Sfantul Ioan cel Milostiv; Cuviosul Nil Pustnicul

Sfantul Ioan cel Milostiv

Sfantul Ioan a fost fiul lui Epifanie ighemonul, care era de neam din Cipru. El, fiind crescut din tinerete cu buna invatatura, avea inradacinata in inima sa frica de Dumnezeu, care ii era inceputul intelepciunii. Ajungand in varsta, a fost silit de parintii sai sa-si ia femeie cu care a si avut copii. Nu dupa multa vreme s-a lipsit intii de fii, apoi s-a desfacut si de legatura insotirii; ca mai intii au murit fiii, iar dupa aceea s-a dus si sotia pe urma lor. Asa a voit Dumnezeu ca Ioan sa se desfaca de robia trupeasca si sa primeasca viata duhovniceasca.

Deci, fiind slobod, multumea lui Dumnezeu, Caruia, de atunci inainte, a inceput a-I sluji mai cu sarguinta si fara impiedicare, indeletnicindu-se necontenit cu rugaciunea si cu toate lucrurile placute Lui; dar mai ales era milostiv catre toti cei ce sufereau de nevoi si saracie. Deci, pentru niste fapte bune ca acestea, l-a preamarit Dumnezeu intre oameni, si nu numai de catre cei deopotriva cu dansul ci si de imparat era cinstit si slavit. Iar cand scaunul Patriarhiei de Alexandria era fara pastor, imparatul Iraclie, dupa randuiala lui Dumnezeu, a inaltat pe acea treapta pe Ioan, care, desi nu voia, dar mai apoi s-a plecat a primi hirotonia si s-a facut pastor al Bisericii Alexandriei.

Incepand a paste oile lui Hristos cele cuvantatoare, mai intii s-a sarguit a-si curati turma de eresuri, care atunci incepusera a se semana de un oarecare Petru, ce se poreclea Fulon si Cnafeiul, patriarh mincinos al Antiohiei. Acesta a indraznit a adauga cuvinte de hula la cantarea cea intreit sfanta, zicand: "Sfinte Dumnezeule, Sfinte Tare, Sfinte fara de moarte, Care Te-ai rastignit pentru noi, miluieste-ne pe noi", ca si cum ar fi patimit Dumnezeirea in Domnul nostru Iisus Hristos.

Aceasta hula eretica inlaturand-o Sfantul Ioan, s-a intors spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu si spre facerea de bine a oamenilor saraci si scapatati. Caci nu lasa pe nimeni sa plece de la dansul desert si mihnit, ci dadea milostenie tuturor celor ce aveau nevoie si pe toti cei intristati ii mangiia nu numai cu cuvantul, ci si cu lucrul, pe cei flamanzi saturandu-i, pe cei goi imbracandu-i, pe cei robiti rascumparandu-i si slobozindu-i, iar pentru cei bolnavi si straini avand purtare de grija. Milostenia lui era ca un riu ce curge neincetat cu indestulare si pe toti cei care asteptau ajutor de la dansul, nu-i departa.

La inceputul pastoriei sale a chemat pe iconomii bisericii si le-a poruncit, zicand: "Sa umblati prin toata cetatea si sa-mi scrieti pe domnii mei". Iar iconomii l-au intrebat: "Care sunt domnii tai, stapane?" Raspuns-a patriarhul: "Cei pe care voi ii numiti saraci si nevoiasi, aceia sunt domnii mei; pentru ca ei pot sa ma duca la locasurile cele vesnice si sa-mi dea tot felul de ajutor spre mantuire". Deci au mers iconomii si au scris pe toti saracii pe care i-au aflat prin ulite si prin bolnite in numar de sapte mii si cinci sute. Tuturor acestora, Sfantul Ioan le-a randuit ca sa li se dea din averea bisericilor cate un mertic pe fiecare zi, pentru hrana.

In acea vreme persii se razboiau asupra Siriei si au ars Sfanta Cetate a Ierusalimului, luand si cinstitul lemn al Sfintei Cruci si pe multi crestini i-au dus in robie. Atunci fericitul Ioan a trimis corabii cu griu si cu aur ca sa rascumpere pe cei robiti si sa ajute celor ce erau in nevoi. Astfel, pe multi, cu milostivirea sa, i-a scos din robie si din legaturi, izbavindu-i din nevoi. Dar pentru ca nu putea fiecare a veni si a se apropia de dansul fara impiedicare, pentru ca nu-i spuneau slugile despre toti care veneau la dansul, de aceea si-a ales doua zile pe saptamana, miercuri si vineri. In aceste zile statea in usile bisericilor impreuna cu oarecare barbati cinstiti, dand voie fiecaruia sa vina la dansul, sa-i asculte plangerea si sa judece pricinile ce se intamplau intre frati.

Astfel, izbavea pe cei napastuiti si aducea pace intre oameni, zicand: "De vreme ce mie intotdeauna imi este libera intrarea la Domnul Dumnezeul meu si vorbesc cu Dansul prin rugaciune si cer orice voiesc, apoi pentru ce sa nu dau voie si eu aproapelui meu sa vina la mine fara opreala ca sa-mi povesteasca nevoia sau strambatatea sa si sa ceara de la mine orice voieste? Se cade a ne teme de Cel ce a zis: Cu ce masura veti masura cu aceea se va masura voua.

Iar daca s-ar fi intamplat candva fericitului de n-ar fi venit nimeni la dansul, nici n-ar fi cerut cineva ceva de la el, atunci pleca intristat si cu lacrimi se intorcea la casa sa. Si-l intrebau uneori unii, pentru ce se intristeaza si se mihneste? El le raspundea: "Acum smeritul Ioan n-a cistigat nimic si nici n-a adus ceva lui Dumnezeu pentru pacatele sale". Iar fericitul Sofronie, prietenul lui, mangiindu-l, zicea: "Astazi, cu adevarat ti se cade, parinte, sa te bucuri pentru ca oile tale vietuiesc in pace, fara prigonire si fara gilceava, ca ingerii lui Dumnezeu".

Odata ispravnicul bisericii i-a vestit cum ca niste fecioare imbracate bine, stau in mijlocul saracilor si cer milostenie. Deci, l-au intrebat daca se cade sa dea milostenie acelor fecioare ca si celorlalti saraci. Patriarhul le-a raspuns, zicand: "Daca sunteti robi ai lui Hristos si ascultatori ai smeritului Ioan, sa dati asa precum a poruncit Hristos, necautand in fata, nici intrebind de viata celor care iau de la voi. Si sa stiti ca nu dam din ale noastre ci din ale lui Hristos; deci, sa dam precum a poruncit El. Iar daca socotiti ca nu va fi de ajuns averea Bisericii pentru atit de multa milostenie, eu la putina voastra credinta nu voiesc a fi partas. Pentru ca cred lui Dumnezeu ca de ar veni in Alexandria saracii din toata lumea ca sa ia milostenie de la noi, averea bisericii tot nu se va imputina".

Apoi le-a povestit un fapt pentru lepadarea putinei lor credinte: "Cand eram in Cipru, zice el, fiind de cincisprezece ani, pe cand dormeam intr-o noapte, mi s-a aratat o fecioara foarte frumoasa si bine imbracata avand cununa de maslin pe capul ei. Stand aproape de patul meu, m-a atins la piept si, desteptandu-ma, am vazut-o pe dansa nu in somn, ci aievea stand inaintea mea. Apoi am intrebat-o pe dansa, cine este si cum a indraznit a intra la mine, pe cand eu dormeam. Iar ea cautand spre mine cu ochi veseli si cu fata luminata, zimbind, a zis: "Eu sunt fiica cea mare a Marelui Imparat si cea dintii intre fiicele lui".

Auzind eu acestea, m-am inchinat ei. Iar ea a inceput iarasi a grai catre mine asa: "Daca ma vei face prietena, eu iti voi mijloci un mare dar de la Imparat si te voi duce inaintea Lui, pentru ca nimeni nu are indrazneala la Dansul mai mult decat mine. Eu L-am pogorit pe Dansul din cer pe pamant si L-am facut a se imbraca in trup omenesc". Acestea zicand, s-a facut nevazuta. Si m-am mirat de acea vedenie. Apoi cugetand, am zis in mine: "Cu adevarat, milostenia mi s-a aratat mie in chip de fecioara, caci o vadeste cununa cea de maslin de pe capul ei, care este semnul milosteniei si marturisesc chiar cuvintele graite de fecioara aceasta, caci a zis: "Eu am pogorit pe Dumnezeu din cer pe pamant si L-am facut a Se intrupa". Pentru ca Ziditorul, vazand pe om pierind, a voit sa-l izbaveasca, nefiind indemnat de nimic altceva, decat numai de milostivire. Si plecand cerurile, S-a pogorit ca sa miluiasca zidirea Sa. Deci, mai vartos decat toate, se cuvine a avea milostenie catre cei de aproape si a da cat de multa milostenie, daca voieste cineva sa afle mila de la Dumnezeu".

Astfel graind in mine, indata m-am sculat si am mers catre biserica singur, cand se lumina de ziua. Si mergand, am aflat pe cale un sarac gol, tremurand de frig; deci m-am dezbracat de haina si am dat-o celui sarac, zicand in mine: "Acum voi cunoaste de este adevarat ceea ce am vazut sau este inselaciune". Si am mers mai departe. Deci, mai inainte pana a nu ajunge eu la biserica, m-a intampinat un om imbracat cu haine albe si mi-a dat in mana o legatura ce avea intr-insa o suta de galbeni si mi-a zis: "Primeste aceasta, prietene".

Iar eu am luat-o cu bucurie, insa indata m-am cait ca i-am luat, caci nu-mi erau de trebuinta acestia si m-am intors vrand sa-i dau inapoi celui ce mi-i daduse, dar nu l-am mai vazut. Si cautandu-l cu dinadinsul, nu l-am mai aflat. Atunci am cunoscut ca ceea ce am vazut a fost adevarat, iar nu inselaciune. Din acea vreme orice am dat saracului, ispiteam daca imi va da Dumnezeu insutit, precum a zis. Si ispitind de multe ori, am aflat ca asa este; iar mai pe urma am zis in mine: "Inceteaza, suflete al meu, de a mai ispiti pe Domnul Dumnezeul tau".

Mergand Sfantul sa cerceteze pe bolnavi - pentru ca de doua sau de trei ori pe saptamana cerceta pe cei bolnavi -, l-a intampinat pe el un strain si i-a cerut milostenie, iar el a poruncit slugii sale sa-i dea sase arginti. Deci, luand strainul argintii, s-a dus. Si vrand sa ispiteasca indurarea Sfantului, si-a schimbat hainele si alergand pe alta cale, iarasi a intampinat pe fericitul Ioan si l-a rugat, zicand: "Miluieste-ma, stapane, ca sunt robit". Iar el iarasi a poruncit slugii sale ca sa-i dea sase arginti.

Apoi sluga a zis stapanului la ureche: "Stapane, acesta este saracul acela care a luat mai inainte sase arginti". Iar patriarhul s-a facut ca si cum n-ar fi auzit si a poruncit sa-i dea. Strainul, luand si a doua oara milostenie, iarasi si-a schimbat hainele sale si a intampinat pe patriarhul pe alta cale, cersind si a treia oara milostenie de la dansul. Iar sluga a zis catre patriarh: "Stapane, acesta este tot acela care a luat de doua ori cate sase arginti si acum cere si a treia oara". Atunci fericitul a raspuns slugii, zicand: "Da-i lui doi arginti, ca nu cumva sa fie Hristosul meu, Care ma ispiteste pe mine!"

Un negustor oarecare, a carui bogatie se inecase in mare si saracise foarte mult, ruga pe Sfantul sa-i ajute, fiind in mare saracie; iar Sfantul i-a dat lui cinci litre de aur. Acela, luand aurul, a facut cu dansul multa negustorie; apoi, suindu-se intr-o corabie, a plecat spre alte cetati. Dar, pornindu-se furtuna pe mare, i s-a inecat corabia a doua oara si numai singur a scapat cu viata.

Si a venit iarasi la Sfantul Ioan, vestindu-l despre ceea ce i s-a intamplat. Iar Sfantul a zis catre dansul: "Ai avut tu si alt aur strans cu nedreptate si l-ai amestecat cu aurul Bisericii care ti l-am dat eu; pentru aceea ai pierdut si pe unul si pe altul". Si iarasi i-a dat aur indoit, ca la zece litre. Dar si a treia oara a patimit aceeasi rea intamplare negustorul acela, caci toata marfa lui s-a inecat in mare si acum nu mai indraznea sa se arate patriarhului, ci sezand in casa sa se tanguia, presarandu-si capul sau cu cenusa, voind sa se piarda singur pe sine.

Instiintandu-se despre aceasta Sfantul Ioan, a chemat pe negustorul acela si a zis catre dansul: "Pentru ce slabesti in curaj? Nadajduieste spre Dumnezeu si nu te va lasa pe tine; si mi se pare ca pentru aceea ti s-a intamplat aceasta, de vreme ce corabia ai cistigat-o cu nedreptate". Acestea zicand, a poruncit sa-i dea o corabie a Bisericii plina de griu, apoi l-a eliberat pe el. Iar negustorul, luand corabia cu griu, cea data lui, a pornit pe mare si deodata s-a ridicat vant puternic ce ducea corabia spre alta tara. Negustorul, vazand in vedenie pe facatorul sau de bine, Sfantul Ioan cel Milostiv, Patriarhul Alexandriei, stand la carma si indreptand corabia, avea mare nadejde caci, cu rugaciunile lui, va iesi la bun sfarsit calatoria sa.

Mergand douazeci de zile si douazeci de nopti, a sosit la tarm in Britania. Atunci era in tara aceea foamete mare, dar instiintandu-se poporul ca a venit in cetatea lor o corabie cu griu, s-a bucurat foarte mult si a inceput a cumpara. Deci, negustorul acela a inceput a vinde griul cu pret, luand pentru jumatate aur si pentru jumatate plumb curat; si, intorcandu-se, a venit la Decapoli, unde voia sa vanda plumbul, dar pe care l-a gasit prefacut in aur. Si asa, imbogatindu-se, s-a intors cu bucurie in Alexandria, spunind tuturor acea minune ce se facuse, din mila si cu rugaciunile Sfantului Ioan.

Sfantul mergand odata la biserica, s-a apropiat de dansul un barbat cinstit si de bun neam, caruia ii furasera talharii toata averea si era intr-o mare saracie. Deci patriarhul, milostivindu-se spre acel om cinstit si slavit, care deodata a ajuns sarac dintr-atita bogatie, a spus slugii sale la ureche, ca sa zica iconomilor Bisericii sa dea omului aceluia cincisprezece litre de aur. Vazand iconomii ca este aur putin in vistieria bisericii, n-au ascultat porunca patriarhului si au dat omului aceluia numai cinci litre, iar cele zece le-au oprit.

Intorcandu-se patriarhul de la biserica la casa sa, s-a apropiat de dansul o doamna foarte bogata si slavita si a dat in mana lui o hirtie in care scria ca daruieste bisericii cinci sute de litre de aur. Luand patriarhul hirtia si citind-o, a cunoscut prin darul Duhului Sfant care era intr-insul, cum ca femeia aceea n-a dat tot cat pusese in mintea sa ca sa dea - caci asa a vrut Dumnezeu -, fiindca nici iconomii n-au dat omului celui sarac cat poruncise sa-i dea, adica cincisprezece litre.

Venind Sfantul in casa, a chemat pe iconomi si i-a intrebat: "Cat ati dat omului celui pradat de talhari?" Iar ei au mintit, spunind: "Cincisprezece litre, precum ai poruncit, stapane". Insa Sfantul, dand pe fata minciuna, scumpetea si neascultarea lor, a zis catre dansii: "De la voi sa ceara Dumnezeu o mie de litre de aur, pentru ca aceasta doamna binecredincioasa a vrut sa ne dea o mie cinci sute de litre de aur. Dar de vreme ce voi, neascultandu-ma pe mine, ati oprit zece litre, pentru aceea a sfatuit Dumnezeu pe aceasta femeie ca sa opreasca o mie de litre. Iar daca nu ma credeti pe mine, singuri veti cunoaste cu dinadinsul. Apoi indata a chemat pe acea cinstita doamna si a intrebat-o inaintea iconomilor, zicand: "Spune-ne noua, doamna, cat aur ai gandit sa aduci, din dragostea ta cea catre Dumnezeu!"

Femeia, vazand ca hotararea ei nu s-a tainuit de catre Sfantul, a zis: "Cu adevarat, stapane, mai inainte cu cateva zile am scris pe hirtie ca sa dau in sfintele tale miini o mie cinci sute de litre de aur. Iar a doua zi am desfacut hirtia si am aflat, nu stiu cum, ca era stearsa mia si numai cinci sute ramasesera. Deci am gandit in mine ca Domnul nu binevoieste ca sa dau mai mult aur in miinile sfintiei tale, decat numai cinci sute de litre, si asa am facut". Acestea auzind iconomii s-au temut foarte si s-au rusinat. Apoi, cazand la picioarele sfantului, isi cereau iertare.

Odata, din cauza navalirii celor de alt neam, s-a strans multime mare de popor in Alexandria si s-a facut foamete mare. Iar Sfantul Ioan, hranind multime de popor, a cheltuit toata averea bisericii si inca a ramas dator cu o mie de litre de aur. Acolo era un cleric care luase a doua femeie, dupa moartea celei dintii. Si, neputand a se invrednici de o mai mare treapta, a scris catre patriarhul astfel: "Am mult griu pe care voiesc a-l da lui Hristos prin miinile tale si inca mai fagaduiesc si o suta cincizeci de litre de aur, numai fa-ma diacon". Iar Sfantul, chemandu-l, l-a certat pentru precupetia celor sfinte, zicand: "Cunoaste-ti pacatul tau si teme-te de pedeapsa lui Gheezi, caci Dumnezeu este puternic ca si fara griul si aurul tau sa ne hraneasca in vreme de foamete". Astfel graind Sfantul catre cleric, a venit un vestitor, spunindu-i ca au sosit din Sicilia doua corabii bisericesti cu mult griu. Auzind patriarhul, a cazut in genunchi multumind lui Dumnezeu, care nu lasa pe cei ce nadajduiesc spre Dansul.

Acum sa vorbim ceva si despre blandetea, smerenia si bunatatea Sfantului Ioan.

Doi clerici au fost certati pana la o vreme, pentru o oarecare greseala. Deci unul dintre dansii, smerindu-se, s-a cait iar celalalt mai mult s-a razvratit si maniindu-se asupra patriarhului, mai multa rautate facea. Iar patriarhul auzind aceasta, a vrut sa-l cheme la sine, sa-l imblanzeasca si sa-l invete cu cuvinte bune ca sa inceteze cu rautatea sa. Insa a uitat a face aceasta, asa voind Dumnezeu, ca sa se arate mai mult smerenia Sfantului spre folosul tuturor.

Odata, savarsind in biserica intr-o zi insemnata jertfa cea fara de sange, si-a adus aminte de clericul acela care era maniat asupra lui. Apoi si-a adus aminte si de cuvintele lui Hristos scrise in Evanghelie: "Daca vei aduce darul tau la altar si acolo iti vei aduce aminte ca fratele tau are ceva asupra ta, lasa darul tau acolo inaintea altarului si du-te mai intii de te impaca cu fratele tau". Deci, departandu-se putin de la altar, a chemat pe clericul acela si a cazut la picioarele lui, cerand iertare de la dansul. Atunci s-a spaimantat clericul vazand smerenia patriarhului sau si a cazut si el la picioarele Sfantului, cu plangere cerand iertare. Astfel impacandu-se Sfantul Ioan cu clericul sau, s-a intors la altar si cu indrazneala a savarsit dumnezeiasca jertfa, zicand: "Iarta-ne noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri". Iar clericul acela indreptandu-se, a vietuit cu placere de Dumnezeu si dupa aceasta s-a invrednicit de treapta preoteasca. Apoi Sfantul Ioan a mai aratat si alt chip de blandete.

Un nepot al lui cu numele Gheorghe, a fost defaimat de unul din locuitorii Alexandriei, cu cuvinte urite si de ocara. Deci, Gheorghe venind la fericitul Ioan, unchiul sau, se jeluia asupra omului care-l ocarase pe el. Iar patriarhul, vazand pe nepotul sau foarte tulburat si voind sa imblanzeasca mania lui si sa-l mangiie, ca si cum s-ar fi maniat asupra celui ce-l ocarase, a zis: "Dar cum a indraznit acel om de neam prost a ocari pe iubitul meu nepot? Bine este cuvantat Dumnezeu ca ma voi razbuna asupra defaimatorului aceluia si-i voi face un lucru ca acela incat se va mira toata Alexandria". Cu aceste cuvinte, mangiindu-se putin Gheorghe, s-a mai linistit si a mai incetat din plans.

Dupa aceasta, Ioan cel cu adevarat bland si smerit cu inima, a inceput a grai catre Gheorghe astfel: "Iubite fiule, daca voiesti a te numi nepot al meu, apoi fii gata a rabda nu numai defaimari ci si rani, si a le ierta toate pentru Dumnezeu. Daca voiesti sa te arati de bun neam, apoi nu din sange ci din faptele cele bune cauta neamul cel bun; pentru ca acela este de neam bun care nu se impodobeste cu slava stramosilor ci cu faptele cele bune si cu viata placuta lui Dumnezeu. Acestea si mai multe ca acestea graind Sfantul Ioan catre nepotul sau, a chemat pe ispravnic si i-a poruncit sa nu ia bir bisericesc de la omul care-l ocarase pe Gheorghe, nepotul sau, bir ce era dator a-l da in fiecare an, ci sa-l lase liber. Astfel a facut Sfantul Ioan omului aceluia, precum a fagaduit, adica lucrul de care s-a mirat toata Alexandria, cum spusese el. Pentru ca in loc de razbunare si de pedeapsa, a aratat facere de bine catre dansul.

Fericitul Ioan, vrand ca totdeauna sa aiba pomenirea mortii inaintea sa, a poruncit sa i se zideasca un mormant, insa nu desavarsit. Apoi a poruncit mesterilor ca in toate zilele de praznice mari sa vina la dansul si inaintea tuturor sa-i zica cu mare glas: "Stapane, mormantul pana acum nu s-a savarsit; deci porunceste ca sa-l savarsim, caci moartea vine ca furul si nu stii in ce ceas va sosi". Astfel isi punea Sfantul Ioan inaintea sa pomenirea mortii si totdeauna se pregatea pentru moarte.

Intr-una din zile a venit un boier bogat la Sfantul si vazand asternutul lui invelit cu un acoperamant sarac, mergand la casa sa, i-a trimis o plapuma al carei pret era de treizeci si sase de galbeni si a rugat pe Sfantul sa se acopere cu acea plapuma. Patriarhul, nevrand ca sa necajeasca pe acel boier, pentru rugamintea lui, a primit plapuma si numai intr-o noapte s-a acoperit cu ea. Apoi isi zise:

"Amar tie, ticaloase Ioane, ca te acoperi cu plapuma de mult pret, iar saracii, fratii lui Hristos, pier de ger. Citi sunt care innopteaza fara acoperamant in vant si in frig si abia au cate o rogojina sau cate o mica zdreanta? Citi sunt care se culca goi pe gunoaie si tremura de frig, apoi fiind flamanzi, nu dorm toata noaptea si mor de frig? Vai mie, citi saraci sunt care doresc ca Lazar sa se sature din faramiturile ce cad din masa mea! Vai mie, citi straini si nevoiasi sunt in cetatea aceasta care nu au unde sa-si plece capul, ci afara stau toata noaptea si patimind, multumesc pentru toate Stapanului Hristos! Iar tu, Ioane, vrand sa dobindesti odihna cea vesnica, petreci in rasfatare si toate le ai dupa placere! Vietuiesti in casa frumoasa, porti haine moi, bei vin, maninci peste ales si, pe langa acestea toate, te-ai acoperit cu plapuma de mult pret. Ce mai nadajduiesti in veacul ce va sa fie? Cu adevarat iti zic, ticaloase Ioane, nu vei dobindi imparatia cea vesnica, ci vei auzi ca bogatul acela, ai primit binele in viata ta, iar cei saraci au primit cele rele. Binecuvantat sa fie Dumnezeu, ca in celelalte nopti smeritul Ioan nu se va mai acoperi cu aceasta plapuma, ci saracii si nevoiasii se vor indestula cu pretul ei".

Facandu-se ziua, indata a trimis plapuma la targ sa o vanda, ca astfel, cu pretul ei sa cumpere haine saracilor. Iar cand era sa vanda plapuma s-a intamplat de a trecut pe acolo chiar boierul care daruise acea plapuma fericitului Ioan. Si vazand ca se vinde, a cumparat-o el si iarasi a trimis-o lui Ioan, rugandu-l s-o tina pentru trebuinta sa. Sfantul, luand-o iarasi, a trimis-o ca s-o vanda. Dar boierul vazand-o, din nou a cumparat-o si a trimis-o lui Ioan, rugandu-l sa se acopere cu ea. Ioan a trimis-o pentru a treia oara ca sa fie vanduta dar boierul, si de astadata cumparand-o, a trimis-o iarasi lui Ioan. Dupa acestea Sfantul Ioan a trimis la boierul acela, zicand: "Vom vedea cine din noi se va supara mai intii, eu vanzand-o, sau tu cumparand-o si iarasi dandu-mi-o". In felul acesta Sfantul Ioan a luat mult aur de la acel boier pentru folosul saracilor.

Fericitul acesta stia sa induplece si pe cei avari spre milostenie si pe cei iubitori de argint sa-i intoarca spre iubirea de saraci. Caci stiind un episcop cu numele Troil, foarte iubitor de argint, l-a luat odata impreuna cu sine la bolnita (spital) ca sa cerceteze pe cei saraci si bolnavi. Cunoscand Sfantul ca Troil are la sine aur, a zis catre dansul: "Parinte Troile, acum este randul tau sa mangii pe acesti frati saraci, dandu-le milostenie". Iar Troil, desi nu voia in sine, totusi de rusine, ca sa nu se arate avar, a dat tuturor milostenie, incepand de la cel dintii pana la cel mai de pe urma si a desertat treizeci de litre de aur. Iar dupa aceasta s-a cait si s-a necajit pentru ca impartise saracilor atita aur.

Venind acasa s-a culcat pe pat, bolnav si foarte mihnit pentru aurul dat. Iar Sfantul Ioan a trimis dupa dansul, chemandu-l la masa, dar fiind suparat n-a mers, vestind pe Sfantul Ioan ca este bolnav. Ioan, cunoscand pricina bolii sale - caci se imbolnavise pentru aur -, a luat cu sine treizeci de litre de aur si a mers ca sa cerceteze pe Troil. Venind la dansul, i-a zis: "Iata, ti-am adus aurul pe care in spital l-am luat imprumut de la tine. Deci ia-l si scrie-mi cu mana ta, ca sa am eu de la Domnul acea plata, care era sa fie a ta pentru aurul ce l-ai impartit". Iar Troil, vazand aurul s-a bucurat si luandu-l, indata s-a facut sanatos, si, sezand a scris astfel: "Dumnezeule milostive, da plata stapanului meu Ioan, Patriarhul Alexandriei, pentru treizeci de litre de aur pe care l-am impartit saracilor, pentru ca el mi i-a inapoiat".

Aceasta scrisoare a lui Troil primind-o Sfantul Ioan, l-a luat si pe el cu sine la masa si l-a ospatat, iar in inima sa se ruga in taina catre Dumnezeu pentru el, ca sa-i schimbe acea iubire de argint. In noaptea viitoare, Troil a vazut in vedenie o curte foarte frumoasa a carei podoaba era negraita, iar deasupra usilor era scris astfel, cu litere de aur: "Locasul si odihna cea vesnica a lui Troil episcopul". Si s-a bucurat Troil de casele frumoase ce i se pregatisera.

Dar indata s-a aratat un barbat infricosat, ca si cum ar fi fost un postelnic imparatesc, si a zis catre slugi: "Domnul a toata lumea a poruncit sa stergeti acea scrisoare de deasupra"; si indata slugile au sters-o. Si cel care s-a aratat, a zis iarasi catre slugi: "Scrieti astfel: Locasul si odihna cea vesnica este a lui Ioan, Arhiepiscopul Alexandriei, pe care si-a cumparat-o cu treizeci de litre de aur". Si desteptandu-se Troil din somn, s-a umplut de frica si a plans ca si-a pierdut casa aceea din cer, mustrandu-se pe sine pentru iubirea de aur. Apoi, sculandu-se, a alergat la fericitul Ioan si i-a vestit ceea ce vazuse. Iar fericitul Ioan l-a invatat cu multe cuvinte folositoare si din acel timp s-a indreptat Troil si s-a facut milostiv catre toti si iubitor de saraci.

Odata fericitul Ioan a pierdut multa avere prin intamplarea aceasta: Niste corabii bisericesti, fiind incarcate cu produse, cand erau pe marea Adriatica s-a ridicat furtuna mare si toata bogatia ce era in corabii s-a inecat. Asa a voit Dumnezeu, ca incercarea credintei Sfantului Ioan sa fie mult mai stralucita decat aurul cel pieritor. Numarul corabiilor era de treisprezece, iar pretul produselor era de trei mii si trei sute de litre de aur. Sfantul Ioan, pierzand atita avere cu care ar fi putut hrani multa vreme pe saraci, a rabdat cu multumire, zicand adeseori cuvintele lui Iov: Domnul a dat, Domnul a luat; fie numele Domnului binecuvantat.

Au venit la dansul atunci multi din cetatenii cei mai cinstiti vrand sa-l mangiie in necaz. Iar el le-a raspuns: "Eu sunt pricina pierderii averii bisericesti, ca de nu m-as fi inaltat cu mintea ca dau multa milostenie, nu s-ar fi intamplat inecarea bogatiei. Eu m-am mandrit cand am dat milostenie. Deci, vrand Dumnezeu sa ma smereasca, a trimis asupra mea saracia aceasta, pentru ca saracia smereste pe om. Acum si eu singur petrec in saracie si inca si altora sunt pricinuitor de lipsa, caci vor rabda foamete toti aceia care primeau hrana de la mine. Insa Domnul, nu pentru mine, ci pentru ei, nu-i va lasa si le va da cele de trebuinta". Astfel cei ce venisera sa mangiie pe Ioan, au fost mangiiati de dansul auzind cuvinte de folos. Domnul a intors apoi sfantului averile indoite, iar Ioan mai multa milostenie dadea saracilor, fiind foarte milostiv catre cei ce aveau nevoie.

Odinioara, Ioan, mergand la biserica Sfintilor Chir si Ioan, a alergat la dansul o vaduva saraca, vestindu-i despre o strambatate ce patimise din partea ginerelui sau, cerand ajutor de la sfantul patriarh. Iar cei ce mergeau dupa Sfantul au zis: "Stapane, dupa ce te vei intoarce acasa, atunci vei asculta rugamintea acestei vaduve". Sfantul a raspuns: "Dar cum ma va asculta pe mine Dumnezeu, daca eu nu o voi asculta pe dansa?" Deci, n-a pasit din loc pana cand n-a ascultat pe vaduva si a izbavit-o de strambatate.

Un tanar oarecare, dupa moartea parintilor lui, se afla in mare saracie. Sfantul Ioan, instiintandu-se despre dansul, a intrebat pe cei ce stiau, cum a saracit, caci auzise ca parintii lui fusesera bogati. Deci, niste barbati iubitori de Dumnezeu i-au spus cum ca, parintii acestui copil erau foarte milostivi si toata averea lor au impartit-o saracilor, iar fiului lor i-au lasat numai zece litre de aur.

Murind mai intii mama copilului, dupa aceea, apropiindu-se si sfarsitul tatalui sau, a chemat pe fiul si i-a pus inaintea lui cele zece litre de aur si chipul Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu.

Apoi a zis: "Iubite fiule, iata, din toata averea noastra au ramas numai zece litre de aur, iar pe cealalta toata am pus-o in miinile lui Hristos. Deci acum, spune-mi ce voiesti ca sa-ti las? Aurul acesta sau pe Stapana noastra Nascatoarea de Dumnezeu, ca hranitoare a ta?" Copilul, trecand cu vederea aurul, a luat icoana Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu, iar aurul a poruncit sa-l dea saracilor. Astfel a dat saracilor cea mai de pe urma avere a sa si, murind tatal sau, a ramas copilul sarac cu desavarsire. Insa mergea in toate zilele si noptile la cantare si la rugaciune in biserica Preacuratei Nascatoare de Dumnezeu.

Acestea auzind Cuviosul Ioan, s-a minunat de fapta cea buna si de intelepciunea acestui copil si l-a iubit din tot sufletul. Si de atunci, ca un adevarat parinte al celor saraci, avea mare purtare de grija pentru acest copil, gandindu-se ce mila sa-i arate. Apoi a chemat pe iconomul sau in taina si a zis catre dansul: "Voiesc sa-ti spun un lucru, dar vezi sa nu spui nimanui". Iar iconomul a fagaduit ca va pazi taina ce-i va spune. Si a zis patriarhul: "Mergi si ia o hirtie, apoi scrie pe ea o diata ca din partea unui oarecare om cu numele Teopempt si spune ca eu as fi rudenie de aproape cu acel copil sarac. Dupa aceea, mergi si spune tanarului aceluia astfel: Oare nu stii, frate, ca esti ruda cu patriarhul? Drept aceea nu ti se cade sa patimesti asa in saracie. Apoi arata-i si scrisoarea, sa-i spui: Daca tu, fiule, te rusinezi a te arata patriarhului, cum ca-i esti ruda, eu ii voi vorbi despre tine".

Mergand iconomul, a facut dupa porunca patriarhului. A scris pe o hirtie veche scrisoarea si, chemand pe copil, i-a aratat-o ca si cum ar fi fost acea scrisoare a tatalui sau, in care se dovedea ca este rudenie cu patriarhul. Iar copilul, citind scrisoarea, s-a bucurat, dar se rusina pentru ca era foarte sarac si imbracat in haine proaste. Deci a rugat pe iconom sa vorbeasca patriarhului despre dansul. Mergand iconomul la Sfantul, l-a vestit; si a zis Sfantul: "Spune copilului ca asa zice patriarhul: Mi-aduc aminte cum ca mosul meu avea un fiu, dar la fata nu-l cunosc, si bine vei face de-l vei aduce pe el la mine si sa aduci si scrisoarea impreuna cu tine". Mergand iconomul, a adus pe copil, care a aratat Cuviosului scrisoarea. Iar el a imbratisat pe tanar cu dragoste si a zis: "Bine ai venit, fiul mosului meu". Si i-a dat lui avere multa, apoi i-a cumparat casa si i-a dat toate cele de trebuinta. Dupa aceea l-a insotit cu o fecioara de bun neam, sarguindu-se a-l face bogat, cinstit si slavit, pentru ca sa se implineasca cele zise in psalmi: N-am vazut pe cel drept parasit, nici neamul lui cerand piine.

Sfantul Ioan era si catre cei bolnavi foarte milostiv, caci adeseori le slujea el singur si sedea langa cei ce raposau, ajutandu-le cu rugaciunile sale la iesirea sufletului. Adeseori singur savarsea dumnezeiasca Liturghie pentru cei raposati, zicand ca dumnezeiasca Liturghie care se savarseste pentru cei raposati, foarte mult ajuta sufletelor. Apoi spunea un fapt ce s-a intamplat mai inainte in Cipru, in acest chip:

"A fost un om din Cipru robit in Persia si tinut in grele legaturi; pentru care s-a vestit parintilor lui care vietuiau in Cipru cum ca a murit. Ei, plangand dupa dansul ca dupa un mort, au inceput a face pomenire de trei ori pe an, aducand daruri la biserica pentru sufletul lui la savarsirea dumnezeiestii slujbe. Trecand patru ani, fiul lor a scapat din legaturi si din robie si a venit acasa. Vazandu-l parintii, s-au spaimantat ca si cum ar fi inviat din morti. Ei se bucurau de scaparea lui si ii spuneau ca de trei ori pe an au facut pomenire pentru el.

Apoi i-a intrebat fiul lor in ce zi ii faceau pomenire? Iar ei au raspuns ca in ziua dumnezeiestii Aratari (adica Botezul Domnului), la Pasti si la Cincizecime (Rusalii). Iar el, auzind aceasta, si-a adus aminte si spunea ca "in acele zile venea la mine in temnita un barbat cinstit cu o faclie; atunci cadeau legaturile de la picioarele mele si eram slobod; iar in celelalte zile iarasi eram tinut in legaturi".

Fericitul Ioan avea multa grija, sa nu osandeasca pe nimeni pentru nici un fel de greseli, si mai ales pe calugari, de vreme ce a gresit odata in aceasta si de atunci niciodata nu osandea pe calugari. Caci i s-a intamplat lucrul acesta.

Un calugar tanar a umblat prin Alexandria cateva zile impreuna cu o fecioara tanara si foarte frumoasa. Unii, vazand aceasta, s-au scandalizat, crezand ca pentru pacat umbla cu dansa. Deci, au spus aceasta Sfantului Ioan Patriarhul, care indata a poruncit sa-i prinda pe amandoi si, batandu-i, sa-i inchida deosebit in temnita. Dar in noaptea urmatoare, calugarul acela s-a aratat patriarhului in vis, aratandu-i spatele sau foarte ranit din bataia cea fara de mila si a zis catre dansul: "Oare placuta iti este tie fapta aceasta, stapane? Oare asa ai invatat de la Apostoli a paste turma lui Hristos? Sa ma crezi caci, ca un om, te-ai inselat". Acestea zicandu-le, s-a dus de la dansul.

Patriarhul, desteptandu-se din somn, se gandea la ceea ce vazuse si cunoscandu-si greseala sa, sedea pe pat necajit si mihnit. Apoi, facandu-se ziua, a poruncit sa aduca pe monahul acela, vrand sa vada daca este asemenea celui ce i s-a aratat in vedenie. Deci, a venit monahul cu mare nevoie, caci nu putea sa se miste de multimea ranilor. Iar cand l-a vazut patriarhul a ramas incremenit, neputand a raspunde vreun cuvant; ci dupa vreun ceas, venindu-si in sine, a rugat pe monah sa-si dezbrace haina sa si sa-i arate spatele ca sa vada daca este asa ranit precum il vazuse in vis; si abia plecandu-se monahul rugamintii, a inceput a se dezbraca de haina sa. Pe cand se dezbraca, i s-au descoperit fara voie, partile trupului cele ascunse si l-au vazut toti ca este famen, dar de vreme ce era tanar, nu putea nimeni sa-l cunoasca pe el.

Vazand patriarhul trupul lui zdrobit de rani, i-a parut foarte rau de aceasta si, trimitand la cei ce pirasera pe monah, i-a departat pe ei de la biserica trei ani. Apoi de la monah isi cerea iertare, zicand: "Iarta-ma, frate, de vreme ce din nestiinta am facut aceasta si am gresit lui Dumnezeu si tie. Insa nu ti se cadea nici tie sa umbli impreuna cu fecioara prin cetate fara sfiala, ca sa nu se sminteasca mirenii, caci porti chipul monahicesc".

Atunci monahul a inceput a grai cu multa smerenie: "Sa ma crezi, stapane, ca nu mint, ci adevarul iti spun. Mai inainte de aceasta intamplare, fiind eu in Gaza si mergand sa ma inchin mormantului Sfintilor Mucenici Chir si Ioan, m-a intampinat aceasta femeie intr-o seara si, cazand la picioarele mele, m-a rugat cu lacrimi ca sa n-o opresc a merge impreuna cu mine; iar eu, lepadandu-ma de ea, am fugit. Insa ea, mergand in urma mea, zicea: "Te jur pe tine cu Dumnezeul lui Avraam, Care a venit sa mantuiasca pe cei pacatosi si are sa judece viii si mortii, nu ma lasa pe mine!"

Auzind eu acestea, am zis catre dansa: "Pentru ce ma juri asa, fecioara?" Iar ea a raspuns: "Eu sunt evreica si doresc sa las credinta parinteasca cea gresita si sa fiu crestina. Deci te rog, parinte, nu ma lasa pe mine, ci mantuieste-mi sufletul, care voieste sa creada in Hristos". Acestea auzindu-le, m-am temut de judecata lui Dumnezeu si, luand-o pe dansa impreuna cu mine, am invatat-o sfanta credinta. Apoi, venind la mormantul Sfintilor Mucenici, am botezat-o pe ea in biserica; si umblu cu dansa intru nevinovatia inimii, pana cand o voi duce intr-o manastire de fecioare.

Patriarhul, auzind acestea, a oftat si a zis: "Citi robi ascunsi are Dumnezeu si pe care noi pacatosii nu ii stim". Apoi a spus inaintea tuturor vedenia ce a avut pentru dansul, noaptea, in vis. Si luand o suta de galbeni, i-a dat monahului aceluia. Iar el n-a vrut sa ia nici unul, zicand: "Monahul care crede ca Dumnezeu are purtare de grija pentru dansul, aceluia nu-i trebuie aur; iar cel ce iubeste aurul, acela nu crede ca este Dumnezeu". Acestea zicand, s-a inchinat patriarhului si s-a dus.

De atunci, fericitul Ioan a inceput mai mult a cinsti pe calugari, si pe cei buni si pe cei ce i se pareau a fi rai. Apoi a zidit o manastire a monahilor celor straini si mai cu dinadinsul se ingrijea ca sa nu osandeasca pe cineva. El, ca un pastor bun, isi ingrijea oile sale ca sa nu indrazneasca a osandi pe nimeni, desi cu adevarat ar fi gresit; ci fiecare sa-si vada de pacatele sale, iar nu pe cele straine.

Iar cand s-a intamplat in Alexandria de a fugit un tanar cu o calugarita la Constantinopol si toti il ocarau zicand ca a pierdut doua suflete, si pe al sau si pe al monahiei aceleia, si ca a facut sminteala tuturor, pentru ca este scris: Vai aceluia prin care vine sminteala! Atunci Sfantul Ioan zicea catre dansii: "O, fiilor, incetati de a osandi, pentru ca si voi sunteti vinovati de doua pacate. Pacatul cel dintii este ca ati calcat porunca lui Dumnezeu, osandind pe cel ce a gresit, caci scris este: Mai inainte de vreme nu judecati. Iar al doilea, ca clevetiti asupra fratelui, nestiind daca el greseste pana astazi sau ca acum s-a pocait". Apoi le spunea lor faptul acesta, zicand:

In cetatea Tirului, umbland un calugar pe o ulita, l-a vazut o desfranata, care era in cetatea aceea cunoscuta de toti, cu numele Porfiria, si a inceput a striga in urma monahului: "Miluieste-ma, parinte, precum si Hristos a miluit pe pacatoasa!" Iar el, nesocotind rusinea oamenilor, a zis catre dansa: "Urmeaza-mi!" Si, luand-o pe ea de mana, a scos-o afara din cetate, in vazul tuturor; apoi indata a strabatut vestea prin toata cetatea ca un monah a luat pe Porfiria desfranata de sotie. El insa a dus-o pe dansa la o manastire de femei. Pe cand mergea, Porfiria a gasit un copil lepadat in cale, pe care l-a luat ca sa-l creasca, ca pe un fiu. Iar dupa catava vreme s-a intamplat de au mers niste oameni din Tir in acea parte de loc unde era batranul acela si Porfiria. Aceia, vazand-o pe dansa ca are copil, au zis catre dansa in batjocura: "Frumos copil ai nascut, Porfirio!" Apoi, intorcandu-se, au vestit pretutindeni: "Porfiria a nascut un prunc cu acel calugar, si noi l-am vazut cu ochii, ca semana cu calugarul".

Iar cand batranul a vazut sfarsitul sau mai inainte si ducerea sa catre Domnul, a zis catre Pelaghia - pentru ca asa a numit-o cand a imbracat-o in chipul calugaresc: "Sa mergem in Tir, pentru ca am o trebuinta acolo si voiesc sa mergi si tu impreuna cu mine". Iar ea, ascultandu-l, a mers cu dansul si au venit in cetate, ducand impreuna cu ea si copilul care era acum de sapte ani.

Cand au intrat in cetate, batranul s-a imbolnavit si au venit multi cetateni ca sa-l cerceteze pe el. Si batranul a zis catre dansii: "Aduceti-mi o cadelnita cu foc". Si i-au adus. Iar el a turnat carbunii cei aprinsi din cadelnita in sanul sau si i-a tinut pana s-au stins de tot si s-au racit; insa carbunii n-au ars, nici trupul, nici hainele lui. Apoi batranul a zis: "Bine este cuvantat Dumnezeu, Cel ce a ferit odinioara rugul cel nears de foc; El imi este martor ca precum acesti carbuni aprinsi n-au ars trupul meu, nici focul nu s-a atins de hainele mele, asa si eu n-am cunoscut pacat trupesc de cand m-am nascut". Zicand acestea si-a dat sufletul sau Domnului. Toti vazand aceasta s-au mirat si au preamarit pe Dumnezeu, Cel ce are pe robii Sai ascunsi.

Aceasta povestire spunind Sfantul oamenilor, ii invata pe dansii, zicand: "De aceea, fratii mei si fiii mei, nu fiti grabnici spre a osandi; pentru ca de multe ori vedem pacatul celui ce greseste, iar pocainta lui, care o face in taina, nu o stim".

Astfel invatand pastorul cel bun oile sale cele cuvantatoare si indreptand bine Biserica lui Hristos, s-au sculat persii asupra tarii aceleia. Iar el a plecat cu corabia la Constantinopol, caci a ascultat pe Cel ce a zis: Cand va vor izgoni pe voi dintr-o cetate, fugiti in alta. Iar dupa ce a pornit din Alexandria, s-a imbolnavit pe cale si i s-a aratat un barbat tinind in miini un sceptru de aur si zicand catre dansul: "Imparatul imparatilor te cheama la Sine". Din aceasta Sfantul a cunoscut ca i s-a apropiat sfarsitul.

Apoi sosind in Cipru, care era patria lui, n-a putut sa mearga mai departe, ci intrand in cetatea sa, Amatunda, a adormit in pace. Iar mai inainte de a muri a zis: "Multumescu-Ti Tie, Doamne Dumnezeul meu, ca m-ai invrednicit pe mine a-Ti sluji Tie si, ca din bunatatile lumii acesteia, nimic nu mi-am oprit decat a treia parte dintr-un argint, dar si aceea poruncesc sa fie data saracilor. Iar cand am fost ales episcop al Alexandriei, am aflat la episcopia mea aproape opt mii de litre de aur si, din dragostea iubitorilor de Dumnezeu, am adunat mai mult de zece mii de litre de aur, pe care toate le-am dat lui Hristos, Caruia si sufletul meu I-l dau acum".

Atunci patriarhul a fost ingropat in cetatea patriei sale, in casa lui Tihon, facatorul de minuni, intre trupurile a doi episcopi care erau ingropati acolo. Iar cand au voit sa aseze si pe Sfantul Ioan impreuna cu dansii, atunci acele sfinte trupuri miscandu-se, ca si cum ar fi fost vii, s-au despartit unul de altul si au facut loc trupului Sfantului Ioan in mijlocul lor. Aceasta minune au vazut-o toti cei ce se intamplasera sa fie acolo si, minunindu-se, au preamarit pe Dumnezeu.

Nu se cuvine a tainui minunea ce s-a facut dupa ingroparea lui. O femeie, cazand intr-un pacat greu si neputand a-l marturisi de rusine parintelui sau duhovnicesc, a venit cu credinta la Sfantul Ioan, care era inca viu, insa bolnav si aproape de moarte. Si, cazand la picioarele lui, cu multe lacrimi striga, zicand: "O, prea fericite, eu nevrednica am facut un pacat mare care nu poate intra in urechile omenesti; dar stiu ca daca vei voi, poti a mi-l ierta, pentru ca Domnul a zis voua: Ceea ce veti dezlega pe pamant va fi dezlegat si in cer si carora veti ierta pacatele, se vor ierta lor.

Atunci fericitul a zis femeii: "Daca ai venit cu credinta, apoi marturiseste-mi mie pacatul". Femeia raspunse: "Nu pot, stapane, a-l marturisi, pentru ca ma stapaneste o mare rusine!". Iar Sfantul a zis: "Daca te rusinezi a-l marturisi cu buzele, mergi dar de-l scrie pe o hirtie si sa o aduci la mine". Insa ea a zis: "Nici aceasta nu o pot face". Sfantul a zis: "Scrie-l si pecetluieste-l si da-mi-l mie". Femeia, scriind pacatul ei, l-a dat sfantului, apoi l-a jurat sa nu-l despecetluiasca, nici ca sa citeasca acea scrisoare. Sfantul Ioan, luand scrisoarea, a cincea zi a raposat. Iar pentru scrisoarea aceea n-a spus nimanui nimic si femeia pe atunci nu era in cetate.

Deci, afland ca a murit patriarhul si l-au ingropat, suspina, pentru ca socotea cum ca dupa moartea Sfantului, luand altii scrisoarea, au aflat pacatul ei. Deci, venind la mormantul Sfantului, ca si catre un om viu striga, zicand: "Omule al lui Dumnezeu, tie insuti n-am indraznit a-mi marturisi pacatul si acum iata ca este vadit tuturor. O, mai bine era daca nu ti-as fi dat hirtia aceea cu pacatele mele. Vai mie, ticaloasa, ca, vrand a fugi de rusine, la mai mare rusine am ajuns, caci sunt tuturor batjocura si in loc de tamaduire, am luat rana cumplita. Dar nu ma voi departa de la mormantul tau, placutule al lui Dumnezeu, pana ce nu-mi vei spune unde ai pus scrisoarea mea, pentru ca stiu ca n-ai murit, ci si acum esti viu".

Asa strigand, a ramas la mormantul Sfantului trei zile, iar in a treia noapte a iesit aievea Sfantul Ioan din mormantul sau impreuna cu cei doi episcopi care zaceau impreuna cu dansul, si a zis catre cea care plangea: "O, femeie, pentru ce nu ne dai noua odihna; ci si hainele noastre le uzi cu lacrimi". Astfel zicand, i-a dat hirtia pecetluita si i-a spus: "Primeste scrisoarea ta si dezleag-o". Apoi iarasi s-au intors la locurile lor. Iar femeia, tinind hirtia, a vazut pecetea ei intreaga si, dezlegand-o, a aflat scrisoarea ei stearsa, iar in locul acela era scris astfel: "Pentru Ioan, robul Meu, s-a sters pacatul tau".

Atunci s-a bucurat acea femeie foarte mult, primind prin minune iertarea pacatelor. Apoi s-a intors la casa ei, laudand si binecuvantand pe Dumnezeu si marind pe placutul Sau, Sfantul Ioan cel Milostiv. Cu ale caruia rugaciuni sa arate Domnul mila Sa si spre noi si sa stearga toate pacatele noastre si sa ne scrie si pe noi in cartea vietii, in vecii vecilor. Amin.

Cuviosul Nil Pustnicul

Cuviosul Nil era de neam din Constantinopol unde, fiind bine crescut, a patruns toate invataturile cartii si s-a facut orator ales in cuvinte. Venind in varsta desavarsita, s-a insotit cu o cinstita sotie si a nascut cu ea doi fii, unul de parte barbateasca si altul femeiasca. Iar pentru neamul sau bun si pentru intelepciunea lui cea mare, a fost ales eparh (prefect) al cetatii, in vremea imparatiei lui Mavrichie, si vietuia cu placere de Dumnezeu in cinste si in curatenie.

Apoi, socotind desertaciunea lumii acesteia care petrece in rautate, cum ca nimic intr-insa nu este statornic, nimic drept si vesnic, ci toate razvratite, pline de nedreptate si vremelnice, a voit a cauta viata cea vesnica, in care este veselia cea adevarata si neschimbata, precum si bunatatile cele nesfarsite. Atunci a sfatuit si pe sotia sa sa se invoiasca la hotararea lui cea buna.

Deci, mai intii a impartit la saraci toata averea lor, apoi a daruit libertate robilor si roabelor. Dupa aceasta si-au impartit intre ei pe fiii lor; sotia a luat pe fiica sa, iar el a luat pe fiul sau, anume Teodul si au iesit din Constantinopol, lasand lumea si toate cele din lume.

Sotia lui s-a dus, impreuna cu fiica sa, in Egipt si, intrand acolo intr-o manastire de fecioare, a primit viata calugareasca si intr-insa a petrecut bine zilele sale, slujind Domnului. Iar fericitul Nil, impreuna cu fiul sau Teodul, s-au dus la Muntele Sinai si salasluindu-se in pustie, impreuna cu sfintii parinti, a primit chipul monahilor, urmand vietii lor, postind, nevoindu-se si sarguindu-se in multe feluri de osteneli calugaresti.

Astfel petrecand ei viata monahiceasca, s-a facut navalirea barbarilor spre acea pustie, care, venind fara veste ca niste fiare salbatice, au ucis pe multi sfinti parinti, iar pe altii i-au robit. Intre acestia a robit si pe Teodul, fiul lui Nil, dupa care tatal sau se tanguia cu amar; dar mai vartos atunci cand a auzit ca era sa fie junghiat de barbari ca jertfa, precum se scrie in cuvantul scris despre el. Dar Dumnezeu a pazit pe Teodul viu si intreg pentru ca l-a rascumparat de la barbari episcopul cetatii Eliuziei si l-a facut cleric spre slujba Bisericii.

De acest lucru instiintandu-se Cuviosul Nil, s-a dus singur in cetatea Eliuziei si a fost primit cu cinste de episcopul locului, care l-a hirotonit preot, desi nu voia, si l-a rugat pe el sa ramana impreuna cu dansul. Nevrand fericitul Nil sa ramana acolo, de vreme ce voia sa se intoarca in Sinai, episcopul i-a dat pe fiul sau si i-a slobozit pe ei cu pace. Fericitul Nil, venind iarasi la locul sau cel dintii in Sinai, impreuna cu fiul sau, a vietuit ani indelungati si a alcatuit multe cuvinte pustnicesti pline de intelepciune si de folos. Apoi, scriind diferite epistole, a trecut la Domnul.

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 900

Voteaza:

Sfantul Ioan cel Milostiv; Cuviosul Nil Pustnicul 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE