Sfantul Mucenita Varvara; Sfantul Cuvios Ioan Damaschin

Sfantul Mucenita Varvara; Sfantul Cuvios Ioan Damaschin Mareste imaginea.

Sfantul Mucenita Varvara

In vremea imparatiei lui Maximian paganul, imparat al Romei, era in partile rasaritului un oarecare om de neam bun, bogat si slavit, cu numele de Dioscor, cu obicei si cu credinta de elin, care vietuia in Iliopoli. Acela avea o fiica, anume Varvara, pe care o pazea ca lumina ochilor, pentru ca nu avea alt fiu, decat numai pe ea si care, cu varsta, s-a facut foarte frumoasa la fata, incat nu era nici o fecioara care sa-i semene cu frumusetea, in toate hotarele acelea. Din aceasta pricina, tatal sau a zidit un turn inalt, cu mare mestesug, iar pe turnul acela a facut case frumoase si in ele a inchis pe fiica sa, Varvara, randuindu-i acolo femei purtatoare de grija si slujnice, fiindca murise mama ei. Aceasta a facut-o pentru ca sa nu fie vazuta frumusetea fiicei sale de catre poporul cel simplu si de neamul de jos, caci socotea ca nu sunt vrednici ochii unor asemenea oameni, a vedea fata cea prea frumoasa a fiicei sale.

Deci vietuind fecioara intru acele palate inalte de pe turnul acela, se mangiia privind de sus la zidirea lui Dumnezeu cea dintru inaltime, ca si la cea de jos, la lumina cerului si la frumusetea pamantului. Odata privind spre cer si luand seama la stralucirea soarelui, la alergarea lunii si la frumusetea stelelor, a zis catre pazitoarele care petreceau impreuna cu dansa si catre slujnice: "Cine le-a facut pe acestea?". Asijderea, cautand si la frumusetea cea de pe pamant, la verdeata campului, la pomi, la gradini, la munti si la ape, intreba: "A cui mana a zidit toate acestea?", iar cele ce-i stateau inainte i-au zis: "Toate acestea le-au zidit zeii". Apoi fecioara a intrebat: "Care zei?". Raspuns-au ei slujnicele: "Zeii aceia pe care ii cinsteste tatal tau si-i tine pe ei in palatul sau, care sunt de aur, de argint, de lemn si se inchina lor; acei zei au zidit toate acestea cate le vedeti cu ochii", dar fecioara auzind aceste cuvinte ale lor, se indoia si zicea in sine: "Zeii pe care ii cinsteste tatal meu sunt facuti de maini omenesti. Pe cei de aur si de argint i-au facut zlatarul (argintarul) si pe cei de piatra i-a facut pietrarul, iar pe cei din lemn i-a cioplit teslarul. Deci, cum acei zei facuti au putut zidi aceasta luminata inaltime cereasca si o frumusete ca aceasta pamanteasca, neputand ei singuri nici umbla cu picioarele, nici lucra cu mainile?"

Sfanta Mare Mucenita Varvara

Astfel, cugetand intru sine, ea cauta adeseori spre cer, ziua si noaptea, si din zidiri se sarguia a cunoaste pe Ziditorul. Odata ea privind mult la cer si fiind cuprinsa de o mare dorinta ca sa stie cine a facut acea inaltime cu bunacuviinta si acea latime si stralucire a cerului, deodata a stralucit in inima ei lumina dumnezeiescului dar si i-a deschis ochii mintii, pentru cunostinta nevazutului, nestiutului si neajunsului Dumnezeu, care, cu intelepciune a zidit cerul si pamantul. Si zicea intru sine: "Un Dumnezeu ca acela trebuie sa fie pe care nu l-a zidit nici o mana omeneasca. Acela singur este facator si pe toate cu mana Sa le zideste. Unul trebuie sa fie cel ce a intins latimea cerului, a intemeiat greutatea pamantului si straluceste din inaltime toata lumea cu razele soarelui, cu stralucirea lunii si cu lumina stelelor, iar jos infrumuseteaza pamantul cu copacii si cu felurite flori si-l adapa pe el cu rauri si cu izvoare de apa. Un Dumnezeu ca acela trebuie sa fie, care pe toate le tine, pe toate le carmuieste, pe toate le viaza si pentru toti mai inainte poarta de grija".

Asa invata fecioara Varvara, a cunoaste pe Facatorul din fapturi, incat se implineau asupra ei cuvintele lui David: "Cugetat-am la toate lucrurile tale, la faptele mainilor tale am gandit". Cu acea invatatura s-a aprins in inima ei focul dragostei celei dumnezeiesti si a ars sufletul ei cu vapaia doririi lui Dumnezeu, incat nu avea odihna ziua si noaptea; numai la acestea intr-una cugeta si de aceasta intruna dorea ca sa stie cu adeverire pe Dumnezeu si Ziditorul a toate.

Si nu putea avea invatatori pe nimeni din oameni, care sa-i descopere tainele sfintei credinte si s-o povatuiasca la calea mantuirii, pentru ca nu era cu putinta nimanui a veni la dansa, afara de slujnicele cele oranduite, caci Dioscor, tatal ei, avea pentru dansa mare paza. Insa singur Duhul Sfant, invatatorul cel preaintelept si povatuitor, o invata pe dansa dinauntru nevazut, cu tainica insuflare a darului Sau si lucra in mintea ei cunostinta adevarului. Fecioara era pe acel turn ca o pasare deosebita, la cele de sus cugetand, iar nu la cele de jos, pentru ca nu se lipea inima ei de nimic din cele pamantesti: nu iubea aurul, nici margaritarele cele de mult pret, nici pietrele cele scumpe, nici podoaba hainelor, nici alte podoabe fecioresti, nici de nunta nu gandea vreodata; ci numai spre Unul Dumnezeu avandu-si tot cugetul sau, s-a robit cu dragoste Lui.

Venind vremea fecioarei ca sa fie logodita cu barbat, multi tineri bogati, de neam mare si slaviti, auzind de frumusetea ei cea minunata, rugau pe Dioscor ca sa binevoiasca a le da pe fiica lui in casatorie. Atunci s-a suit Dioscor in turnul acela la Varvara si a inceput a-i grai despre nunta si a-i spune despre tinerii cei frumosi care cauta a o avea pe dansa mireasa; deci cu care dintre dansii ar vrea a se logodi? Fecioara Varvara, cea plina de intelepciune, auzind de la tatal sau asemenea cuvinte, s-a rosit la fata rusinandu-se nu numai a auzi, ci si a gandi la nunta; si in tot chipul s-a lepadat de dansa, neinvoindu-se cu sfatul tatalui sau, pentru ca mare paguba isi socotea ei aceasta, adica a-si vesteji floarea curatiei sale si a-si pierde margaritarul cel fara de pret al fecioriei. Apoi mult sfatuind-o pe dansa tatal sau, ca sa se induplece voii lui, ea i-a grait multe cuvinte impotriva si la sfarsit i-a zis: "Daca imi vei grai mai mult despre aceasta, tata, si ma vei sili catre logodire, apoi aceasta voi face: nu te voi mai numi tata si eu singura ma voi omori si te vei lipsi de fiica ta". Acestea auzindu-le, Dioscor s-a spaimantat si s-a dus de la dansa, neindraznind mai mult a-i vorbi. Pe langa acestea, cugeta ca mai bine va fi cu sfaturi bune decat cu sila a o logodi cu cineva si nadajduia ca, dupa o vreme oarecare, singura isi va da seama si va voi a se marita.

Dupa aceasta s-a gandit sa se duca intr-o cale departata pentru oarecare trebuinta, socotind ca fara dansul Varvara se va mahni si, cand se va intoarce, mai cu inlesnire se va indupleca a-i asculta sfatul si porunca lui. Deci, plecand Dioscor in cale a poruncit ispravnicului casei, ca sa zideasca o baie cu multa cheltuiala si cu mestesug iscusit, langa scaldatoarea care era in gradina lui; iar la baie a poruncit ca sa fie doua ferestre intr-un perete, ce era dinspre miazazi. Apoi a poruncit ispravnicilor sai sa o lase libera pe Varvara, ca sa se pogoare din turn si sa umble oriunde va voi si sa faca orice-i va placea. Se gandea Dioscor astfel, ca fiica lui, vorbind cu mai multi oameni si vazand multe fecioare logodindu-se si maritandu-se, va voi si ea a se marita cu un barbat.

Dupa plecarea lui Dioscor in cale departata, fecioara Varvara, avand libertate a intra si a iesi din casa sa si putand, fara oprire, a avea vorba cu oricine ar voi, s-a imprietenit cu niste fecioare crestine si auzind de la dansele despre numele lui Iisus Hristos, indata s-a bucurat cu duhul de numele acela. Apoi a dorit sa stie de la dansele despre Domnul, mai cu amanuntul, iar acelea ii spusera ei toate cele despre Hristos, despre Dumnezeirea Lui cea negraita, despre intruparea din Preacurata Fecioara Maria, despre patima Lui cea de bunavoie si invierea, despre judecata ce are sa fie si despre vesnica munca a inchinatorilor de idoli; dupa aceea despre bucuria cea nesfarsita a crestinilor celor credinciosi intru imparatia cerurilor.

Acestea toate ascultandu-le, Varvara se indulcea cu inima, ardea cu dragostea catre Hristos si dorea botezul. Apoi s-a intamplat in vremea aceea ca a venit acolo un preot din Alexandria in chip negutatoresc, despre care instiintandu-se Varvara, l-a chemat la ea si a invatat de la dansul, in taina, cunostinta Ziditorului tuturor si Atottiitorului Dumnezeu, cum si credinta in Domnul nostru Iisus Hristos, pe care demult o dorea cu mare ravna. Spunandu-i preotul toate tainele sfintei credinte, a botezat-o pe ea in numele Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh si, invatand-o pe dansa mult, s-a dus intr-ale sale. Iar Sfanta Varvara, luminata fiind cu botezul, mai mult s-a aprins cu dragostea lui Dumnezeu si se indeletnicea in post si in rugaciuni, ziua si noaptea, slujind Domnului sau, caruia i s-a facut mireasa, logodindu-si fecioria sa Lui, ca sa o pazeasca neintinata.

In acea vreme se zidea baia, pe care o poruncise tatal sau cand plecase in cale; deci a iesit odata Sfanta Varvara din turnul sau, ca sa vada cum se zideste baia aceea si vazand numai doua ferestre la baie, a zis catre lucratori: "Pentru ce ati facut numai doua ferestre? Au nu este mai bine a fi cu trei, ca si peretele sa fie mai frumos si baia mai luminoasa?" Mesterii au raspuns: "Asa ne-a poruncit noua tatal tau, ca numai doua ferestre sa facem dinspre miazazi". Iar Sfanta Varvara staruia, poruncindu-le sa faca si a treia fereastra in numele Sfintei Treimi. Dar, pentru ca mesterii nu voiau sa faca aceasta, temandu-se de tatal ei, ea le-a zis: "Eu va voi apara de tatal meu si voi raspunde pentru voi; faceti precum va poruncesc". Si au facut a treia fereastra la baie, precum le-a poruncit lor. Deci era acolo o scaldatoare (precum s-a zis) langa care se zidea baia; acea scaldatoare era ingradita cu pietre de marmura cioplite. Acolo la scaldatoare venind Sfanta Varvara si uitandu-se catre rasarit, a insemnat cu degetul pe o marmura chipul Sfintei Cruci, care s-a si inchipuit pe piatra cu degetul cel sfant al curatei fecioare, ca si cum s-ar fi sapat cu fierul. Ba inca langa aceeasi baie chiar urmele cinstitelor ei picioare fecioresti s-au inchipuit asemenea pe piatra; apoi din urmele acelea a curs apa si multe vindecari se faceau acolo, celor ce veneau cu credinta. Pentru ca toate acelea, adica baia cea cu trei ferestre, care era facuta in chipul Sfintei Treimi si piatra cea de marmura de langa scaldatoare, care era cu inchipuirea Crucii, cum si urmele picioarelor Sfintei Varvara au ramas intregi pana in vremea fericitului Simeon Metafrast, care, dupa Ioan Damaschin, a scris patimirea Sfintei Varvara. Acela graieste in istoria sa astfel: "Pana in ziua de astazi se gaseste scaldatoarea aceea, vindecand tot felul de boli in poporul cel iubitor de Hristos, pe care daca ar fi voit cineva a o asemana cu curgerile Iordanului, sau cu izvorul Siloamului, sau cu scaldatoarea oilor, nu ar fi gresit de la adevar; pentru ca si prin aceea, multe minuni lucreaza puterea lui Hristos".

Altadata, preumblandu-se Sfanta Varvara prin palaturile tatalui sau, a vazut zeii, idolii cei fara de suflet, stand la loc cinstit si a oftat greu pentru pierderea sufletelor omenesti, celor ce slujesc idolilor. Apoi a scuipat in fata idolilor zicand: "Asemenea voua sa fie toti cei ce vi se inchina si toti cei ce cer ajutor de la voi, care sunteti fara suflet". Acestea zicand, s-a suit in turnul sau si se sarguia in rugaciunile sale cele obisnuite si in posturi, toata mintea sa indreptand-o spre gandirea de Dumnezeu.

Dupa aceasta s-a intors si Dioscor, tatal ei, din calea sa si luand seama celor ce se lucrase in casa lui, s-a apropiat si de baia aceea ce se zidise din nou si vazand trei ferestre in perete, a inceput cu manie a carti asupra slugilor si a mesterilor, pentru ca au calcat porunca lui si n-au facut numai doua ferestre, ci au facut trei. Iar ei au raspuns: "Nu cu voia noastra am facut, ci cu a fiicei tale, Varvara, pentru ca ea ne-a poruncit noua sa facem trei ferestre, desi noi n-am vrut". Deci, indata chemand Dioscor pe Sfanta Varvara, a intrebat-o: "Pentru ce ai poruncit ca sa se faca la baie a treia fereastra?" Iar ea a raspuns: "Mai bine este sa fie trei decat doua, caci tu, parintele meu ai poruncit sa se faca doua ferestre in chipul precum mi se pare - a doi luminatori ceresti, al soarelui si al lunii, ca sa lumineze baia, iar eu am poruncit ca sa se faca si a treia in chipul luminii celei intreite, pentru ca trei sunt ferestrele luminii celei neapropiate, celei negraite, celei neapuse si celei neinserate, care lumineaza pe tot omul ce vine in lume".

Tatal ei, tulburandu-se de cuvintele cele noi ale fiicei sale si cu adevarat minunate, dar neintelese de el, a luat-o de-o parte si stand langa baie, unde era Crucea cea inchipuita pe piatra cu degetul Sfintei Varvara si pe care Dioscor inca nu o vazuse, o intreba pe sfanta: "In ce chip lumina cea cu trei ferestre lumineaza pe tot omul, precum ai zis?" Sfanta a grait: "Ia aminte, parintele meu, si intelege cele ce-ti voi spune: Trei ipostasuri ale unui Dumnezeu in Treime, care vietuieste intru lumina cea neapropiata, lumineaza si viaza toata zidirea: Tatal, Fiul si Duhul Sfant; pentru aceea am poruncit sa faca trei ferestre la baie, ca aceasta una - aratand cu degetul - sa inchipuiasca pe Tatal, cealalta, pe Fiul, a treia pe Duhul Sfant, ca si zidirile sa preamareasca numele Preasfintei Treimi". Apoi a aratat cu degetul catre Crucea cea inchipuita pe marmura si a zis: "Si am inchipuit aici si semnul Fiului lui Dumnezeu Care cu bunavointa Tatalui si cu lucrarea Duhului Sfant, pentru mantuirea omeneasca s-a intrupat din curata Fecioara si a patimit de bunavoie pe o Cruce ca aceasta, precum ii vezi inchipuirea; pentru aceea am inchipuit aicea semnul Crucii, ca puterea ei sa izgoneasca de aici toata puterea diavoleasca".

Acestea graind, prea inteleapta fecioara catre tatal sau cel impietrit cu inima, despre Sfanta Treime, despre intruparea si patima lui Hristos, despre puterea Crucii si despre celelalte taine ale sfintei credinte, l-a pornit spre mare manie.

Indracindu-se Dioscor de iutime si de manie si uitand dragostea cea fireasca, a scos sabia si a vrut sa loveasca pe fiica sa. Ea de frica a fugit, iar Dioscor o alerga ca lupul pe oaie, avand sabia in mana sa. Apoi, ajungand pe mieluseaua lui Hristos cea fara prihana, s-a intamplat in acel loc un munte de piatra, care era ca un perete si, neavand sfanta unde sa fuga de mainile si de sabia tatalui sau sau mai bine a muncitorului sau, avand scapare numai pe Dumnezeu, catre care ridicandu-si ochii cei sufletesti si cei trupesti, ceru de la El ajutor si aparare. Si n-a zabovit Cel Preainalt, auzind pe roaba sa. Ci degraba intampinand-o cu ajutorul Sau, a facut de s-a despicat in doua inaintea ei muntele cel de piatra, precum odinioara inaintea Sfintei Mucenite Tecla, care fugea de mainile celor fara de rusine. Deci, despicandu-se piatra, Sfanta fecioara Varvara a fugit in despicatura aceea si indata s-a inchis piatra la loc dupa dansa, dand sfintei cale sloboda ca sa se suie in varful muntelui, unde s-a ascuns intr-o pestera de piatra. Iar Dioscor cel mai impietrit decat piatra, nevazand inainte pe fiica sa care fugea, se mira cum s-a ascuns de ochii lui cautand-o cu sarguinta multa vreme. Deci, inconjurand muntele acela si cautand pe Varvara a vazut doi pastori pe munte, pascandu-si oile lor, care o vazusera pe Sfanta Varvara fugind la munte si ascunzandu-se in pestera. Suindu-se la dansii, Dioscor i-a intrebat: "N-ati vazut pe fiica mea ascunzandu-se pe aici?" Unul din pastori, fiind milostiv si vazand pe Dioscor plin de manie, vrand sa tainuiasca pe fecioara cea nevinovata, a zis: "N-am vazut-o". Dar celalalt, tacand, a aratat cu degetul locul unde se ascunsese sfanta. A alergat Dioscor acolo degraba, iar pe ciobanul care a aratat pe sfanta cu degetul, l-a ajuns pedeapsa lui Dumnezeu chiar in locul acela, pentru ca el insusi se transforma in stalp de piatra, iar oile lui in lacuste.

Dioscor, afland pe fiica sa in pestera, a apucat-o si a inceput a o bate fara mila si, trantind-o la pamant, o calca cu picioarele; apoi, apucand-o de par, o tragea catre casa sa pe calea aspra. Dupa aceea a inchis-o intr-o casa mica si intunecoasa, incuind usile si ferestrele si, pecetluindu-le cu pecete, a pus straja si o chinuia pe dansa cu foame si cu sete. Dupa aceasta s-a dus la ighemonul locului aceluia, cu numele Martian si i-a spus toate cele despre fiica-sa, ca se leapada de zeii lor si crede Celui rastignit. Deci a rugat pe ighemon ca, prin ingrozire de munci, sa o induplece la credinta cea parinteasca. Apoi, scotand-o de la inchisoare, a adus-o si a dat-o in mainile ighemonului, zicand: "Eu ma lepad de dansa de vreme ce si ea s-a lepadat de zeii mei si daca nu se va intoarce iarasi catre dansii si nu se va inchina lor impreuna cu mine, apoi ea sa nu-mi mai fie fiica si eu sa nu-i fiu tata; iar tu, stapanitorule ighemoane, munceste-o pe dansa precum voieste stapanirea ta". Ighemonul, vazand frumusetea cea rara a fecioarei, s-a minunat de cuviinta ei si a inceput a grai catre dansa cu blandete, cuvinte bune, laudand frumusetea ei si neamul cel bun si o sfatuia sa nu se lepede de legile cele vechi parintesti si sa nu fie potrivnica voii tatalui sau, ci sa se inchine zeilor si intru toate sa asculte pe tatal sau, ca una ce are sa fie mostenitoarea tuturor averilor lui.

Sfanta fecioara Varvara, cu prea intelepte si blande cuvinte mustrand desertaciunea zeilor celor fara de suflet, marturisea si preamarea numele lui Iisus Hristos si se lepada de toate desertaciunile pamantesti, de bogatii si de mangiierile lumesti, dorind pe cele ceresti. Iar ighemonul o sfatuia pe dansa sa nu necinsteasca neamul sau si sa nu-si piarda floarea cea prea frumoasa a tineretilor sale. Apoi, mai pe urma, a zis: "O! frumoasa fecioara, fie-ti mila singura de tine si te sarguieste cu osardie impreuna cu noi, sa aduci jertfa zeilor, pentru ca mi-e mila de tine si voiesc a te cruta, fiindu-mi jale a da la munci si la rani o asa frumusete. Iar de nu ma vei asculta si vei petrece nesupusa noua, apoi ma vei sili pe mine, chiar nevrand, sa te chinuiesc cumplit". Iar Sfanta fecioara Varvara i-a raspuns: "Eu pururea aduc jertfa de lauda Dumnezeului meu si insumi voiesc a-I fi Lui jertfa; pentru ca Acela unul este Dumnezeul nostru adevarat, Care a zidit cerul si pamantul si toate cele ce sunt intr-insele; iar zeii tai nimic nu sunt si nimic n-au zidit, fiind fara de suflet si nelucratori. Caci pe aceia singuri ii zidesc mainile omenesti, precum zice proorocul lui Dumnezeu: Idolii paganilor sunt argint si aur, lucruri de maini omenesti. Si toti zeii paganilor sunt diavoli, iar Domnul cerurile a facut. Aceste cuvinte proorocesti eu le ascult si cred intr-unul Dumnezeu care este facator a toate; iar pentru zeii vostri aceasta marturisesc, ca sunt deserti si desarta este nadejdea voastra intr-insii".

Dupa ce sfanta a grait aceste cuvinte, ighemonul s-a maniat si indata a poruncit sa o dezbrace, pentru care aceasta chinuire era mai grea decat ranile cele grele, caci a pus-o sa stea goala inaintea multor barbati, care fara rusine priveau spre goliciunea curatului ei trup fecioresc. Apoi muncitorul a poruncit sa o intinda pe pamant si cu vine de bou sa o bata tare, mult timp, incat s-a rosit pamantul cu sangele ei. Si incetand muncitorii a o mai bate, dupa porunca ighemonului, a frecat ranile ei cu zdrente si cu tesaturi de par, adaugand dureri la dureri. Insa toate chinurile acelea care navaleau mai repede decat vantul si decat viforul, asupra neputinciosului ei trup fecioresc, n-au clatinat pe Sfanta mucenita Varvara, cea tare in credinta, pentru ca era intemeiata pe piatra Hristos, Domnul sau, prin care rabda acele dureri amare.

Dupa aceasta, ighemonul a poruncit sa o bage in temnita, pana cand va socoti cu ce fel de munci mai cumplite s-o munceasca. Deci fiind abia vie de ranile cele multe, Sfanta Varvara se ruga in temnita cu lacrimi lui Hristos Domnul, iubitul sau mire, ca sa n-o lase patimind acele dureri cumplite si graia impreuna cu David: Nu ma lasa pe mine, Doamne Dumnezeul meu, nu te departa de la mine. Ia aminte spre ajutorul meu. Asa rugandu-se ea si fiind miezul noptii, a stralucit o lumina mare, iar sfanta a simtit in inima sa o spaima si o bucurie pentru ca se apropia Mirele ei cel nestricacios, vrand a cerceta pe mireasa sa. Apoi Insusi imparatul maririi S-a aratat intru slava negraita, pe care vazandu-l sfanta, o! cat s-a bucurat cu duhul si s-a indulcit cu inima! Cautand Domnul spre ea cu ochii blanzi, a zis cu dulcile Sale buze: "Indrazneste, mireasa Mea si nu te teme. Eu sunt cu tine si privind la nevointa ta, usurand durerile tale, pregatindu-ti pentru acesta rasplatirea vesnica in camara Mea cea cereasca; deci rabda pana la sfarst, ca degrab sa te indulcesti de vesnicile bunatati, intru imparatia Mea". Niste cuvinte ca acestea graind catre dansa Hristos Domnul, Sfanta Varvara se topea ca ceara de focul dumnezeiescului dor si ca un rau se revarsa cu dragostea catre El. Asa a mangiiat-o Iisus cel prea dulce si cu dragostea Sa a indulcit pe iubita Sa, mireasa Varvara si a vindecat-o de rani, incat nici urma nu se mai cunostea pe trupul ei. Apoi s-a dus de la fata ei, lasandu-i o nespusa veselie duhovniceasca. Si era sfanta Varvara in temnita ca si in cer cu ingereasca dragoste aprinzandu-se catre Dumnezeu si marindu-L cu inima si cu gura, dand multumire Domnului ca n-a trecut-o cu vederea, ci a cercetat pe roaba Sa, care patimeste pentru numele Lui.

Era acolo o femeie credincioasa si tematoare de Dumnezeu, cu numele Iuliana, care, de cand a fost prinsa Sfanta Varvara, o urmarea de departe si privea la patimirile ei. Iar cand sfanta a fost aruncata in temnita, sedea la fereastra temnitei, minunandu-se cum acea fecioara tanara, in floarea tineretilor si a frumusetii sale, a trecut cu vederea pe tatal sau si pe tot neamul sau, bogatiile si toate bunatatile, frumusetile lumii acesteia si inca si sufletul sau nu si-l cruta pentru Hristos, ci cu osardie il jertfeste pentru El. Apoi vazand ca a vindecat Hristos de rani pe Sfanta Varvara, a dorit ca si ea sa patimeasca pentru Dansul si a inceput a se pregati pentru nevointe, rugand pe Iisus Hristos incepatorul de nevointe, ca sa-i dea si ei rabdare pentru munci.

Deci, facandu-se ziua, au scos pe Sfanta Varvara din temnita si au dus-o la necuratul divan, spre a doua intrebare, iar Iuliana ii urma ei de departe. Sfanta Varvara, stand inaintea divanului, a ighemonului si a celor ce erau impreuna cu dansul, acestia au vazut pe fecioara sanatoasa, cu fata luminata si mai frumoasa decat intai, iar pe trup fara nici o rana din cele ce avusese si s-au mirat. Apoi ighemonul a zis catre dansa: "Oare, vezi, o! fecioara, cata purtare de grija au zeii nostri pentru tine? Iar pe tine, care ieri erai cumplit ranita, acum te-au vindecat si, fiind slabita de dureri acum esti sanatoasa. Deci fii si tu multumitoare spre o facere de bine ca aceasta si, inchinandu-te lor, adu-le jertfa".

Sfanta a raspuns: "Ce graiesti, ighemoane? Oare zeii tai m-ar fi vindecat? Ei, fiind orbi, muti si neavand nici o simtire, ei, care nu pot sa dea orbilor vedere, mutilor graire, surzilor auz, schiopilor umblare, bolnavilor vindecare, nici pe morti sa-i invieze? Cum au putut aceia a ma vindeca si pentru ce sa ma inchin lor? Pe mine m-a vindecat Iisus Hristos, Domnul Dumnezeul meu, care tamaduieste toate durerile, iar mortilor le da viata. Aceluia eu cu multumire ma inchin si singura insami ma aduc Lui jertfa, pe care tu cu ochii tai cei necurati, orbit fiind cu mintea, nu poti a-L vedea, ca nu esti vrednic".

Aceste cuvinte ale sfintei mucenite au pornit pe ighemon spre manie si a poruncit sa spanzure pe mucenita pe lemn si sa-i strujeasca trupul cu unghii de fier, apoi sa arda coastele ei cu faclii aprinse. Si pe toate acestea le rabda Sfanta Varvara cu vitejie, ba inca si cu ciocanul a fost batuta in cap. Cate a rabdat acea fecioara fiind vie, n-ar fi rabdat nici un barbat, oricat de tare, de n-ar fi intarit puterea lui Dumnezeu, nevazut, pe mieluseaua Lui.

In mijlocul poporului, care privea la muncile Sfintei Varvara, sta nu departe Iuliana, cea mai sus pomenita; aceea, privind la patimirea Sfintei Varvara, plangea si nu putea a se opri din lacrimi. Apoi, umplandu-se de ravna, a ridicat glas din popor si a inceput a ocari tirania cea fara de omenie a nemilostivului ighemon si a huli pe zeii lor cei paganesti. Indata insa a fost prinsa si, fiind intrebata despre credinta, a marturisit ca e crestina; pentru aceea a poruncit ighemonul sa o chinuiasca si pe dansa, ca si pe Sfanta Varvara. Deci a fost spanzurata impreuna cu Sfanta Varvara si strujita cu piepteni de fier. Iar Sfanta Mare Mucenita Varvara, spanzurata in acele munci, si-a ridicat ochii catre Dumnezeu si a zis: "Dumnezeule, Cel ce cerci inimile omenesti, Tu stii ca dorindu-Te pe Tine si poruncile Tale cele sfinte iubindu-le, cu totul m-am adus Tie si dreptei Tale celei Atotputernice m-am incredintat. Deci tu, Doamne, nu ma lasa, ci cu milostivire cauta asupra mea si asupra Iulianei, care patimeste impreuna cu mine; intareste-ne pe amandoua si ne imputerniceste, ca sa savarsim bunavointa ce ne sta inainte, pentru ca duhul este osarduitor, iar trupul neputincios".

Asa rugandu-se sfanta, li s-a dat lor nevazut ajutor din inaltime, spre rabdare cu barbatie. Dupa aceasta, tiranul a poruncit sa le taie sanurile la amandoua, apoi inmultindu-se durerile cele grele, Sfanta Varvara, ridicandu-si iarasi ochii spre doctorul si vindecatorul sau, a strigat: "Nu intoarce fata Ta de la noi, Hristoase, si duhul Tau cel sfant nu-l lua de la noi; da-ne, Doamne, bucuria mantuirii si cu Duh stapanilor ne intareste, intru dragostea Ta".

Dupa niste munci ca acestea, ighemonul a poruncit ca pe Sfanta Iuliana sa o bage in temnita, iar pe Sfanta Varvara, spre mai marea ei rusine, sa o poarte goala, spre batjocura, prin toata cetatea, imbrancind-o si batand-o. Sfanta fecioara Varvara cu rusine acoperindu-se ca si cu o haina, a strigat catre iubitul sau mire Hristos Domnul, zicand: "Cela ce imbraci cerul cu nori si acoperi pamantul cu negura, ca cu niste scutece, Tu insuti o! Imparate, acopera goliciunea mea si fa ca sa nu fie vazute madularele mele de ochii paganilor, ca nu pana in sfarsit sa fie de ris roaba Ta". Si indata Domnul Hristos, Care impreuna cu Sfintii Sai ingeri privea de sus la nevointele roabei Sale, a grabit spre ajutorul ei si a trimis catre dansa un inger stralucit, cu haina in chipul luminii ca sa acopere goliciunea ei. Astfel, fiind acoperita Sfanta Varvara, nu mai puteau ochii paganilor sa vada madularele ei cele goale si au intors-o catre muncitor. Dupa dansa a fost dusa Sfanta Iuliana asijderea goala, prin toata cetatea, intru privelistea ingerilor si a oamenilor. Apoi, vazand muncitorul ca nu poate sa le desparta pe ele de dragostea lui Hristos si sa le induplece sa se inchine idolilor, le-au judecat pe amandoua, dandu-le spre taiere de sabie.

Iar pe Dioscor, cel cu inima de piatra, tatal Sfintei Varvara, nu numai ca nu l-a durut inima, vazand muncile cele cumplite ale fiicei sale, pana intr-atata impietrindu-l diavolul, dar nu s-a rusinat facandu-se singur gealat (chinuitor) al fiicei lui. Caci cu o mana a luat pe fiica-sa, iar cu cealalta mana tinea sabia si asa a dus-o la locul de osanda, care era insemnat pe un munte, afara din cetate. Apoi a fost dusa de un ostas si Sfanta Iuliana. Cand mergea pe cale, Sfanta Varvara se ruga lui Dumnezeu, zicand: "Dumnezeule Cel fara de inceput, Care ai intins cerul ca un acoperamant si pamantul l-ai intemeiat pe ape, Cela ce rasari soarele Tau spre cei buni si spre cei rai si dai ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti, Tu si acum auzi-ma pe mine, roaba Ta, care ma rog catre Tine. Asculta-ma, o, Imparate, si da darul Tau la tot omul, care ma va pomeni pe mine si patimirile mele. Sa nu se apropie de unul ca acela boala napraznica si moarte neasteptata sa nu-l rapeasca pe el; pentru ca stii Doamne, ca trup si sange suntem si lucrul Preacuratelor Tale maini". Asa rugandu-se sfanta, s-a auzit glas din cer, chemand-o pe ea impreuna cu Iuliana intru cele de sus si fagaduindu-i a-i implini cererea ei. Deci, mergeau amandoua sfintele mucenite, Varvara si Iuliana, spre moarte cu mare bucurie, dorind a se dezlega mai degrab de trup si a merge catre Domnul. Ajungand la locul cel insemnat, mieluseaua lui Hristos, Varvara, si-a plecat sub sabie sfantul sau cap si a fost taiata de mainile nemilostivului ei tata. Astfel s-a implinit Scriptura care zice: Va da spre moarte tatal pe fiul, iar, pe Sfanta Iuliana alt ostas a taiat-o si astfel s-a savarsit alergarea nevointei lor. Sfintele lor suflete s-au suit in glasuri de bucurie catre Hristos, Mirele lor, intampinandu-le ingerii si insusi Stapanul lor, cu dragoste primindu-le. Iar pe Dioscor si pe Marchian, ighemonul, i-a ajuns napraznica pedeapsa a lui Dumnezeu, pentru ca pe Dioscor, pe cand cobora din munte, iar pe ighemon care sedea in casa sa, tunete si fulgere din cer lovindu-i i-au ucis si i-au ars, incat nici cenusa lor nu s-a mai aflat.

In cetatea aceea era un barbat dreptcredincios cu numele Galentian. Acela, luand cinstitele moaste ale sfintelor mucenite, le-a dus in cetate si le-a ingropat cu cinstea ce li se cuvenea. A zidit si biserica peste dansele, in care multe vindecari se faceau, prin moastele sfintelor cu rugaciunile lor si cu darul Tatalui si al Fiului si al Sfantului Duh, a Carui slava este in vecii vecilor. Amin.

Sfantul Cuvios Ioan Damaschin

Cetatea Damascului din Siria a odraslit pe Ioan Damaschin din parinti credinciosi si de bun neam, a caror dreapta credinta in Hristos le-a fost mult mai scumpa decat aurul, cel pieritor prin foc lamurit. Acea vreme era cumplita, caci saracinii robisera partea aceea, luand cetatea slavita, facand multa rautate crestinilor, pe unii omorandu-i, iar pe altii vanzandu-i in robie, incat pe nimeni nu lasau ca sa slaveasca pe Hristos pe fata.

Sfantul Cuvios Ioan Damaschin

Atunci, parintii lui Ioan, prin purtarea de grija a lui Dumnezeu fiind acoperiti, au fost paziti intregi, cu sanatatea si cu averea, pastrand intreaga credinta. Pentru ca le daduse lor Preabunul Dumnezeu a afla dar inaintea saracilor, precum odinioara a avut Iosif inaintea egiptenilor si Daniil inaintea sirienilor. Deci, nu opreau raucredinciosii agareni, pe parintii sfantului a crede in Hristos si a preamari pe fata, preasfant numele Lui. Ba, chiar au pus judecator al cetatii pe tatal lui Ioan si stapanitor peste ispravniciile poporului. Iar el, fiind intr-o fericire ca aceea, mult bine facea fratilor celor de o credinta, pe cei robiti rascumparandu-i, pe cei inchisi prin temnite liberandu-i de prin legaturi si izbavindu-i de la moarte si dand mana de ajutor celor ce patimeau in necazurile cele mai mari.

Astfel, erau in Damasc parintii cuviosului, in poporul agarenilor, ca o faclie in intuneric, ca o samanta in Israil si ca o scanteie in cenusa, paziti de Dumnezeu, ca asa sa iasa dintre dansii faclia cea aprinsa a Bisericii lui Hristos, stralucind luminos la toata lumea. Adica, acest fericit Ioan Damaschin, pe care, nascandu-l parintii dupa fire, s-au straduit a-l naste si dupa dar, facand un lucru care in acea vreme era foarte cu anevoie, ca nu lasau agarenii pe nimeni a se naste din apa si din duh (adica a se boteza). Insa parintii lui Ioan fara piedica si-au nascut pe fiul lor prin botez, numindu-l cu numele darului de Ioan.

Crescand pruncul, parintele lui se ingrijea pentru dansul sa-l creasca bine si sa-l invete nu obiceiurile saracinilor, nici vitejiile cele ostasesti, nici vanarea fiarelor, nici altfel de mestesug omenesc; ci blandetea, smerenia, frica de Dumnezeu, cum si intelegerea dumnezeiestilor scripturi. Tatal sau ruga pe Dumnezeu cu sarguinta, sa-i trimita un om intelept si binecredincios, ca sa fie fiului sau bun invatator si propovaduitor spre faptele cele bune. Deci, fiind auzit de Dumnezeu, a dobindit ceea ce dorea, intr-acest chip: barbarii care erau in Damasc, iesind adeseori pe mare si pe uscat, in partile cele de primprejur, robeau pe crestini si, ducandu-i in cetatea lor, pe unii ii vindeau in targuri, iar pe altii ii ucideau cu sabia. S-a intamplat odata ca au prins un monah oarecare, cinstit cu chipul, dar mai cinstit cu sufletul, de neam din Italia, cu numele Cozma, si-l vandura pe el in targ, impreuna cu altii din cei robiti. Iar cei ce aveau sa fie taiati cu sabia, cazand la picioarele monahului aceluia, il rugau cu lacrimi, ca si el sa se roage lui Dumnezeu pentru sufletele lor.

Saracinii, vazand inchinaciunile ce le faceau catre monahul Cozma cei ce erau randuiti spre moarte, l-au intrebat pe monah cu ce dregatorie si cu ce cinste a fost cinstit de crestini in patria sa? El a raspuns: "N-am avut nici un fel de dregatorie, nici cu cinstea preotiei n-am fost cinstit, ca sunt numai monah netrebnic. Dar am invatat filosofia, nu numai a noastra crestineasca, ci si aceea pe care au alcatuit-o filosofii cei vechi". Acestea zicand, varsa lacrimi din ochi.

Statea acolo, nu departe, tatal lui Ioan, care, vazand pe batran plangand si dupa haina cunoscandu-l ca este monah, s-a apropiat de dansul, vrand a-l mangiia in necaz si i-a zis: "Pentru ce plangi, omule al lui Dumnezeu, de parasirea lumii acesteia de care demult te-ai lepadat si ai murit pentru ea, precum te cunosc dupa chip?" Iar monahul a raspuns: "Nu plang eu pentru parasirea lumii acesteia, caci, precum ai zis, am murit pentru lume si nu bag in seama nimic dintre acestea ce sunt in ea, stiind ca alta viata mai buna si fara moarte si vesnica este gatita robilor lui Hristos, pe care cu darul lui Hristos Dumnezeului meu, nadajduiesc si eu a o ajunge; ci pentru aceasta ma tanguiesc, caci ma duc din lumea aceasta fara fiu, nelasand dupa mine mostenitor". Mirandu-se barbatul acela a zis: "Tu esti monah care te-ai dat pe sine-ti lui Dumnezeu spre pazirea curateniei, iar nu spre nasterea de fii; deci, pentru ce te mahnesti ca n-ai fiu?" Monahul a raspuns: "Nu intelegi, stapane, cele graite de mine; nu graiesc de fiu trupesc, nici despre mostenirea materialnica, ci despre cea duhovniceasca, pentru ca eu, precum ma vezi, desi sunt calugar sarac, am mare bogatie de intelepciune, cu care din tineretile mele, cu ajutorul Dumnezeului meu ostenindu-ma, mult m-am imbogatit. Ca am strabatut toata intelepciunea omeneasca, am invatat retorica, logica si filosofia, pe care Staghiritii si fiul lui Areston au asezat-o. Apoi, am cunoscut bine masurarea pamantului si cu mestesugul muzicii m-am deprins, miscarea planetelor cerului si umblarea lor am invatat din destul, pentru ca din fapturi, care au atata podoaba si cu atata intelepciune sunt asezate, sa ajung intru cea mai luminoasa cunostinta a insusi Facatorului. Mai pe urma si tainele teologiei, cele drept alcatuite de teologii greci si romani, desavarsit le-am invatat. Deci, atatea daruri avand, nu le-am daruit nimanui si ceea ce singur am invatat, pe altul n-am invatat si nici nu mai pot de acum sa mai invat pe cineva, nemaifiind nici vreme si neavand nici ucenic, ca mi se pare ca si eu voi muri aici de sabia agarenilor si ma voi arata inaintea lui Dumnezeu ca un pom fara roada si ca robul care a ascuns in pamant talantul stapanului sau. Deci, pentru aceasta plang si ma tanguiesc, ca precum se mahnesc parintii cei trupesti cand vietuiesc in insotire si nu lasa fii, asa si eu ma mahnesc ca n-am nascut nici un fiu duhovnicesc, care sa ramana dupa mine mostenitor, la atata bogatie de intelepciune".

Auzind aceste cuvinte, tatal lui Ioan s-a bucurat ca a aflat comoara pe care o dorea si a zis catre batran: "Nu te mahni, parinte, poate Dumnezeu va implini dorinta inimii tale". Zicand acestea s-a dus degraba la domnul saracinilor si, cazand la picioarele lui, l-a rugat cu sarguinta ca sa-i daruiasca pe acel rob; nu a fost lipsit de cererea sa, ca i s-a daruit lui de la Domnul acel dar, care, cu adevarat, era mai vrednic decat multe alte daruri. Deci, luand cu mare bucurie pe fericitul Cozma, l-a dus in casa sa si-l mangiia pe el de patimirea cea rea si indelungata, pe care a avut-o, dandu-i toata indemanarea si odihna; apoi a zis catre dansul: "Parinte, fii domn al casei mele, precum sunt si eu, cum si partas tuturor bucuriilor si necazurilor mele". Apoi i-a mai zis: "Iata ca nu numai libertate ti-a daruit Dumnezeu, ci si dorinta inimii tale a implinit-o. Pentru ca am acesti copii (punandu-i inaintea lui pe amandoi copiii), unul imi este fiu dupa fire, adica Ioan, iar celalalt este luat in loc de fiu, de neam din Ierusalim, care, ramanand sarac din copilarie, l-am luat in loc de fiu si este de un nume cu cuviosia ta, pentru ca se cheama Cozma. Deci, rogu-te, parinte, invata-i pe dansii intelepciunea ta si obiceiurile cele bune, povatuieste-i spre toate lucrurile cele bune si fa-i pe dansii fiii tai duhovnicesti; naste-i pe dansii prin invatatura, creste-i prin blanda pedepsire si-i lasa pe ei dupa tine mostenitori nefuratei tale bogatii cele duhovnicesti".

Fericitul batran Cozma s-a bucurat si a preamarit pe Dumnezeu; apoi luand pe amandoi copiii, ii invata pe dansii cu toata sarguinta. Copiii acestia erau isteti la minte, pricepand toate cele ce li se puneau inainte de dascal si invatau cu spor. Ioan era ca un vultur ce zboara prin vazduh si ajunge tainele cele mai inalte ale invataturii; iar Cozma, fratele lui cel duhovnicesc, era ca o corabie pe mare, pe care, sufland-o vantul, inoata iute; asa ajungea el de repede adancul intelepciunii. Amandoi invatand cu sarguinta si cu buna sporire, in putina vreme au strabatut toata invatatura ce se afla in logica, in filosofie si in aritmetica, ca si ucenicii lui Pitagora si ai lui Diofant, iar masurarea pamantului au invatat-o asa, incat se parea ca sunt ca oarecare noi Euclizi. Mestesugul muzicii in asa chip l-au invatat, precum ii arata cantarile bisericesti cele alcatuite de dansii si stihurile cele scrise de ei. Apoi n-au ramas neinvatate de dansii nici astronomia si nici tainele dreptei credinte, pe care prea bine le-au cunoscut. Au invatat si obiceiurile cele bune si catre viata plina cu fapte bune s-au povatuit de bunul lor dascal, facandu-se desavarsiti, atat intru intelepciunea cea duhovniceasca, cat si in cea lumeasca. Ioan atat a sporit incat chiar dascalul se minuna de dansul, pentru ca in unele din invataturi, chiar covarsea ucenicul pe dascal. Apoi s-a facut un renumit teolog, precum il arata a fi cartile lui cele de Dumnezeu insuflate si inteleptite. El nu se mandrea de intelepciunea sa, ci precum un pom bineroditor, cu cat face mai mult rod, cu atat isi pleaca la pamant ramurile sale, asa si fericitul filosof Ioan, cu cat cresteau mai mult in mintea sa roadele intelepciunii, cu atat se socotea intru inima sa a fi mai mic si stia a potoli in sine gandurile tineretii si a stinge navalirile patimilor, iar sufletul sau, ca pe o candela plina cu undelemnul intelepciunii celei duhovnicesti, stia a-l aprinde cu focul dumnezeiestii doriri.

Dupa aceasta, dascalul Cozma a zis catre tatal lui Ioan: "Iata s-a implinit dorinta ta, stapanul meu, caci copiii tai au invatat bine, incat acum chiar si pe mine ma covarsesc cu intelepciunea. Caci n-a fost destul acestor ucenici sa fie ca dascalul lor, ci cu mare tinere de minte si cu neincetate osteneli, mai mult au cercetat adancul intelepciunii, inmultind Dumnezeu intr-insii darul acesta. De acum nu le mai trebuie sa invete de la mine, singuri fiind destoinici ca sa-i invete si pe altii. Deci, rogu-ma tie, stapane, lasa-ma intr-o manastire, ca acolo insumi sa fiu ucenic si sa invat de la calugarii cei mai desavarsiti intelepciunea cea de sus; pentru ca aceasta filosofie lumeasca, pe care am invatat-o mai inainte, ma trimite catre filosofia cea duhovniceasca, care este mai cinstita si mai curata, folosind si mantuind sufletul".

Tatal lui Ioan, auzind aceasta, s-a mahnit, nevrand sa se lipseasca de un parinte ca acela, cinstit si intelept; insa n-a indraznit a-l opri cu sila, ca sa nu mahneasca pe batran, ci a facut dupa voia lui si, dandu-i cele trebuincioase de cale din destul, l-a liberat in pace. Iar el mergand s-a salasluit in lavra Cuviosului Sava si acolo, binevietuind pana la sfarsitul vietii, a trecut la Dumnezeu, acela care ajunsese intelepciunea cea desavarsita. Apoi si tatal lui Ioan, dupa citiva ani, s-a mutat la Domnul. Iar domnul saracinilor, chemand pe Ioan, a voit a-l face mai intai sfetnic al sau, dar el se lepada avan-du-si dorinta inclinata in alta parte, adica spre a sluji Domnului in liniste; insa fiind silit, s-a supus si a primit dregatoria chiar nevrand si s-a facut stapanilor in cetatea Damascului, mai mare decat tatal sau.

In vremea aceea, imparatea peste greci Leon Isaurul, care, ca o fiara, s-a sculat asupra Bisericii lui Dumnezeu si ca un leu ce rapeste si racneste. Pentru ca, lepadand sfintele icoane de prin bisericile lui Dumnezeu, le ardea cu foc, iar pe cei ce credeau bine si se inchinau sfintelor icoane, ii rupea cu dintii cumplitei tiranii, fara mila. Auzind despre acestea, Ioan s-a aprins cu ravna pentru buna credinta, urmand lui Ilie Tesviteanul si celui de un nume cu dansul, adica lui Ioan Mergatorul inaintea lui Hristos. Deci, scotand sabia cuvantului lui Dumnezeu, a inceput a taia ca pe un cap dogma cea ereticeasca a imparatului celui cu narav de fiara. Caci, scriind mai multe carti despre cinstea sfintelor icoane, le-a trimis catre cei dreptcredinciosi, pe care ii stia, in care carti arata cu intelepciune din Scriptura si din vechile asezaminte ale purtatorilor de Dumnezeu Parinti, ca se cuvine a da cuviincioasa inchinaciune sfintelor icoane. Apoi, ruga pe acei catre care scria, sa arate acele carti ale lui si altor frati care sunt de o credinta, spre intarirea dreptei credinte.

Deci, se sarguia fericitul Ioan a alerga prin toata lumea, daca nu cu picioarele, cel putin cu cartile sale cele de Dumnezeu insuflate, care, impartindu-se prin toata imparatia greceasca, intarea pe cei binecredinciosi intru dreapta credinta, iar pe cei eretici ii intepa cu sabia cuvantului. Acestea ajungand la auzul imparatului Leon cel raucredincios si el, nerabdand mustrarea credintei sale celei rele, a chemat pe ereticii cei de o credinta cu el si le-a poruncit, ca, prefacandu-se a fi de dreapta credinta, sa caute intre cei binecredinciosi vreo scrisoare de-a lui Ioan, care ar fi fost scrisa chiar de mana lui si sa o ceara de la dansii ca sa o citeasca pentru folos.

Atunci ajutatorii rautatii, sarguindu-se mult, au aflat undeva la cei binecredinciosi o epistola scrisa de mana lui Ioan, pe care, cerand-o cu viclesug, au dat-o in mana imparatului. Iar acela a dat-o in mana unor scriitori iscusiti ai sai, ca astfel privind la scrisoarea lui Ioan, cu acelasi fel de litere sa scrie o carte catre imparat, ca si cum ar fi fost scrisa chiar de mana lui Ioan si trimisa de la Damasc. Scrisoarea aceea era astfel: "Bucura-te, imparate! Eu ma bucur de stapanirea ta pentru unirea credintei noastre si dau inchinaciunea si cinstea ce se cuvine mariei tale celei imparatesti. Instiintare fac stapanirii tale, ca cetatea noastra Damascul, pe care o stapanesc saracinii, este foarte nebagata in seama de dansii, neavand nicidecum straja tare, iar oastea agarenilor care se afla intr-insa este foarte slaba si putina; deci, milostiveste-te pentru aceasta cetate, rogu-ma pentru Dumnezeu, trimite oastea ta cu barbatie, ca si cum ar avea sa mearga aiurea, fara veste sa navaleasca asupra Damascului, caci fara osteneala vei lua cetatea sub stapanirea ta si la aceasta mult iti voi ajuta chiar si eu, de vreme ce si cetatea si chiar si laturile acestea sunt sub mana mea".

O scrisoare ca aceasta fiind facuta ca si cum ar fi fost scrisa de Ioan catre imparat, a poruncit sa scrie alta scrisoare, din partea lui Leon cel viclean catre domnul saracinilor, intr-acest chip: "Nimic mai fericit decat aceasta mi se pare a nu fi alta decat a avea pace intre noi, a petrece in prietenie si a pazi asezamintele cele de pace; caci este foarte laudat lucru si lui Dumnezeu placut. Drept aceea si eu, pacea care am facut-o impreuna cu tine, voiesc a o pazi nerisipita si neschimbata pana la sfarsit. Insa, un crestin care petrece in stapanirea ta, adeseori ma indeamna, prin scrisorile sale catre mine, ca sa risipesc pacea si fagaduieste catre mine, ca-mi va da in maini cetatea Damascului, fara osteneala, de voi trimite acolo oastea mea fara de veste. Si pentru ca sa crezi cele scrise de mine, iata iti trimit una din scrisorile ce mi-a scris, din care vei cunoaste prietenia mea. Iar acelui crestin, care a indraznit a scrie catre mine unele ca acestea, ii vei pricepe viclesugul si vrajmasia si vei sti in ce chip sa-l pedepsesti".

Amandoua aceste scrisori le-a trimis imparatul cel cu numele de leu si cu naravul de fiara, printr-un om al sau catre domnul barbarilor in Damasc. Iar acela, luandu-le si citindu-le, a chemat pe Ioan si i-a aratat acea scrisoare cu viclesug, ce era scrisa catre imparatul Leon. Iar Ioan, citind si luand seama scrisorii, a zis: "Literele ce se afla pe hirtia aceasta vad ca sunt asemenea cu scrisoarea mainii mele; dar n-a scris mana mea acestea, pentru ca mie nici in minte nu mi-a venit candva sa scriu unele ca acestea catre imparatul grecesc (sa nu fie aceasta!) si sa slujesc eu cu viclesug domnului meu?" Deci a cunoscut Ioan ca pizma cea cu rau mestesug a ereticilor a facut una ca aceasta.

Atunci domnul, umplandu-se de manie, a poruncit sa-i taie mana cea dreapta, nevinovatului Ioan; iar acesta se ruga cu sarguinta domnului ca sa astepte putin si sa-i dea catava vreme pentru adeverirea nevinovatiei sale si pentru dovedirea vrajmasiei indreptata asupra sa de catre inrautatitul eretic, imparatul Leon. Dar n-a dobindit ceea ce cerea, pentru ca fiind foarte manios paganul, indata a poruncit a se desavarsi pedeapsa. Deci s-a taiat dreapta lui Ioan; dreapta aceea care facea puterea celor dreptcredinciosi, pentru Dumnezeu; dreapta aceea care, prin scrisorile sale, mustra pe cei ce ocarasc pe Domnul si in loc de a o intinde in cerneala cu care scria, pentru cinstirea sfintelor icoane, s-a udat chiar cu sangele sau. Iar dupa taiere, a spanzurat-o in targ, in mijlocul cetatii.

Apoi Ioan, slabind de durere si de curgerea cea multa a sangelui, a fost dus la casa sa. Sosind seara, fericitul a socotit ca s-a potolit de manie barbarul si a trimis catre dansul sa-l roage, zicand: "Se inmulteste durerea mea si nespus ma munceste si nu pot avea usurinta, cata vreme sta spanzurata in vazduh mana mea cea taiata; deci rogu-ma tie, stapanul meu, porunceste ca sa mi se dea mana s-o ingrop in pamant, ca atunci se va usura durerea mea". Tiranul, umilindu-se de o asemenea rugaminte, a poruncit sa ia mana de la priveliste si sa o dea lui Ioan.

Ioan, luandu-si mana cea taiata, a intrat in camera sa de rugaciune si, cazand la pamant inaintea sfintei icoane a Preacuratei Maicii lui Dumnezeu, care avea in mainile sale Pruncul, a lipit dreapta cea taiata la locul ei. Apoi a inceput a se ruga suspinand din adancul inimii si, plangand, zicea: "Preacurata Stapana, Maica care ai nascut pe Dumnezeul meu, iata ca pentru dumnezeiestile icoane mi s-a taiat mana dreapta. Nu stiu pricina pentru care s-a tulburat Leon, dar tu intampina-ma degraba cu ajutor si-mi vindeca mana mea. Dreapta celui Preainalt Care S-a intrupat din tine, face multe minuni prin rugaciunile Tale. Deci, ma rog ca, prin mijlocirea ta, sa vindece Domnul si dreapta mea, o! maica a lui Dumnezeu, pentru ca sa scrie mana aceasta oricate laude vei voi tu singura. Sa scrie tie si Fiului tau si sa ajute cu scrisorile sale dreapta credinta; pentru ca poti toate cate le voiesti, ca o mama a lui Dumnezeu".

Zicand acestea cu multe lacrimi, Ioan a adormit si a vazut in vis icoana Preacuratei Maicii lui Dumnezeu cu ochii luminosi si milostivi, cautand spre dansul si zicand: "Iata mana ta este sanatoasa. De acum nu te mai mahni. Insa osteneste-te cu dansa fara lenevire, precum ai fagaduit mie si fa-o condei al scriitorului ce scrie degraba". Apoi, desteptandu-se Ioan, daca a pipait si a vazut mana lui vindecata, s-a bucurat cu duhul de Dumnezeu Mantuitorul sau si de maica Lui cea fara de prihana, ca i-a facut marire cel puternic. Stand in picioare si, ridicandu-si mainile in sus, a adus multumire lui Dumnezeu si Maicii Domnului. Apoi, in noaptea aceea s-a veselit cu toata casa sa, cantand cantare noua si zicand: "Dreapta Ta, Doamne, s-a binecuvantat, intru tarie, mana Ta cea dreapta a vindecat dreapta mea cea taiata si cu aceasta va sfarama pe vrajmasii cei ce nu cinstesc chipul Tau si al Preacuratei Maicii Tale si va zdrobi cu dansa pe vrajmasii sfaramatori de icoane, spre inmultirea maririi Tale".

Astfel, Ioan veselindu-se cu toti casnicii sai si cantand cantari multumitoare, au auzit toti vecinii care locuiau imprejur si intelegand pricina bucuriei si a veseliei lui Ioan se mirau foarte. Apoi degraba s-a instiintat despre acestea si domnul saracinilor si indata chemand pe Ioan, i-a poruncit ca sa arate mana cea taiata. Si se cunostea la incheietura de unde se taiase mana, un semn al taieturii ca o ata rosie, care se insemnase prin purtarea de grija a Maicii Domnului, spre aratarea cu adeverire a mainii ce a fost taiata. Vazand-o domnul a intrebat pe Ioan, care doctor si cu ce fel de doctorii a impreunat mana asa de bine la incheietura sa si asa degrab s-a vindecat, ca si cum n-ar fi fost taiata?

El n-a tainuit minunea, ci cu glas mare a vestit-o, zicand: "Domnul meu, doctorul cel atotputernic, prin Preacurata Sa Maica, ascultandu-mi rugaciunea cea cu multa sarguinta, a vindecat cu mana Sa cea atotputernica aceasta rana si mi-a dat mana pe care ai poruncit tu de mi-a taiat-o".

Atunci domnul a strigat: "Vai mie, cu nedrept am judecat si fara mila te-am pedepsit, omule drept, luand seama la clevetirea cea mincinoasa! Deci, rogu-ma tie, iarta-ma, caci cu manie si fara de socoteala, am adus asupra ta o judecata ca aceasta. Primeste de la noi dregatoria si cinstea cea dintai si fii cel dintai dintre sfetnicii nostri, iar de acum inainte fara de tine si fara de sfatul tau, nimic sa nu se savarseasca in stapanirea noastra". Ioan, cazand la picioarele boierului, l-a rugat mult sa-l libereze si sa nu-l opreasca a se duce in calea sa, unde doreste sufletul sau, ca sa urmeze Domnului, cu monahii care s-au lepadat de lume si au luat jugul Domnului". Insa acesta nu vroia sa-l libereze, ci-l silea sa fie domn al casei lui si randuitor intru toata imparatia lui. Deci multa vorba era intre dansii, unul pe altul rugand si unul pe altul silindu-se a se birui prin rugaminte. Apoi Ioan a biruit, desi nu degrab, si imblanzind pe boier, l-a liberat ca sa faca ceea ce-i va placea.

Intorcandu-se Ioan in casa sa, indata si fara zabava a impartit saracilor toata averea sa, care era foarte mare si a liberat pe toti robii sai; iar el s-a dus la Ierusalim impreuna cu Cozma, care a fost ucenic cu dansul si acolo, inchinandu-se sfintelor locuri, a venit in lavra Sfantului Sava si a rugat pe egumen sa-l primeasca, ca pe o oaie ratacita si sa-l numere in turma sa cea aleasa.

Atunci a fost cunoscut Ioan de egumen si de fratii de acolo cine este, pentru ca era slavit si stiut de toti, pentru stapanirea si cinstea sa, cum si pentru intelepciunea sa cea mare. Si se bucura egumenul pentru dansul, caci un om ca acela a venit intru atata smerenie si saracie, incat voieste sa se faca monah. Primindu-l pe el cu dragoste, a chemat pe unul din frati, care era monah mai iscusit si mai nevoitor, vrand a i-l incredinta pe Ioan pentru ucenicie, ca sa-l invete filosofia cea duhovniceasca si obiceiurile monahicesti. Iar acela s-a lepadat, nevrand sa fie dascal unui om ca acela, care cu invatatura lui prea inteleapta, pe multi ii covarsea. Deci a chemat egumenul un altul, dar nici acela n-a voit. Asijderea si al treilea si al patrulea, toti s-au lepadat, fiecare dintr-insii zicand ca nu este vrednic de povatuirea unui asemenea barbat prea intelept, de care se rusinau. Dupa acestia, a chemat un batran oarecare, simplu cu obiceiul, avand insa si multe cunostinte si osardie; acela nu s-a lepadat a fi povatuitorul lui Ioan.

Luand batranul pe Ioan in chilia sa si, incepand al invata temelia vietii celei cu fapte bune, mai intai i-a dat acest fel de oranduiala ca nimic sa nu faca dupa voia sa. Apoi sa aduca lui Dumnezeu ostenelile si rugaciunile cu sarguinta, ca pe o jertfa. Dupa aceea, sa verse lacrimi din ochii sai, daca voieste a-si curati pacatele vietii trecute, pentru ca acelea se socotesc inaintea lui Dumnezeu, ca jertfa mai scumpa decat tamaia. Aceste randuieli erau un inceput al lucrurilor care se savarsesc prin osteneala trupeasca.

Iar pentru cele ce se cuvin sufletului, staretul i-a legiuit acestea: sa nu aiba in mintea sa vreo nalucire lumeasca, nici sa inchipuiasca intr-insa fete necuvioase; ci sa-si pazeasca mintea sa intreaga si curata de toata impatimirea cea desarta si de toata ingimfarea. Sa nu se laude cu multimea intelepciunii sale si cele ce a invatat sa nu i se para ca le-a ajuns toate bine si pana in sfarsit. Sa nu pofteasca descoperiri si instiintare de taine ascunse, sa nu nadajduiasca in priceperea sa pana la sfarsitul vietii, cum ca este neclintita si ca nu poate cadea si rataci din calea adevarului. Ci sa stie ca gandurile sale sunt neputincioase si sa cunoasca ca intelegerile sale sunt gresite. Pentru aceea sa se sarguiasca a nu-si lasa gandul sa se imprastie pretutindeni si sa-l ingrijeasca a-l aduna intr-una, pentru ca mintea lui sa se lumineze de Dumnezeu si sufletul sa i se curateasca de toata intinaciunea. Apoi trupul si sufletul sa se uneasca cu mintea si asa se va face chipul Sfintei Treimi si se va desavarsi omul nu trupesc, nici sufletesc ci cu totul duhovnicesc, schimbindu-si voia celor doua parti, adica a trupului si a sufletului, intru a treia si cea dintai, adica in minte.

Niste randuieli ca acestea scriind tatal fiului si dascalul ucenicului, a adaugat si aceste cuvinte catre dansul: "Nimanui sa nu trimiti vreo scrisoare, nici sa graiesti catre cineva din invataturile lumesti. Tacerea s-o iubesti, pentru ca stii ca nu numai iubitorii nostri de intelepciune invata tacerea, ci si Pitagora porunceste ucenicilor sai sa pazeasca multa vreme tacerea. Apoi sa nu ti se para ca este bine a grai cele bune, chiar fara vreme, asculta pe David care zice: Tacut-am din bunatati. Apoi asculta ce folos a avut din aceasta: Infierbintatu-s-a inima mea inauntru meu, adica, negresit, cu focul dragostei catre Dumnezeu, care se aprinde prin cugetarea la El.

Toate invataturile acestea ale batranului au cazut in inima lui Ioan ca o samanta intr-un pamant bun si, odraslind, s-au inradacinat. Pentru ca, vietuind Ioan multa vreme langa acel batran de Dumnezeu insuflat, pazea cu dinadinsul toate cuvintele lui si asculta poruncile lui, supunandu-se fara fatarnicie, fara graire impotriva si fara cartire. Nici macar cu gandul nu s-a impotrivit candva poruncii batranului; caci, ca pe niste lespezi, a scris pe inima sa aceasta: toata porunca parintelui sa o implinesc, dupa invatatura Apostolului, fara manie si fara indoire. Pentru ca, ce folos este ascultatorului celui ce are in maini lucrul, iar in gura cartirea, cand implineste porunca si apoi cu limba sau cu mintea graieste impotriva? Cand va veni unul ca acela intru savarsirea faptei? Niciodata. Unii ca aceia in desert se ostenesc; lor li se pare ca savarsesc fapta buna, cand lucreaza ceva, dar au in sanul lor sarpele cartirii. Insa fericitul Ioan, ca un adevarat ascultator, era fara cartire, in toate slujbele ce i se porunceau.

Odata, vrand batranul sa ispiteasca ascultarea si smerenia lui Ioan, a adunat o multime de cosnite, caci acela era lucrul mainilor lor, si a zis catre Ioan: "Am auzit, fiule, ca in Damasc se vand cosurile cu mai mare pret decat in Palestina si noi avem in chilii multe nevoi de implinit, precum singur vezi; deci, ia cosnitele acestea si te du degraba la Damasc, de le vinde acolo. Dar cauta sa nu le vinzi cu pret mai mic decat cel randuit".

Atunci a randuit batranul pret mare cosnitelor, indoit mai mult decat se cuvenea. Iar ascultatorul cel adevarat nu s-a impotrivit nici cu cuvantul, nici cu mintea, nici n-a zis ca nu-s vrednice cosnitele de un asemenea pret, nici ca este calea prea departe; nici n-a grait in sufletul sau: "ma rusinez a ma duce in cetatea Damascului, in care odinioara am fost cunoscut tuturor ca stapanitor slavit". Nimic din acestea n-a zis, nici a cugetat, fiind urmator Stapanului Hristos, Celui ce s-a facut ascultator pana la moarte. Si indata, zicand "Binecuvanteaza parinte", a luat cosnitele in spate si s-a dus degraba la Damasc. El umbla prin cetate imbracat in haine proaste si rupte, vanzand in targ cosnitele sale. De voia vreun om sa cumpere o cosnita din acelea, intreba cat costa; apoi auzind un pret ca acela mare, il batjocorea si radea de el. Altii il mustrau si-l ocarau, pentru ca fericitul Ioan nu era cunoscut de toti, de vreme ce era imbracat cu haine proaste. Cel care odinioara purta haine tesute cu aur, acum si fata ii era schimbata de post si obrazul si frumusetea vestejita.

Un oarecare cetatean, care odinioara ii era sluga in vremea stapanirii sale, stand acolo in dreptul lui si luand seama bine la fata lui, l-a cunoscut cine este acesta; apoi s-a mirat de chipul lui si s-a umilit si oftand din inima s-a apropiat de dansul, ca de un necunoscut si i-a dat pretul cel oranduit de staretul sau pe toate cosnitele; dar nu ca-i trebuiau lui cosnitele, ci s-a milostivit spre un om ca acela, care dintru atata slava si bogatie a ajuns pentru Dumnezeu intru atata smerenie si saracie. Iar el, luand pretul pe cosnite s-a intors la cel ce l-a trimis, ca un biruitor de la razboi, aruncand la pamant pe potrivnicul diavol si, impreuna cu dansul, mandria si marirea desarta prin ascultare si prin smerenie.

Dupa catava vreme s-a mutat la Domnul un monah din lavra aceea care avea un frate dupa trup. Deci, ramanand singur, plangea dupa fratele sau nemangiiat. Ioan il mangiia cu multe cuvinte, dar nu putea sa fie mangiiat cel ranit cu intristarea fara masura dupa fratele sau. Apoi, plangand, l-a rugat pe Ioan sa-i scrie oarecare cantari de umilinta spre mangiierea si usurarea intristarii sale; iar Ioan se lepada, temandu-se sa nu calce porunca batranului sau, care ii poruncise sa nu faca nimic fara voia lui. Dar, fratele care se tanguia, il supara cu multa rugaminte, zicand: "Pentru ce nu-mi miluiesti sufletul cel intristat si nu-mi dai putina doctorie pentru durerile cele mari ale inimii mele? Caci de ai fi fost doctor trupesc si mi s-ar fi intamplat sa am o boala trupeasca si te-as fi rugat sa ma tamaduiesti, iar tu putand a ma vindeca, m-ai fi trecut cu vederea? Apoi, de as fi murit din boala aceea, oare n-ai fi dat raspuns lui Dumnezeu pentru mine, ca putand a ma vindeca m-ai trecut cu vederea? Eu acum mai mare durere patimesc in inima si astept putina doctorie de la tine, dar tu ma treci cu vederea. De voi muri din aceasta intristare, oare nu vei da lui Dumnezeu mai mare raspuns pentru mine? De te temi de porunca staretului tau, eu voi ascunde ceea ce imi vei scrie tu, incat sa nu stie, nici sa auda el despre aceasta".

Cu niste cuvinte ca acestea induplecat fiind Ioan, i-a alcatuit aceste tropare ce se canta la inmormantari: "Unde este desfatarea cea lumeasca? Oamenilor, pentru ce in desert ne tulburam? Toate cele omenesti sunt desertaciuni!" si celelalte care si pana acum se canta de biserica la ingroparea celor raposati. Ducandu-se atunci staretul din chilie undeva, Ioan, fiind inauntru, canta troparele cele alcatuite. Iar cand s-a intors staretul, apropiindu-se de usa chiliei, a auzit glasul lui Ioan cantand si, intrand inauntru, a inceput cu manie a zice: "Oare asa degraba ai uitat fagaduintele tale, ca, in loc sa te plangi pe sine-ti, tu te bucuri si te veselesti, alcatuind aceste cantari?" Ioan, spunand pricina cantarii sale si, aratandu-i ca a fost silit de lacrimile fratelui sa scrie, isi cerea iertare, cazand cu fata la pamant. Insa batranul, ca o piatra tare neinduplecandu-se la rugamintea lui, indata, despartidu-l de petrecerea cea impreuna cu dansul, l-a izgonit din chilie.

Ioan, fiind izgonit, si-a adus aminte de izgonirea lui Adam din Rai, care s-a facut pentru neascultare si se tanguia inaintea chiliei batranului, precum odinioara Adam inaintea Raiului. Apoi s-a dus la alti parinti pe care ii stia ca sunt alesi prin faptele cele bune si i-a rugat sa mearga la duhovnicul sau, sa-i ierte greseala. Ei, mergand, l-au rugat pe duhovnicul lui Ioan sa-l ierte pe ucenicul sau si sa-l primeasca iarasi in chilie, dar acela s-a facut ca un stalp neinduplecat spre rugamintea lor. Atunci unul din parintii aceia, a zis catre batranul: "Da canon celui ce a gresit si nu-l desparti de petrecerea impreuna cu tine". Batranul a raspuns: "Acest canon ii dau, daca voieste a dobindi iertare neascultarii sale, ca toate iesitorile (haznalele) chiliilor lavrei, sa le curateasca cu mana sa si toate scaunele cele necurate sa le spele".

Auzind parintii, s-au rusinat de niste cuvinte ca acestea si s-au dus, mirandu-se de cuvantul aspru si neinduplecat al batranului. Iar Ioan, intampinandu-i si inchinandu-se lor dupa obicei, i-a intrebat ce a zis parintele sau. Acestia, aratandu-i impietrirea batranului, nu indrazneau a-i spune ce-i porunceste, ca se rusinau de porunca cea de rusine a staretului. Iar el starui, prin rugaminte cu sarguinta, sa-i spuna porunca parintelui sau. Instiintandu-se, s-a bucurat mai presus de nadejdea lor, parandu-i bine de un lucru ca acela ce i se poruncise, desi era necurat. Apoi, indata pregatind uneltele si vasele de curatit, a inceput a face cu credinta ceea ce i se poruncise, atingandu-se de necuratenie cu mainile acelea, pe care mai inainte le ungea cu miresme de felurite arome, si-si intina dreapta sa, care cu minune s-a vindecat de Preacurata Nascatoare de Dumnezeu. O, smerenie adanca a barbatului celui minunat si a ascultatorului celui adevarat! Vazand staretul o smerenie ca aceea, s-a umilit si alergand a cazut pe grumajii lui si-i saruta capul, umerii si mainile, zicand: "O, ce fel de patimitor am nascut eu intru Hristos? O, acesta este fiu adevarat al fericitei ascultari!" Iar Ioan se rusina de cuvintele batranului, cazand cu fata la pamant cu lacrimi inaintea lui, ca inaintea lui Dumnezeu, neingimfandu-se de cuvintele de lauda ale parintelui sau, ci mai mult smerindu-se si rugandu-se sa-i ierte greseala. Iar parintele, luandu-l, l-a dus de mana in chilia sa, de care Ioan s-a bucurat, ca si cum ar fi fost iarasi intors in Rai, si vietuia in unirea cea dintai impreuna cu batranul.

Nu dupa multa vreme s-a aratat batranului in vis noaptea, Stapana lumii, Preacurata si binecuvantata Fecioara, zicand: "Pentru ce ai astupat izvorul, care poate izvori apa dulce si cu indestulare, apa mai buna decat aceea care a izvorat din piatra cea din pustie, apa de care a poftit David sa bea, apa pe care a fagaduit-o Hristos Samarinencii? Lasa izvorul sa curga, caci va izvori fara imputinare, va curge si va adapa toata lumea si va acoperi marile eresurilor si le va preface intr-o dulceata minunata. Cei insetati sa mearga cu sarguinta la apa si citi nu au argintul vietii celei curate sa-si vanda impatimirile lor si mergand sa-si cumpere de la Ioan curatire mai luminata atat in dogme, cat si in fapte, pentru ca acesta va lua alauta cea prooroceasca - Psaltirea lui David - si va canta Domnului Dumnezeu cantari noi, care vor covarsi cantarile lui Moise si dantuirile Mariamei. Intru nimic se vor socoti in fata lui cantarile de lauda cu cuvinte neintelese si nefolositoare ale lui Orfeu, caci acesta va canta cantare duhovniceasca si cereasca. El, ca heruvimii, va urma cu cantarea si pe toate bisericile Ierusalimului le va face ca pe niste fecioare, care canta in timpane, spre lauda Domnului, vestind moartea si invierea lui Hristos. Acesta va scrie dogmele dreptei-credinte si va mustra razvratirile cele ereticesti. Inima lui va raspunde cuvant bun si va grai lucrurile cele minunate ale imparatului".

Dimineata, chemand batranul pe Ioan, a zis catre dansul: "O, fiule al ascultarii lui Hristos, deschide gura ta pentru ca sa tragi duh si cele ce ai primit in inima ta, spune-le cu gura. Gura ta sa vorbeasca intelepciunea care ai invatat-o prin cugetarea lui Dumnezeu. Deschide gura ta, nu spre povestiri, ci spre cuvinte adevarate si nu spre ghicitoare, ci spre dogme. Vorbeste in inima Ierusalimului, care vede pe Dumnezeu, spre impacarea Bisericii Lui. Vorbeste, nu cuvinte desarte care se duc in vazduh, ci pe acelea pe care Duhul Sfant le-a scris in inima ta. Suie-te la inaltimea Sinaiului, adica a vederii lui Dumnezeu si a descoperirilor tainelor celor dumnezeiesti si, pentru smerenia ta cea mare, prin care te-ai pogorat pana in adanc, suie-te acum la muntele bisericii si propovaduieste; inalta-ti glasul tau cu tarie, binevestind Ierusalimului ca lucruri prea slavite s-au vorbit despre tine de Maica lui Dumnezeu, iar pe mine ma iarta, rogu-ma, ca din simplitate si din nestiinta, am fost piedica tie".

Din acea vreme fericitul Ioan a inceput a scrie carti dumnezeiesti si a facut cantari izvoratoare de miere, alcatuind Octoihul, prin care si pana astazi se veseleste Biserica lui Dumnezeu, ca printr-o alauta duhovniceasca. Iar inceputul cartii sale l-a facut zicand astfel: "Dreapta ta cea purtatoare de biruinta, cu dumnezeiasca cuviinta, intru tarie s-a preamarit". Si aceasta a zis-o din pricina dreptei sale, care dupa taiere a fost vindecata cu preamarire, despre a carei vindecare, bucurandu-se, a strigat catre Nascatoarea de Dumnezeu: "De tine se bucura, ceea ce esti plina de dar, toata faptura" si celelalte. Iar basmaua cu care a fost infasurata mana lui taiata, o purta pe cap, intru pomenirea acelei minuni, ce s-a facut de Preacurata Nascatoare de Dumnezeu. El a scris si vietile unor sfinti, a alcatuit cuvinte la praznice si multe feluri de rugaciuni de umilinta, apoi dogmele credintei celei adevarate si multe taine teologhicesti. Dupa aceea a scris si impotriva ereticilor, dar mai ales impotriva luptatorilor de icoane si tot felul de invataturi folositoare de suflet, cu care si pana acum se hranesc credinciosii, avandu-le ca pe o hrana duhovniceasca si ca un rau ce curge lin.

Cuviosul Ioan avea pe fericitul Cozma, care-l indemna la o osteneala ca aceasta, ca unul ce crescuse impreuna cu dansul si impreuna invatasera la un dascal; acela destepta pe Ioan pentru scrierile dumnezeiestilor carti si spre alcatuirea cantarilor bisericesti si, care, insusi il ajuta. Mai tarziu, Cozma a fost hirotonisit episcop al cetatii Maiuma de catre patriarhul Ierusalimului. Dupa aceasta, acelasi patriarh chemand si pe Cuviosul Ioan, l-a hirotonisit preot. Insa el, nevrand a zabovi mult in lume si a fi laudat de mireni, s-a intors in locasul Sfantului Sava si se ascundea in chilia sa ca o pasare in cuib, sarguindu-se intru citirea si scrierea dumnezeiestilor carti, ingrijindu-se pentru mantuirea sa. Apoi, adunand toate cartile sale pe care le scrisese mai inainte, le recitea iar si indreptand, cu multa luare aminte, cele ce se aratau lui ca au trebuinta de indreptare, ori in cuvinte ori in alcatuire ca nimic sa nu fie intr-insele fara trebuinta. El a petrecut ani multi intru asemenea osteneli foarte folositoare, atat lui si Bisericii lui Hristos, cat si pentru nevointele cele monahicesti.

Apoi, ajungand intru desavarsta cuviosie si sfintenie si bine placand lui Dumnezeu, a plecat catre Hristos si catre Preacurata Lui Maica, ca astfel, nu intru inchipuire, ci intru vederea fetii Lor, intru slava cea cereasca, sa se inchine Lor si sa se roage pentru noi; ca si noi sa ne invrednicim de aceeasi vedere dumnezeiasca, prin sfintele lui rugaciuni, cu darul lui Hristos, Caruia impreuna cu prealaudata si preabinecuvantata Lui Maica se cuvine, slava si inchinaciune, in veci. Amin.

11 Aprilie 2014

Vizualizari: 2077

Voteaza:

Sfantul Mucenita Varvara; Sfantul Cuvios Ioan Damaschin 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE