Sfintii 33 de Mucenici din Melitina; Cuviosul Lazar

Cuviosul Lazar

Cuviosul Parintele nostru Lazar era dintr-un sat al Asiei care era aproape de Magnesia. Parintii lui se numeau Nichita si Irina, de bun neam amandoi, cinstitori de Dumnezeu si imbunatatiti. Cand s-a nascut Cuviosul, s-a vazut in casa aceea un nor foarte luminos, care arata ca pruncul nascut are sa se faca fiu al luminii si al zilei si salasluire a dumnezeiestii straluciri. Cum au vazut norul acesta, femeile care venisera acolo spre cercetarea celei ce nascuse, atat de mult s-au infricosat, incat au fugit afara din casa pentru vederea cea prea slavita. Pe langa aceasta a urmat si o alta minune caci, dupa ce a trecut putina vreme si s-a ridicat norul din mijloc si au intrat femeile in casa, o, minune, au vazut pe prunc stand drept pe picioarele sale, cu fata catre rasarit, avand mainile stranse la pieptul sau in chipul crucii.

Pentru aceea, de atunci se spunea de catre toti ca viata pruncului aceluia va fi negresit foarte vestita si preamarita.

Dupa ce a ajuns Cuviosul mai in varsta, parintii l-au dat la dascal sa invete sfintele carti. Si invata tanarul stiintele cu inlesnire, dar ura din tot sufletul apucatura dascalului sau, pentru ca era robit de iubirea de argint. De aceea, orice lucru lua in mainile sale, indata il dadea saracilor. Desi dascalul sau il ocara pentru aceasta totdeauna si-l batea, Cuviosul insa nu inceta a face acest lucru. Caci milostivirea ce o avea catre saraci si ura catre iubirea de argint il facea sa sufere ocarile si bataile. Cu toate ca dascalul lui il ocara si-l batea pentru banii pe care ii lua si-i dadea saracilor, totusi dascalul se minuna de fapta lui si-l lauda catre toti.

Dupa ce a ajuns Cuviosul in varsta mai mare si in cunostinta mai desavarsita, a dorit sa fuga din patria sa si sa se duca la Ierusalim, ca sa se inchine Sfantului Mormant al Domnului, precum si la celelalte Sfinte Locuri. Insa, de cate ori a incercat sa se duca, era oprit de rudeniile lui. Dar ca sa nu fuga pe ascuns, parintii lui l-au dus la o manastire ce era aproape si se numea Orovilor, ca acolo sa se sileasca la sfintele stiinte si sa se iscuseasca mai inainte in fapte bune; dar mai mult ca sa fie pazit de monahii cei multi care erau intr-insa si sa nu fuga.

Insa fericitul Lazar, aprinzandu-se de dumnezeiescul dor, nu putea a se linisti si cugeta totdeauna sa fuga. Si, afland odata vreme buna, s-a furisat de parinti, de rudenii si de monahi si cu toata sarguinta a alergat la Ierusalim.

Trecand pe la Hone, unde a facut minuni Sfantul Arhanghel Mihail, s-a dus la biserica Arhanghelului, unde s-a rugat sa-l ajute in calatoria lui; si asa a plecat de acolo si s-a dus in Atalia. Aflandu-se el acolo, un monah nelegiuit care calatorea impreuna cu Cuviosul, a cugetat sa-l vanda saracinilor de acolo, ca sa ia bani. Cand monahul se tocmea cu dansii in limba armeneasca sa dea pe copilul Lazar - dupa iconomia dumnezeiasca -, un crestin care stia limba aceea, a inteles vorbirea si dand de stire Cuviosului, acesta indata a fugit de acolo si s-a dus in muntele ce era aproape. Acolo, afland un ieromonah cu cinstita cuviinta, batran si cu varsta si cu intelepciunea si intrebat fiind de dansul cine este si de unde vine, Cuviosul a spus patria si pe parintii sai si dorul pe care-l avea sa se inchine sfintelor locuri.

Dupa aceea a spus si vrajmasia monahului aceluia care voia sa-l vanda, precum si toate cele ce i s-au intamplat in calatorie. Iar acel barbat intreband iarasi pe Cuviosul daca are inca acel cuget sa se duca la Ierusalim si auzind ca doreste foarte mult aceasta, i-a zis ca nu este cu cuviinta sa se duca acolo unde voieste, pentru ca fiind foarte tanar, cu inlesnire va fi biruit de diavolul. Ca este foarte rau ca cineva sa urmeze repede gandului sau, pentru ca se da prada vrajmasului, care are intinse in toate partile mrejele si cursele pierzarii. Ci, daca voieste sa-i asculte Domnul sfatul, pentru folosul sufletului sau, sa ramana in manastirea in care este el egumen si acolo sa se faca monah si sa petreaca catava vreme, pana ce va veni la varsta desavarsita; si atunci poate sa iasa de acolo si sa se duca fara primejdie.

Ascultand aceasta buna sfatuire, dumnezeiescul Lazar a ramas cu bucurie in manastirea aceea si, dezbracandu-se de hainele mirenesti si de omul cel vechi, s-a imbracat in cel nou, adica in Hristos, impreuna cu hainele cele monahicesti pe care le-a primit. De atunci s-a dat cu totul la nevointele cele pustnicesti. Iar postul, care subtiaza grosimea trupului si domoleste patimile ce se ridica impotriva sufletului, atat de mult l-a iubit fericitul, precum cei iubitori de trup iubesc desfatarea si multa mancare. Apoi ascultarea, care este temelia nevointei monahicesti, si smerenia, cea mai inalta decat toate faptele cele bune, cu atata sarguinta le-a cistigat, incat s-a facut celor mai de pe urma chip si pilda cu aceste doua fapte bune.

Dar ce sa zicem despre priveghere, despre slabirea trupului si despre cealalta rea patimire, cu care se nevoia, ca sa-si subtieze trupul? Atat numai putem zice ca, de vreme ce dobandise, pe langa firea cea buna pe care o avea, si nevointa cea buna, pentru aceasta lucra cu inlesnire toata fapta buna, ca si cum ar fi fost ceresc iar nu pamantesc. Pentru ca firea cea buna pricinuieste sufletului putere si nevointa cea buna iarasi duce la sfarsit bun puterea sufletului. Pentru aceea nu se afla unul ca sa nu se minuneze de nevointele dumnezeiescului Lazar, sa nu-l laude si sa nu-l propovaduiasca tuturor. Dar mai mult decat altii il lauda egumenul manastirii, parintele sau cel duhovnicesc, caruia Cuviosul ii slujea si lua de la dansul in loc de plata pentru slujire, invatatura pustniciei.

Dupa ce a petrecut Cuviosul multa vreme in manastirea aceea, odata i-a zis staretul: "Eu, fiul meu, dupa putina vreme, ma voi duce in pamant, maica cea de obste a tuturor, iar pe tine te incredintez lui Hristos, Stapanului tuturor, ca Acela sa aiba grija de tine". Iar Cuviosul, auzind acestea, a suspinat din adicul sufletului si a plans foarte mult, ca nu suferea nici sa auda despartirea de staretul sau. Cu toate acestea nu a trecut multa vreme si staretul lui s-a dus catre Domnul. Iar dumnezeiescul Lazar, plangand si tanguindu-se mult pentru moartea lui, dupa trei zile s-a dus din manastire si, mergand intr-o pestera ce era acolo mai aproape, intr-un loc foarte cu anevoie de umblat, a intrat intr-insa sa se linisteasca si singur sa vorbeasca cu Dumnezeu.

Acolo, la atata nevointa si aspra patimire s-a dat pe sine cel cu sufletul rabdator, incat este cu greu limbii omenesti sa povesteasca. Insa, cu cat se sarguia sa-si ascunda de oameni faptele sale cele bune, cu atat mai mult se facea vestit tuturor. Pentru ca fapta buna arata oamenilor pe cel ce o lucreaza, desi acela s-ar sargui a se ascunde pe sine. Pentru aceasta in fiecare zi alergau la Cuviosul multime de oameni ca sa-l vada si sa primeasca binecuvantarea lui.

Si nici lungimea caii, nici asprimea cea cu greu de umblat a locului, nici vreun alt lucru nu le impiedica sarguinta, numai sa nu se lipseasca de vederea cuviosului. Iar pentru ca sa inlesneasca asprimea drumului, unii adunau vreascuri si lemne multe si le-au ars pe calea cea pietroasa. Apoi au varsat otet peste dansa ca sa se inmoaie pietrele cele aspre, pe care le sfaramau cu unelte de fier. Cu chipul acesta au facut mai lesnicioasa calea ce ducea la Cuviosul. Pentru ca dumnezeiasca dragoste spre cele bune, indeamna pe oameni sa faca si lucruri de cele cu neputinta si anevoie de ispravit.

Astfel de dragoste avea multimea oamenilor catre Cuviosul. Iar arhiereul locului aceluia, auzind de Sfantul Lazar, dorea mult sa se suie la dansul dar socotea lucru foarte cu anevoie a vorbi cu Cuviosul. Pentru aceasta pricina, Sfantul a voit sa se zideasca acolo o biserica in numele Nascatoarei de Dumnezeu si chilii, ca sa se odihneasca fratii care veneau la dansul si care voiau sa se faca monahi. Caci erau foarte multi care se lepadasera de lume si voiau sa vietuiasca impreuna cu Cuviosul in toata viata lor.

Deci, Sfantul a zidit acolo o manastire mare si frumoasa, fiindca s-a sarguit si multimea oamenilor de prin locurile apropiate, la acest lucru placut lui Dumnezeu. L-au ajutat din toate puterile lor, pentru ca fiecare din crestinii de acolo avea mare bucurie sa se arate ascultator si supus Cuviosului si sa implineasca porunca lui.

Dar pentru ca vestea despre Sfantul Lazar a strabatut in toate partile si alergau toti la dansul pentru folosul lor, s-a dus la el si un oarecare om, care i-a spus ca avea gandul sa se duca in locul acela - pe care-l arata cu degetul -, ca sa prinda niste albine salbatice ce erau incuibate acolo in prapastii. Iar Cuviosul, ori pentru ca a socotit moartea omului aceluia, caci era locul cu adevarat prapastios si primejdios, ori pentru ca a vazut mai inainte ce avea sa fie din darul Sfantului Duh ce era intr-insul, a zis catre el: "Mai de folos iti este, fiul meu, sa nu cauti spre locul acela, fiindca atarna deasupra capului tau o primejdie mare si pierzare, daca te vei apropia de dansul; deci sa te lasi de un gand ca acesta, daca voiesti sa scapi de primejdie".

Omul acela insa, neascultand sfatul Cuviosului, s-a dus impreuna cu alti tovarasi ai lui la locul cel prapastios si, legat fiind cu o funie, s-a slobozit de catre tovarasii lui si s-a coborit in prapastie. Socotiti ce rau mare este a nu asculta cineva pe cei care il sfatuiesc cele de folos. Pentru ca omul acela nici nu ajunsese la jumatatea prapastiei si funia s-a rupt, iar el a cazut jos cu cadere vrednica de jale si de lacrimi. Si astfel a murit mai inainte de a ajunge jos, de multele lovituri ce le-a luat de la colturile pietrelor si a primit rod aducator de moarte din socoteala sa cea nebuneasca. De atunci ceilalti luau aminte la cuvintele cuviosului, ca la niste cuvinte de prooroc si nu se impotriveau lui nici intr-un chip.

Alta data s-a dus un om la cuviosul si i-a marturisit pacatele sale, spunandu-i ca, desi nu stie nici un mestesug, el insa isi cistiga cu inlesnire cele necesare vietii. Caci se scoala noaptea si se duce in case straine, fura dintr-insele orice gaseste, se duce apoi in loc retras si le ascunde. Iar cand stapanii caselor isi cauta lucrurile furate, el le spune ca sfintii ii descopera multe lucruri ascunse si pe langa aceasta ii arata lui si locul unde hotii au ascuns lucrurile ce li s-au furat.

Apoi, luand cinstita Cruce pe umerii sai sau o icoana a vreunui sfant, ia pe pagubasi si-i duce la locul acela, zicandu-le sa sape; si asa isi afla fiecare lucrurile sale. De aceea, oamenii il cinstesc pe dansul ca pe un prieten al lui Dumnezeu si ca pe un sfant vrednic de descoperiri dumnezeiesti. Pentru aceasta, oamenilor facandu-li-se mila de dansul, ii dau cate o particica din lucrurile cele furate si aflate.

Acestea auzindu-le Cuviosul, i-a zis: "O, fiule, acest mestesug rau, sau mai bine zis acest viclesug cu care zici tu ca iti agonisesti cu intelepciune si cu inlesnire cele de nevoie vietii tale, sa-l lasi. Vai tie, pentru intunecarea mintii tale, caci te amagesti si te batjocoresti de diavolul si socotesti ca o intelepciune ceea ce ai invatat pentru pierzarea sufletului tau, socotind intunericul drept lumina. Si de nu vei inceta cu aceasta fapta rea, vei fi vinovat de mare pedeapsa, cum zice proorocul Isaia: Caci socotiti amarul dulce. Iar dupa putin va veni peste tine pedeapsa si urgia lui Dumnezeu".

Auzind acestea omul, a cazut la picioarele cuviosului si a cerut cu lacrimi iertare pentru pacatul sau, fagaduind ca de aici inainte nu se va mai pleca la amagirea diavolului, ci va parasi o nelegiuire ca aceasta si va lucra fapte bune din toata puterea lui. Deci luand iertare de la Cuvios, a implinit cu lucrul fagaduinta pe care a facut-o, cu ajutorul lui Dumnezeu si cu rugaciunile Sfantului.

Dar, desi Sfantul Lazar pricinuia mare folos multora si cu cuvintele si cu lucrurile cele bune, iar pe cei ce cadeau in pacat ii ridica si pe cei ce stateau in fapta buna ii intarea, cu toate acestea, cugeta sa se duca de acolo si sa mearga la Ierusalim, ca sa scape de slava oamenilor. Caci stia cat de mare impiedicare este aceasta celor ce alearga pe calea ce duce la cele ceresti. Si pentru ca sa-si implineasca dorinta pe care o avea din tinerete, adica sa vada si sa se inchine sfintelor locuri, chemand pe fratii care se calugarisera si vietuiau in manastirea pe care o zidise el, le-a aratat lor scopul.

Apoi mangaindu-i pe dansii, caci foarte se mahneau pentru despartirea lui, le-a poruncit sa pazeasca toate cate se cuvin cinului monahicesc si sa se ingrijeasca din toate puterile lor de poruncile lui Dumnezeu si de faptele bune care pricinuiesc mantuirea sufletului. Deci, sarutandu-i pe dansii, a plecat de acolo si s-a dus la Ierusalim.

Dupa ce s-a inchinat la Ierusalim si a vazut si toate celelalte minunate locuri de acolo, si chiar Mormantul cel stapanesc al Domnului, dupa putine zile s-a dus la lavra Sfantului Sava. Acolo a gasit cu cale sa ramana multa vreme, ca impreuna cu cuviosii parinti care vietuiau acolo sa se nevoiasca si sa agoniseasca mult folos de la dansii, de vreme ce nimic altceva nu indeamna atat de mult pe oameni la fapta buna, ca intrecerea cea buna a acelora care petrec in fapte bune. Ca, precum piatra care se freaca de alta piatra se face neteda, potrivita si mai stralucita, asa si cel imbunatatit, cand se intrece cu alt imbunatatit, mai mult sporeste si se face mai stralucit.

Deci Cuviosul Lazar, fiind primit de egumenul si de fratii lavrei cu bucurie, a luat slujba paraclisieriei si a facut intr-insa sase ani intregi, nevoindu-se intocmai ca monahii cei de frunte si alesi, care se sarguiau in trup sa ajunga pe ingerii cei fara de trup.

Dar dumnezeiescul Lazar, nu numai se nevoia ca aceia, ci ii si covarsea in toate si ispravile lui erau pentru toti vrednice de mirare. De aceea s-a judecat si s-a socotit de catre toti vrednic a se face preot si-l indemna la aceasta chiar si egumenul manastirii. Iar el la inceput nu voia, zicand ca nu este vrednic a lua asupra sa greutatea unei asemenea vrednicii. Dar, de vreme ce egumenul il silea sa ia asupra sa si slujba aceasta, fiindca stia pe Sfantul Lazar cat de mare era in fapta buna, Cuviosul nu a gasit cu cale sa se mai impotriveasca egumenului, ca sa nu se arate semet. Deci, nevrand, a primit si s-a hirotonit de catre Patriarhul Ierusalimului; si a mai petrecut Cuviosul in manastirea aceea inca alti sase ani.

Dupa aceea, vazand pe monahii cei imbunatatiti ca ieseau din manastire in intaia saptamana a Sfantului si marelui Post de patruzeci de zile, dupa obiceiul cel vechi si se duceau in pustie, iar in saptamana Stalparilor iarasi se intorceau in manastire, aducand cu ei roadele bune ale pustniciei, a dorit si el sa se duca. Si nearatand scopul sau egumenului, a plecat pe ascuns din manastire. Nu ca ar fi defaimat pe egumen; caci care altul a aratat atata ascultare catre cei mai mari ca fericitul Lazar? Ci, pentru ca s-a biruit de dulceata linistii pe care o dorea de mai multi ani si pe care cauta sa o dobandeasca in tot chipul.

Deci, petrecand in pustie zilele hotarite ale sfintei patruzecimi, s-a intors impreuna cu ceilalti frati in manastire. Dar toti acestia au fost primiti si mangaiati de egumen, caci erau obositi de multele si lungile osteneli ale pustiei. Numai dumnezeiescul Lazar singur a fost izgonit din manastire, dupa porunca egumenului, nefiind lasat nici sa intre pe poarta. Si multa vreme a petrecut afara plangand cu lacrimi si rugandu-se sa-l ierte, dar egumenul nu l-a iertat nicidecum. Atunci s-a dus la Ierusalim si a pus ca mijlocitor pe iconomul marii biserici pe care-l avea prieten vechi. Iar iconomul, cum l-a auzit, s-a dus indata la lavra si a rugat foarte mult pe egumen sa-l ierte pe Lazar, prietenul sau. Asa, Cuviosul a luat iertare de la egumen si iarasi a fost numarat cu ceilalti frati ai lavrei.

Ramanand in lavra inca un an, pana pe vremea Sfantului si Marelui Post si vazand pe ceilalti ducandu-se iarasi in pustie si nesocotind nici supararea egumenului, nici izgonirea sa din manastire, nici altceva din unele ca acestea, s-a dus iarasi si el in pustie. Caci dulceata si frumusetea linistii, pentru cei ce au gustat-o o data, li se face totdeauna dorita incat ii face sa defaimeze pe toate celelalte si sa alerge numai catre aceasta. Din aceasta dulceata gustand si Cuviosul, nu a suferit sa ramana in manastire si sa se pagubeasca de fericirea si linistea pustietatii. Pentru aceasta, ducandu-se la loc linistit si in raiul faptei bune, n-a voit sa se mai intoarca in lavra. Ci, afland un loc foarte inalt, a zidit deasupra lui un stalp; apoi, lepadandu-se cu totul de lume si de orice lucru pamantesc, s-a suit pe stalp ca un ostas sprinten, ca sa se razboiasca nu contra trupului si a sangelui, ci contra duhurilor rautatii. Si petrecand multi ani deasupra lui, s-a nevoit cu barbatie impotriva diavolilor si a savarsit mari biruinte asupra lor.

Intr-una din zile, coborandu-se Cuviosul de pe stalp si umbland pe un loc ses si neted, a auzit de sus un glas, zicandu-i: "Lazare, se cuvine sa te duci in patria ta!" Iar Cuviosul s-a minunat de glasul acela si, cautand imprejur si nevazand pe nimeni, a socotit ca acel glas era diavolesc. Dar, de vreme ce s-a dus in locul acela si a doua si a treia oara si a auzit acelasi glas, a crezut ca era din dumnezeiasca pronie. Cu toate acestea a mai ramas inca acolo, ca sa cunoasca adevarul mai cu de-amanuntul; iar glasul acela striga mereu la fel. Pentru aceasta s-a dus la niste cuviosi parinti care locuiau pe aproape si care din tinerete petreceau acolo in pustietate si le-a spus lor despre glasul ce a auzit, ca dansii sa-l invete ce trebuie sa faca.

Incredintandu-se de la acei cuviosi ca glasul acela era din dumnezeiasca pronie, s-a dus de acolo si a mers la Ierusalim. Luand in tovarasie un monah imbunatatit, anume Pavel, a mers cu dansul pana la Sevastia. De acolo, despartindu-se, Pavel s-a dus in Trapezunda, iar Cuviosul Lazar s-a dus la Roma, unde dorea de multa vreme sa se duca ca sa se inchine celor doi mari apostoli.

Deci, mergand cu multa sarguinta si trecand printr-o padure, l-au intampinat doi ursi mari de care el s-a temut foarte si, neavand unde sa fuga ca sa scape de primejdie, s-a rugat lui Dumnezeu. Apoi, ridicandu-si ochii si mainile la cer, a zis cuvintele lui David: "Doamne, sa nu Te departezi de la mine ca necazul este aproape si nu este cine sa-mi ajute. Mantuieste-ma, Stapane, din gura fiarelor bautoare de sange si scapa sufletul meu de moarte". Atunci, o, minune! a vazut indata pe ursi ca au plecat in jos capetele lor si s-au dat la o parte din drum cu sfiala si au lasat cuviosului calea ca unui stapan si imparat al lor, sa treaca pe drumul sau; pentru ca de fapta buna si fiarele stiu a se smeri.

Desi omul lui Dumnezeu a fost pazit neatins de fiarele acelea simtite, dar fiara cea nevazuta, adica diavolul, vazand toate acestea, s-a prefacut in chip de caine negru si mare care izgonea pe Cuviosul. Astfel, uneori mergea inaintea lui pe drum si-l infricosa sa-l rupa cu dintii, iar alteori mergea in urma-i si-l latra tare si salbatic, cautand sa-l apuce de picioare. Toate acestea le-a facut blestematul timp de trei zile. Iar cand Sfantul avea trebuinta sa mearga in vreun sat sa-si ia putina hrana pentru drum, fiindca nu ducea cu sine nici macar o piine, nici nu se ingrijea pentru ziua de maine, atunci il impiedica pierzatorul, caci cu multele lui latraturi zadara cainii cei adevarati de prin sate si-i aducea asupra Sfantului; dar el se pornea intai asupra lui, apoi si spre ceilalti.

Drept aceea, pentru aceste impiedicari Cuviosul petrecea flamand toata ziua si noaptea, neputand a se apropia de sat din pricina diavolului. Cu toate acestea, vazand marimea de suflet a Cuviosului, rabdarea si nadejdea lui catre Dumnezeu, s-a biruit necuratul duh si, neputand sa-i mai stea impotriva, ca de un bici s-a izgonit si a ramas rusinat, neputinciosul. Iar Sfantul, cu ajutorul lui Dumnezeu s-a mantuit de ispita si de supararea lui.

De vreme ce Cuviosul, cu ajutorul lui Dumnezeu, s-a facut mai tare decat ispitele vrajmasului, a ajuns in Efes si s-a dus la arhiereul de acolo. Vorbind impreuna cu dansul, i-a aratat dorinta ce avea sa se duca la Roma. Iar arhiereul, minunandu-se de blandetea Cuviosului, de simplitatea lui, de dulceata cuvintelor lui si de darul Sfantului Duh care stralucea intr-insul, s-a robit cu totul de dragostea lui si l-a rugat sa ramana impreuna cu dansul si astfel sa se opreasca din calatoria spre Roma.

Cuviosul, desi a parasit gandul ce-l avea pentru Roma, precum l-a sfatuit arhiereul Efesului, dar a ramane impreuna cu dansul si a parasi linistea, nu a primit nicidecum. Pentru aceea, plecand de acolo, s-a dus la Manastirea Orovului din care fugise cand era sa se duca la Ierusalim. Aflandu-se acolo, la inceput nu se arata pe sine cine este. Iar dupa catava vreme, rugandu-l monahii care erau acolo sa le spuna cine este, pentru ca nu puteau sa-l cunoasca, le- a spus ca este Lazar, care odata a fost pazit de dansii. Si indata a strabatut vestea in toate partile din imprejurimi ca Lazar s-a intors iarasi in manastirea lui si alergau toti ca sa-l vada si mai ales maica sa - caci tatal sau acum murise.

De aceea, bucurandu-se toti, priveau fata cea prea dulce a Cuviosului si ascultau cu luare aminte cuvintele lui cele folositoare de suflet. Caci pe langa celelalte fapte bune ce avea Cuviosul, avea si cuvantul indulcit cu sarea Sfantului Duh, ca si dumnezeiescul Apostol. Deci fericitul vorbea cu multa liniste si dulceata si nu cu putin dar, incat putea sa induplece si sufletul cel de piatra. Pentru aceasta cei mai multi au plans de bucurie vazand pe minunatul Lazar si auzind dumnezeiestile lui cuvinte. Dar de vreme ce mergeau la dansul multi si-i tulburau linistea, s-a hotarit sa fuga de acolo si sa se duca intr-un loc linistit.

Deci, stand acolo putine zile, ca numai sa implineasca dorul mamei sale, pentru ca o vedea intristata foarte mult pentru despartirea lui, a plecat cautand sa afle un loc mai linistit. Si auzind de sihastria ce era in dreptul muntelui Galisiului in care era si o biserica a Sfintei Mucenite Marina si unde locul era dupa placerea lui, s-a dus acolo. Si, vazand locul foarte linistit, s-a numarat si el impreuna cu cei doi frati buni pe care i-a aflat acolo.

Apoi, instiintandu-se arhiereul Efesului ca Lazar iubitul sau s-a dus acolo, a simtit in inima sa mare bucurie, dorind sa-l aiba aproape si sa petreaca impreuna cu dansul. Deci, ducandu-se acolo, l-a primit cu sufletul plin de bucurie si a dat in stapanirea lui sihastria aceea si pe frati, poruncindu-le sa asculte de Cuviosul ca niste fii pe parintele lor, neimpotrivindu-se niciodata voii si socotintei lui la nici un lucru.

Deprinzandu-se mai mult dumnezeiescul Lazar in luptele pustniciei, mai cu osardie se sarguia la toate faptele bune. Insa dorea sa nu-l stie nimeni, caci el socotea ca a lucra cineva fapta buna pentru vederea si placerea oamenilor, este totuna cu a nu lucra nicidecum sau totuna cu a face raul. De acea zicea:

"Cei ce lucreaza fapta buna ca sa cistige slava de la oameni, acestia nu au nici un folos, dupa cum zice sfintita Evanghelie: si-au luat plata lor. Ca de nu ar fi fost cineva sa le laude faptele bune, ei, cu adevarat, nu s-ar fi apucat nicidecum sa lucreze fapta buna. Iar cei care lucreaza fapta buna pe ascuns, numai lui Dumnezeu fiind cunoscuta, acestia vor lua de la Dansul multa lauda. Iata dar cu cat este mai buna slava lui Dumnezeu decat slava oamenilor! Ca aceea este vremelnica si stricacioasa si nu ramane pana in sfarsit, ci, mai inainte de a muri ei, se va vadi fatarnicia lor. Deci, cu cat este mai buna si mai inalta slava lui Dumnezeu, cu atat este mai presus acela care lucreaza fapta buna in ascuns".

Asa lucra Cuviosul, adica isi ascundea faptele bune si se arata pe sine mai prejos decat toti, desi el era imbunatatit si slavit. Caci, precum cel ce striga cu trambita din partea cea mai inalta a targului, se face aratat tuturor, asa si dumnezeiescul Lazar, de s-ar fi dus in partea cea mai ascunsa de loc, totusi se facea cunoscut tuturor, desi nu striga cu trambita, dar faptele bune il aratau.

Pentru aceasta, alerga totdeauna la dansul multime nenumarata de oameni, iar lucrul cel dintai al Cuviosului era sa hraneasca cu cuvant sufletele celor care veneau la dansul; iar al doilea, sa hraneasca si trupurile lor cu bucate indestulatoare. Acest lucru obisnuia a-l face totdeauna, chiar de nu ar fi avut bucate destule pentru hrana sa si a fratilor sai si chiar daca ar fi avut numai o piine, lucru ce mira pe fiecare. Atat de multa iubire de oameni avea Cuviosul, incat covarsea pe cei mai vestiti in iubirea de oameni. Caci aceia faceau milostenie din prisosinta lor sau dadeau cate putin celor care erau lipsiti, iar Cuviosul, singur dintre toti, dadea chiar hrana pe care o avea pentru ca sa-si mangaie trupul sau cel slabanogit de post si sa-l intareasca - pentru ca era obosit de osteneli -, si pe aceea o dadea altora cu marinimie de suflet, neingrijindu-se pentru sine; caci el se multumea a hrani pe cei ce aveau trebuinta. Aceasta se cheama adevarata milostenie; pentru ca a da cineva din cele de prisos, nu inseamna iubire de oameni, ci a da cele ce-i sunt lui de nevoie si a imparti saracilor si din putinul pe care il are.

Aceasta mare iubire de oameni a Cuviosului, nu au suferit-o cei doi frati, care locuiau acolo mai inainte, dupa cum am zis, ci se mahneau foarte si in fiecare ceas carteau; iar bucatele cu care Sfantul ospata pe cei straini, le socoteau lipsa si scadere a trupurilor lor. Deci, incercand sa-i schimbe obiceiul si neputand, s-au dus de acolo si au lasat pe Cuviosul cu putini ucenici. Acestia, cu voia Cuviosului, au semanat bob aproape de un drum de obste si fiind pamantul bun si gras, a iesit bobul si a facut mult rod, incat nu era nici un calator care sa nu manance din rodul bobului si sa nu ia inca si la casa lui. Iar ucenicii Cuviosului se mahneau foarte, caci vedeau ostenelile lor luate de altii.

Sfantul insa nu se mahnea, ci mangaia si pe ucenicii sai si-i facea sa se bucure, cu cuvintele sale cele aducatoare de mangaiere. Si cand a venit vremea, le-a poruncit sa culeaga bobul iar ei nu au voit sa se duca si sa se osteneasca in desert, caci nu mai ramasese decat putin rod intr-insul. Iar Cuviosul, mai cu sila, mai cu rugamintea, i-a facut de s-au dus toti si l-au cules.

Apoi, aducand bobul in arie, au citit dupa regula rugaciunea ce se obisnuieste la arie. Si, daca l-au batut, o, minunile Tale, Hristoase, Imparate! au vazut ca era in arie atat de mult rod, incat ar fi socotit cineva ca toate pastaile bobului s-au prefacut in rod. Pentru aceea s-au bucurat foarte si, aducandu-si aminte de cuvintele care le zicea Cuviosul cand ii mangaia, au alergat la dansul si, spunandu-i minunea, isi cereau iertare pentru impotrivirea ce au aratat-o catre dansul, nevoind sa adune bobul. Iar Cuviosul indata i-a iertat, caci stia ca nu au facut-o din rautate, ci pentru ca nu stiau ce se va intampla de nu le va ajunge.

Dupa putina vreme, vazand Sfantul ca nu se folosea acolo, ci se pagubea din pricina supararilor si a tulburarilor oamenilor, a plecat din acel loc si s-a dus la un staret imbunatatit, care locuia in muntele Galisiului cel din dreapta sihastriei. Acela i-a spus ca in varful muntelui este o pestera foarte indemanateca pentru pustnicie, caci se afla in mare pustietate, iar muntele este greu de suit. Apoi ca acolo sufera lipsa de hrana si citi se duc acolo sa vietuiasca sunt suparati de diavoli. Dupa aceea i-a spus ca in acea pestera si-a savarsit nevointele pustniciei si marele Pafnutie.

Deci, dumnezeiescul Lazar a hotarit sa locuiasca in acea pestera. Si cum a plecat acolo, diavolii tulburau locul acela cu glasuri nedeslusite si cu strigate straine; caci au inteles ca merge acolo pierzatorul lor si pentru aceasta au inceput sa-l infricoseze. Iar Cuviosul, ramanand neinfricosat, canta si umbla pe acolo cu multa indrazneala, stiind ca toate lucrurile diavolilor erau numai naluciri, iar nu adevarate.

Deci, suindu-se in varful muntelui, a stat inaintea pesterii si a savarsit cantarea ce o canta de obicei. Dupa aceea si-a facut semnul Sfintei Cruci, insemnand si piatra care era acolo. Atunci, o, minune! a vazut ca Sfanta Cruce s-a intiparit indata deasupra pietrei atat de adanc si de frumos, incat oricine ar fi vazut-o, ar fi socotit ca a cioplit-o un pietrar iscusit. Minunea aceasta vazand-o Cuviosul, a cunoscut ca mergerea lui acolo s-a facut dupa dumnezeiasca pronie si ca, dupa inceputul bun, va fi si sfarsitul bun. Deci, a multumit lui Dumnezeu, apoi, intrand in pestera si vazand ca era indemanateca dupa cum voia si, mai ales, ca picura si putina apa din piatra de deasupra ca sa potoleasca setea lui, a hotarit sa se linisteasca intr-insa si singur sa vorbeasca cu Dumnezeu.

Dar cine poate sa spuna cate nesuferite ispite a rabdat Cuviosul Lazar de la diavoli, fiind in pustietate lipsit de frati impreuna locuitori? Ca in toate zilele cat a petrecut Cuviosul in pestera, nu incetau blestematii diavoli de a-l ispiti in tot chipul, infricosindu-l cu multe feluri de naluciri ca sa-l faca sa fuga de acolo. Iar Sfantul primea cu barbatie razboiul lor, rabdand impotriva ispitelor ce i se aduceau neincetat. Si a ramas acolo multi ani, vorbind singur cu Dumnezeu. Dupa aceea, sase monahi, nu se stie de unde, s-au instiintat despre Cuviosul, caci afara de staretul, nimeni altcineva nu stia unde se linisteste; iar batranul acela nu a spus nici unui om, caci asa avea porunca de la Cuviosul.

Acei sase monahi s-au dus la Cuviosul si l-au rugat cu lacrimi sa-i primeasca a locui impreuna cu dansul. Iar Cuviosul Lazar, vazand dorinta lor cea mare, a primit si le-a dat multe randuieli de viata monahiceasca cum sa petreaca. Apoi, avand de multa vreme gand sa zideasca o biserica mica in numele Stapanului Hristos aproape de usa pesterii, dar neputand de unul singur fara ajutorul altcuiva si afland ajutatori pe cei sase monahi, a voit sa se apuce de lucru, insa nu avea de cheltuiala. Iar prin dumnezeiasca pronie s-a aflat o femeie bogata si imbunatatita in Efes, care i-a dat bani si a zidit biserica in numele Mantuitorului nostru, Iisus Hristos.

Dupa acestea, mergand acolo si alti sase frati si facandu-se doisprezece, iar locul fiind stramt si neincapator ca sa faca chilii, nici acoperamant sau altceva pentru adapostire, ci locuind sub cer fara acoperamant, Cuviosul s-a suit impreuna cu fratii in varful muntelui Galisiului si acolo au zidit o biserica in numele Nascatoarei de Dumnezeu, precum si chilii destule imprejurul ei, ca sa locuiasca fratii. Apoi au zidit si alte chilii pustnicesti, afara din manastire, departe una de alta, ca fratii sa poata avea intr-insele deplina liniste.

Odata, Cuviosul linistindu-se intr-una din chiliile pustnicesti in vreme de vara si fiind multa arsita, pe cand isi citea rugaciunile ceasului al saselea, atat de mult timp a citit incat credea ca are sa moara; si neafland acolo apa sa bea, s-a intins pe pamant lesinat, cu mainile inaltate catre Dumnezeu, cerand ajutor. Iar iubitorul de oameni Dumnezeu, Cel grabnic in mangaiere si iute in ajutor, n-a trecut cu vederea pe robul Sau care se primejduia si indata a trimis un dumnezeiesc inger la ucenicul sfantului, care petrecea acolo. Dandu-i un vas plin cu apa, i-a zis sa alerge la sihastru; si cu apa a inviat pe parintele sau cel duhovnicesc, care se primejduia de sete. Si asa a scapat Cuviosul de moarte.

Insa, vrajmasul nostru diavolul nu se linistea, ci s-a facut in chipul unui sarpe mare si negru si a intrat fara de veste in chilia Sfantului ca sa-l infricoseze. Iar Cuviosul, cunoscand maiestria satanei si fiind obisnuit a face razboi cu dansul, nu s-a infricosat nicidecum, ci a facut asupra lui semnul cinstitei Cruci si indata s-a facut nevazut.

Atunci, fiindca se inmulteau monahii si manastirea fiind stramta nu-i incapea, de vreme ce, cand a zidit-o Cuviosul nu socotea ca se vor aduna asa de multi, fiindca locul era aspru si lipsit de apa si de toate cele ce sunt de nevoie, pentru aceasta Cuviosul a rugat pe Dumnezeu cu lacrimi multe zile ca sa-i arate de este sfanta Lui voie sa zideasca o biserica mai mare si o manastire mai larga ca sa locuiasca fratii care veneau sa se salasluiasca acolo precum si unde sa puna temeliile bisericii.

Astfel, intr-o noapte rugandu-se el, a auzit un glas care ii poruncea sa iasa afara din chilia lui si iesind a vazut un stalp de foc care ajungea pana la cer si ingerii lui Dumnezeu, suindu-se de la pamant, cantau o cantare foarte dulce: "Sa invie Dumnezeu si sa se risipeasca vrajmasii Lui". Deci indata a inteles ca in locul acela unde s-a aratat stalpul, era voia lui Dumnezeu sa zideasca biserica. Apoi a inceput zidirea cu mare osardie; si zidind din temelie o biserica mare si frumoasa, a facut si manastire imprejurul bisericii, nu mai prejos ca alta manastire, atat ca marime, cat si ca impodobire a zidirii.

Cred ca este bine sa spunem si aceasta. Cum si de unde Cuviosul, neavand nici un ban, a aflat atata multime de argint si a facut atatea zidiri cu mari cheltuieli, si cum, in atat de putina vreme, a savarsit un asa de minunat si mare lucru al manastirii. Roman, imparatul de atunci al grecilor, maniindu-se asupra lui Constantin numit Monomahul, care era unul din boierii cei dintai ai Constantinopolului, pentru niste pricini, dar mai ales fiindca il banuia ca voia sa-i ia imparatia, s-a pornit cu atata urgie impotriva lui Constantin, incat l-a trimis in surghiun la ostrovul Metilenei, pentru a-si plange acolo soarta.

Acestea auzindu-le dumnezeiescul Lazar si impartasind durerea lui Constantin, s-a mahnit foarte mult pentru soarta lui, caci nu facuse nici un rau imparatului. Pentru aceasta, a trimis oameni la dansul si ca sa-l mangaie in suferinte si ca sa-i dea buna nadejde cum ca el are sa fie diadoh (urmas) al imparatiei grecilor, dupa cum mai inainte a vazut Cuviosul prin dumnezeiescul dar, care se salasluise intr-insul.

Trecand putina vreme, a murit Roman si s-a facut imparat Constantin, dupa cum i-a proorocit Cuviosul. Si, aducandu-si aminte de proorocia acestuia, i-a trimis o mare suma de bani, mai multe vase si odoare, precum si danii de mult pret ca sa termine zidirea manastirii desavarsit. Deci, cu acesti bani a zidit Cuviosul biserica Sfintei Invieri - caci asa a numit-o -, cu toata acea mare si vestita manastire.

Zidirea manastirii a inceput, dupa cum s-a zis, din dumnezeiasca vedenie si iarasi cu dumnezeiasca pronie s-au iconomisit atatea cheltuieli si s-au savarsit cele de trebuinta manastirii. Iar monahii mereu se inmulteau datorita vietii imbunatatite a Cuviosului si in putina vreme s-au facut mai mult de sapte sute, dintre care unul era chiar fratele dupa trup al dumnezeiescului Lazar. Acesta, invatandu-se de la fratele sau faptele cele bune ale petrecerii monahicesti, atat de mult a sporit in fapta buna, incat i-a intrecut pe toti ceilalti; asa ca el era al doilea dupa fratele sau. Pentru aceea, dupa moartea Cuviosului, prin chibzuinta si cu alegerea tuturor fratilor, el a primit conducerea manastirii si cu laude a sporit intru dansa.

Dupa ce Sfantul a savarsit manastirea, a mai zidit si un stalp aproape de biserica, in partea din spate, inalt si descoperit, cu greu de suit si foarte stramt, avand latime numai de trei palme. Si s-a suit deasupra lui, luand numai o haina de piele, cu capul descoperit si descult si purtand fiare grele. Acolo suferea toate greutatile iernii, ploi tulburatoare, ninsori multe, raceala si iutimea ingheturilor, prin care se facea ca si cristalul pururea pomenitul. Suferea inca si fierbinteala verii si arsitele cele mari. In astfel de chip petrecea fericitul, ca un om fara de trup.

Odata s-a pornit o ploaie atat de mare si de tulburatoare, incat ducea si pietrele cele mari in pornirea apei si multe dobitoace a omorit, iar roadele le-a stricat. Pentru aceea un pazitor de capre, aflandu-se acolo, aproape de manastire si vazand potopul acela, a alergat la manastire ca sa scape de primejdie. Deci apropiindu-se de dansa si cautand la stalp si cerand ajutor de la Sfantul - o, cine va povesti marimea minunilor Tale, Hristoase Mantuitorule! -, a vazut pe Preasfanta Nascatoare de Dumnezeu Maria ca statea in vazduh deasupra stalpului, acoperindu-l, ferindu-l de ploaie si pazind pe Cuviosul. Cine a vazut sau cine a auzit candva vreo minune ca aceasta? Ca desi un heruvim pazea pe Avva Macarie Egipteanul, iar pe Marele Paisie l-a pazit ingerul Domnului, dar o minune ca aceasta, precum socotesc, nici nu a auzit, nici nu a vazut cineva, cum ca s-a facut pentru vreun sfant, afara de dumnezeiescul Lazar, pe care insasi Imparateasa ingerilor il acoperea ca un nor si pazea nevatamat pe robul Sau.

Ascultati inca si alta asemenea. A iesit vestea in toate partile acelea, ca de stalpul Cuviosului nu se apropia nici ploaie, nici grindina, nici zapada, ci era ferit de toate acestea. Si unii credeau acestea fara de indoiala, iar stapanitorul locului aceluia din imprejurimi, n-a crezut pana ce n-a vazut cu ochii sai.

Deci, in vremea iernii, cand cadea ninsoare mare si il lovea in fata de nu putea nici sa respire, s-a dus cu multa osteneala la manastire. Si mergand aproape de stalp a vazut o minune vrednica de spaima, ca ninsoarea care cadea de sus cu pornire, cand se apropia de stalp se ducea in laturi si cadea pe pamant, necazand nici o picatura deasupra stalpului. Minunea aceasta vazand-o acela si minunandu-se foarte tare, a cerut iertare de la Cuviosul pentru indoiala ce avusese mai inainte si, dobandind iertare, s-a intors la locasul sau, propovaduind tuturor minunea pe care a vazut-o, crezand cele ce se spuneau despre Sfantul.

Ucenicul Sfantului s-a dus odata intr-un sat din apropiere pentru oarecare trebuinta, iar o desfranata s-a dus la dansul si-l ispitea in multe feluri sa-l aduca in pacat. Iar el, - o, fire a oamenilor lesne inselatoare! -, cand era gata sa cada in pacat, a auzit glasul Cuviosului, care il infricosa foarte si ii pomenea munca cea infricosata si vesnica pe care avea sa o ia pentru acest pacat. Iar de glasul acela atat de mult s-a infricosat si s-a cutremurat ucenicul, incat s-a intors de la femeie. Pentru aceasta Cuviosul nu stia nimic mai inainte de a se instiinta de la ucenicul sau. Dar Dumnezeu, Care preamareste pe robii Sai, a strigat in locul Cuviosului Lazar pe ucenic si l-a scos din primejdie, vrand cu aceasta sa faca minunat pe Cuvios.

Intr-o vreme, grecii avand razboi cu persii, intre ostasii grecilor era si un prieten vechi al Cuviosului, care se numea Filipic. Grecii fiind biruiti in razboi, multi dintre dansii au fost robiti de persi, impreuna cu Filipic si au fost dusi in tara barbarilor. Acolo fiind pus in temnita, legat cu lanturi de fier, se chinuia cu foamea si cu alte multe rele, pentru care ruga pe Dumnezeu sa moara ca sa scape de o viata grea ca aceea. Fiind de multi ani in acea inchisoare si neavand ajutor din nici o parte, dar nici nadejde de scapare, intr-o noapte si-a adus aminte de marele Lazar si de minunile ce le facea. De aceea, cu lacrimi fierbinti l-a rugat sa-l izbaveasca din legaturi si din temnita. Atunci, o, minune! la miezul noptii i s-a aratat Cuviosul si, cum a atins fiarele, indata au cazut din picioarele lui si i-a poruncit sa-l urmeze.

Deci, fiind dezlegat, s-a pornit impreuna cu dansul la drum, mergand toata noaptea, iar cand se lumina de ziua, s-au aflat amandoi suindu-se pe un munte. Apoi Cuviosul indata s-a facut nevazut, iar Filipic a ramas singur. Atunci si-a venit in sine si a cunoscut ca acela era muntele Galisiului si a preamarit pe Dumnezeu pentru mantuirea care i-a dat-o. Dupa aceea, ducandu-se la manastire si povestind minunea, a multumit Cuviosului, apoi n-a mai voit sa se duca la rudeniile sale si s-a facut monah, petrecand cealalta parte a vietii sale cu dragoste de Dumnezeu.

Iconomul manastirii, fiind impotriva Cuviosului, a zidit din veniturile chinoviei alta manastire, intr-un loc pe unde curgeau ape multe. Iar locul era foarte prielnic, caci nici raceala iernii, nici arsita verii nu-l supara. Si aceasta a facut-o iconomul ca sa atraga pe monahi cu frumusetea locului si sa-i ia acolo, ca sa dobandeasca slava mare si sa lase pustie manastirea Sfantului Lazar. Lucrul acesta al iconomului nu s-a putut ascunde, desi se silea in tot chipul pentru aceasta. Dupa ce s-a instiintat, Cuviosul l-a chemat si i-a zis cu blandete ca sa inceteze un lucru ca acesta si sa nu mai fie impotriva lui. Iconomul insa, nu numai ca nu a voit sa asculte pe parintele sau cel duhovnicesc, ci i-a zis si cuvinte aspre si a inceput lucrul cu si mai multa sarguinta, netinand seama de sfatul dat. Dar de vreme ce Cuviosul i-a zis si a doua oara si a treia oara sa inceteze, iar iconomul a ramas acelasi, nu i-a mai zis alt cuvant decat acesta: "Dumnezeu, fiule, se va ingriji ca sa te indrepteze".

Deci, dupa cuvantul Cuviosului, l-a pedepsit Dumnezeu, ca, mai inainte de a ajunge la chilia lui, a murit ca un ticalos si a secerat roadele cele rele ale nesupunerii sale. Caci nu este alta patima mai rea decat neascultarea, fiindca are moartea ca urmare. Dovada acestui lucru este neascultarea lui Adam si Evei, care le-a adus moartea.

Altadata niste frati, aducand vin la manastire, cand au sosit la un han au descalecat de pe dobitoace si au sezut sa manance. Iar dupa ce au mancat, unul dintre dansii, ridicand vasul, a zis: "Binecuvinteaza, parinte". Atunci, o, minune!, a auzit indata glasul Cuviosului, zicandu-i: "Dumnezeu, fiul meu, sa te binecuvinteze!" Glasul acesta l-a auzit si celalalt frate care era impreuna cu dansul.

Apoi, ajungand in cealalta zi la manastire si descarcand vinul, Sfantul le-a zis sa bea putin vin ca sa se intareasca si, acelasi frate, ridicand iarasi vasul sa bea vin, a zis catre Cuviosul: "Binecuvinteaza, parinte!". Iar Cuviosul i-a zis: "Tu, fiule, si ieri ai luat binecuvantare, dar nu si tovarasul tau". Si indata el a cunoscut ca glasul care l-au auzit a fost cu adevarat al Cuviosului. In acest chip erau toate cunoscute ochilor sufletesti ai Sfantului, si nu-i era nimic ascuns sau tainuit. Pentru ca cei care au ochii sufletului lor curatiti de patimi, privesc pe Hristos, Soarele dreptatii si de la Dansul primesc stralucirea lucrurilor celor ascunse.

Un prieten vechi al Cuviosului i-a trimis printr-o sluga doua vase pline cu vin bun. Iar sluga a ascuns pe drum un vas si numai unul l-a adus Cuviosului. Acesta, cunoscand furtul slugii, i-a zis: "Pazeste-te, fiule, sa nu te apropii de vasul care l-ai ascuns pe drum, ca sa nu te primejduiesti". Dar el, neluand in seama cuvantul Cuviosului, s-a dus cu bucurie sa ia vasul pe care-l ascunsese si indata a sarit din vas un sarpe mare si infricosat care a inceput a-l izgoni si de nu ar fi chemat pe Sfantul in ajutor, nu s-ar fi izbavit de primejdie.

Odata era mare seceta si uscaciune in partile acelea, secand izvoarele si raurile. Pentru aceea rasadurile s-au vestejit, roadele s-au stricat si toate ierburile de pe pamant erau gata sa se piarda. Si manastirea Cuviosului suferea de uscaciunea aceasta mai mult decat orice alta parte de loc. Caci, fiind in varful muntelui, nu numai in vreme de seceta, ci si in vreme de ploaie era lipsita de apa de izvor. Vazand Cuviosul uscaciunea aceasta, mereu varsa piraie de lacrimi, mahnindu-se foarte tare pentru primejdia de obste. De aceea cu fierbinteala ruga pe Dumnezeu sa se milostiveasca spre zidirea Sa si sa adape pamantul cel uscat de seceta, cu ploi indestulate.

Iar Dumnezeu, Care toate le iconomiseste spre folos, n-a trecut cu vederea rugaciunea Sfantului, insa nu s-a plecat la toata rugaciunea lui, caci rugaciunea Cuviosului era sa ploua in toate partile. Dumnezeu n-a facut dupa cererea lui; ci, ca sa aduca pe pacatosi la pocainta cu certarea aceasta, a plouat numai la manastire in chip foarte minunat. Caci dupa ce a trecut noaptea si a rasarit soarele s-a aratat deodata un nor cu ploaie care venea deasupra manastirii si a plouat indestulat peste dansa; iar celelalte parti din imprejurimi se pedepseau cu uscaciune. Numai monahii care erau in manastire au dobandit apa si au umplut toate vasele ce erau acolo si dupa aceea iarasi s-a facut senin curat.

Vazand vecinii din imprejurimi minunea aceasta, au alergat la Cuviosul, rugandu-l cu lacrimi fierbinti ca sa-i fie mila de ei si sa roage pe Dumnezeu sa Se milostiveasca spre dansii. Iar Cuviosul, ascultandu-i, a rugat pe Dumnezeu mai mult decat intai. Deci a auzit Domnul pe robul Sau si a incetat uscaciunea, iar pamantul prin ploaie, iarasi si-a luat podoaba sa. Dar Domnul a ascultat rugaciunea Cuviosului nu numai pentru darea de ploaie ci si pentru incetarea ei.

Odata, aflandu-se manastirea intr-o mare lipsa de piine, astfel incat numai trei piini mici se aflau in toata manastirea; acele trei piini mici binecuvantandu-le Cuviosul, a saturat multime de monahi, vreo sapte sute si mai multi. Asa ca, toate erau cu putinta, dupa credinta cea curata a Cuviosului si nimic nu-i era cu neputinta.

Dupa acestea, Cuviosul a cazut intr-o boala grea, asa ca isi astepta moartea cu bucurie, caci de mult era gata, dorind ca dumnezeiescul Pavel, sa moara si sa fie cu Hristos. Atunci statea imprejurul lui multimea ucenicilor plangand cu jale pentru moartea parintelui lor celui duhovnicesc, incat tanguirile lor ar fi pornit spre lacrimi si pe cei mai tari de inima.

Pentru aceasta parintele lor, cu toate ca ajunsese la cele mai de pe urma suflari, facandu- i-se mila de fiii sai si intristandu-se ca ramaneau orfani, s-a pornit spre plangere si a rugat pentru dansii pe Maica lui Dumnezeu, sprijinitoarea lui cea obisnuita, acoperamantul si scaparea lui. S-a rugat, zicand sa-i daruiasca inca putina vreme de viata. Dar nu pentru ca el ar fi fost iubitor de viata, caci cum ar fi putut Cuviosul sa fie astfel, el care era mort pentru lume si dorea totdeauna sa moara si sa fie cu Hristos? Ci, pentru ca i s-a facut mila de fiii sai cei duhovnicesti, de aceea se ruga Cuviosul.

Iar Preacurata Fecioara, care a nascut pe insasi Viata, mantuirea cea de obste a neamului omenesc, precum a pazit pe Cuviosul de toate celelalte rele, asa si pana la sfarsitul vietii lui i s-a facut ajutatoare si impiedicatoare a mortii lui. Deci, a cerut de la Fiul ei, care are stapanirea vietii si a mortii in mana Lui, sa adauge la viata Cuviosului inca cincisprezece ani. Drept aceea, Cuviosul, cand era bolnav, a vazut pe Nascatoarea de Dumnezeu rugand pentru aceasta pe Fiul sau; care lucru s-a si implinit, ca indata s-a facut sanatos si a mai trait inca cincisprezece ani.

De atunci pana ce a implinit acei cincisprezece ani, Cuviosul a suferit multe patimiri si nevointe, petrecand o viata mai stramtorata decat atunci cand era tanar si puternic cu trupul. Caci in cele sapte zile ale saptamanii nu manca nimic, iar cand trebuia sa manance, hrana lui erau verdeturile crude.

Deci, astfel de viata ducand si nemaiputand sa mai stea pe picioarele sale, a tras un lemn gros deasupra stalpului, ca sa sada pe dansul si sa-si intinda picioarele si intr-o parte si in alta, caci nu putea sa le mai intoarca precum voia, fiindca erau obosite si ranite. Si cu toate ca sedea pe lemnul acela, picioarele insa nu se apropiau, asa ca nu avea nici o mangaiere, ci inca si mai multe dureri suferea Sfantul. Caci picioarele lui erau atat de umflate si de ranite, incat vazandu-le, ar fi cuprins jalea pe oricine.

Pentru aceea, fiind Cuviosul istovit de puteri si plin de dureri si rani un an intreg si, aflandu-se plin de zile dupa Dumnezeu, dupa ce a plinit si cei cincisprezece ani pe care i-a daruit Dumnezeu prin mijlocirea Nascatoarei de Dumnezeu si dupa ce, mai inainte, si-a cunoscut de la Dumnezeu sfarsitul vietii sale, nespunand nici unuia din ucenici, caci iarasi ar fi plans si s-ar fi tanguit, a scris testamentul cu mana sa, randuind toate lucrurile manastirii si l-a ascuns in sanul sau. Si astfel, traind saptezeci si doi de ani, s-a despartit de cele materiale si de trup, de aceasta vale a plangerii si de necazuri, mutandu-se la Dumnezeu.

La sfarsitul lui s-au petrecut lucruri minunate. Caci indata ce s-a despartit de trup dumnezeiescul lui suflet si s-a suit la cele ceresti, s-a pogorit de sus un nor luminos, asemenea celui ce s-a aratat la nasterea lui, vestind savarsirea prea fericitului si chemand pe toti ucenicii la stalp, cu prea slavita lumina ce stralucea intr-insul. A chemat inca si pe Grigorie, ucenicul Sfantului, care se linistea atunci in Biserica Nascatoarei de Dumnezeu pe care o zidise Cuviosul pentru cei doisprezece monahi, dupa cum mai inainte am spus.

Deci, citi vedeau norul, alergau la stalp si, vazand moastele Cuviosului, plangeau si se tanguiau cu nemangaiere. Apoi vazandu-se orfani, chemau pe parintele lor, nesuferind despartirea de dansul si doreau sa moara cu Cuviosul. Se mahneau inca si pentru ca socoteau ca s-a sfarsit nefacand nici un testament. Dar mai mult decat toti se mahnea Grigorie cel pomenit. Drept aceea, pentru multa dragoste ce o avea catre Cuviosul, a zis catre dansul ca si cum ar fi fost viu: "Pentru ce, parinte, ne-ai mahnit pe noi cu asa mare intristare? Pentru ce ne-ai pricinuit doua intristari pe care nu le putem suferi? Pentru ce nu ai voit sa faci asezamant si sa ne poruncesti cele cuviincioase, ci ai lasat moartea ta necunoscuta? Nu ti-a fost oare mila de noi, fiii tai? Nu vezi cum ne-a slabit pe noi plansul pentru tine?"

Acestea zicand Grigorie catre moastele Cuviosului, o, minune! cel ce zacea mort si fara suflare, ca un om viu si insufletit si-a ridicat mana cea dreapta si a pus-o in sanul sau, de unde, luand testamentul, l-a dat in mainile lui Grigorie si iarasi s-a asezat mort. Iar Grigorie luand testamentul si citindu-l cu luare aminte, a vazut cum ca nu era iscalit intr-insul numele Sfantului, dupa obicei; si iarasi a zis catre cel ce zacea mort: "Parinte, daca iscalitura numelui tau nu va intari si nu va adeveri acestea cate le-ai scris in testament, noi, fiii tai, nu te vom ingropa". Atunci Cuviosul, cu infricosata minune s-a sculat iarasi si a sezut inaintea tuturor, iscalind numele sau si cu iscalitura sa a intarit toate cate erau scrise in testament.

Dupa aceea, iarasi a adormit somnul cel dulce, iar sfintele lui moaste au fost ingropate langa stalpul unde a suferit nevointele cele mai presus de fire, ca sa fie locul acela mormant si marturie a nevointei Cuviosului care s-a nevoit acolo. Si astfel sfintele lui moaste au fost izvor nesecat de minuni, doctorie pentru multe feluri de boli, izgonire diavolilor, izbavire de tot felul de neputinte si daruire imbelsugata a tuturor bunatatilor celor mantuitoare. Iar dumnezeiescul suflet s-a ridicat in ceruri de ingeri inconjurat, unde este Biserica celor intai nascuti, unde sunt incepatoriile ingerilor, horele apostolilor si ale proorocilor, randuielile mucenicilor, adunarile dascalilor, soboarele pustnicilor si lauda cea necontenita a Preasfintei Treimi, Careia I se cuvine toata slava cinstea si inchinaciunea, acum si pururea si in vecii vecilor. Amin.

.

12 Februarie 2009

Vizualizari: 714

Voteaza:

Sfintii 33 de Mucenici din Melitina; Cuviosul Lazar 0 / 5 din 0 voturi.

Adauga comentariu

Pentru a adauga un comentariu este nevoie sa te autentifici.

Asculta colinde de craciun

RETELE SOCIALE