Regenerarea familiei traditionale


Regenerarea familiei traditionale - temei al regenerarii vietii satului romanesc in conditia globalizarii contemporane


Introducere.

Istorici si etnologi, precum Nicolae Iorga si Mehedinti Soveja, dascali ai neamului; poeti si ganditori, precum Octavian Goga si Mircea Vulcanescu, inspirati de una si aceeasi dragoste de tara; ierarhi si vizionari, precum Andrei Saguna si Nicolae Balan, ai semnelor vremii profeti, au pus toti in lumina unul si acelasi adevar, care nu este altul decat adevarul insusi al satului romanesc. Ce vrea sa ne descopere acest adevar, la o rascruce a existentei noastre milenare pe pamantul strabun? Ne descopera mai intai sensurile prin care se cuvine sa ne definim satul si astfel sa ne definim pe noi insine. Vorbind despre sat, ne referim la matricea neamului romanesc, punem in lumina albia istorica a dainuirii lui in istorie si nu mai putin intrezarim linia unui destin ce tinde sa-si adulmece viitorul. Precum este un fapt de constatare istorica documentara si de intuitie vizionara, este si un fapt de experienta curenta, iar asupra acestuia din urma se cuvine sa insistam. Criza vietii satului romanesc, care se traduce prin depopulare, prin instrainarea si parasirea ogoarelor strabune, prin foamete si saracie, prin nori negri care apasa asupra situatiei sumbre a satenilor, zilei de maine, anemierea traditiei si inundatia unei culturi din bataia vantului, nu sunt simple lamentatii fara continut, ci realitati incontestabile. Veniti si vedeti! Fara a cadea intr-o nostalgie a repetitiei trecutului, suntem obligati a constata rezistenta unei crize a satului romanesc, atat din punct de vedere practic cotidian, cat si spiritual. Nu este afectata doar prosperitatea materiala a satului, ci insasi identitatea lui, adevarul lui de doua ori milenar. Pe drept cuvant s-a spus ca satul romanesc este oarecum rastignit intre idealizare poetica si uitare practica. Dar mai profund este rastignit intre adevarul traditiei si implicatia tranzitiei, cu un viitor incert, care produce un sentiment de nesiguranta si necunoscut. In continuare, criza actuala a satului romanesc este amplificata si de tensiunea existenta intre potentialul de dezvoltare si neputinta de afirmare! Pamant bogat si oameni saraci! Mult teren si putine mijloace de a-l lucra, intr-o societate in care tehnologia isi sarbatoreste avantul. Iata din nou adevarul: prin parasirea traditiei satului romanesc, ne pierdem steaua polara a neamului insusi. Nu vom insista asupra tuturor cauzelor care ne-au adus pana in fata acestei drame nationale existentiale. Nu vom omite insa faptul ca, in primul rand, este vorba despre o traditie care ne-a nascut, care ne-a crescut si prin care am razbatut prin toate catastrofele istoriei si care, fara indoiala, este de natura spirituala. Nu ne este greu sa demonstram acest lucru, incercand chiar sa vedem cum o reinnoire a sufletului nostru ancestral ramane singura cale de regenerare a vietii satului, constituind pentru noi, in conditiile de globalizare in care ne aflam, mai mult decat o sansa de supravietuire, o chezasie de viitor. Explicatia nu o avem decat intr-o experienta umana generala si anume aceea ca durerea ne face sa cugetam asupra noastra insine. Intr-adevar, cand intentiile altora iti urmaresc situatia precara in care te afli, cand tu insuti te indoiesti de propriile tale posibiltati, intoarcerea la radacinile existentei in care mai zac inca nebanuite puteri neirosite din etnogeneza, izvoare pe care le putem numi traditie, constituie un autentic mijloc terapeutic. Unde mai putem afla aceste radacini? Acolo unde mai exista Romania-si ea exista-atunci acolo se mai afla un om care mai crede in steaua lui polara, intrucat pentru el cerul mai acopera pamantul patriei, mormintele parintilor mai sunt inca deschise, in grai mai pastreaza inca focul Rusaliilor, iar in constiinta suprematia miracolului euharistic din etnogeneza, atunci, acolo, zic, se afla sursa regenerarii satului romanesc.

Reperele reinnoirii spirituale ale satului romanesc.

Desigur, nu se cuvine ca din aceste repere sa facem oarecare metafore, pe care apoi sa cladim esafodul unei constructii imaginare. Durerea anemierii vietii satului romanesc, ca sa nu mai vorbim de eventuala lui disparitie, nu poate fi decat o realitate. Este durerea unei grave constatari pe care o propozitiune a lui Shakespeare o exprima astfel: "este atat de intunecat cerul incat numai o furtuna il mai poate limpezi". In aceasta furtuna se cuprind atat elemente negative de rezistenta si chiar opunere in fata raului endemic, cat si elemente pozitive, care privesc reinnoirea sufletului romanesc insusi. Luand aminte la faptul ca vorbirea despre o criza a vietii satului, la baza acesteia se afla alte trei crize ale omului de astazi: criza constiintei morale moderne, criza familiei contemporane, ca si criza in care au intrat toate natiunile vremii noastre. Dintre acestea trei, criza familiei pare a fi cea mai semnificativa, daca e sa o referim la realitatea obstei satesti, in care se oglindesc tarele sociale pe care le-a adus cu sine secularizarea si pe care o traim pe viu. Toti cercetatorii onesti constata ca, in noul ansamblu al existentei noastre nationale, pot fi enumerati o multime de factori care contribuie la slabirea vietii familiale, vizand casatoria asezata pe principiul sterilitatii sistematice si gasind un sprijin, o cultura laica ce sprijina colaborarea adulterului si a divortului, a pornofiliei si a coruptiei, dar mai ales a pruncuciderii. Ce face Scoala, ce fac celelalte institutii publice si chiar ce face Biserica in vederea suprimarii nefastei "planificari a familiei", cand se stie atat de bine ca, pe una si aceeasi albie, aceasta planificare curge impreuna cu actiunea pruncuciderii generalizate, chirurgicale si hormonale? Rezultatele acestei actiuni, ce nu se observa eclatant in mediul urban, sunt parca inregistrate ostentativ in mediul rural. Ne mai mira oare aceea ca tinerii nostri care si-au pierdut radacinile isi cauta drum prin strainatate? Dupa ce ne tradam zestrea biologica, comoara si ea nestemata a unei avutii spirituale, nu ne este usor sa ne vindem pamantul parintesc? Cand satul in care ne-am nascut ajunge sa poarte urmele unui dezastru, se mai pastreaza in noi sentimentul bucuriei de a ne simti pe acest pamant acasa.? Ne-am raportat numai la unul dintre agentii care submineaza temelia existentei noastre milenare, de a carui agresivitate suntem mai direct responsabili, dar asupra mai multora vom reveni. Ce vrea sa insemne insa raportarea noastra la factorii pozitivi care sa actioneze in directia unei refaceri iminente a vietii satului, care urmeaza sa fie o reinnoire a acestei vieti, adica sa fie, cum am mai spus, un mijloc terapeutic la care sa apelam in momentele de fata? Raspunsul este acesta: sa ne intoarcem la noi insine, la radacinile noastre etnice, sa ne apropiem de ceea ce constituie samburele nealterabil al comunitatii noastre de cuget si simtire, sa redescoperim tezaurul unei traditii sfinte, care e in masura sa ne ridice deasupra vicisitudinilor istoriei. Traditia despre care vorbim, nu este numai o cale de acces, ci puterea ce ne imprumuta forta unei infaptuiri. Fara indoiala ca aceeasi putere se cuvine sa ne arate ca suntem pe drumul cel bun, demonstrandu-ne si asigurandu-ne, astfel ca, o actiune de asemenea valoare nu reprezinta o simpla creatie a vointei noastre, ci un imperativ divin.

Punctul nostru de plecare il constituie familia, asupra crizei careia ne-am raportat mai mult pana acum. Se repeta necontenit, si inca partea specialistilor in materie, formula: "familia este celula societatii". Chiar daca nu este cazul sa scoatem din uz aceasta formula, se cuvine insa sa-i aducem completarile de vigoare.

Familia adevarata, care isi pastreaza la noi valentele spirituale din etnogeneza, institutie creata de Dumnezeu, si ridicata printr-o sfanta taina la o inaltime dumnezeiasca, este mai mult decat o celula a societatii. In calitatea ei de putere formativa a neamului nostru, este sursa creatoare si laborator sacru in care s-a plasmuit si se mai plasmuieste, a luat chip si se intretine ca atare, in fiecare moment, neamul si pamantul sau, carora le dam numele de Romania. Pe masura, insa, ce aceasta "celula" nu mai este hranita de seva divina a tainei lui Hristos, fapt ce corespunde unei tradari ce-i vine, fie prin pacatele alcovului conjugal, dintre care cel mai grav este pruncuciderea, fie prin lepadarea de credinta, respectiv traditiei, se anemiaza si sufera un fenomen de dezorganizare, cunoscut si ca dezradacinare din ordinea spirituala a existentei. Se verifica, de data aceasta, o lege generala si anume aceea ca natura, lasata doar la puterile sale, este neputincioasa a se conserva, ca fara ordinea supranaturala, ce ne este indicata noua prin traditie, virtutile si morala nu pot subsista intacte. Istoriceste vorbind, familia a avut la romani ca fundament si suport Ortodoxia, adica traditia neamului. Si tot atat de adevarat si justificat este si faptul ca doar aceasta traditie i-a permis sa-si dezvolte completamente valentele si virtutile. Traditia crestina, avand ea insasi drept suport miracolul euharistic, puterea tainei ce-i uneste pe soti pe vesnicie, patrunde si sustine familia, in sensul formarii unei structuri puternice si ducand-o impreuna cu neamul pe care il intemeiaza, la inaltimea unei realitati inalterabile in istorie si facand din ea o cetate inexpugnabila, cum a fost si mai este viata satului romanesc. Vorbind chiar la modul universal al cuvantului, istoricii convin ca epocile de prosperitate si putere ale popoarelor coincid intotdeauna cu epocile de puritate si solidaritate a vietii familiale. Dar si invers. Coruptia si degradarea vietii sociale sunt contemporane cu decaderea morala a familiei. Desigur, nu e suficient sa avem in vedere o singura sansa, pe care ne-o ofera traditia, in sensul restrans al cuvantului, in scopul regenerarii vietii satului romanesc, desi aceasta este cea dintai. Caci aceasta sansa, care implica promovarea si apararea familiei, din care izvoraste viata satului, se afla ea insasi corelata cu acele valori etnice cu care impreuna sustin una si aceeasi realitate: satul, drept o comunitate spirituala. Viata va izbucni mereu in Taina Nuntii si Nunta va fi mereu o sarbatoare a unei noi creatii. Atat familia cat si neamul, circumscrise ca atare in ceea ce numim viata satului, renasc mereu in fiecare generatie, fiecare reprezentand nu doar o colectivitate biologica, ci in primul rand o fiinta spirituala. E vorba despre acea fiinta ce apartine unei realitati naturale, dar care sta la incheietura ordinii divine cu istoria, in unitatea ei, impreunandu-se intr-un destin pamantul si trecutul, sangele si legea, limba si cultura, realizand o entitate vie de trecut retrait, de prezent transfigurat si de viitor preintampinat.

Sa ne referim la cateva repere care definesc neamul, fiind in masura sa sustina o lucrare de regenerare a vietii satului romanesc. Pe scurt, vom aminti de fiecare reper, privindu-l din perspectiva unei exigente actuale. Astfel:

1. Pamantul, privit din perspectiva paradisului etnic romanesc pe care el il reprezinta, este privelistea care pastreaza in sine atata farmec si inspiratie, atatea miresme si bunatati, incat cel ce o contempla nu poate sa nu-i guste toate bucuriile ceresti si sa nu se patrunda in toata

fiinta lui de tainica prezenta a Mantuitorului in spatiu de origine si in istoria neamului sau romanesc. Leagan al acestui neam, stropit cu sange din veac in veac, pastrator al osemintelor parintilor, comoara de avutii pamantesti: paduri, ogoare, sesuri, ape, toate in ceasul de fata parasite si instrainate. E cazul sa amintim de acest pamant: pe cati fii ai tarii ii poate hrani? Cate suprafete pana acum au fost vandute cu miile de hectare acelor ce fara indoiala nu-si satura din ele proprii lor copii? Fara pamant nu exista nici sat si nici patrie, iar dragostea de glie e forta spirituala a rezistentei noastre in istorie, caruia Eminescu ii zicea "iubirea de mosie", zid inexpugnabil in existenta neamului.

2. Trecutul viu, care nu se pastreaza in hrisoave, cum se pastreaza in viata satului, caci el se afla in unitate organica cu pamantul strabun, privind plasmuirea in etnogeneza a sufletului romanesc. Precum are un rai, un paradis etnic, neamul are si un suflet. Despre el putem spune ca a aparut in istorie in momentul in care paradisul etnic a prins forme in adancul sau tainic. Daca pozitiv putem spune ca in fiecare fiu neamul isi sarbatoreste nemurirea, negativ, suntem constransi a constata adevarul ca, cu fiecare pruncucidere, acelasi neam isi asculta prohodul.

3. Legea romaneasca, izvorul credintei si al constiintei neamului, este pentru viata satului un san pastrator al tuturor darurilor pe care Dumnezeu le-a daruit fiilor sai, potrivit unui plan divin si chemarii ce le este incredintata. La drept vorbind, istoria ne arata ca nu noi am tinut Legea, ci Legea ne-a tinut pe noi. Intr-un sens mai restrans, Legea este aceea care ne descopera valoarea traditiei, identica cu Ortodoxia, caci numai prin ea Hristos-Domnul isi transmite voia Sa acestui neam, facand ca sufletul lui sa fie integrat planului divin si astfel sa fie purtatorul unui destin. E cu neputinta de inchipuit faptul ca satul romanesc ar fi putut exista fara aceasta Lege. Am putea chiar spune ca viata satului este intruchiparea Legii sale ortodoxe, care aduna in unitatea aceluiasi chip: peisaj, trecut, arhitectura si oameni, in transfigurarea unuia si aceluiasi duh local.

4. Sangele harismatic, altceva decat biologicul luat in sine. Ne-am pastrat credinta cu pretul martiriului, sange varsat, pe de-o parte; dar pe de alta parte, aceeasi credinta, dobandita in etnogeneza, prin botezul inaintasilor, ne-a ajutat, datorita virtutilor ei, sa ne pastram zestrea biologica transfigurata de har. Nu am putea vorbi nici despre sufletul neamului, despre dainuirea lui vesnica, fara ca din apele innoitoare ale acestui val de sfintenie sufletul sa se adape necontenit. Un neam este purtatorul sfinteniei in istorie si vesnicie numai daca duce in sufletul lui prezenta alesilor Domnului, a mortilor-vii, care il insotesc din veac in veac. Suprimarea acestei influente benefice in succesiunea generatiilor poate veni prin patrunderea in vistieriile vietii ale unor pacate in masura sa surpe zestrea ereditara a neamului, cum este pacatul pruncuciderii, putand duce pana la pieirea unui popor. Neamul romanesc se gaseste, potrivit afirmatiilor Prea Fericitului Parinte Patriarh Teoctist, tocmai in acest prag, cunoscand faptul ca statisticile din tara noastra consemneaza uciderea a cel putin un milion de copii in fiecare an.

Dar rezultatele pruncuciderii hormonale generalizate care sunt?

Limba si portul. Limba este cel dintai mare poem al neamului. Este o fiinta vie, durand din timpurile indepartate ale etnogenezei si fiind vie, durand din timpurile indepartate ale etnogenezei si fiind una din cele mai scumpe mosteniri din partea stramosilor, care au contribuit, generatie de generatie, la imbogatirea ei. Rolul satului in pastrarea valorilor limbii romanesti este indiscutabil, tinand mai ales seama de legatura interioara care exista intre grai si credinta stramoseasca (traditie), prin credinta patrunzand in limba noastra sfintenia si maretia divina. Astfel, prin erezie si coruptia morala proprie unei societati secularizate, in cuvinte patrunde otrava minciunii. E vorba despre o lucrare de surpare a duhurilor rele care duce pana acolo incat graiul se preface intr-o limba de lemn si care aduce cu sine pierderea colectivitatii spirituale a neamului. In propria noastra patrie, pe vechea vatra a pamantului romanesc, putem ajunge prin minciuna, care pune stapanire pe limba, sa nu mai fim romani. Oare stricarea limbii, la care ne raportam, nu este un fenomen modern la care satul asista astazi zilnic, prin televizor (mai mult decat prin radiou)? E drept, la una si aceeasi actiune nefasta se aliniaza mass-media, alcatuind, impreuna cu muzica rock, un intreg cortegiu de distractii impudice, sub titlul de divertisment, care vizeaza toata pornofilia. O mai buna lamurire ne-o ofera portul, care, prin traditionalism, a mentinut in viata satului o spiritualitate ortodoxa exemplara, cu cele mai importante implicatii si cele mai vadite contributii in realizarea unui destin national, strabatand intru demnitate si castitate sirul veacurilor de asupriri religioase si seculare. E un exemplu graitor faptul ca biruinta ostasului roman de la Marasesti este atribuita, cel putin in parte, camasii romanesti. Ce vrea sa fie moda, care inunda tot mai adanc albia vietii satului, altceva decat o actiune corosiva in sanul comunitatii noastre traditionale, creand acele resorturi interioare care duc, in cele din urma, la parasirea nu doar a satului, ci pana si a tarii. Nu vizeaza oare, aceasta realitate, exodul tinerilor din mediul rural? Bunaoara, nu sunt ei primii pregatiti, printr-o anume tinuta vesmantara, sa ajunga victimile muzicii rock, de care tine imbracamintea juvenila de astazi, binecuvantand si efectele filmului erotic la televizor?

Datini si virtuti sociale. In ce priveste aceste datini si virtuti, s-a reliefat, in parte, semnificatia lor in prima parte a acestui expozeu. In sanul familiei se continua datinile strabune, se implinesc idealurile generatiilor trecute, se intaresc si se perpetueaza traditiile si bunele randuieli care se constituie drept sursa sufletului unui neam. De vreme ce in acest laborator sacru, care este familia, viata se dezorganizeaza si se dezintereseaza, ne putem astepta la cele mai grave prejudicii, ce pot fi aduse existentei sociale. Ceea ce, in decursul vremii, a edificat traditia, ofensiva conjugata a unei anumite culturi a faradelegii (planificarea familiei ca exemplu), cu egoismul, individualismul, hedonismul si senzualismul, promovate de modernism, este in masura sa surpe viata satului.

Munca si indeletnicirile fizice si culturale. Poporul roman s-a format si s-a calit intr-un regim de viata activa, mijlocita ca atare de agricultura si pastorit. Marile incercari ale istoriei si ale asupririlor sociale, l-au legat puternic de glie. Sanatatea si rigurozitatea fizica i-au fost prilejuite de o spiritualitate care il introducea in ritmurile unei liturghii cosmice, dar de unde, intr-un anumit fel, chiar acestea izvorau. Munca, pentru el nu de putine ori robota de iobag, in perioade de asupriri, fie etnice, fie sociale, nu a insemnat numai corvoada, ci si asigurarea unei autentice integritati fizice. Desigur, dezradacinarea taranului din traditia sa crestina ancestrala a adus cu sine prejudicii corespunzatoare. In noile conditii de existenta, saracia ii dauneaza indiscutabil: destrama solidaritatea comunitara si-i inspira grija pentru ziua de maine intr-un mod alarmant. Iata cum saracia dintr-o "tara" bogata il alunga pe roman din sat, urmand, la oras, sa-l pasca lipsa locurilor de munca si somajul. Remediile acestei situatii nu pot fi aduse decat printr-o judicoasa regenerare a vietii satului romanesc.

Perspectivele regenerarii vietii satului romanesc in conditia globalizarii

Regenerarea vietii satului romanesc este posibila, in sensul in care nu este o simpla speranta fara temei, iar temeiul nu-l aflam in alta parte decat in noi insine, in zestrea spirituala pe care o purtam in numele neamului caruia ii apartinem. Din toate cele enuntate mai inainte se poate deduce ca ne aflam la o rascruce a istoriei: darurile pe care le-am primit ca popor crestin in decursul veacurilor de la Dumnezeu ne sunt revendicate de Creator, iar de pacatele noastre se cuvine sa dam seama. Intre samanta semanata si speranta rodirii este o legatura directa, cu conditia, insa, de a fi evocata binecuvantarea lui Dumnezeu. Intrebarea ramane aceasta: la simpla noastra evocare, dobandim aceasta binecuvantare? Intr-un anumit fel, regenerarea la care ne raportam presupune o intelegere sporita a continuitatii vietii in satul romanesc, ca traditie si transmitere a valorilor mostenite de la generatiile trecute, la care urmeaza sa adaugam si noi ceva, pentru a darui generatiilor viitoare. Si iarasi, in ce acord ne aflam noi cu binecuvantarea pe care o cerem de la Dumnezeu? E indiscutabil: ni se cere sa ne armonizam cu providenta divina. Noi ne rugam de Dumnezeu sa ne ajute, iar Dumnezeu se roaga de noi sa ne lasam de pacate. Cine de cine sa asculte mai intai? Este cazul astfel sa luam, aminte la aceste faradelegi ce se savarsesc pe pamantul strabun, pangarit de desfrau si inundat de sange nevinovat, nu mai putin insa la necesitatea de a se pune capat ofensivei, de pe taramurile modernitatii distructive, indreptata impotriva traditiei crestine de la noi, aproape de doua ori milenara, care a generat existenta vietii satului, dupa cum i-a si asigurat continuitatea pana in vremea de acum. Daca acest lucru nu depinde de noi, cei care traim drama pierderii valorilor prin care existam si ne afirmam cu o anume identitate intre alte popoare ale pamantului, nu putem spune ca nu depinde de noi sa fim constienti de zestrea spirituala pe care o ducem, ca natiune purtatoare a unui chip etern romanesc, nu doar in sensul de a cunoaste lumea cu care ne confruntam, izbavindu-ne de ispitele ce ne vin de la ea, ci chiar de a ne apara in fata eventualelor surpari ce ne sunt pregatite. Accentul nostru major, intr-o lucrare de regenerare a vietii satului, se cuvine a-l pune pe elementele de ordin pozitiv, care intra in componenta uneia si aceleeasi intoarceri spre noi insine. Mai intai, constiinta unei puteri care ne-a mai ramas reprezinta ea insasi o forta de edificare spirituala nemijlocita. A fi constienti ca de noi depinde sa pierim sau nu ca neam, redusi la un fel de inexistenta in era globalizarii, odata cu pierderea satului, e un lucru ce ne indeamna la o reactie pozitiva. Un exemplu, desi nu intru totul identic, ni-l ofera, in istoria moderna, Danemarca. Episcopul Grundwig care a reusit sa-si salveze neamul apeland la valorile satului danez. Constienti fiind, si noi, nu e mai putin important sa ne indreptam spre traditia care a constituit resortul launtric al supravietuirii noastre intr-o istorie bantuita de furtuni si sa dobandim, nu numai a certitudine, ci totodata cunoasterea adevarului ca, prin mijlocirea Traditiei, ne bucuram de sprijinul unei interventii divine. Desigur, e vorba sa ingemanam constiinta cu certitudinea, caci aceste doua se sprijina pe una si aceeasi responsabilitate ce ne revine tuturor fiilor acestui pamant, tuturor celor ce ne bucuram de darurilor propriei noastre identitati, fie ca mai traim in sat, fie ca ne aflam in oras. E un fapt binecunoscut ca totdeauna raspunderea cuiva se afla in raport direct cu zestrea nativa pe care o detine si functia pe care o ocupa. E o indatorire a fiecarui roman de a se regasi in darul prin care apartine neamului sau si de a deveni un stalp de nadejde al acestui neam, mai ales atunci cand el se gaseste in imprejurari precare, cum este aceasta a satului romanesc contemporan. Care din institutiile noastre nationale de astazi ar putea ramane in afara unui imperativ al vremii, precum angajarea pe linia suprimarii crizei despre care tot vorbim? Desigur, unora le incuba raspunderi mai mari si mai deosebite, dar asupra acestora vom reveni.

E un fapt de experienta curenta ca mersul vremii ne-a adus pana in fata fenomenului globalizarii, lucru care ar parea ca pune sub semnul intrebarii valoarea traditiei ca forta sustinatoare si restauratoare a vietii satului romanesc la care suntem indemnati de istorie sa apelam. In aceasta conditie, se crede a se infiripa o antiteza: traditie frumoasa, tranzitie anevoioasa, cu perspectiva adaptarii solutiei care ar privi suprimarea celei dintai (a se vedea Fundatia "Noi Orizonturi"). Am ramane datori sa raspundem la intrebarea: inseamna oare definitia traditiei: incremenire in imobilitate, atata vreme cat consideram ca salvarea vietii satului nu ne poate veni decat din credinta care ne-a nascut si ne-a crescut, ne-a fost mama si ne-a fost pavaza? Nicidecum! Sa nu uitam ca prin Iisus Hristos, Dumnezeu-Omul, vesnicia insasi a intrat in timp. Traditia noastra, si am putea chiar sa ii spunem: Sfanta noastra Traditie, este o realitate tocmai de acest gen. Apelul la traditie, precum si observarea imperativelor ei, nu poate fi decat

o abordare creatoare. In sensul acesta, deschiderea satului, ca si a neamului, catre dinamismul istoriei nu vine catusi de putin din exterior, acceptata prin imitatie, ci din adancul constiintei romanesti, tasnind parca dintr-o traditie ce s-a cristalizat in etnogeneza. Este, de fapt, implicata aici o anume capacitate de inrudire la care chiar se cuvine sa apelam, si care nu suprima in nici un fel traditia, ci, dimpotriva, o descopera ca un factor activ. Sa remarcam, asadar, ca spiritul salvator al traditiei se dovedeste a fi apt de trei functiuni:

- sa deschida viata satului catre un viitor, ce continua cursul valorilor ancestrale;

- sa pastreze in esenta lor spirituala aceste valori;

- si pastrandu-le, sa se imunizeze contra exceselor spiritului modern.

Cert este faptul, demonstrat cu prisosinta pana acum, fara traditie suntem sortiti pieirii, prada unei gandiri nihiliste care si-a pierdut steaua polara, caci numai traditia e in masura sa ne invete cum sa fim noi insine intr-o lume de astazi, dar si cum sa fim de folos altora intr-o noua conditie istorica. A fi de folos inseamna a descoperi spiritul vremii celei noi, solutia care sa valorifice resursele tehnicii si economiei contemporane, fiind in acelasi timp capabila sa-i tina sub control efectele pustiitoare. Aceasta traditie este in stare sa-si impuna suprematia spiritului in intreaga ordine a realitatilor sociale. Numai astfel satul romanesc se poate afirma, in continuare, drept un sat in care viata ramane o binecuvantare, iar nu o indepartare a oamenilor de natura, de existenta si de ei insisi. In sprijinul acestei deosebit de insemnate conceptii a afirmarii noastre "intru" traditie, ne vine ecologia contemporana. Caci ce ne spune aceasta ecologie? Odata cu dezvoltarea industrializarii, este distrusa natura si resursele ei nenumarate, iar efectele poluarii fiind foarte mari creaza daune nebanuite. In Franta, bunaoara, s-a constatat ca, daca dispar formele agricole de familie, dispare si o cultura intreaga odata cu ele. Sunt, intr-adevar, judicioase cuvintele Inalt Prea Sfintitului Daniel, Mitropolitul Moldovei, "viata inseamna mai mult decat consum, nu traim numai biologie, viata inseamna comuniune de gandire si de actiune intre contemporani, generatiile trecute si cele viitoare. Criza ecologica se datoreaza lacomiei noastre si lipsei noastre de respect pentru generatiile viitoare. Adesea, noi consumam totul si degradam totul, dovedind lipsa de respect fata de Creator, nerecunostinta si nepasare fata de darurile primite".

Raportandu-ne la sansa de innoire pe care ne-o ofera traditia, se cuvine sa semnalam adevarul ca, departe de a ingradi dinamismul vietii neamului, asa cum a cunoscut-o si a trait-o satul romanesc, dimpotriva, ea sprijina acest dinamism. De ce? Pentru ca acest dinamism, nu este numai de ordin imanent, ci totodata si divin. E vorba despre acel "simt romanesc al fiintei", despre care vorbeste Constantin Noica, daca ar fi sa-l traducem in limbaj filosofice. Ca acest "simt" contine in sine o forta tansfiguratoare si innoitoare, e cert ca ea se datoreaza naturii ortodoxe a etnogenezei noastre. Lumea cereasca o cuprinde si pe cea de aici, dar si invers. Prin urmare, valorile acestei lumi, care alcatuiesc traditia, sunt insirate pe firul vremii, iar sirul acesta nu este sfarsit. Cu alte cuvinte, traditia este deschisa noutatii fara a se trada pe sine. In aceasta viziune romaneasca a lumii, "sfintenia" apare, si ea, oarecum imanenta. Soarele e sfant. Oaia e sfanta. Casa e sfanta. Tot ce e la locul lui si la timpul lui, in ordine si cu rost, este sfant, dreptatea este sfanta si tara este sfanta, fara ca aceasta sfintenie sa fie o simpla dimensiune a existentei lumii pamantesti, cum isi inchipuie deistii. Iata si motivul pentru care, la innoirea traditiei satului romanesc, in scopul salvarii lui de la disparitie, este chemat, mai intai, tocmai preotul ortodox. (zic preotul ortodox, dar nu orice fel de preot, ci doar acelea care traieste pe viu exigentele innoirii vietii in acest ceas de rascruce a satului).

Vorbind despre o vocatie sacerdotala, prin aceasta trebuie sa intelegem atat un dar care revine preotilor, cat si tuturor crestinilor ortodocsi botezati, pentru ca toti se bucura de asazisa preotie imparateasca. Este vocatia pe care o intalnim, de fapt, in Biserica noastra apostolica, carpato-dunareana si ne-a ramas mostenire in sentimentul "solidaritatii" romanului cu cosmosul, o dimensiune proprie constiintei identitatii noastre romanesti. Dar, acest lucru nu inseamna nicidecum inchidere in traditie, ci mai degraba deschidere. Asadar, ne intrebam, cum raspunde acestei chemari, pe langa preot, si taranul de acum fermier de familie, urmand noilor imperative ale dainuirii noastre in istorie, dascalul, medicul si agronomul. Raspunderea acestora, precum si a tuturor institutiilor cu un rol de seama in viata cetatii, sat sau oras, vine in interesul, nu doar a supravietuirii satului romanesc, ci chiar a pastrarii identitatii nationale, in conditia globalizarii la care ne raportam.

Sensul in care regenerarea satului romanesc va face fata cuprinderii acesteia in programul Uniunii Europene, fara sa dispara, atarna nemijlocit de un imperativ major: de cultivarea naturii, privita in intregul ei ca masa a darurilor lui Dumnezeu. E masa painii atat pentru noi cei de astazi, cat si pentru generatiile viitoare, copii si nepoti. Acest lucru vrea sa spuna ca satului, cu constiinta viitorimii prin nasterea de prunci, ii revine cultivarea pamantului, de aceea nu poate fi pierduta din vedere bogatia relationala om-natura. Practic, pentru prezent si viitor, incurajarea fermelor de familie, singura care ar corespunde fostei gospodarii taranesti, in care se cultiva intr-un mod propriu relatia familie-pamant, in vederea nasterii si proteguirii urmasilor, se cuvine sa prevaleze in practica si economia agricola. Nu atat de mult cantitatea mare de productie sa fie scopul ultim al agriculturii, cat calitatea relatiilor oamenilor cu natura, prin care comunica Dumnezeu cu oamenii. Intemeierea fermei de familie, cu avantajele ei tehnologice, se inscrie organic pe linia providentei divine, mai ales cand aceasta ferma, rod, la randul ei a asociatiei agricole, se afla in slujba suprimarii din inima neamului a criminalei pruncuciderii generalizate, chirurgicala si hormonala.

Desigur, rolurile, ca si raspunderile sustinerii unei activitati vii in vederea regenerarii satului romanesc se impart dupa caracterul fiecarei categorii profesionale, chiar daca agentii lor nu-si au locul de munca in mediul rural. O sarcina, insa, din cele mai importante, fara indoiala, revine preotului ortodox, prin chemarea insasi cu care este investit in existenta romaneasca. Pentru ca tendintei de secularizare a societatii noastre de astazi nu i se poate raspunde decat prin sfintenia vietii, in primul rand, dar si pentru ca misiunea cu care intervine pe acest drum al regenerarii spirituale tine de sentimentul unei vaste solidaritati a romanului cu intreg cosmosul, cum am mai vazut. Care ar fi, asadar, posibila interventie de urgenta, practic vorbind, posibilul ajutor al preotimii ortodoxe in starea de saracie in care se afla taranii de astazi, in sensul de a infrana exodul din viata satului contemporan, mai ales a tinerilor angajati in agricultura? Ar fi, mai intai, aceea de a deveni lideri de opinie in mediul rural, informand despre ceea ce inseamna implicatiile integrarii in Uniunea Europeana, asupra agriculturii si dezvoltarii rurale, programele Uniunii pentru finantarea acestor sectoare (SAPARD, LEADER etc.), corelate, desigur, cu politica de stat, care promoveaza ideea de dezvoltare a fermelor de semisubzistenta si care, in timp ce se dezvolta, devin ferme viabile. Preotul, insa, are menirea de a incadra aceasta dezvoltare in orizonturile traditiei cosmice si liturgice ortodoxe. O conditie majora a realizarii unei astfel de actiuni o constituie, insa, organizarea clericilor si a credinciosilor intr-o asociatie nationala a preotilor (impreuna cu enoriasii lor) din mediul rural, prin care sa afirme ca un real factor de sprijin in promovarea intereselor dreptmaritorilor crestini din mediul rural, in ceea ce priveste agricultura, dezvoltarea rurala, asistenta sociala, etc. si devenind astfel partener de discutii cu guvernul. Aceasta asociatie a preotilor va putea fi un factor de presiune asupra guvernantilor, care vor trebui sa tina seama de doleantele care prin ei le transmite spre solutionare viata satului romanesc, aflat in grea cumpana de veac.

Cateva sate de mii de membri, care ar constitui aceasta asociatie, ajunge a fi o entitate, de care ar fi nevoiti, cei care fac politica si strategia tarii, sa tina seama. Toate aceste interventii, de care se cuvine sa se sprijine preotimea ortodoxa urmeaza a se lega intr-o coerenta perfecta cu spiritul traditiei, care pune in valoare ideea continuitatii unui destin si mai ales a unei misiunii de ordin spiritual istoric in paradisul etnic romanesc.

La sfarsitul expunerii prezente, care are drept direct analiza unei stari de experienta curenta referitoare la realitatea vietii satului romanesc, cu intentia de a-i identifica eventualele cai de regenerare, decat a fi binevenita o precizare. Criza actuala a satului romanesc, privita cu luciditate si abordata dintr-o perspectiva spirituala cu discernamant, are evidente sanse de abolire. In acest sens, o anume speranta este si ea intemeiata, fiindu-i oferita chiar de traditia acestui sat, care indiscutabil nu este lipsita de o deschidere spre innoire. Esecul, insa, al unei intreprinderi existentiale de acest fel, la ora in care ne aflam, nu se poate spune ca nu este si el posibil. Ne piere satul, ne piere neamul? Posibil, in conditia globalizarii pe care am specificat-o. Raspunderea noastra, de generatie tradatoare, ar aduce cu sine o categorica vina, importata ca atare de pruncuciderea generalizata. Cu toate acestea, pierderea vietii, viata care ne exprima si ne sustine identitatea de neam intre celelalte neamuri ale Europei, nu este iremediabila. Credinta noastra strabuna ne spune ca, totusi, speranta nu piere. Neamul nostru nu traieste numai in veac, el traieste si in vesnicie, ceea ce inseamna ca in vesnicia lui se vor gasi alte ocazii de renastere, care vor atarna de indurarea lui Dumnezeu. Ultimul adevar nu poate fi decat acesta: indatinata expresie: "acum si niciodata!" nu apartine in esenta sufletului romanesc, suflet care in esenta sa este inalterabil. El este ca o pasere ce se afla intr-un copac in bataia vantului turbat. Cand vantul va dobori copacul, pasarea va avea aripi si va zbura, dar nu se va pierde odata cu arborele.

Pr. Prof. Dr. Ilie Moldovan

Carti Ortodoxe

Cuprins