Sfantul Mucenic Artemie; Cuv. Matroana

Sfantul Mucenic Artemie

Artemie, mucenicul lui Hristos, fiind de neam din Egipt, a fost ostas pe vremea marelui imparat Constantin si a lui Constantie, fiul lui. Iar in vremea lui Iulian Paravatul, Sfantul Mucenic Artemie a patimit pentru Hristos. Dar ca sa intelegem mai bine viata si patimirea lui se cade mai intai sa stim de ce neam era Iulian si in ce chip a venit la imparateasca dregatorie. Cand Diocletian si Maximilian Gherculie, imparatii pagani, si-au lasat imparatestile lor coroane, sceptrele si porfirele, asa voind Dumnezeu - ca biserica Lui cea sfanta sa primeasca usurare intr-o vreme de cumplita prigoana - au venit dupa dansii alti doi imparati: in partile rasaritului dupa Diocletian a venit Maximilian Galerie, iar la apus, dupa Maximilian Gherculie a venit Mexentie, fiul lui si Constans Cloru in Britania. Acest Constans a nascut pe Constantin cel Mare din Elena, si pe alti fii din Teodora, care era fiica femeii lui Maximilian Gherculie.

Iar fiii cei nascuti din Teodora erau acestia: cel dintai era Constantie, tatal lui Gal si Iulian. Si murind Constans Cloru, a lasat pe scaun pe fiul sau Constantin, nascut din Elena. Acesta s-a ridicat cu ostire impotriva lui Maxentie, fratele Teodorei, a doua femeie a tatalui sau. Artemie era atunci voievod in oastea lui Constantin, preaviteaz in razboaie.

Cand s-a aratat lui Constantin cel Mare semnul Sfintei Cruci pe cer, Artemie a vazut acel semn cu ochii sai si s-a intarit cu credinta in Domnul nostru Iisus Hristos si cu puterea cea tare a Crucii biruia pe vrajmasi, razboindu-se pentru imparatul Constantin. Apoi, murind marele Constantin in Nicomidia, pizmuit de fratii sai, care in taina l-au otravit de moarte, si a carui moarte a fost vestita de o stea care se numeste cometa, au ramas dupa dansul trei fii, dintre care cel dintai s-a numit Constantin, cel de-al doilea Constantie, iar al treilea purta numele bunicului sau Constans. Deci, acesti trei fii, fiind mostenitorii scaunului parintesc, au impartit imparatia in trei parti; cel mai mare frate, Constantin, a luat Galia de sus si tinuturile care sunt dupa muntii Alpi si ostroavele Britaniei, Germania, Spania, Anglia si celelalte, iar cel mic, Constans, a luat Galia cea de jos, sau Italia; apoi cel mijlociu, Constantie, la care era Sfantul Artemie, a luat partile rasaritului, Constantinopolului si Egiptului si stapanea pana in Persida.

Nu dupa multa vreme a luat in stapanire si partile fratilor sai, caci cel mai mare frate, Constantin, a fost ucis in razboi, iar pe Constans, cel mai mic, l-a ucis Magnentie, voievodul ostilor lui, cu invrajbitorii sai, pe cand stapanul lor era la vanatoare. Dar si Magnentie, mai pe urma, a fost ucis de Constantie. Atunci stapanea rasaritul si apusul Constantie, fratele cel mijlociu, in a carui imparatie s-a aratat in Ierusalim, pe cer, preaminunatul si prealuminatul semn al Sfintei Cruci, care cu stralucirea sa covarsea lumina soarelui. Acest semn s-a aratat la praznicul a cincizeci de zile dupa Pasti, in ceasul al treilea din zi. Iar Crucea era intinsa de la locul capatanii pana la muntele Eleonului, pentru care lucru Chiril, Patriarhul Ierusalimului, a instiintat prin scrisoare de acest lucru pe imparatul Constantie.

La inceputul imparatiei sale, Constantie a ucis pe vrajmasii tatalui sau, a ucis pe Constantie, tatal lui Gal si al lui Iulian, fratele marelui Constantin. A ucis si pe celalalt frate al tatalui sau, Navalian, si pe Dalmatian cel tanar, frate, de asemenea, al marelui Constantin. Apoi, sezand ani indelungati pe scaunul tatalui sau si vazand ca nu are mostenitor dupa sine, caci nu avea fii si nici nu ramasese vreunul din frati, de aceea, s-a sfatuit ca sa aiba ajutor si partas la imparatie pe cineva din rudeniile sale. Si l-a chemat pe Gal, care atunci avea douazeci si cinci de ani, adica pe fratele cel bun al lui Iulian si varul sau, care era fecior al fratelui sau, si pe acesta l-a randuit ca sa imparateasca cu sine. Iar pentru credinta si adeverire i-a dat lui de sotie pe sora sa Constantia si l-a trimis pe el in rasarit ca sa-i apere imparatia de persi, pentru ca era viteaz si foarte norocos in razboaie. Iar el s-a dus la razboi impotriva lui Magnentie si a lui Veterian, pe care i-a si biruit.

Atunci Iulian, zavistuind pe fratele sau, Gal, pentru vrednicia imparateasca, s-a apucat de farmece si de toata invatatura diavoleasca, pentru ca se lepadase de Hristos in taina, si jertfea zeilor. Insa isi tainuia calcarea sa de lege, temandu-se de imparatul Constantie si de fratele sau, Gal, ca ei sa nu afle paganitatea lui si sa fie pedepsit de dansii. Si se chema numai cu numele ca este crestin, iar de fapt era al paganilor, carora se daduse, ca prin ajutorul lor sa poata ajunge imparat.

Gal, fratele lui, luand stapanirea la Rasarit, s-a inaltat cu inima si a poftit sa se inalte la treapta cea mai inalta a imparatiei. Si acum nu se mai supunea facatorului sau de bine, Constantie, ci gandea rau despre dansul. Pe oarecare din boierii care nu se invoiau cu dansul, legandu-i la niste cai de picioare, a poruncit sa-i tirasca si asa cumplit i-a pierdut pe ei. Auzind acestea Constantie, a trimis la dansul pe prietenii lui cei credinciosi ca sa-i ia imparatia. Iar el, aflandu-se la Istria, cetatea cimpului, l-au gasit acolo si l-au ucis. Auzind Constantie de moartea lui Gal, foarte mult l-a jelit, caci el nu poruncise sa-l ucida, ci numai sa-i ia puterea imparateasca. Apoi, chemand de la Ionia in Mediolan pe Iulian, fratele lui, care avea atunci douazeci si noua de ani, l-a facut partas imparatiei sale in locul lui Gal, dandu-i in casatorie pe sora sa, Elena, si, incredintandu-i partile apusului in paza lui, s-a intors singur la rasarit.

Auzind de la un episcop ca trupurile Apostolilor lui Hristos, Andrei si Luca, sunt ingropate in Ahaia, al lui Andrei in Patara, iar al lui Luca in cetatile Beotiei, a chemat pe vrednicul de lauda Artemie si l-a trimis sa ia aceste sfinte moaste si sa le aduca in Constantinopol. Ducandu-se Artemie, dupa porunca imparatului, a adus cu mare cinste moastele sfintilor in imparateasca cetate si s-a invrednicit de la imparat de multe daruri, ca un vrednic, pentru ca i-a luat lui stapanirea Egiptului. El vietuia cu placere de Dumnezeu, stapanind partile acelea si intinzand cinstea si slava numelui lui Hristos, incat pe multi idoli i-a surpat si i-a sfaramat.

Insa nu dupa multa vreme, murind imparatul Constantie, fiul marelui Constantin, a luat toata stapanirea imparatiei de la apus la rasarit Iulian Paravatul, calcatorul de lege, care, dupa luarea imparatiei, pe fata s-a lepadat de Domnul nostru Iisus Hristos si s-a inchinat idolilor inaintea tuturor. Apoi a trimis prin toate partile stapanirii sale, ale rasaritului si ale apusului, ca sa ia inapoi capistile pe care in vremea marelui imparat Constantin le luasera crestinii de la elini si le sfintisera ca biserici ale lor. Pe acestea voia iarasi sa le faca capisti idolesti si sa puna in ele jertfelnice, ca sa se savarseasca necurate jertfe. Acest spurcat imparat a ridicat iarasi marea paganatate elineasca, care cazuse in vremea Sfantului Imparat Constantin cel Mare, iar pe crestini ii chinuia foarte rau, prigonind mult Biserica lui Hristos, chinuind si ucigand pe credinciosi, jefuindu-le averile si hulind cu cuvintele si cu scrisorile sale numele lui Iisus Hristos.

Acel imparat faradelege, scotand din racla oasele Sfantului Prooroc Elisei si moastele Sfantului Ioan Botezatorul, afara de cinstitul lui cap si de mana cea dreapta, care se aflau in Sevastia, care demult se numea Samaria si, amestecandu-le cu oasele oamenilor necredinciosi, le-a ars iar cenusa lor a fost vanturata in vazduh. Insa crestinii au adunat cenusa aceea si oasele care ramasesera din foc si cu cinste le-au pazit. Iar sfantul cap al Mergatorului-Inainte in alt loc era acoperit de Dumnezeu, precum si mana lui cea dreapta, care mai inainte fusese dusa de Sfantul Apostol Luca in Antiohia si de care se pomeneste in a saptea zi a lunii ianuarie.

Acest preanelegiuit imparat Iulian, luand chipul cel sapat al Mantuitorului care era facut in Paneada de femeia careia ii curgea sange si prin atingerea de hainele lui Hristos se tamaduise si care, fiind pus intr-un cinstit loc al cetatii sub care ierburile ce cresteau, tamaduiau neputintele, pe acel chip al lui Hristos l-a surpat Iulian cel faradelege si, legandu-l de picioare cu o funie, a poruncit sa-l tirasca prin cetate pana ce, zdrobindu-se cate putin, s-a sfaramat cu totul si numai capul, apucandu-l unul dintre credinciosi, cu evlavie l-a pastrat. In acelasi loc paganul imparat a poruncit sa fie pus chipul sau, dar pe care l-au lovit fulgerele si l-a sfaramat de sus un trasnet. Apoi, nelegiuitul a adunat oaste mare si a vrut sa mearga impotriva persilor. Ducandu-se in Antiohia, prigonea dupa obiceiul sau Biserica lui Hristos, ucigandu-i pe credinciosi. Si i-au adus doi preoti din Antiohia si anume: pe Evghenie si pe Macarie, iscusiti in toate Scripturile. Cu aceia se intreba mult Iulian pentru zeii sai, din scripturi elenesti, dar n-a putut birui gurile celor de Dumnezeu graitori, carora le era data intelepciunea, careia nu a putut sa i se impotriveasca, nici sa raspunda cel ce li se impotrivea, ci mai ales biruindu-se de dansii, s-a rusinat si de paganatate s-a mustrat. Apoi, nesuferind rusinea, a poruncit ca sfintii sa fie dezbracati si sa fie batuti fara crutare. Si i-au dat lui Evghenie cinci sute de lovituri, iar lui Macerie si mai multe.

Fiind sfintii chinuiti fara de mila, s-a intamplat atunci ca acolo era marele Artemie, ostasul cel vechi si cinstitul stapan, precum si Augustalie, cel randuit peste partile Egiptului de imparatul Constantie, care auzind ca imparateste Iulian si merge la razboi contra persilor, luase scrisori prin care se poruncea la toata oastea sa mearga in Antiohia, a venit dupa porunca lui cu ostenii sai si i-a adus cuviincioasa cinste cu daruri. Si statea de fata inaintea imparatului in vremea cand sfintii marturisitori Evghenie si Macarie erau chinuiti.

Privind la chinurile sfintilor si auzind cum era hulit Iisus Hristos de gura imparatului urator de Dumnezeu, s-a umplut de manie si, apropiindu-se de imparat, i-a zis: "Pentru ce, o, imparate, chinuiesti fara omenie pe barbatii cei nevinovati si sfintii lui Dumnezeu si ii silesti sa se departeze de la dreapta credinta? Sa stii ca si tu de aceeasi fire esti, pentru ca, desi Dumnezeu te-a randuit imparat, insa de asemenea esti om patimas si socotesc ca incepatorul rautatii, diavolul, precum asupra lui Iov a cerut de la Dumnezeu sa-i aduca ispite, asa si pe tine te-a ales si te-a adus pe capul nostru, ca prin tine sa piara graul lui Hristos si sa semene neghinele sale. Dar desarte ii sunt izvodirile si neputincioasa este taria lui, pentru ca de cand a venit Hristos si s-a infipt crucea si S-a inaltat pe dansa Domnul, a cazut mandria diavolilor si s-a calcat taria lor. Deci, nu te insela, imparate, nici te da de bunavoie diavolilor, prigonind neamul crestinesc cel de Dumnezeu pazit, caci sa stii ca taria si puterea lui Hristos sunt nebiruite si de nesurpat".

Iulian, auzind acestea, s-a aprins ca focul de manie si cu mare glas a strigat: "Cine si de unde este acest necredincios care a grait asupra noastra cu indrazneala si a venit chiar de fata sa ne vorbeasca pe noi de rau?" Iar cei ce stateau de fata au raspuns: "Ducele Alexandriei este, stapane!" Atunci imparatul a zis: "Oare uratul Artemie este acesta, care a dat mortii pe fratele meu Gal?" Au raspuns cei ce stateau de fata: "Asa puternice imparat, acela este". Iar imparatul a zis: "Sunt dator a da multumita nemuritorilor zei si mai ales lui Apolon celui din Dafne, ca mi l-a dat in maini pe acest vrajmas, care a venit si s-a aratat singur. Deci, preanecuratul sa fie dezbracat de boierie, sa i se ia braul si sa primeasca pedeapsa chiar acum pentru indrazneala sa cea fara de rusine, iar dimineata, vrand zeii, voi aduce asupra lui judecata pentru uciderea fratelui meu si voi razbuna asupra lui sangele cel nevinovat; si nu cu un chin il voi pierde pe dansul, ci cu nenumarate, pentru ca a varsat nu sange de om prost, ci imparatesc".

Zicand acestea imparatul catre poporul elinesc ce statea de fata, indata au luat cei inarmati pe Artemie si, luandu-i braul cel de boierie si dezbracandu-l de haine, l-au lasat sa stea gol. Apoi l-au dat pe sfant in mainile chinuitorilor care i-au legat mainile si picioarele, l-au intins pe pamant si l-au batut cu vane de bou pe spate si pe pantece. S-au schimbat pentru dansul patru randuri de chinuitori, doi cate doi, si puteai sa vezi rabdare straina la dansul, nu omeneasca, caci s-a aratat atat de viteaz, incat nu a scos nici un glas, nici nu a gemut, nici nu s-a miscat cu trupul, nici altceva nu a aratat, cum fac alti oameni cand sunt batuti. Pamantul se adapa cu sangele lui, iar el rabda neschimbat, incat toti, chiar si necredinciosul Iulian, se mirau. Apoi a poruncit ca sa inceteze bataia si sa fie dus la temnita. Deci, l-au dus pe Sfantul Artemie impreuna cu Sfintii Mucenici Evghenie si Macarie; si, mergand, purtatorii de chinuri cantau: "Cercatu-ne-ai pe noi, Dumnezeule, cu foc ne-ai lamurit pe noi, precum se lamureste argintul, bagatu-ne-ai pe noi in curse, pus-ai necazuri pe umarul nostru, ridicat-ai oameni pe capetele noastre. Deci ne-a ramas noua sa trecem prin foc si prin apa, ca intru racorire sa ne scoti pe noi". Sfarsind cantarea, zicea catre sine Artemie: "Artemie, iata ranile lui Hristos pe trupul tau sunt insemnate, deci a ramas numai sufletul tau sa-l dai pentru Hristos, impreuna cu celalalt sange al tau". Aducandu-si aminte de cuvantul cel proorocesc ce zice: "Spatele Mele le-am dat spre rani si falcile Mele sub palmuiri". Dar cu cat mai mult am rabdat decat stapanul meu, eu, nevrednicul? El peste tot trupul a fost zdrobit de batai si de la picioare si pana la cap nu era nimic intreg in El. Capul intepat cu spini, mainile si picioarele pe cruce, pentru pacatul meu, dar El nu a cunoscut pacat, nici nu a facut viclesug cu gura Lui. O! cat de multe si de mari sunt patimirile Stapanului meu! Si cat de departe de rabdarea si de nerautatea Lui sunt eu, ticalosul! Insa ma bucur si ma veselesc, luminandu-ma cu patimile Stapanului meu, Care imi usureaza durerile mele. Multumescu-ti Tie, Stapane, pentru ca m-ai incununat cu ale Tale patimi. Deci savarseste, rogu-ma, alergarea mea intru marturisirea Ta, sa nu ma arati pe mine nevrednic de aceasta incepere muceniceasca, ca eu m-am aruncat spre ale Tale indurari, Preabunule Doamne, iubitorule de oameni".

Astfel vorbind sfantul catre sine, a ajuns la temnita si in ea a petrecut toata noaptea, laudand pe Dumnezeu impreuna cu Sfintii Evghenie si Macarie.

Facandu-se ziua, calcatorii de lege au poruncit ca mucenicii iarasi sa stea la judecata. Si, neintrebandu-i nimic, i-au despartit pe ei: pe Artemie l-au lasat acolo, iar pe Evghenie si pe Macarie i-au trimis in surghiun in Oasim, in Arabia. Tinutul acela era vatamator, cu vanturi aducatoare de stricaciuni, incat nimeni din cei ce mergeau acolo nu puteau sa petreaca un an, pentru ca indata cadeau in boala foarte cumplita si mureau. Acolo fiind trimisi Sfintii Evghenie si Macarie, dupa catva vreme au dobandit fericitul sfarsit. Iar Sfantul Artemie mai multe patimiri a rabdat. Caci mai intai calcatorul de lege, ca un lup, a luat imbracaminte de oaie si cu blandete a inceput a grai catre Artemie, si ca si cum durandu-l si fiindu-i jale de el, i-a zis: "Prin indrazneala ta fara de socoteala m-ai silit pe mine, Artemie, ca sa-ti necinstesc batranetile tale si sa-ti vatam sanatatea, de care lucru si mie imi este jale. Deci, rogu-ma tie, apropie-te si jertfeste zeilor si mai ales lui Apolon cel din Dafne, preaiubitului si minunatului meu zeu, care lucru daca il vei face, varsarea sangelui fratelui meu o voi ierta tie si cu dregatorie mare si mai slavita te voi cinsti pe tine, pentru ca te voi pune arhiereu marilor zei si patriarhul preotilor din toata lumea. Tata al meu te voi numi si vei fi al doilea dupa mine, in toata imparatia mea. Apoi stii si singur, o, Artemie, ca fratele meu, Gal, fara de vina a fost ucis de Constantie, din zavistie, pentru ca neamul nostru mai mult se cadea sa imparateasca decat al lui Constantin, ca tatal meu, Constantie, s-a nascut mosului meu, Constans, din fiica lui Maximiliam, iar Constantin ii era lui fiu din Elena, care era o femeie de neam prost. Mosul meu atunci inca nu era Cezar, cand a nascut din Elena pe Constantin, iar pe tatal meu l-a nascut fiind la imparatie. Dar Constantin, cu furia naravului, a rapit imparatia si sangele casei sale l-a varsat. A ravnit si Constantie, fiul lui Constantin, tatalui sau si a ucis pe tatal meu si pe fratii lui si pe fratele meu Gal nu de mult l-a ucis si pe mine era sa ma ucida, de nu m-ar fi mantuit din mainile lui zeii, spre care eu nadajduind, m-am lepadat de crestinatate si la viata elineasca m-am intors, stiind bine ca credinta romana si elineasca este mai veche; iar credinta crestineasca de curand s-a aratat, pe care Constantin ca un prost si neintelept a primit-o, lepadand legile romane cele vechi si bune. Pentru aceea si zeii l-au urat ca pe un necurat si nevrednic de credinta lor si plin de sange, caci pe fiul sau, Crisp, bunul barbat, l-a ucis in zadar, si nici pe Fausta, femeia sa, n-a crutat-o, care intru nimic nu era vinovata. Deci pentru aceste necuvincioase lucruri, zeii, urandu-l, l-au gonit pe el, semintia lui cea necurata si neamul sau cel spurcat dintre oameni l-a pierdut. Oare nu graiesc eu adevarul, Artemie? Tu esti om batran si intelept, oare nu sunt toate acestea asa? Deci, sa cunosti adevarul si sa fii al nostru, caci voi sa te am pe tine prieten si partas al imparatiei".

Aceste toate auzindu-le Sfantul Artemie, tacand putin, a inceput a grai: "Mai intai pentru fratele tau iti raspund, imparate, precum ca eu nevinovat sunt de moartea lui, nici n-am gresit candva catre dansul cu ceva, nici cu lucrul, nici cu cuvantul; chiar si de mii de ori de te-ai osteni cercetand aceasta, nu ma vei afla vinovat de moartea sa, pentru ca il stiam pe el ca este adevarat crestin si dreptcredincios si supus Legii lui Hristos. Deci sa stie cerul si pamantul, toata ceata sfintilor ingeri si Domnul meu Iisus Hristos, Fiul lui Dumnezeu, caruia Ii slujesc, ca sunt nevinovat de injunghierea si de moartea fratelui tau, nici nu m-am invoit cu ucigasii, nici nu am fost cu imparatul Constantie intru acea vreme cand a facut sfat despre fratele tau, ci am petrecut in Egipt pana in acest an. Iar daca imi poruncesti sa ma lepad de Hristos, Mantuitorul meu, la aceasta iti raspund cu cuvintele celor trei tineri din vremea lui Nabucodonosor.

Spre stirea ta sa fie, imparate, ca idolilor tai nu voi sluji si chipului celui de aur al iubitorului tau Apolon niciodata nu ma voi inchina. Pe fericitul Constantin si neamul lui l-ai defaimat numindu-l vrajmas al idolilor, nebun si plin de sangele lui. Aceasta iti raspund pentru dansul: tatal tau si fratii tai au inceput inainte asupra lui cu nedreptatea, dandu-i otrava aducatoare de moarte, pentru care lucru au fost ucisi de fiul lui. Apoi il acuzi cum ca a ucis pe fiul sau, Crisp, si pe femeia sa, Fausta; dar el a ucis pe Crisp din nestiinta, caci ca un om a crezut nedreptatea, iar cum ca a ucis pe Fausta, femeia sa, acest lucru bine si cu dreptate l-a facut. Daca nu stii pricina uciderii aceleia, sa-ti spun eu: Fausta, femeia lui, vazand pe Crisp, fiul lui cel nascut din Minerva, femeia lui cea dintai, ca era foarte frumos, s-a ranit cu patima spre el si ca altadata femeia lui Tezeu, care ranindu-se de frumusetea lui Ipolit, fiul barbatului sau, il indemna la pacat; iar dupa ce frumosul tanar nu a voit a savarsi aceasta faradelege, Fedra, maniindu-se, l-a clevetit pe el la tatal sau si la barbatul ei, cum ca i-ar fi facut ei sila. Astfel si Fausta, poftind pe Crisp cel preafrumos, il silea pe el spre o asemenea faradelege. Iar el, fiind intelept, nu a voit sa intineze patul tatalui sau, nici sa o pirasca inaintea tatalui, ci tainuia aceasta, tacand si temandu-se de inselaciunea ei. Iar ea, necurata, nedobandindu-si dorinta, si-a ridicat glasul ca Fedra cea desfranata asupra lui Ipolit sau ca femeia cea desfranata a lui Pentefri asupra lui Iosif din Egipt; asa si aceasta asupra lui Crisp a strigat, ca si cum acest fiu al imparatului ar fi silit-o la pacat.

Deci imparatul, tata fiind, a pedepsit pe fiul sau precum a voit, pentru ca a crezut pe Fausta mincinoasa si patimasa. Iar mai pe urma, aratand Dumnezeu nevinovatia lui Crisp si vazand nedreptatea Faustei, dupa ce s-a instiintat imparatul de toate, atunci cu dreptate a judecat si a condamnat pe Fausta la moarte, ca fiind vrednica de o asemenea pedeapsa. Iar pentru credinta lui Constantin, in ce chip a trecut de la idolii vostri cei mincinosi la adevaratul Dumnezeu, Iisus Hristos, fiind chemat de Cel de sus, asculta-ma pe mine, cel singur vazator al lucrului aceluia: cand mergeam la razboi impotriva lui Maxentie, cumplitul judecator si nesatiosul de sange omenesc, intr-o zi de amiaza s-a aratat pe cer o cruce, stralucind mai mult decat razele soarelui si o scrisoare cu stele in limba latina, care ii fagaduia lui biruinta intru acel semn. Crucea aceea care se aratase pe cer am vazut-o noi toti si scrisoarea aceea am citit-o si sunt pana si acum in oaste multi din ostasii tai batrani care tin bine minte despre aceasta, spre care cu ochi luminati au privit. Incearca, de vei voi, si vei afla asa precum iti spun eu. Dar ce graiesc? Pe Hristos L-au vazut proorocii mai inainte cu sute de ani, precum tu singur stii bine. Si multe sunt marturiile pentru venirea Lui si de la zeii vostri multe proorociri sunt pentru Hristos si mai inainte grairile si scrierile sibilelor si stihurile lui Virgiliu". Sfantul spunea ca de multe ori diavolii cei ce locuiesc in idoli, fiind siliti de puterea lui Dumnezeu, au marturisit chiar adevarul, ca Hristos este adevaratul Dumnezeu. Iar Iulian, nesuferind sa asculte cuvintele cele adevarate ale lui Artemie, a poruncit ca sa-l dezbrace pe mucenic si cu tepuse inrosite in foc sa-i strujeasca coastele, iar spatele sa i-l strujeasca cu fier ascutit. Artemie, ca si cum nu ar fi simtit durerile, nu scotea nici un glas, nici nu gemea, aratandu-se nebiruit in rabdare.

Dupa acele munci imparatul l-a trimis in temnita, poruncind ca sfantul sa fie chinuit cu foamea si cu setea. Apoi, Iulian s-a dus la locul Dafnelor ca sa aduca jertfa zeului sau Apolon, intrebandu-l despre biruinta asupra persilor. Si a zabovit acolo mai multe zile, sacrificand necuratului Apolon multe dobitoace, in toate zilele, dar nu si-a aflat dorinta, pentru ca diavolul care sedea in idolul Apolon si dadea raspunsuri la oamenii care il intrebau, a tacut in acea vreme, de cand in acel loc, la Dafne, fusese aduse moastele Sfantului Vavila si ale celor trei tineri care au patimit impreuna cu dansul. Deci zeul nu a raspuns lui Iulian nimic. Cercetand cu tot dinadinsul Iulian pentru care pricina a amutit Apolon, zeul sau si instiintandu-se ca din cauza moastelor lui Vavila, care zac nu departe de acolo, a poruncit indata crestinilor sa fie luate moastele de acolo. Dupa luarea acelor moaste a cazut foc din cer asupra capistei lui Apolon si a ars-o pe ea cu idol cu tot.

Artemie, sezand in temnita, a fost cercetat de Domnul si de sfintii lui ingeri. Pentru ca, rugandu-se, i s-a aratat Hristos, zicandu-i: "Artemie, imbarbateaza-te, caci Eu sunt cu tine, scotandu-te din toate chinurile si gatindu-ti tie cununa slavei. Precum tu M-ai marturisit pe Mine inaintea oamenilor pe pamant, asa si Eu te voi marturisi inaintea Tatalui meu Cel din ceruri. Indrazneste si te bucura, caci cu Mine vei fi in imparatia Mea". Mucenicul, auzind aceasta de la Domnul, indata s-a tamaduit de rani, incat nici un semn nu se mai vedea pe sfantul lui trup, iar sufletul lui s-a umplut de dumnezeiasca mangaiere si petrecea, cantand si binecuvandand pe Dumnezeu.

De cand a fost aruncat in temnita nu a gustat nimic din mancarurile cele pamantesti si nici din bauturi, pana la sfarsitul sau, caci era hranit de sus, pentru ca prin mima ingereasca i se trimetea hrana cereasca, painea vietii intarindu-l pe el. Si intorcandu-se Iulian de la jertfe cu rusine a pus pricina arderii lui Apolon asupra crestinilor, zicand ca noaptea l-au ars crestinii. Deci, luand de la crestini sfintele biserici, le-a facut capisti idolesti si multe rautati facea crestinilor.

Scotand pe Artemie din temnita a zis catre dansul: "Stiu ca ai auzit ce s-a facut in Dafne, ca necuratii crestini au ars capistea marelui zeu Apolon si au pierdut pe idolul lui cel minunat. Dar nu se vor bucura de aceasta nelegiuitii, nici nu vor ride de noi, caci eu le voi rasplati lor pentru aceasta izbanda de saptezeci de ori cate sapte, precum zic cuvintele voastre". Iar Sfantul Artemie a raspuns: "Am auzit ca manie de Dumnezeu slobozita si foc din cer pogorandu-se a mistuit pe zeul tau si capistea lui a ars-o. Deci, daca Apolon al tau ar fi fost Dumnezeu, de ce nu s-a izbavit pe sine din foc?" Iar imparatul a zis: "Si tu razi, ticalosule, si te bucuri de arderea lui Apolon?" A raspuns Artemie: "Eu rid de nebunia voastra, ca voi slujiti unui zeu ca acesta, care n-a putut singur pe sine sa se izbaveasca din foc, deci cum va va izbavi pe voi din focul cel vesnic? Ma mangai de caderea lui si ma bucur de toate aceste, pe care Hristos al meu cu minuni le lucreaza. Iar cu ceea ce tu te lauzi asupra crestinilor celor nevinovati, care nici un rau nu ti-au facut, ca adica sa le rasplatesti de saptezeci de ori cate sapte, acea rasplata asupra ta o vei vedea, cand focul cel nestins te va apuca pe tine si vesnica munca, care degraba iti va veni tie. Pentru ca, iata, pierzarea ta este aproape si nu dupa multa vreme pomenirea ta cu sunet va pieri".

Iar chinuitorul, maniindu-se, a poruncit taietorilor de piatra ca sa despice o piatra foarte mare si, despicata fiind piatra, a poruncit ca sfantul sa fie pus pe o parte de piatra in mijloc, iar partea cea de deasupra, ridicand-o sus, s-o lase peste sfant. Facandu-se aceasta, tot trupul sfantului mucenic a fost acoperit de piatra cea cazuta peste dansul si asa l-a tescuit incat toate oasele lui au fost zdrobite, iar si maruntaiele lui au fost sfaramate si toate incheieturile lui si luminile ochilor au sarit din locurile lor. Puteai sa vezi o minune mare ca in atata tescuire sufletul a ramas viu, intre acele doua pietre, si chema pe Dumnezeu, ajutatorul sau, graind cuvintele lui David: "Pe piatra m-ai inaltat, povatuitu-m-ai, ca te-ai facut nadejdea mea, turn de tarie de catre fata vrajmasului; ai pus pe piatra picioarele mele si ai indreptat pasii mei, deci primeste, Unule nascut, duhul meu, stiind stramtoarea mea, si sa nu ma lasi in mainile vrajmasilor". O zi si o noapte a petrecut sfantul intre acele doua pietre. Dupa aceea, Iulian a poruncit ca sa fie ridicata piatra, socotind ca sfantul a murit: si, iata, sfantul mai presus de fire s-a aflat viu si, sculandu-se, umbla. Si le era tuturor groaza a-l vedea, pentru ca era strans ca o scandura, avand oasele zdrobite si toate maruntaiele dinlauntru cazute, fata ii era turtita si ochii cazuti, insa sufletul se tinea inca intr-insul si cu picioarele putea sa umble si cu limba bine graia.

Judecatorul, vazand o minune ca aceasta, s-a inspaimantat si a zis catre cei care erau acolo: "Oare om este acesta sau nalucire? Oare nu ne-a fermecat ochii nostri vrajitorul acesta? Ca aceasta vedere este infricosata si covarseste firea omeneasca. Cine se astepta ca sa ramana el viu cand si cele dinlauntrul lui fiind cazute si toate alcatuirile sfaramate si slabanogite, se misca, umbla si graieste? Dar zeii nostri, spre inteleptirea multor oameni, l-a pazit pe el viu, ca pe cel ce nu voia ca sa se inchine stapanirii lor si aceasta sa fie nalucire de spaima celor ce privesc la dansul". Si a zis catre mucenic: "Iata acum, ticalosule, te-ai lipsit de ochi si cu toate madularele esti netrebnic, deci ce nadejde iti mai ramane tie catre Acela spre Care in desert ai nadajduit? De aceea, cere mila de la zeii cei milostivi, ca sa te miluiasca pe tine si macar muncilor celor din iad sa nu te dea pe tine". Iar mucenicul lui Hristos, auzind de munci, a ras si a zis catre imparat: "Oare zeii tai ma vor scapa pe mine de munci? Ei singuri nu pot sa scape de muncile lor cu care si tu, dandu-te focului celui nesfarsit, in veci te vei munci, ca te-ai lepadat de Fiul lui Dumnezeu si sangele Lui cel sfant ce s-a varsat pentru noi l-ai calcat si darul Duhului Sfant l-ai batjocorit supunandu-te idolilor celor pierzatori. Iar eu, pentru aceasta putina durere care s-a adus de catre tine asupra mea, nadajduiesc de la Domnul meu, pentru Care patimesc, sa am odihna vesnica in camara Lui cea cereasca".

Iulian, auzind acestea, i-a raspuns lui asa: "Pe Artemie cel ce a hulit pe zei si a calcat legile romane si ale noastre si s-a marturisit pe sine crestin, in loc de roman si in loc de voievod s-a numit Augustalie, l-am dat judecatii celei desavarsite a mortii si poruncim sa se taie spurcatul lui cap cu sabia". Un raspuns ca acesta auzind sfantul, a fost dus la locul de ucidere, dorind sa se dezlege de trup si cu Hristos sa vietuiasca. Mergand la locul unde avea sa fie taiat, a cerut vreme de rugaciune si intorcandu-se spre rasarit si-a plecat genunchii de trei ori si, rugandu-se destul, a auzit un glas din ceruri, zicandu-i: "Intra cu sfintii, ca sa-ti iei rasplatirea cea gatita tie". Apoi indata si-a plecat sub sabie capul pe care l-a taiat unul din ostasi, in ziua douazecea a lunii octombrie. Ziua in care s-a savarsit muceniceasca sfantului nevointa a fost intr-o vineri, iar cinstitul si sfantul lui trup a fost cerut de la judecatori de o femeie, pe nume Arista, diaconita a bisericii Antiohiei. Aceasta, ungandu-l cu arome de mare pret, l-a pus intr-o racla si l-a trimis la Constantinopol, unde l-a ingropat cu cinste. Multe si negraite minuni se faceau la moastele lui si multi neputinciosi se vindecau, vindecari pe care si acum le da Sfantul Artemie tuturor celor ce cu credinta alearga la dansul.

Dupa sfarsitul lui s-a implinit degraba proorocia pe care a facut-o pentru moartea lui Iulian, zicandu-i in fata: "Pierzarea ta aproape este si nu dupa multa vreme va pieri pomenirea ta cu sunet".

Iulian, ucigand pe Sfantul Artemie, a plecat cu ostasii sai din Antiohia si a mers in pamantul Persiei. Cand a ajuns la cetatea Ctesifont, s-a intalnit cu dansul un pers, barbat batran si cinstit si cu foarte buna intelegere; acela s-a fagaduit lui Iulian ca sa-i dea fara de osteneala imparatia persana. Si s-a facut nelegiuitul imparat si la toata oastea lui calauza in partile Persiei, dar nu spre binele raului bautor de sange, caci persul acela l-a amagit pe el si, pacalindu-i ca ii duce pe cai drepte si bune, a bagat pe calcatorul de lege in pustiul Carmaniului, in locuri neumblate si in prapastii fara de apa si pustii, unde pe toti ostasii cu foamea si cu setea chinuindu-i si caii si camilele lor omorandu-le, a spus ca de voie a facut aceasta si intentionat l-a dus pe el in niste locuri ca acestea, pustii si infricosatoare, ca sa slabeasca puterea lor. "Pentru aceasta, zicea, am facut-o, ca sa nu vad patria mea pradata de vrajmasi, ca mai bine imi este mie aici in mainile voastre, decat patria mea sa piara prin voi". Si indata ostasii l-au taiat in bucati pe persul acela. Apoi, ratacind mult prin pustie, grecii si romanii au cazut in oastea persana si, facand razboi, multi din partea lui Iulian au cazut raniti. Atunci a sosit si asupra lui Iulian dumnezeiasca izbavire, caci de sus, cu nevazuta mana si cu nevazuta arma a fost ranit in coaste, pana in cele dinlauntrul ale lui. Apoi a suspinat greu si a racnit si, luand cu mana din sangele lui, l-a aruncat in sus, in vazduh si a zis: "Ai biruit, Hristoase! Satura-te, Galileene!". Si cu o moarte cumplita ca aceasta sufletul sau cel vrajmas si necurat l-a parasit si a pierit cu sunet, dupa proorocia Sfantului Artemie. Iar oastea, dupa sfarsitul lui Iulian, a pus imparat pe Iovian care, fiind crestin si facand pace cu persii, s-a intors inapoi. Si acum Iulian se munceste in iad cu Iuda, iar Artemie se veseleste cu sfintii in ceruri, stand inaintea lui Dumnezeu, Unul in Treime, Tatal si Fiul si Sfantul Duh, Caruia I se cuvine slava in veci. Amin.

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 339

Voteaza:

Sfantul Mucenic Artemie; Cuv. Matroana 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE