Coliva de acasa


Coliva de acasa

In biserica "Sfantul Vasile cel Mare", nou construita - si inca nu de tot terminata - din curtea Spitalului Judetean "Mavromati" din Botosani lumea a invatat sa vie tot mai cu drag sa-l asculte pe parintele Petru Chirvase, cel ce prin osardia sa a facut cu incetul tot ce trebuia facut pentru ca aceasta biserica sa capete intrupare. E un preot tanar, luminos si frumos in sens oarecum eminescian (poate de aceea a si slujit o vreme la Ipotesti!), un pic cam palid de la incercarea indelungata a unei boli grele ce l-a muscat dar apoi l-a iertat, poate si datorita marii sale osardii bisericesti. In aceasta duminica enoriasii veniti la slujba obisnuita raman mai mult in biserica fiindca e un moment deosebit: se tine o slujba de pomenire in memoria Prea Fericitului Teoctist, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, abia trecut la cele vesnice si intru grija si caldura taranii stramosesti. Preotul face cele de cuviinta si lumea asculta cu evlavie discreta, fara nimic din pompa mediatica a marilor slujbe din Capitala.

Aici nu filmeaza nimeni, nu vine nimeni sa faca reportaje si dari de seama asupra cantitatii de pietate si durere pe care o manifesta participantii. Oamenii ar fi putut pleca acasa dupa incheierea slujbei duminicale. Dar au ramas in continuare si la pomenirea ce a urmat. In mijlocul bisericii, pe o masa, sta portretul indoliat al patriarhului si alaturi - o mare coliva de grau din cele obisnuite la toate inmormantarile si pomenirile de aici, din Moldova. Preotul canta "Vesnica pomenire" iar rudele cu basmale negre se apropie si ridica masa si o clatina ritmic dupa ritualul strabun. Oamenii din biserica se apropie cu totii fara sa le spuna nimeni si-si pun miinile unul pe spatele celui din fata sa pana la cel care sustine si leagana cu mainile sale masa cu pomenirea celui plecat la ceruri. In acest fel masa cu coliva e leganata, de fapt, de toata lumea din biserica care devin cu totii astfel rude celui adormit. E ca intr-o mare familie unde rudele si cei ce l-au cunoscut pe acesta fac acest gest ritualic cu seriozitate si concentrare, cu sentimentul - poate neconstientizat - al unei comuniuni, al unei comunitati care se aduna in jurul unuia plecat dintre ei spre a-i insoti aceasta plecare cu zidul lor neostentativ de suflete prezente in aceasta comuniune.

Apoi parintele povesteste amintiri despre cel plecat, bucurandu-se de faptul ca acesta a fost cel care i-a dat vestea admiterii la Facultatea de teologie si despre multele lor intalniri de-a lungul timpului in care a putut sa-l cunoasca pe inaltul prelat si ca om si sa primeasca sfaturi si povete de la el. La sfarsit o maicuta blanda si o ruda cu semne de doliu impart celor prezenti coliva de pe masa. Fiecare primeste cate un darab din acea coliva ce are un gust indicibil, (din cele despre care, categoric, nu poti spune vreodata ca te-ai saturat) si apoi spune "Bogdaproste! ". Exact asa cum se intimpla la o adunare de familie unde oamenii mananca in tacere bucatele facute pentru pomenire si se gandesc, sobru si grav, la cel pentru care li s-a dat acea pomana. Mananca si se gandesc poate la drumul pe care l-a parcurs aceasta ruda sau cunoscut al lor, acel baiat din Tocilenii Botosanilor (unde, acum s-a vazut, locul e intesat de purtatori ai numelui Arapasu), pana la acesta pozitie atat de inalta in viata bisericii si a tarii noastre; la cata credinta si indarjire, la cat destin, la cita valoare si staruinta la invatatura; la cata minte si cate calitati, dar si la cat mister duhovnicesc, neinteles de ei, i-au trebuit acelui baiat ca sa strabata serpentinele incolacite ale sortii si sa ajunga atat de sus. Dar nu se mira, caci la Botosani acest sentiment este unul obisnuit, oamenii avind a se gandi adesea la cat drum au trebuit sa strabata in sus multii plecati de pe aceste locuri si ajunsi acolo unde ii vede apoi si-i pretuieste peste poate lume din toata lumea.

Ei nu se minuneaza, li se pare ceva obisnuit aici, poate un dat al lor de la Dumnezeu sa fie rude sau concetateni cu atatea nume mari ale istoriei. Acum doar mananca coliva din grau, miere si nuci si le pare rau, cu adevarat ca, iata, pana acum in fruntea bisericii mari a tarii fusese unul de-al lor, plecat de aici si avand cu el un strop din sufletul lor iar acum acest miracol s-a sfarsit si ei praznuiesc in felul lor obisnuit, simplu si discret, aceasta tristete reala, rugand pe Cel de Sus sa ierte pacatele celui plecat, dar si pe ale lor care, iata, abia acum isi dau seama cu adevarat de cat har avusesera parte pana acum.

dr. LUCIA OLARU NENATI

Carti Ortodoxe

Cuprins