zis: "Nu cumva esti sluga stapanului Xenofont, care ai mers cu Ioan si Arcadie la Berit?" Iar monahul a raspuns: "Eu sant cu adevarat, si tu imi esti prieten, de vreme ce santem slugi ai aceluiasi stapan". Sluga i-a zis: "Ce ti s-a intamplat de te-ai imbracat in chipul monahicesc si unde sant stapanii nostri, Ioan si Arcadie, spune-mi, te rog? Pentru ca multa osteneala am suferit cautandu-i si nu i-am aflat".

   

Monahul suspinand greu, si ochii de lacrimi umplandu-si, a inceput a-i spune: "Sa stii cu adevarat, o! prietene, ca stapanii nostri s-au inecat in mare, ca si toti cei ce erau cu dansii; iar eu, precum mi se pare, numai singur m-am mantuit de inecare si am voit mai bine sa ma tainuiesc in viata monahiceasca, decat sa ma intorc acasa si sa aduc veste rea stapanului nostru, stapanei si tuturor casnicilor; si astfel sant monah si ma duc la Ierusalim, sa ma inchin". Iar sluga auzind acestea, si-a ridicat glasul si a inceput a plange cu amar si cu jale a striga, batandu-se in piept si zicand:

   

"O! amar mie, stapanii mei, ce s-a intamplat voua! Ce aud de voi! Cum ati patimit, cat de cumplit sfarsit v-a ajuns, cine va spune tatalui si maicii voastre acestea, ce fel de ochi vor suferi sa pri-veasca lacrimile parintesti, suspinarea maicii si plangerea, tanguirea si strigarea cea mare sa o auda! Vai mie, stapanii mei cei buni! A pierit nadejdea noastra; pentru ca noi nadajduiam ca, mergand pe urma parintilor, veti veseli pe fratii nostri, veti indestula cu facerile voastre de bine pe cei ce au trebuinta, veti odihni strainii, veti milui saracii, veti impodobi bisericile lui Dumnezeu si veti da manastirilor cele trebuincioase. Dar acum, o! vai mie, toate nadejdile acelea sant nimic si nu stiu ce voi face: De ma voi intoarce la stapanul meu, nu voi indrazni sa-i spun o veste atat de trista, caci cand voi spune tatalui si maicii ca fiii lor s-au inecat in mare, oare auzind acestea, nu vor cadea indata morti, slabind de durerea inimii? Deci, nu ma voi mai intoarce, ca nu prin o veste rea ca aceasta, adusa de mine, sa moara mai inainte de vreme si sa fiu stapanului si stapanei pricinuitor de moarte".

   

Asa plangand sluga aceea si nevrand sa se intoarca la Xeno-font, oamenii care se intamplasera acolo, straini si locuitori, l-au rugat sa inceteze din plans; apoi l-au sfatuit sa se intoarca la stapan si sa-i spuna; ca nu cumva sa te blesteme daca nu vei spune, si vei pieri fara veste, si atunci nu va fi tie mantuire. Ascultand sluga sfatul lor, s-a intors in Bizant, si intrand in casa stapanului sau, sedea uitandu-se in jos, intristat la fata; si fiind tulburat, tacea.

   

Doamna Maria, auzind ca s-a intors sluga lor care fusese trimisa la fii, degrab l-a chemat la dansa si l-a intrebat: "Cum se afla fiii nostri?" Sluga raspunse: "Sant sanatosi". Grait-a stapana: "Unde sant scrisorile de la dansii?" Sluga raspunse: "Le-am pierdut pe drum". Atunci inima ei a inceput a se tulbura si a zis catre sluga: "Te jur pe frica lui Dumnezeu, sa-mi spui adevarul, pentru ca mi s-a tulburat foarte mult sufletul si a slabit taria mea". Iar el ridicandu-si glasul, plangea cu amar si a inceput a spune adevarul: "Vai mie, stapana mea, amandoi luminatorii nostri au pierit in mare; pentru ca s-a spart corabia si toti s-au inecat". Stapana, auzind acestea, s-a aratat mai presus de fire, nadajduind spre Dumnezeu cu tarie; pentru ca in loc sa cada indata la pamant de jale si sa se tanguiasca cumplit, tacand putin, a zis cu mirare: Bine este cuvantat Dumnezeu, Cel ce a randuit ca acestea sa fie asa; precum I-a placut, asa a si facut; fie numele Domnului binecuvantat de acum si pana-n veac. Iar catre sluga ce venise a zis: "Sa taci, sa nu spui nimanui de aceasta, pentru ca Domnul a dat, Domnul a si luat, El stie cele ce ne sant de folos".

   

Apoi, trecand trei ceasuri si fiind acum spre seara, a venit Xenofont de la palatele imparatesti, cu slava mare, mergand si urmand multi inaintea lui, apoi intrand in casa si eliberand pe oamenii care venisera cu dansul, a stat sa manance paine, caci manca numai o data pe zi si aceea spre seara.

   

Pe cand statea el la masa, Maria, sotia lui, a zis catre dansul: "Stapane, stii ca a venit sluga de la Berit?" Xenofont a raspuns: "Bine este cuvantat Dumnezeu". Apoi a zis: "Unde este sluga care a venit?" Grait-a sotia: "Este obosit si se odihneste". Xenofont zise: "Mi-a adus scrisoare de la copii?" Ea a raspuns: "Lasa acum, stapane, sa mancam bucate, iar dimineata vei vedea scrisoarea; caci are sa ne spuna si din gura multe de la dansii". Iar Xenofont a zis catre dansa: "Sa mi se aduca indata scrisoarea ca s-o citesc, sa aflu daca fiii nostri sant sanatosi, iar cele ce are sluga sa graiasca din gura, sa le spuna dimineata".

   

Dar doamna Maria, neputand sa-si tie jalea inimii, s-a umplut cu totul de lacrimi, nu putea de plans sa raspunda nimic. Xenofont vazand-o plangand asa, s-a mirat si a intrebat-o: "Ce este aceasta, Marie, doamna mea, de ce plangi asa? Au doara bolesc fiii nostri?" Iar ea abia a raspuns, zicand: "Mai bine ar fi fost daca ar fi bolit, dar iubitii nostri fii au pierit in mare". Xenofont suspinand si lacrimand, a zis: "Fie binecuvantat numele Tatalui, al Fiului si al Sfantului Duh, in veci. Amin; nu te mahni sotia mea, caci cred ca nu va lasa sa piara cu totul fiii nostri, si nadajduiesc ca milostiva Lui purtare de grija nu va voi sa mahneasca caruntetile; ca nici eu n-am indraznit vreodata sa mahnesc bunatatea Lui; sa ne rugam toata noaptea aceasta de milostivirea Lui si sa nadajduim ca Dumnezeu ne va descoperi pe fiii nostri de sant vii sau nu".

   

Sculandu-se indata, s-au inchis in casa lor de rugaciune si toata noaptea aceea au petrecut-o cu multe lacrimi si cu credinta neindoita, rugandu-se lui Dumnezeu. Dar incepand a se lumina de ziua, s-au culcat sa se odihneasca, fiecare deosebit pe asternuturi aspre de par, apoi li s-a aratat la amandoi o vedenie in vis: li se parea ca vad pe amandoi fiii lor stand inaintea Domnului nostru Iisus Hristos, in mare slava: Ioan avea un scaun pregatit, sceptru si cununa imparateasca cu margaritare de mare pret si impodobita cu pietre scumpe; iar cununa lui Arcadie era de stele, avand o cruce in dreapta si un pat luminat asternut spre odihna.

   

Desteptandu-se ei din somn, au spus unul altuia vedenia, si intelegand ca fiii lor sant intre cei vii si acoperiti de mila lui Dumnezeu, s-au mangiiat foarte; si a zis Xenofont catre sotia sa: "Doamna Marie, socotesc ca la Ierusalim sant fiii nostri, deci, sa mergem acolo si sa ne inchinam la Sfintele Locuri, poate cumva vom afla si pe fiii nostri".

   

Asa sfatuindu-se dansii, Xenofont si Maria s-au gatit de drum; si poruncind randuitorilor casei toate cele pentru casa si pentru averi si facand multe milostenii, au luat cu dansii aur destul, pe cat le era de trebuinta si pe cat putea sa le fie destul, pentru impartirea milosteniilor si spre facerea de bine la Sfintele Locuri; apoi au luat drumul spre Ierusalim. Ajungand ei acolo, au inconjurat Sfintele Locuri, rugandu-se si facand milostenii, apoi au inceput a inconjura toate manastirile dimprejurul Ierusalimului, cautandu-si fiii, dar nu i-au aflat nicaieri.

   

Deci, s-au intamplat lor undeva in cale, de au intampinat pe unul din slugile lor, care fusese in corabie cu fiii lor, fiind acum monah; cuprinzandu-l, l-au sarutat si cazand, i s-au inchinat, asemenea si monahul acela cazand inaintea lor, li s-a inchinat si zicea: "Ma rog pentru Domnul nu va plecati mie, ca nu se cuvine, fiindu-mi mie stapani, ca sa va plecati slugii voastre". Si Xenofont i-a zis: "Cinstim si ne inchinam chipului celui sfant monahicesc, iar tu de aceasta sa nu te mahnesti; ci te rugam sa ne spui unde sant fiii nostri, spune-ne pentru Domnul, spune". Iar monahul lacrimand, a zis: "Spargandu-se pe mare corabia, fiecare din noi apucand cate o scandura am inotat cum puteam prin vifor, purtandu-ne in multe parti; si nu stiu dupa aceea de a scapat cineva de la inecare, sau nu, ci numai eu cred ca am fost scos la uscat in partile Tirului".

   

Acestea auzindu-le Xenofont si Maria, au eliberat pe monah in drumul sau, dandu-i milostenie, ca sa se roage pentru dansii si pentru fiii lor. Apoi s-au dus in partile Iordanului, vrand sa se roage acolo si sa imparta aurul ce ramasese. Deci, mergand pe drumul care era inaintea lor, dupa randuiala lui Dumnezeu, au intampinat pe sfantul batran mai inainte-vazator, care l-a imbracat pe Arcadie, fiul lor, in chipul monahicesc; si cazand la piciorele sfantului parinte, cereau rugaciuni la Dumnezeu pentru dansul. Si i se descoperise de la Dumnezeu acelui sfant batran toate cele despre dansii; apoi facand rugaciuni, a zis catre dansii: "Cine a adus pe Xenofont si pe Maria? Nimeni, numai dragostea cea catre fii, dar nu va mahniti, pentru ca sant vii fiii vostri; si Dumnezeu v-a descoperit voua in vis slava cea pregatita lor in cer; deci, mergeti lucratorii viei Domnului unde va duceti acum, savarsind acolo rugaciunea voastra, cand va veti intoarce in sfanta cetate, veti vedea pe fiii vostri". Acestea zicand, s-au despartit; Xenofont cu Maria s-au dus la Iordan, iar mai inainte-vazatorul batran a mers la sfanta cetate si in biserica Invierii lui Hristos a stat aproape de Golgota si se odihnea.

   

Sezand acolo sfantul batran, iata ca tanarul monah Ioan, fiul lui Xenofont, de la Manastirea Melfitanului, a venit la Ierusalim pentru inchinaciune si, vazand pe sfantul batran, i s-a inchinat pana la pamant. Iar batranul cu dragoste primindu-l si binecuvantandu-l, i-a zis: "Unde ai fost pana acum, fiule Ioan, ca iata tatal tau si maica te cauta si tu ai venit cautand pe fratele tau". Iar Ioan se mira, ca toate le stia acel batran si, cunoscandu-l ca este mai inainte-vazator, a cazut la picioarele lui si i-a zis: "Rogu-ma tie, parinte, spune-mi pentru Domnul, unde este fratele meu, ca foarte mult slabeste sufletul meu, dorind ca sa-l vad si foarte mult m-am nevoit, rugandu-ma lui Dumnezeu, ca sa-mi spuna despre dansul, de este viu sau nu, si n-a binevoit Domnul sa-mi descopere pana acum, fara numai prin tine, voi afla, o! sfinte parinte".

   

Raspuns-a lui batranul: "Sezi langa mine si vei vedea degraba pe fratele tau". Sezand ei putin, iata celalalt monah tanar Arcadie a venit, obosit cu trupul, uscat la fata si ochii lui abia se puteau vedea, de postul cel nemasurat si de infranare. Apoi, inchinandu-se la Sfintele Locuri, a vazut pe batranul sau sezand si degraba alergand, a cazut la piciorele lui, zicand: "O! parinte, ai parasit holda ta, iata acum al treilea an de cand n-ai cercetat-o si multi spini si palamida au crescut fara tine, si ai sa te ostenesti putin, pana ce o vei curati pe ea".

   

Batranul i-a zis: "Sa stii, fiule, ca am cercetat-o din zi in zi, si cred in Domnul, ca nici spini nu are, nici palamida, ci grau copt, vrednic de masa Imparatului imparatilor; dar sezi langa mine". Deci, a sezut Arcadie; iar batranul tacand putin, a zis catre Ioan: "Din ce loc esti, frate?" Iar Ioan a zis: "Eu, parinte, sant om sarac si strain, numai cu dorirea inimii mele, cerand mila Domnului si a sfintelor tale rugaciuni". Iar batranul i-a zis lui: "Adevarat, asa este; dar sa-mi spui neamul tau, cetatea mostenirii tale si viata ta, ca sa se preamareasca numele Domnului". Si a inceput Ioan sa spuna toate pe rand: ca este de neam din Constantinopol, fiu al unui boier, si a avut un frate, Arcadie, cu care era trimis la invatatura; pe mare facandu-se furtuna, s-a spart corabia si toti s-au inecat, afara de el".

   

Arcadie, ascultand pana aici povestirea lui, si cu dinadinsul cautand la el, a cunoscut pe fratele sau; si din fireasca dragoste, neputand suferi mai mult povestirea aceea, ce i spunea, a strigat zicand: "Cu adevarat, parinte, acesta este Ioan, fratele meu". Grait-a batranul: "Stiu si eu, dar am tacut, ca singuri sa va cunoasteti". Atunci au cazut unul la altul pe grumaji, apoi, cuprinzandu-se cu bucurie si cu lacrimi, s-au sarutat. Si sculandu-se, au preamarit pe Dumnezeu, cel ce i-a invrednicit a se vedea vii unul pe altul, fiind in sfantul chip monahicesc si intr-o viata buna ca aceea, dupa Dumnezeu.

   

Dupa doua zile, au venit Xenofont si Maria de la Iordan, apoi rugandu-se la Golgota si inchinandu-se purtatorului de viata Mormant al Domnului nostru, mult aur au daruit la acel sfant loc, pentru slava lui Dumnezeu. Vazand acolo si pe sfantul batran, mai inainte-vazator, l-au cunoscut pe dansul, si la picioarele lui cazand, cereau binecuvantare, iar dupa rugaciune au zis catre batran: "Pentru Domnul, parinte, implineste-ti fagaduinta ta si ne arata pe fiii nostri".

   

Atunci stateau langa batran amandoi fiii lor, Ioan si Arcadie, dar le poruncise batranul sa nu graiasca nimic mai inainte, nici in fata sa nu caute, ci in jos, ca sa nu fie cunoscuti. Insa fiii cunosteau pe parintii lor, bucurandu-se cu inima, dar parintii pe fii nu puteau sa-i cunoasca, pe de o parte ca erau in randuiala monahiceasca, iar pe de alta, ca se vestejise frumusetea fetei lor, de infranarea cea mare. Si a grait sfantul batran catre Xenofont si Maria: "Mergand la gazda voastra, sa ne puneti la masa, ca venind cu ucenicii mei, sa primim hrana impreuna cu voi si dupa aceea va voi spune despre fiii vostri unde sant".

   

Bucurandu-se foarte mult parintii, caci le-a fagaduit sfantul parinte ca le va arata pe fiii lor, au mers degrab si au gatit masa buna. Deci, a zis batranul catre ucenici: "Sa mergeti unde gazduiesc parintii vostri si sa va tineti, sa nu graiti nimic, pana ce nu voi porunci eu". Deci, i-au zis lui amandoi fratii: "Precum poruncesti, parinte, asa sa fie". Iar batranul le-a zis iarasi: "Sa ne impartasim de ospat si la vorba sa stam cu dansii, ca nu va fi spre vatamarea mantuirii voastre, ci spre folos; credeti-ma pe mine ca orice fel de osteneala veti suferi pentru fapta buna, la masura tatalui vostru si a maicii nu veti ajunge".

   

Mergand in casa lui Xenofont, au sezut si din masa cea pusa inainte mancau impreuna, vorbind cuvinte folositoare. Deci, ziceau fericitul Xenofont si Maria catre batranul: "Sfinte parinte, cum vietuiesc copiii nostri?" Iar batranul a raspuns: "Bine se odihnesc, pentru mantuirea lor". Iar parintii au raspuns: "Dumnezeu, cel ce randuieste mantuirea tuturor, sa le dea si lor ca sa fie adevarati lucratori ai viei lui Hristos". Si iarasi Xenofont a zis catre acel batran: "O! parinte, cat de buni sant acesti ucenici ai tai! O! de ar fi si copiii nostri ca acestia; caci foarte mult au iubit sufletele noastre pe acesti monahi tineri, ca de cand i-am vazut, s-a veselit inima noastra, ca si cum am vedea pe fiii nostri".

   

Deci, a grait batranul catre Arcadie: "Fiule, sa ne spui unde te-ai nascut, cum ai trait, si de unde ai venit in locurile acestea?" Iar Arcadie a inceput a spune, zicand: "Eu, parinte, si acest frate al meu santem de neam din Bizant, fii ai unui boier din cei mai de frunte din palatul imparatesc; santem crescuti in dreapta credinta si ne-au trimis parintii la Berit, ca sa invatam elineasca intelepciune, dar plutind noi, s-a spart corabia de invaluire si de vifor, si fiecare dintre noi, apucand cate o scandura din corabia ce s-a sfaramat, am plutit unde ne ducea repeziciunea valurilor; dar cu dumnezeiasca milostivire, ne-am pazit vii si la uscat ne-a aruncat marea". Apoi, el inca graind aceasta, cunoscura parintii ca acestia sant fiii lor si indata strigara: "Acestia sant fiii nostri, acestia sant rodul pantecelui nostru, acestia sant luminatorii ochilor nostri". Si cazand pe grumajii lor, ii sarutau cu dragoste si plangeau de bucurie; atunci au lacrimat si toti sculandu-se, au dat slava si multumire lui Dumnezeu, marind purtarea de grija minunata a lui Dumnezeu pentru dansii.

   

Apoi, Xenofont cu sotia sa au rugat pe sfantul batran ca sa-i tunda in randuiala monahiceasca. Deci, parintele cel mai inainte-vazator a tuns pe Xenofont si pe Maria cu mana sa si i-a invatat randuiala monahiceasca. Apoi le-a poruncit batranul, ca nu impreuna, ci fiecare deosebit sa petreaca; si dupa putina vreme, s-au despartit toti, doamna Maria a fost data intr-o manastire de fecioare, Ioan si Arcadie, sarutand pe parintii lor, s-au dus cu batranul in pustie, iar Xenofont, trimitand oameni in Bizant, a vandut casa si toate averile si le-a impartit la cei ce aveau trebuinta, iar pe robi i-a eliberat. Apoi in pustie afland o chilie, se linistea.

   

Toti au placut lui Dumnezeu desavarsit si de mari daruri s-au invrednicit de la El; Ioan si Arcadie au stralucit intre vietuitorii pustiei ca niste luminatori si vietuind ani destui, mai inainte si-au vazut sfarsitul lor si catre Domnul au trecut. Cuvioasa Maria a facut multe minuni: orbi a luminat, diavoli a izgonit si prin fericit sfarsit a trecut de la cele pamantesti la cele ceresti; iar Cuviosul Xenofont, asijderea a luat de la Dumnezeu darul facerii de minuni si al mai inaintei vederi, si proorocind inainte, spunea cele ce vor sa fie, si de mari taine era vazator; dupa aceea, a trecut sa vada cele ce ochiul nu le-a vazut si sa se sature cu vederea de fata lui Dumnezeu.

   

Astfel Cuviosul Xenofont, fericita Maria si sfintii lor fii, Ioan si Arcadie, cei ce cu osardie au iubit pe Dumnezeu, bine au slujit Domnului prin viata dreapta si de Dumnezeu placuta, si in ceata sfintilor sant numarati de preasfantul Stapan Hristos, Mantuitorul nostru, caruia impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh se cuvine slava, cinste si inchinaciune, in veci. Amin.

   

Pe Sfantul Ioan, fiul lui Xenofont si al Mariei, fratele lui Arcadie, unii il socotesc ca este Ioan Scararul, precum in cartea aceluia la inceput se vede, pentru ca cel ce talcuieste viata Sfantului Ioan Scararul, scrisa de Daniil monahul din Rait, zice despre dansul asa: "Aici nasterea si cetatea sfantului o acopere scriitorul". Iar unii zic ca el este fiul lui Xenofont si ca fratele lui este Gheorghe Arselaitul, care s-a numit din nastere Arcadie; insa acesta nu si-a schimbat numele, pentru ca se numea Ioan Xenofont era in Constantinopol.

.