Romanismul si Ortodoxia


Romanismul si Ortodoxia

Romanismul nu este o religie, desi vorbim de Biserica Romana sau Romaneasca. Istoria organizarii Bisericii Crestine dovedeste ca numirea de Biserica Romaneasca, nu implica contradictie (contrazicere), ci e in spiritul dezvoltarii prescrise Bisericii Crestine de Intemeietorul ei si de conducatorii ei.

Biserica Romaneasca este acea parte a Bisericii Crestine, care cuprinde in sine poporul roman. Formarea de Biserici Nationale este un proces admis de spiritul crestinismului, de doctrina Mantuitorului, de Sfintele Canoane.

Mantuitorul Hristos, da "preferinta natiunii" in sanul careia s-a nascut, avand ca exemplu atitudinea fata de femeia cananeanca, sau in porunca ce o da apostolilor Sai, ca abia dupa ce vor predica 12 ani in Palestina, sa predice si in alta parte.

Organizarea ierarhica a Bisericii, in antichitate, s-a facut dupa tari. Episcopii unei provincii se grupau sub conducerea episcopului din capitala provinciei, asa incat provincia politica determina si provincia bisericeasca.

Sinodul al 2-lea Ecumenic, tinut la Constantinopol, in anul 381, consfinteste acest proces de dezvoltare, cand decreteaza prin canonul 3 al sau, ca Episcopia Constantinopolului are sa primeasca, in organizatia sa bisericeasca, acelasi rang pe care il are capetenia politica din acel oras, in organizatia politica. Constantinopolul devenind capitala de imperiu si a doua Roma, Episcopia Constantinopolului avea drept sa devina patriarhie in privinta jurisdictiei.

Sinodul al 4-lea Ecumenic, tinut la Calcedon in anul 451, in canonul 28, declara ca Roma a primit rangul I in Biserica, fiind capitala Imperiului, iar Constantinopolul merita rangul al 2-lea, fiindca este noua Roma si a doua capitala.

Canonul 34 Apostolic prescrie organizarea Bisericii pe natiuni: "Episcopii fiecarui neam se cuvine sa stie cine este cel dintai intre ei si sa-l socoteasca de cap si nimic de seama sa nu faca fara invoirea sa".

In conformitate cu aceste directive canonice s-au format "Biserici nationale" in crestinism, exceptie facand natiunile apartinand de Papa, care pentru a nu-si periclita jurisdictia, n-a admis organizarea dictata de Canoanele Apostolice.

Intre toate Bisericile Crestine Nationale, Biserica Romana are distinctia, ca este mai strans "concrescuta" cu natiunea, decat oricare Biserica Nationala.

La bulgari, la rusi, la greci, la armeni, Biserica Crestina s-a luptat pentru a lua locul vechii biserici pagane, de care s-a servit poporul, pana la primirea crestinismului.

"Toate popoarele crestine de azi au avut un trecut pagan si o epoca de increstinare, care a daramat altare vechi si a starpit credinte, ce fusesera odinioara izvor de putere pentru stramosi". (citat din cursul prof. D. Ioanovici, Oradea 1924).

Romanii, insa, s-au nascut crestini. De cand exista poporul roman, de atunci exista si Biserica Romana. Romanul n-a slujit alta Biserica, decat aceea care ii da si astazi hrana sufleteasca.

La poporul roman, credinta si organizarea religioasa nu s-au adoptat impuse din afara, prin forta politica, ci au crescut incet si organic deodata cu formarea si consolidarea lui etnica. Asa s-au impletit cele doua elemente in fiinta romanului. La noi, Credinta Crestina s-a prefacut in "Lege Romaneasca" si s-a contopit cu fiinta noastra etnica, iar organizarea bisericeasca s-a inchegat in legatura armonica cu organizarea politica a elementului etnic.

Ca sa ajungem la o definire a "Romanismului", trebuie sa ne ridicam la o realitate, alta decat cea a romanilor luati in mod individual. Grupurile de oameni formeaza o realitate complexa, decat cea pe care o gasim in oamenii luati individual. "Realitatea individuala" trebuie sa fie intregita in realitatea "continuitatii istorice" si explicata apoi de aceasta. Trebuie sa se aiba in vedere descoperirea unor adevaruri, mai presus de interesele actualitatii, cum ar fi "explicarea prezentului din cursul vietii istorice".

Ratiunea lui "de a fi", nu trebuie cautata in interesele individuale ale romanilor, ci in "realitatea istorica a poporului roman". Realitate croita pe masura eternitatii, nu a actualitatii, ma indreptateste sa cred ca aceasta "realitate" va veni, dupa logica pe care a urmat-o pana acum "viata istorica a poporului roman". Logica acestei vieti este "logica tragediei", de a nu-si putea fixa o ordine sociala durabila. Sufletul ne este impartit intre doua tendinte antagoniste, numite "individualism si colectivism".

In cursul vietii sale, poporul roman a urmat logica eroului din tragediile antice -singur in calea tuturor - pentru a-si pastra "saracia si nevoile si neamul".

ORTODOXIA, ca spiritualitate crestina, este deasupra intereselor pamantesti. Fondul sau este o revelatie. Ortodoxia se poate deslusi prin examinarea traditiilor, dar nu prin modernizarea in spiritul timpului. Ea este chemata sa tina invataturile lui Hristos, in forma lor nealterata. Romanismul, dimpotriva, este spiritualitatea care ne da mijlocul de a merge cu vremea, de a ne moderniza. El este eticul care purifica etnicul nostru, pentru a-l pune sa creeze opere originale.

Ortodoxia este traditie, romanismul este vocatie. Ortodoxia inunda in suflete si lumina ei produce in mintea si inima credinciosilor anumite efecte, care se resfrang in manifestarile de cultura, de munca, in raporturile sociale, ale grupurilor etnice.

Ortodoxia tine in vecii vecilor invataturile lui Hristos in forma lor nealterata si face ca invataturile lui Hristos sa modeleze, fara incetare, sufletele si popoarele in directia virtualitatii lor spirituale

Ortodoxia se intalneste in fiinta noastra omeneasca in care "Eul", acelasi continuu, si trupul, continuu altul, traiesc intr-o unitate, fara a se preface unul in altul; ea este norma tuturor fiintelor in care se realizeaza, prin evolutie, o forma, prezenta virtual inca din germenele lor, ea explica orice exemplar din realitate, fiindca in toate intalnim tipul general, intr-o unitate intima cu caracterul individual.

Ortodoxia este adevarata entelechie a vietii, drumul drept al ei, legea care o duce spre idealul cuprins, virtual, in real. Sfantul Maxim Marturisitorul zice: "Daca suntem dupa chipul lui Dumnezeu, sa devenim de fapt ai nostri si ai lui Dumnezeu" (Patrologia greaca vol. 90).

Inspirat din ortodoxie, sufletul romanesc are legaturi mistice cu natura animala si vegetala. Avem exemple de cea mai adanca rezonanta: Miorita, codrul frate cu romanul, se spovedeste pasarilor, mangaie boul din tanjala, se lasa in seama calului, etc.

In povestiri, in doine, in viata de toate zilele, romanul pune umanitate in raporturile sale cu vitele si cu natura. Nu-si ingrijeste vita ca neamul, dar legatura lui cu ea e mai umana, mai adanca.

O alta influenta a ortodoxiei este si legatura omului cu pamantul. Romanul, asa ingaduitor in alte privinte, este in stare sa se judece o viata intreaga pentru o brazda de pamant.

Romanul are doua pasiuni: pamantul si credinta. Doua realitati organice si esentiale ale vietii. Din pamant curge viata trupului, din Dumnezeu, viata sufletului. Viata langa pamant si langa Dumnezeu e singura viata bine hranita, singura viata sanatoasa sub raport fizic si moral-spiritual.

Romanul se simte strain intre cele facute de om. Simte ca acestea n-au suflet, ca nu poate avea o comunicare cu ele. Cu un fir de iarba nu se simte singur, dar cu un zid da.

S-a zis ca romanul nu iubeste natura ca sasul. Romanul doreste natura dintr-o necesitate sufleteasca mai adanca. Natura ii trebuie ca parte de poezie a vietii, ca o minune tainica ce vrajeste. Reia natura ca fiinta, e plin de cuviinta, de gingasie fata de ea. Ortodoxia ii da un sentiment de infratire cosmica.

Originala este comportarea romanului in raportul dintre individ si societate. Sunt neamuri cu inclinatii spre colectivism si societate. Sunt neamuri cu inclinatii spre colectivism si sunt neamuri de un exagerat individualism.

Romanul e foarte personal, dar in acelasi timp foarte sociabil si comunicativ. Nu suporta singuratatea, iar cand ea exista si-o plange in doina.

Gospodaria romanului e deschisa oricui. Se sfatuieste cu multi si este cunoscut ca un om fara secrete. Romanul este familiar si are tendinta de a transforma toata lumea intr-o vasta familie.

Romanul pretuieste societatea pentru plusul ce-l adauga personalitatii sale, el vrea sa devina in societate un rol propriu, deosebit de al celorlalti, vrea sa faca anumite observatii care sa puna in lumina inteligenta sa. El se simte bine in grup, numai daca grupul ii ofera conditiile unei cresteri a constiintei personale.

Comunitatea nu e considerata in romanism stand in opozitie cu persoana, ci ca un mediu favorabil ei. Nu e conceputa ca la nemti sau ca la comunisti, ca un tavalug care uniformizeaza si marginalizeaza, reducandu-i pe toti la aceeasi functie, ci ca un trup cu madulare si functiuni deosebite, dupa imaginea Sfantului Apostol Pavel despre Biserica (I Corinteni, cap. 12 - darurile care se dau fiecaruia).

Sezatoarea romaneasca este graitoare, in acest sens. Toti ajung la cuvant, fiecare povesteste si canta ceva singur, sau impreuna cu ceilalti, dar intr-o ordine care nu e mentionata de nimeni.

Romanul concepe viata sociala dupa asemanarea cu viata bisericeasca. Omul cauta sa vietuiasca, dupa cum crede ca vietuieste Dumnezeu, in care crede.

In ortodoxie Dumnezeu este o fiinta in 3 Persoane, adica o stransa intimitate intre trei Eu-ri, o viata comuna intre trei subiecte. Nici unitatea nu este sfasiata, nici Persoanele nu se contopesc. Nici indivizi izolati si egoisti, nici masa in care persoanele sunt inabusite. Ci unire familiala, in familie exista un suflet, un gand, o vointa. Intre prieteni, la fel. Aproape ca isi comunica gandurile fara cuvinte. Traiesc o viata comuna.

In Dumnezeu este o viata familiala ideala, plina de iubire. Nu fara rost o persoana se nu-meste Tata si alta Fiu. Sentimentul acesta de familie, de familialitate e dominant in sufletul romanului. De aceea el rezolva genial raporturile dintre individ si societate.

Pr. Ioan TAMAS

Carti Ortodoxe

Cuprins