Sfantul Sfintit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei; Sf. Gorgonia

SfantulMucenic Policarp, Episcopul Smirnei

(23 februarie)

Slavitul si sfintitul marturisitor al lui Hristos, Policarp, era prin nastere si crestere fiu al cetatii Efesului. Parintii lui erau bine credinciosi, foarte bogati si milostivi. Tatal lui se numea Pangratie, iar mama sa Teodora. Fiind pirati la stapanitorul Efesului, ce se numea Marcion, ca sunt credinciosi, a trimis indata ostasi si i-a adus la el. Teodora era atunci insarcinata cu Sfantul Policarp si a zis Marcion: "Pentru ce nu ascultati voi poruncile imparatesti, ci defaimati pe marii zei si va inchinati lui Hristos?" Parintii sfantului au raspuns fara nici o temere: "Noi, stapanitorule, ne-am invatat de la sfintii apostoli sa credem Domnului nostru si sa ne inchinam adevaratului Dumnezeu, Cel ce a facut cerul si pamantul, Domnului nostru Iisus Hristos, intru al Carui nume ne-am botezat si pe Care Il marturisim si Il propovaduim ca este Dumnezeu adevarat, iar de la idolii cei neinsufletiti si nesimtitori pe care ii aveti voi in loc de dumnezei, noi ne intoarcem si-i defaimam".

Stapanitorul auzind acestea si maniindu-se, a poruncit ostasilor de i-au aruncat la pamant si i-au batut foarte tare. Apoi i-au bagat in temnita, unde au petrecut multa vreme lipsiti de ajutorul omenesc, tiranizandu-i si omorandu-i cu foamea, cu setea si cu toate celelalte patimiri rele. Acolo, in temnita, a nascut fericita Teodora pe sfantul. Bunul Dumnezeu, Care cunoaste toate mai inainte, vazand ca stapanitorul voieste sa ia pruncul si sa-l creasca, apoi sa-l invete ratacirea si paganatatea lui, a trimis pe ingerul Sau in temnita, care a tamaduit pe parintii pruncului de ranile pe care le aveau din bataile cele pentru marturisirea lui Hristos si i-a imputernicit mai inainte spunandu-le ca stapanitorul vrea sa-i omoare, dar sa nu se teama de moartea cea pentru Hristos, caci au sa se incununeze cu cununa marturisirii si sa mosteneasca Imparatia cerurilor. Dupa aceea, a luat pruncul si l-a dus la o femeie batrana, foarte bogata si crestina, cu numele Calista, si l-a dat ei ca sa-i fie fiu de suflet, poruncindu-i sa-l boteze si sa-l creasca cu toata purtarea de grija si sarguinta, dar sa nu spuna nimanui taina aceasta. Dupa aceea s-a facut nevazut.

Atunci Marcion cel fara de lege, cautand pruncul si cercetand multe zile, dar negasindu-l, s-a aprins cu totul de manie, a torturat aspru si fara de omenie pe parintii sfantului, iar mai pe urma, vazand statornicia lor si ca nu se lasa cu nici un chip de Hristos, i-au hotarat spre moarte. Apoi a poruncit ostasilor sa-i scoata afara din cetate, intr-un deal, si le-a taiat capetele acolo, lasandu-i sa-i manance fiarele. Dar in zadar s-a ostenit pierzatorul, ca nici o fiara nu s-a apropiat de cinstitele moaste ale sfintilor mucenici. Dupa acestea, s-au dus in taina crestinii si i-au ingropat cu evlavie, precum se cadea.

Acea preacucernica vaduva, primind pruncul, l-a botezat si l-a numit Pangratie, dupa numele tatalui sau, crescandu-l ca pe un adevarat si firesc fiu al ei. Dupa ce a venit pruncul in varsta cea primitoare de invataturi, l-a dat la scoala si a invatat in scurt timp toata randuiala cea bisericeasca. Avand de la inceput cugetele batranesti, nu se indeletnicea cu jucarii copilaresti, ca ceilalti copii, ci petrecea impreuna cu barbatii intelepti si imbunatatiti, facandu-se ascultator si urmator al tuturor invataturilor si pildelor celor bune si de suflet folositoare. Ca un fiu de mucenici se sarguia cu toata osardia sa urmeze dupa putere, intru dragostea lui Dumnezeu in toate faptele bune. Apoi se nevoia a avea dragoste pentru toti, smerenie, blandete, infranare si intelepciune, precum si tot felul de fapte bune, dar mai cu osardie iubea milostenia, incat din acea pricina s-a si numit Policarp. Deci, ascultati ca sa va minunati:

Femeia aceea iubitoare de Dumnezeu, care a crescut pe sfantul, era foarte bogata, dupa cum am zis, si avea hambare pline cu griu si cu toate felurile de roade ale pamantului. Dar, fiind fericitul Pangratie foarte milostiv si mult indurat, dadea cu indestulare saracilor, pe ascuns de maica sufleteasca, pana ce a desertat de roduri toate hambarele ei. Intr-una din zile a mers maica sa la hambare si aflandu-le goale s-a minunat. Insa a inteles ca Pangratie le-a desertat, ca ii stia voia lui cea buna si milostivirea lui catre saraci. Cu toate acestea s-a intors de la hambare mahnita si privea la dansul cu cautatura salbatica. El, cu fata vesela, a zis: "Doamna, sa mergem impreuna la hambare, ca sa le vedem". Insa dansa nu a voit sa mearga, fiindca le vazuse putin mai inainte desarte.

Sfantul s-a dus singur si a facut rugaciune catre Dumnezeu si, o, minune! indata s-au umplut toate hambarele de toate felurile de roduri si, chemand pe maica-sa, cu bucurie a zis ei: "Vino, doamna mea, la hambare ca sa vezi puterea si darul lui Dumnezeu". Venind femeia si vazand hambarele pline de roade si inca si toate chiupurile (vasele) pline cu untdelemn si vin, a preamarit cu glas mare pe Dumnezeu, Marele daruitor. Dupa aceea, sarutand pe fericitul Pangratie, a zis: "Fiul meu prea iubit, de astazi inainte da cat voiesti saracilor. De acum nu voiesc sa te numesc Pangratie, ci Policarp". Astfel a luat acest nume sfantul, adica Policarp. Fericitul Policarp avand libertate, impartea cu indestulare saracilor roadele si cu dumnezeiasca mila hambarele nu se goleau, nici nu se imputinau vreodata, caci Dumnezeu, vazand socoteala cea buna a sfantului, le inmultea.

In acea vreme s-a facut o foamete mare in acea parte a Efesului si atunci vrednicul Policarp a aratat mare milostivire si indurare nu numai la saraci, dar si catre cei bogati. Multi, desi aveau bogatie mare, neavand de unde sa cumpere cele de nevoie pentru hrana vietii, erau amenintati de foamete, iar sfantul le dadea griu cu indestulare si, pe scurt, toti cati erau la strimtoare, ziceau: "Sa mergem la milostivul Policarp". Asa se duceau la dansul in fiecare zi o multime de saraci si de bogati si pe nimeni nu lasa niciodata sa se intoarca desert, ci pe toti ii primea cu milostivire si facea fiecaruia dupa nevoia lui.

Cand sfantul a ajuns la varsta de 20 de ani, a auzit ca Sfantul Ioan, Cuvantatorul de Dumnezeu, propovaduia Evanghelia in alte parti ale Asiei. Avand mare dorinta sa-l vada, a cerut voie si binecuvantare de la maica sa si s-a dus la Cuvantatorul de Dumnezeu, cu care era impreuna si purtatorul de Dumnezeu Ignatie si fericitul Vucol. Impreuna cu dansii a urmat si dumnezeiescul Policarp, umbland din loc in loc, din tara in tara si, avand mari patimiri, sufereau de foame, sete, goliciune si multe alte strimtorari, ca sa propovaduiasca cuvantul Evangheliei lui Hristos, ca si un apostol.

Petrecand multa vreme in acest fel de nevointe, a venit porunca de la Domitian, imparatul Romei, ca Sfantul Ioan Cuvantatorul de Dumnezeu sa fie surghiunit in ostrovul Patmos, caci se auzise ca el intoarce pe slujitori de la idoli, la credinta in Hristos. Vrand el sa se duca in surghiun, a hirotonisit pe fericitul Vucol arhiereu al Smirnei si i-a dat pe Sfantul Policarp, ca sa-l aiba ajutor al sau. Apoi, sarutandu-i apostolul, a luat cu dansul pe Prohor si s-a dus in Patmos.

Ducandu-se in Smirna, Sfantul Vucol, impreuna cu dumnezeiescul Policarp, l-a hirotonisit preot, cu toate ca nu voia cu nici un chip, zicand ca nu este vrednic. Dar Sfantul Vucol, vazand faptele cele bune ale lui si dumnezeiestile ispravi, l-a suit inca si la dregatoria ingrijirii de saraci. Apoi fericitul atat era de smerit cugetator, incat niciodata n-a voit nici o intaietate, nici in adunarile preotilor nu sedea mai sus, dupa randuiala si starea lui, ci sedea mai jos decat toti, ca un om simplu.

Dumnezeu, vazand smerenia lui cea mare, l-a inaltat si l-a slavit, dupa cum s-a fagaduit. Dumnezeiescul Vucol mai inainte cunoscandu-si moartea sa, a adunat pe toti episcopii eparhiei, tot clerul si pe toti crestinii si le-a aratat sfarsitul sau, spunandu-le ca a hotarat ca diadoh (urmas) al sau pe Policarp, pe care toti l-au primit cu mare bucurie, episcopii, clericii si tot poporul. Cand era sa moara Sfantul Vucol, Policarp, stand alaturi de dansul, Sfantul Vucol i-a luat dreapta si, lipind-o de pieptul sau, i-a incredintat pastoria oilor cuvantatoare zicand: "Slava Tie, Dumnezeule". Si a adormit in pace.

Apoi, adunandu-se multi episcopi la ingroparea Sfantului Vucol si la sfintirea lui Policarp, s-au facut minunate vedenii la multi, pentru ca, incepandu-se sfintirea, a stralucit o lumina dumnezeiasca pe toti in biserica si unii din cei vrednici au vazut un porumbel alb, stralucind ca fulgerul si zburand imprejurul capului Sfantului Policarp. Altii vedeau pe Sfantul Policarp imbracat ostaseste si incins cu briu ostasesc, inarmat ca la razboi. Altora li se parea imbracat cu porfira imparateasca si cu fata stralucind. O femeie l-a vazut mai inalt cu statura, indoit decat era si cu vesmintele lui inrosite pe umarul drept. Cand Sfantul Policarp si-a plecat genunchii la sfintire, a vazut inaintea sa picioarele Domnului Hristos, Care statea nevazut acolo la sfintirea lui. Astfel, sfintindu-se de Hristos si de Sfantul Duh, ocirmuia apostoleste Biserica lui Dumnezeu, suferind multe dureri si osteneli pentru mantuirea sufletelor omenesti si facand minuni mari.

Deci, era Policarp om preaales in vremurile noastre, episcop al sobornicestii Biserici a Smirnei si invatator urmator al apostolilor si prooroc sfant; pentru ca toate cele graite de dansul se implineau.

Odata, s-a intamplat ca Sfantul Policarp era intr-o cetate din aceeasi tara, care se numea Teos, fiind aproape de apele cele calde ce se numeau Levedia, si a gazduit la episcopul cetatii aceleia, cel cu numele Dafnu - pe care Sfantul Ignatie, purtatorul de Dumnezeu, il pomeneste in epistola sa catre smirneni. Vazand Sfantul Policarp lipsa si neajunsurile care existau in casa episcopului aceluia, s-a rugat lui Dumnezeu pentru dansul, ca sa se binecuvanteze casa lui. Din ceasul acela s-a indestulat episcopul Dafnu cu toata imbelsugarea. Tarinile si gradinile lui, care mai inainte erau neroditoare, s-au indestulat neobisnuit si s-au facut foarte bine roditoare. La acelasi episcop, sfarsindu-se vinul in poloboc, sfantul l-a inmultit prin rugaciune, cu indestulare.

Intorcandu-se spre Smirna, cetatea sa, s-a abatut la o gazda ce se intamplase in cale, ca sa se odihneasca - pentru ca era seara tarziu - si, luand putina hrana cu diaconul sau, cu care calatorea, s-au culcat si au adormit. La miezul noptii ingerul Domnului, lovindu-l in coasta, l-a strigat: "Policarpet". El a raspuns: "Ce este, Doamne?" Grait-a ingerul: "Scoala-te si iesi degraba din casa aceasta, ca va cadea indata". Caci in casa aceea nu era cunoscut Hristos Dumnezeu si se savarseau intr-insa multe faradelegi.

Sculandu-se, sfantul a imboldit pe diaconul sau, poruncindu-i sa se scoale. Diaconul, fiind cuprins de mult somn, nu voia sa se scoale si se mahnea zicand: "Sfinte parinte, n-a trecut inca nici intaiul somn si unde sa mergem? Tu, gandind neincetat la dumnezeiestile Scripturi nu dormi si nici pe altii nu-i lasi sa se odihneasca". Sfantul Policarp a tacut. Dar, aratandu-se ingerul si a doua oara, ii poruncea sa iasa afara. Sfantul, desteptand iarasi pe diacon, ii zise ca o sa cada casa. Diaconul zise: "Cred in Dumnezeu, ca nu va cadea casa, atata timp cat tu esti intr-insa, parinte". Grait-a parintele: "Si eu cred in Domnul, dar nu cred zidirii acesteia de piatra".

Aratandu-se ingerul Domnului a treia oara si aceleasi spunandu-i, abia a induplecat pe diacon de s-a sculat. Si, cand au iesit amandoi, indata a cazut casa din temelie si a ucis pana la unul pe toti care erau intr-insa. Sfantul Policarp, stand si cautand spre cer, a zis: "Doamne Dumnezeule, Atotputernice, Parinte al lui Iisus Hristos, al binecuvantatorului Tau Fiu, Cel ce mai inainte ai spus ninevitenilor, prin Iona, proorocul, pieirea cetatii lor si milostivindu-Te i-ai crutat, cu adevarat Te binecuvantez, ca prin mana ingereasca ne-ai scos si ne-ai izbavit de moartea aceasta, neasteptata, precum ai scos pe Lot din Sodoma; pentru ca Tu pazesti pe robii Tai, totdeauna, de tot raul, fiind bun si milostiv in veci".

Dupa aceasta in cetatea Smirna, fiind necredincios stapanitorul cetatii, in casa lui, intr-o noapte, s-a cuprins de duhul rau una din slugile sale, facand gilceava mare; si s-a tulburat toata casa stapanitorului, de frica si de cutremur. Facandu-se ziua, au mers iudeii, vrand sa izgoneasca pe diavol. Acela, repezindu-se spre dansii, fiind multi, pe toti i-a ucis si nici unul nu putea sa-l biruiasca, nici sa se izbaveasca din mainile lui. Apoi, atat de rau ii batea, incat abia ii lasa vii, fiind goi si insangerati, pentru ca toate hainele de pe dansii le rupea si trupurile lor cu dintii le musca.

In casa stapanitorului era un crestin, care a zis catre stapanitor: "De vei porunci, stapane, eu voi chema un om care, fara osteneala, va tamadui pe robul tau". Si, poruncindu-i stapanul, a plecat omul acela si a chemat pe Sfantul episcop Policarp, care, inca neintrand in casa stapanitorului, diavolul a inceput a striga: "Vai mie, ca Policarp vine la mine si voi fugi, chiar nevrand, de aici". Intrand sfantul, indata diavolul tremurand a iesit si a fugit din sluga stapanitorului. Vazand acesta, s-a mirat mult.

Dupa minunea aceea s-a intamplat ca, intr-o noapte, pe cand toti dormeau, s-a aprins foarte rau cetatea Smirna si ardea o buna parte a orasului. Atunci era gilceava mare, plangere si frica si strigare si tot poporul se ostenea sa stinga focul, dar nu putea sa opreasca nimic, focul luand mai multa putere. Adunandu-se iudeii cei ce farmeca focul si aceia au ramas deserti. Aducandu-si aminte stapanitorul de Sfantul Policarp, a zis catre invatatorii curtii si sfetnicilor sai: "Nimeni nu va putea sa stinga focul acesta decat numai invatatorul crestinilor, Policarp, care nu de mult a tamaduit pe robul meu de indracire". Si, trimitandu-i, l-a chemat si l-a rugat sa ajute cetatii in primejdia aceea. Sfantul, ridicandu-si inaintea lor mainile sfinte, spre cer, a facut rugaciunile sale catre Hristos Dumnezeu si indata focul s-a stins, ca si cum ar fi fost ape multe si arderea a incetat. Poporul socotea ca Sfantul Policarp este unul din dumnezei, iar el, propovaduind pe adevaratul Dumnezeu, Cel ce este in ceruri, le spunea ca el este rob al lui Dumnezeu si pe multi ii incredinta si ii impreuna cu Biserica lui Dumnezeu. Apoi a fost odata seceta mare si foamete si tot poporul, cu stapanitorul si incepatorii cetatii au rugat pe sfant ca sa-i miluiasca si sa ceara ploaie pentru pamant de la Dumnezeul sau. Atunci, rugandu-se, indata a plouat mult si adapandu-se pamantul din destul au fost in acel an mai multe roade decat in alti ani.

Cu niste minuni ca acestea facute de Sfantul Policarp, apoi prin tamaduirile facute de toate bolile si prin punerea mainilor lui, multi s-au intors la Hristos Dumnezeu si din zi in zi crestea Biserica lui Hristos. Iar urata inchinare idoleasca se imputina in cetatea Smirna - in care prin apostoleasca porunca a luat Sfantul Policarp slujirea cuvantului -, precum marturiseste despre aceasta, zicand: "Policarp, nu numai ca este ucenic al apostolilor, prieten si impreuna vorbitor al multora care au vazut cu ochii pe Hristos, dar si in Asia a fost trimis de dansii, ca acolo sa primeasca, dupa Sfantul Vucol, episcopia Bisericii din Smirna, pe care Sfantul Policarp si noi - zice Sfantul Irineu -, fiind in varsta tanara, l-am cunoscut, pentru ca era de multi ani si foarte batran. Apoi invata cele ce singur le invatase de la apostoli si dadea Bisericii invataturile cele adevarate. Toti episcopii Bisericii Asiei, care au fost dupa Policarp, marturisesc ca era cu adevarat marturisitor al dreptatii, mai vrednic de credinta si mai statornic decat multi alti invatatori ai Bisericii si intelepti propovaduitori ai cuvantului Sfintei Evanghelii. Acest fericit Policarp, in timpul lui Anichit, papa al Romei, mergand in Roma, pe multi i-a intors de la eresurile marcionitilor si i-a adus la adevarata credinta, apoi a propovaduit pe fata adevarul cel primit de la apostoli".

Sunt unii din cei ce au auzit de la dansul ca Ioan, ucenicul Domnului, mergand in Efes, la baie, l-a vazut, spalandu-se, pe ereticul Herint. Sfantul a iesit indata de acolo si-i indemna pe altii care erau cu dansul, zicandu-le: "Sa fugim degrab de aici, ca nu cumva sa cada baia in care se afla Herint, vrajmasul dreptatii lui Dumnezeu". Pe acelasi Policarp, intampinandu-l Marcion, ereticul, i-a zis: "Ma cunosti oare?" El i-a raspuns: "Te stiu ca esti cel intai nascut al diavolului". Pentru ca apostolii si ucenicii lor se pazeau de eretici, incat nici nu voiau sa vorbeasca cu dansii, caci se sarguiau sa insele adevarul cu cuvintele lor cele mestesugite si mincinoase, precum invata si Sfantul Apostol Pavel: "De omul eretic, dupa intaia si a doua intrebare, sa te lepezi, stiind ca s-a inradacinat unul ca acela si greseste; pentru care este osandit". Apoi mai este si epistola lui Policarp, cea scrisa cu multa socoteala catre Filipeni, in care, cei ce voiesc si se ingrijesc de mantuirea lor, pot sa vada credinta lui si propovaduirea adevarului.

Dupa ce Antonin, imparatul, a trait 22 de ani de la imparatie si Marc Aureliu, impreuna cu ginerele sau, Lucie, au ajuns imparati in acea vreme, fiind mare prigonire in Asia, Sfantul Policarp s-a sfarsit muceniceste, pentru a carui patimire si sfarsit se scrie in epistola Bisericii din Smirna, la care a fost episcop Sfantul Policarp: "Biserica lui Dumnezeu din Smirna scrie Bisericii care este in Filomelia si tuturor sfintelor sobornicestilor Biserici, care sunt in toate limbile, mila, pacea si dragostea lui Dumnezeu, a Tatalui si a Domnului nostru Iisus Hristos, sa fie cu voi. Am scris voua, fratilor, despre alti mucenici si despre Sfantul Policarp, care a stins focul prigonirii cu sangele sau mucenicesc. Multi sfinti mucenici au aratat atunci barbatie nebiruita. Unii atat de mult au fost batuti, incat toate vinele si alcatuirile s-au rupt intr-insii si cele dinlauntru ale lor se vedeau. Altii erau tarati pe harburi ascutite si pe pietre si toate cele mai amare chinuri, in multe chipuri scornite de chinuitori, iar ei le rabdau cu marime de suflet. Altii erau dati fiarelor spre mancare. Paganii, privind la o patimire barbateasca ca aceea a sfintilor, se minunau".

Intre alti rabdatori de chinuri un tanar, anume Ermanic, cu ajutorul lui Dumnezeu, a aratat aleasa barbatie, cu nefricoasa inima si cu nebiruita minte mergand la moarte, care fireste pentru toti este infricosatoare. Pe acela il sfatuia mult judecatorul sa-si crute tineretile si sa nu piarda cu asa amara moarte viata asta dulce. El, cand a vazut slobozite fiarele asupra sa, indata s-a repezit la dansele, zadarandu-le ca sa-l manance.

Un oarecare din Frigia, anume Tuint, vazand fiarele si infricosata torturare, s-a temut si a cazut din mantuirea sa. De aici este aratat ca el nu cu socoteala, nici cu inima dreapta, ci din minte usoara, ca si cum s-ar goni de un grabnic vant, a mers la judecata paganeasca si a indraznit a se da la chinuire. Astfel s-a facut altora pilda ca la un lucru atat de mare sa nu indrazneasca a se da chinuirii, fara socoteala. Policarp, auzind de acele chinuri si stiind ca poporul elin cel necredincios priveste spre chinuirea altor mucenici, striga asupra judecatorului: "Cauta pe Policarp si sa pierzi pe cei fara de Dumnezeu". Policarp, auzind de aceasta, desi voia sa ramana in cetatea Smirnei pana ce va fi prins, acum, fiind rugat de crestini, a iesit din cetate si s-a ascuns intr-un sat si se ruga ziua si noaptea pentru pacea Bisericii, dupa obiceiul sau.

Mai inainte cu trei zile de a fi prins de pagani, a vazut in vis ca s-ar fi aprins perna lui si a ars. Apoi, indata desteptandu-se din somn a zis catre ceilalti care erau cu dansul: "Voi fi ars in foc, pentru Domnul nostru, Iisus Hristos". Dupa trei zile, au venit in satul acela, de la ighemon, trimisii sai, pentru cautarea lui Policarp. Acestia, prinzand pe doi copii, i-au batut cu vergi ca sa le spuna unde este Policarp si l-au aratat intr-o camara in foisor, de unde el putea sa fuga, dar n-a voit, zicand: "Fie voia Domnului Dumnezeului meu". El, auzind pe slujitori venind la dansul, a iesit pe trepte in intampinarea lor, apoi, cu fata luminoasa si cu dragoste, le-a urat sanatate. Slujitorii, fiindca nu-l cunosteau, priveau la caruntetele lui, la blandetea si la luminarea cinstitei lui fete si, mirandu-se, au zis intre dansii: "Era drept sa suferim atata osteneala si sarguinta pentru cautarea batranului acesta?" Apoi, Policarp a poruncit sa gateasca indata de masa si-i ruga sa manance si sa bea, ospatandu-se, iar lui sa-i dea un ceas de rugaciune.

El se ruga fierbinte catre Dumnezeu, dandu-i multumire pentru toate dumnezeiestile purtari de grija ce i s-au facut din tineretele lui, incredintandu-I Sfanta Biserica, cea rasadita de Dumnezeu prin toata lumea. Dupa multa lui rugaciune, luand slujitorii pe batran, l-au pus pe un asin si l-au dus in cetatea Smirna, in ziua de Simbata cea mare. Doi cinstiti senatori, Irod si Nichita, l-au intampinat in cale si, luandu-l in careta lor, il sfatuiau ca la judecata sa se lepede de credinta, numai cu cuvantul. Oare mare lucru este a zice: "Stapane, cezarule, voi jertfi? Si asa te vei izbavi de moarte". La aceasta, Policarp tacea si dupa ce l-au suparat mult le-a raspuns: "Niciodata nu voi face ceea ce ma sfatuiti voi". Ei, maniindu-se si ocarandu-l, l-au aruncat din careta si, cazand, batranul si-a sfarimat fluierele picioarelor, insa nu baga in seama durerea.

Fiind dus la judecata, poporul pagan a strigat, bucurandu-se ca Policarp este prins. Sfantul a auzit din cer glasul Domnului nostru Iisus Hristos, zicand: "Imbarbateaza-te, Policarpe, si te nevoieste cu marime de suflet". Acel glas l-au auzit si altii din ai nostri, cum graieste epistola. Apoi a intrebat judecatorul: "Tu esti Policarp?" El a raspuns: "Eu sunt." Grait-a judecatorul: "Cruta-ti batranetele tale; leapada-te de Hristos si jura-te norocului imparatului". Graind acestea, judecatorul si alte asemenea i-a zis: "Vino-ti in simtire, Policarpe, si zi: Pierde pe cei fara Dumnezeu".

Atunci Policarp cu cinstita fata si-a ridicat mainile spre cer si, intinzandu-le spre necuratul popor, a zis catre Dumnezeu: "Pierde pe cei fara de Dumnezeu". Judecatorul zise: "Leapada-te de Hristos, vorbeste-L de rau si te voi lasa liber". Grait-a Policarp: "De 86 de ani slujesc lui Hristos si nu mi-a facut nici un rau. Cum sa-L hulesc cu cuvinte necinstite pe Imparatul meu, Care pana acum bine m-a pazit?" Judecatorul zise: "Voi slobozi asupra ta fiare cumplite". Policarp raspunse: "Slobozeste, caci nu-mi voi schimba gandul meu cel bun, pe cel mai rau". Judecatorul zise: "Te voi da spre ardere". El raspunse: "Ma ingrozesti cu focul care se stinge, iar pe cel nestins nu-l stii, in care vor arde in veci cei fara de Dumnezeu si necredinciosii. Nu zabovi mai mult si fa degrab ceea ce ai sa faci".

Atunci judecatorul a poruncit crainicului sa strige catre popor ca Policarp marturiseste ca este crestin. Auzind acestea, elinii si iudeii au strigat cu glas mare: "Acesta este rasturnatorul a toata Asia, acesta este tatal crestinilor, acesta este stricatorul zeilor nostri. Sa-l arzi de viu". Deci staruia poporul cu iudeii, ca Policarp sa fie ars. Fiind pregatita multime mare de lemne si vreascuri, Policarp si-a lepadat briul si s-a dezbracat de haine. Scoase si incaltamintea din picioare, iar chinuitorii pregateau fiarele si piroanele ca sa-l pironeasca pe Policarp, ca nu cumva sa scape din foc. Sfantul a zis catre dansii: "Nu se cade sa ma pironiti, pentru ca Cel ce are sa-mi dea rabdare in vapaia focului, Acela imi va da si barbatie ca sa nu ma misc din loc sau sa ma intorc in vreo parte".

Deci nu l-au pironit, ci numai l-au legat si au pus pe batran pe lemne, ca pe un berbec ales din turma, legat pentru jertfa lui Dumnezeu, spre miros cu buna mireasma. Si se ruga Sfantul Policarp, zicand: "Multumesc Tie, Doamne, Dumnezeule, ca, impreuna cu mucenicii si marturisitorii Tai, ai binevoit a ma randui sa beau paharul patimilor Hristosului tau si sa fiu partas al durerilor Lui, precum si la invierea vietii vesnice. Primeste-ma ca pe o jertfa aleasa si placuta ochilor Tai, pe care Tu singur ai vazut-o mai inainte si ai asezat-o asa cum ai savarsit-o, Dumnezeule adevarat, pe Care eu Te slavesc, Te laud, precum si pe Iisus Hristos, Fiul Tau, Arhiereul cel vesnic, cu Care se cuvine Tie si Sfantului Duh toata cinstea si slava, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin".

Dupa ce a zis "Amin", slujitorii au pus foc dedesubt si, aprinzandu-se lemnele imprejur, s-a ridicat o vilvataie mare si s-a facut tuturor o minune. Vapaia, imprejmuind pe sfant si inaltandu-se peste capul sau, nu se atingea de el, ci ca o panza a corabiei suflata de vant, asa umflandu-se imprejurul lui, se impreuna deasupra capului, in inaltime. Deci statea Sfantul Policarp in mijlocul focului, fiind neaprins, ci curatindu-se ca aurul in ulcea. Si am mirosit, zic smirnenii in epistola, o buna mireasma care iesea din focul acela si care pe toate aromele le intrecea cu neasemanare. Paganii, vazand aceasta, au strigat catre speculator ca, apropiindu-se cu arma, sa-l ajunga prin vapaie si sa-l ucida. Alergand speculatorul, l-a impuns cu o sulita lunga si a iesit din rana sange neobisnuit, caci curgand ca un riu din izvor a stins focul cu totul si toata multimea poporului se mira de aceea, cunoscandu-se cata deosebire este intre credinciosi si cei necredinciosi.

Dupa aceasta, iudeii au rugat pe judecator ca sa nu dea crestinilor trupul lui Policarp, pentru ca, ziceau ei, il vor avea pe dansul ca dumnezeu, ca si pe Cel Rastignit. Nu stiau ticalosii ca nu se poate sa fie aceasta, ca sa se departeze de Hristos Domnul, Cel ce pe cruce a murit pentru mantuirea noastra, si pe altul oarecare sa-l aiba dumnezeu. Pentru ca Lui, ca adevaratului Fiu al lui Dumnezeu, Ii dam dumnezeiasca cinste, iar pe mucenicii si urmatorii lui Hristos, care pentru dragostea cea mare a lor catre El au patimit pentru Dansul, dupa vrednicie ii cinstim cu dragoste, noi, cei ce intru dreapta credinta dorim sa le fim urmatori si partasi pentru vesnica slava.

Sutasul, prin porunca judecatorului celui rugat de iudei, a ars trupul lui Policarp, dupa obiceiul elinesc si cel ce, fiind viu, de foc nu s-a vatamat, acela, fiind mort, s-a supus focului. Iar noi, zic smirnenii, oasele lui cele mai curate decat aurul si mai scumpe decat pietrele cele de pret, adunandu-le din cenusa, le-am pazit la un loc cinstit, unde ziua patimirii lui cu veselie o vom praznui, intru pomenirea unei nevointe ca aceasta, a celor ce pentru Hristos au patimit si intru intarirea celor ce prin o moarte ca aceasta vor marturisi si vor preamari pe Hristos, adevaratul Dumnezeul nostru.

Aceasta am trimis-o voua prin fratele Marcu si, dupa ce o veti citi, sa trimiteti epistola aceasta si la ceilalti frati risipiti, ca si aceia sa preamareasca pe Domnul, Cel ce ne-a aratat un vas ales ca acesta dintre robii Sai, Care poate ca si pe noi toti sa ne umple de darul Sau, si sa ne duca in vesnica Sa imparatie, prin Fiul Sau, Unul Nascut, Iisus Hristos, Caruia I se cuvine slava, cinstea si inchinaciunea si marirea, in veci. Amin.Sarutati pe toti sfintii, iar pe voi va saruta toti cei ce sunt cu noi si Evarest, cu toata casa sa. Va saruta pe voi cel ce a scris epistola aceasta. Apoi s-a savarsit pomenirea Sfantului Policarp, in al saptelea calend al lui Mai - adica in luna Aprilie, in 25 de zile -, in Simbata cea mare, la opt ceasuri din zi, pe vremea marelui arhiereu Filip, ighemon fiind Tralian si imparatind in veci Iisus Hristos. Va dorim sa fiti sanatosi, cei ce umblati intru vestirea cuvantului lui Iisus Hristos, cu care toata slava lui Dumnezeu se cuvine, pentru mantuirea sfintilor celor alesi, precum a savarsit patimirea si Sfantul Policarp, caruia si noi mostenitori ne facem, intru imparatia lui Hristos.

Toate acestea le-a scris Cais, de pe cartile cele de piele ale Sfantului Irineu, ucenicul Sfantului Policarp. De la dansul le-a prescris Socrat, cel din Corint. Apoi eu, Pionie presbiterul, le-am luat de la cei mai inainte numiti si le-am urmat cu descoperirea ce mi s-a facut de la Sfantul Policarp, care in vedenie mi s-a aratat. Si, scriindu-le, am innoit cele ce erau sterse prin vechime ca si pe mine sa ma primeasca Domnul nostru Iisus Hristos, cu alesii Sai, in cereasca Sa imparatie, Caruia se cuvine slava, impreuna cu Tatal si cu Sfantul Duh, in vecii vecilor. Amin.

Sfanta Gorgonia

(23 februarie)

Fericita Gorgonia avea ca patrie o cetate a Cezareei, care se numea Nazianz. Tatal ei se numea Grigorie, iar mama sa Nona, care era crestina de la parinti, mosi si stramosi. Iar tatal ei, fiind din parinti slujitori de idoli, a petrecut el insusi multa vreme in ratacirea inchinarii de idoli. Insa fericita Nona, sotia lui, a intrebuintat multe mijloace pana ce l-a adus la buna credinta cea crestineasca, caci era om cu foarte buna stiinta si vointa chiar mai inainte de a cunoaste el adevarul si nu era cu putinta sa lase Dumnezeu neluminat un suflet bun ca acesta.

Dupa ce a primit Sfantul Botez, Grigorie a stralucit atat de mult in faptele bune, incat a fost hirotonisit si episcop al Nazianzului, patria sa. Vrednica de minune Nona, atata luare-aminte avea catre cele dumnezeiesti si atata evlavie, incat, dupa cum zice Cuvantatorul de Dumnezeu Grigorie, fiul ei si fratele Gorgoniei, niciodata nu s-a intors cu spatele spre partea cea de rasarit a bisericii, niciodata n-a vorbit in biserica in vremea dumnezeiestii slujbe sau in alta vreme, fara numai cand era mare nevoie sa vorbeasca. Si ce zic despre acestea, caci prin pilda faptelor ei bune si cu rugaciunile care le facea catre Dumnezeu ziua si noaptea, a putut sa schimbe pe barbatul sau din paganatate la buna credinta, dupa cum am zis.

Dintr-o astfel de maica s-a nascut Sfanta Gorgonia si un tata si un dascal ca acesta avand, ce trebuia sa se faca? Cu adevarat trebuia sa se faca asemenea cu dansii intru fapta buna, sa devina o alta Nona, cu evlavia cea catre Dumnezeu, dupa cum cu adevarat s-a si facut. Caci, desi au maritat-o parintii ei cu legiuita si cinstita nunta, cu toate acestea atat de mult a intrecut pe toate femeile cele vechi, care sunt mult laudate pentru intreaga lor intelepciune, incat ea a unit cu nunta si fapta cea buna a fecioriei si a aratat tuturor ca nici fecioria singura nu uneste pe om cu Dumnezeu si nici nunta nu-l leaga cu lumea sau il desparte de Dumnezeu. Astfel ca nunta sa fie cu totul vrednica a fugi oamenii de dansa, iar fecioria sa fie cu totul laudata. Numai mintea este care iconomiseste bine si nunta si fecioria. Deci mintea ori il uneste pe om cu Dumnezeu, ori il leaga cu lumea si il desparte de Dumnezeu.

Aceasta de-a pururea pomenita nu s-a despartit de Dumnezeu daca s-a maritat si daca avea cap pe barbatul sau. Dar nu putem zice nici aceasta, ca nu era unita si cu intaiul Cap, adica cu Hristos; ci a slujit putina vreme lumii si firii, dupa legea trupului, pe care a randuit-o Dumnezeu. Isprava cea buna si cinstita a ei era ca si pe barbatul ei l-a adus la credinta cea buna, incat nu-l avea pe el domn si stapan fara de randuiala, ci impreuna rob bun si in toate cele placute lui Dumnezeu, dar s-a afierosit pe sine lui Dumnezeu. Dar nu numai pe barbatul sau, ci si pe rodul pantecelui sau, adica pe fiii ei si pe fii fiilor ei, i-a facut roade ale Sfantului Duh cu sfatuirile sale cele de suflet roditoare si folositoare; iar cu pilda cea buna a facut nunta laudata, caci bine a placut lui Dumnezeu prin faptele cele bune ale ei, fiind maritata, si a dorit buna aducere de roade, pe fiii sai.

Inteleptul Solomon, in cartea Pildelor, lauda pe femeia aceea care sade si se linisteste in casa ei, iubeste pe barbatul sau si se sarguieste la lucrul sau. Multe altele spun pildele pentru lauda unei cinstite si intelepte femei ca aceasta. Insa cele ce zice Solomon ca sa laude pe femeia cea inteleapta si cinstita sunt mici si neinsemnate, spre lauda Gorgoniei celei preacinstite si prea intelepte. Care alta femeie era mai vrednica pentru cinstirea si pentru impodobirea ei, precum era ea? Si care alta se linistea in casa ei si nu se arata afara, ci se facea nevazuta barbatilor ca aceasta? Care alta avea ochii atat de intelepti si opriti de la privirile cele fara de randuiala, ca aceasta fericita? Care alta avea risul atat de cinstit si linistit ca al ei? Care alta ca ea abia zambea cateodata, cand era trebuinta? Inca si auzul ei l-a pazit atat de curat, incat il avea incuiat la toate cuvintele desarte si nefolositoare, dar deschis la toate cuvintele cele dumnezeiesti si mantuitoare. Nici limba sa n-o avea neinfranata, ca multe altele, ci mintea o avea ca un stapan, spre a grai numai dreptatile lui Dumnezeu si a avea randuiala hotarata buzelor ei, spre a nu grai niciodata vreun cuvant desert si nefolositor.

Vrednica de minune Gorgonia nu se impodobea cu podoabe de aur, nu-si infrumuseta capul ei cel cinstit cu peruci galbene, nu-si imbraca trupul sau cu haine scumpe si de mult pret. Nici cu margaritare si diamante nu stralucea, nici cu spoieli si cu dresuri nu si-a acoperit vreodata fata precum fac altele, care sunt fara de rusine si spoiesc fata lor, care este creata de Dumnezeu, cu vopsele si cu unsori impotriva dumnezeiestii zidiri a lui Dumnezeu si nu se multumesc, nebunele, cu fata lor cu care le-a zidit Dumnezeu; ci voiesc s-o faca mai frumoasa, intinand astfel chipul lui Dumnezeu. Stia si fericita Gorgonia de multe impodobiri din afara, dar, cu toate acestea, nici una n-a poftit, ci dorea numai sa-si impodo-beasca sufletul cu obiceiurile cele bune si crestinesti si cu faptele cele bune. Numai acea rumeneala o iubea, care infloreste fetele femeilor celor cucernice si cinstite din rusinare si din evlavie. O singura podoaba poftea, aceea care se face din infranare si din postire. Iar spoielile, incondeierile fetei si frumusetea cea de un ceas si fatarnica o lasa acelora care ies si umbla pe ulite fara rusine si nu iubesc frumusetea sufletului, ci numai pe a trupului.

Astfel era Sfanta Gorgonia in toate acestea. Dar intelepciunea ei, cunostinta si credinta pe care o avea catre Dumnezeu, ce cuvant va putea sa le arate dupa vrednicie? Nici nu este cu putinta a se afla alte pilde ale intelepciunii ei si ale dreptei credinte ale ei, afara de cele ale parintilor ei celor trupesti si duhovnicesti, la care privind de-a pururea pomenita, le urma fapta cea buna, asemenea cu aceea. Atata era ascutimea si istetimea mintii ei, incat toti o aveau de obste sfetnic la trebuintele lor, nu numai rudeniile si parintii ei, ci si strainii. Apoi, ca lege neintrecuta, aveau toti inteleptele sfatuiri ale ei.

In dreapta credinta si in evlavie era minunata si neasemanata. Caci, care alta a impodobit atat de mult sfintitele biserici cu daruri, ca fericita Gorgonia? Sau, mai bine zis, care altul s-a facut Biserica sfintita si vie a lui Dumnezeu - dupa dumnezeiescul apostol - ca ea? Cine altul a cinstit atat de mult pe preotii lui Dumnezeu? Cine altul primea in casa sa, cu mai multa evlavie, pe cei imbunatatiti si care vietuiau dupa Dumnezeu? Cine altul a aratat suflet mai patimitor si mai indurat catre cei ce patimeau? Care altul a ajutat mai mult pe cei saraci, cu milosteniile sale, decat Sfanta Gorgonia?

Pentru sfanta, se potriveste sa zica cineva cuvintele acelea pe care le zicea dreptul Iov pentru sine, fiindca si casa ei era deschisa si gata pentru primirea de straini, precum era si casa lui Iov. Afara de casa ei n-a ramas nici un strain candva. Aceasta, ca si Iov, era vederea orbilor, picioare schiopilor si mama sarmanilor, caci avea purtare de grija de cei orbi, ingrijea de cei schiopi si sarguia a cauta pe cei sarmani si catre femeile vaduve arata o mare milostivire. Casa ei era de obste adapost al saracilor, averile lor erau de obste cu cei ce aveau trebuinta si le-a dat saracilor, ca sa ramana dreptatea ei in veac. Prin multele ei faceri de bine a primit pe Hristos, caci binefacerile le-a luat de la El. Si lucru cel mai bun decat toate era ca acestea nu le facea la aratare, ci le facea in ascuns, pe cat putea, ca sa nu le vada oamenii, ci numai Dumnezeu, Care vede cele ascunse. Pe toate lucrurile acestea le-a adus in vistieria cea intemeiata a cerului, prin milostenia pe care o dadea saracilor; iar pe pamant n-a lasat nimic altceva, decat trupul ei. O bogatie a lasat copiilor ei, adica indurarea si faptele cele bune si placute lui Dumnezeu.

Multi oameni au un obicei: in vremea cand fac un bine, cad in alt lucru rau - adica in vremea cand fac milostenie la saraci ca si cum ar fi destula milostenia singura sa-i mantuiasca, afara de celelalte fapte bune - se abat, se dau la desfranari si la indulcirile trupului, ca si cum ar fi cumparat in oarecare chip desfatarile cu milostenia pe care au dat-o. Dar vrednica de fericire Gorgonia nu a facut astfel. Ci pe langa milostenia ce facea neincetat avea si postirea, iar pe langa milostenie si indurarea catre saraci, totdeauna se indeletnicea cu citirea dumnezeiestilor Scripturi. Apoi priveghea in rugaciune, uneori stand drept in picioare, iar alteori lasandu-si genunchii la pamant. Dupa aceea, cu inima zdrobita si smerita si cu lacrimi fierbinti isi inalta impreuna cu rugaciunea si mintea sa catre Dumnezeu si acolo o avea neclintita.

Ea intrecea prin toate acestea nu numai pe femei, ci si pe barbati si se arata mai inalta decat altii. Multe alte fapte bune pe care le aveau altii le urma si ea, iar pentru toate cele bune era pilda altora. Orice lucru bun afla de la altii, ea il invata de la dansii. Drept aceea, invata si urma toate faptele cele bune, pe care altii nu le faceau.

Care alta din ispravile sfintei nu era vrednica de minune? Oare imbracamintea ei, acoperirea ei si trupul ei neimpodobit, dupa obiceiul femeiesc care stralucea numai cu fapta buna? Sau sufletul ei care stapanea pe trup aproape fara hrana, ca o nematerialnica? Ori mai bine sa zic trupul acela care s-a silit sa se omoare mai inainte de despartire, ca sufletul sa-si ia slobozenia si ca sa nu se impiedice de simtire? Sau noptile cele veghetoare, cantarea de psalmi si starea ce o incepea astazi si o termina in cealalta zi? Sau culcarea pe jos, care asprea afara din fire moliciunea madularelor ei? Sau izvoarele lacrimilor care ieseau din necazuri ca sa aduca cu bucurie rodurile lor? Sau strigarea din noapte, care strabatea norii si ajungea pana la ceruri? Sau fierbinteala duhului ei, care cu totul nu baga in seama nici ciinii cei de noapte, nici racorile aerului, nici ploile, nici tunetele si nici grindinile, pentru dorinta pe care o avea spre rugaciune? Sau firea femeiasca ce a biruit-o pe cea barbateasca, ca sa se nevoiasca cu nevointa cea buna a mantuirii. Astfel a aratat ca deosebirea pe care o au barbatii si femeile este numai dupa trup, iar nu si dupa suflet. Sau infranarea sfintei, care a biruit gustarea cea amara a stramoasei Eva si pe pacat, precum si pe sarpele amagitor, pe diavolul si pe moarte? Sau chinuirea ei cea de viata facatoare, care a cinstit smerenia lui Hristos, pana la chip de rob, precum si patimile Lui? Si cum este cu putinta a numara cineva toate ispravile fericitei Gorgonia?

Bine este sa adaugam la povestirea faptelor ei celor bune si rasplatirile pe care le-a luat de la Dumnezeu, Dreptul datator de plata. Cand inca era sfanta in viata aceasta, odata a sezut intr-o caruta pe care o trageau niste catari. Mergand pe drum, din lucrarea diavolului, uratorul de bine al omului si din pizma care o avea asupra ei, pentru sarguinta ei cea buna, deodata s-au speriat catarii si, alergand cu salbaticie, s-a rasturnat caruta si a cazut sfanta. Insa nu a ramas in locul acela unde a cazut, ci s-a incurcat in caruta si o tarau catarii, incat s-au sfarimat madularele si s-au zdrobit oasele ei. Aceasta intamplare a pricinuit mare sminteala celor necredinciosi, cum a lasat Dumnezeu pe o femeie sfanta sa patimeasca un rau ca acesta.

Ea, cu toate ca avea atata nevoie de tamaduire, nu a voit sa cheme doctor pentru cautare si vindecare si aceasta numai ca sa nu vada barbat strain trupul ei. De aceea si-a pus toata nadejdea tamaduirii ei in Dumnezeu, Care, cu judecatile ce stie, a lasat-o sa patimeasca aceasta ispita si dupa aceea iarasi sa o tamaduiasca. De aceea si dupa nadejdea ei cea buna pe care o pusese in Dumnezeu, Mantuitorul sau, a urmat si lucrul, caci s-a tamaduit desavarsit, fara doctor. Astfel s-a aratat ca Dumnezeu voieste sa patimeasca acea sfanta ispita ca un om si sa se tamaduiasca cu preaslavire mai presus de om, ca sa se preamareasca prin minunea aceasta, care pe toti i-a facut sa se minuneze si mai ales pe cei ce s-au smintit mai inainte. Caci la toti a sosit si s-a auzit minunea aceasta. Iar diavolul cel ce a adus ispita asupra ei a fost rusinat.

Altadata, iarasi s-a imbolnavit sfanta, iar boala ei era neobisnuita si straina, ca avea o fierbinteala napraznica in tot trupul ei si era ca o aprindere a sangelui. Apoi a urmat raceala, sangerare, roseata si molesire a mintii si slabire a madularelor trupului ei. Patima aceasta a urmat adeseori, iar mestesugurile doctorilor erau neputincioase spre tamaduirea bolii ei, cu toate ca si-au pus toata sarguinta lor. Nici lacrimile cele multe ale parintilor ei, nici rugaciunile cele de obste catre Dumnezeu si nici cererile a toata multimea n-au folosit, caci toti aveau folos de la sanatatea sfintei si dimpotriva, de obste, socoteau paguba si vatamare boala ei.

Ce a facut dupa aceasta Sfanta Gorgonia? Dupa ce s-a deznadajduit de alt ajutor, a alergat catre Dumnezeu, Doctorul cel de obste. Si, asteptand vremea noptii, in care nu era nimeni sa o impiedice, fiindca o slabise putin boala, s-a dus si a cazut cu credinta la Sfantul Jertfelnic, chemand cu mare glas, spre ajutor, pe Dumnezeu. Mai pe urma, ea urmeaza celei ce ii curgea sange, care atingandu-se de poala hainei lui Hristos, i-a incetat izvorul sangelui ei. Deci ce a facut? Si-a apropiat capul ei de Sfanta Masa si cu lacrimi, precum a udat desfranata picioarele lui Hristos, a udat si ea Sfanta Masa, zicand ca nu se va duce de acolo, pana nu-si va lua inapoi sanatatea sa. Dupa aceea, umplandu-si cu lacrimile sale tot trupul, o minune! indata s-a facut sanatoasa desavarsit si s-a intors acasa usurata de boala, cu trupul si cu sufletul, fiindca si-a luat plata credintei si nadejdii sale. Iar prin intarirea sufletului ei si-a dobindit si sanatatea trupului. In acest fel a fost viata fericitei Gorgonia. Acum, sa-i vedem si sfarsitul.

Fericita dorea moartea pentru multa indrazneala pe care o avea catre Hristos si, mai mult decat toate cele pamantesti, alegea mai bine sa fie langa El. De aceea, nu s-a lipsit de aceasta dumnezeiasca si inalta nadejde a ei. Dar ce a urmat? Un somn dulce i-a venit, apoi dupa multa priveghere ce a facut-o, rugandu-se pentru aceasta Domnului, a avut o vedenie, care ii arata in ce zi are sa moara si sa se duca la Domnul. Aceasta a iconomisit-o Dumnezeu, ca sa se pregateasca si sa nu se tulbure cand va veni moartea fara de veste. Cu toate acestea, sfanta n-avea trebuinta de vreo pregatire, pentru ca avusese cu putin inainte savarsirea Sfantului Botez sau, mai bine sa zic, ca toata viata ei era desavarsire. Nasterea de a doua oara o avea de la Duhul Sfant, prin Sfantul Botez, iar incredintarea mantuirii o avea prin faptele cele bune si placute lui Dumnezeu, pe care le lucrase pana atunci si peste care mai pe urma de toate a pus Sfantul Botez, ca o pecete. Una era numai care o mahnea si aceasta avea trebuinta s-o adauge langa celelalte lucruri bune ale ei. Care era aceasta? Sa-si boteze si pe barbatul sau, ca sa nu ramana nedesavarsit lucrul ei, ci sa se duca desavarsita la Hristos cu toate ale ei. De acest lucru se ruga si il cauta si nu s-a lipsit de cererea sa, caci l-a primit de la Dumnezeu, Care face voia celor ce se tem de El.

Dupa ce le avea pe toate dupa scopul ei si nimic nu mai lipsea dintre cele cate poftise, s-a apropiat si ziua cea hotarata a mortii ei; atunci s-a pregatit de moarte si pentru ducerea spre Hristos a cazut bolnava dupa legile firii. Apoi, dupa ce a poruncit barbatului sau, fiilor si iubitilor ei, cate sunt trebuincioase sa le zica o femeie iubitoare de barbat, de fii si de frati, a vorbit cu intelepciune si a invatat despre petrecerea cereasca. Deci s-a facut ca o zi de sarbatoare, prin invatatura ei catre toti, in ziua cea mai de pe urma a vietii ei. Atunci a adormit si s-a dus la cele ceresti fericitul ei suflet, nu asa batrana dupa anii vietii, caci nici nu voia sa traiasca si sa se afle multi ani in lume. Dar dupa bunatati si dupa faptele bune, era imbogatita mai mult decat multi altii, care au ajuns la adanci batraneti.

Insa este bine si folositor lucru sa adaugam si ceea ce a urmat la sfarsitul ei. Fericita zacea pe pat, dupa cum am zis, avand rasuflarile cele din urma, iar imprejurul ei erau multe rudenii si straini, mahnindu-se toti de despartirea ei. Unii dintr-insii doreau sa auda de la dansa ceva de folos pentru suflet, ca sa povesteasca celor de pe urma. Altii voiau sa le spuna ceva potrivit ceasului aceluia, insa nimeni nu indraznea s-o intrebe, caci intristarea si durerea inimii lor era nevindecata si lacrimile le curgeau, neauzindu-se de la dansii nici un glas. Caci nu se parea cu cale sa cinsteasca cu plangeri pe ceea ce se despartea de lume cu semnele sfinteniei; ci toti stateau cu adanca tacere, ca si cum s-ar fi savarsit vreo taina dumnezeiasca, iar sfanta zacea nemiscata, fara glas si fara suflare.

Atunci pastorul cel de obste, adica tatal ei, care statea aproape de dansa, vazand-o ca isi misca incetisor buzele, a apropiat urechile sale cu nadejde, crezand ca va auzi ceva. Si a auzit-o zicand un stih din psalmul lui David, potrivit ceasului: "Ma voi culca si voi dormi cu pace". Aceasta nu era altceva decat o aratata marturie si dovada a indraznelii si a sfinteniei cu care fericita Gorgonia a iesit si s-a dus catre Hristos. Cu a Carui nemarginita mila, prin rugaciunile sfintei, sa ne invrednicim si noi pacatosii si osanditii de sfarsitul cel bun si mantuitor in pocainta si marturisire, ca impreuna cu cei mantuiti sa slavim si noi bunatatea Lui cea desavarsita, in vecii vecilor. Amin.

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 930

Voteaza:

Sfantul Sfintit Mucenic Policarp, episcopul Smirnei; Sf. Gorgonia 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

RETELE SOCIALE