Capitolul 1: Cele mai bune vremi de mantuire

Iata dovada istorica
Masurile
Antihrist
Sfanta Liturghie mai tine lumea
Proorocul de foc
Sfanta Cruce pe cer

Iata dovada istorica

La anul 313 de la Hristos imparatul Constantin da edictul de la Milano, prin care recunoscu crestinismul printre religiile de stat. Mare bucurie in crestinatate! Dar cum au scapat crestinii de grija, cum au trecut din ilegalitate la libertate, la persoana juridica, viata morala a crestinilor incepu sa se destrame. Cum si-au primit averile inapoi, urmasii mucenicilor, putini au mai ramas ca sa nu se incovoaie cu dragostea mai mult spre lumea aceasta (a stomacului). Deci, de indata ce au iesit de prin gaurile pamantului (catacombele) la larg, de indata ce-au scapat de prigoanele cezarilor, intr-un cuvant de indata ce au iesit din impreunarea de jertfa a vietii, cand adica nu mai era o primejdie a marturisi crestinismul pe fata, s-a intamplat ca si dragostea de Dumnezeu si grija de suflet pana la asa masura racisera, incat au inceput a se lua dupa un ratacit, Arie, care tagaduia dumnezeirea Mantuitorului, chiar piatra de temelie, prin care sta sau cade cineva din crestinism. De indata ce crestinismul, mai bine zis crestinii, fura lasati la larg, se inmulti si inclinarea de a cadea din crestinism. Nu stiu cum, dar parca nu e nimic in lume fara o randuiala, a venit si pentru acestia o capetenie dupa care sa se ia.

Parca de aici incepe judecata, care desparte oile de capre. Ar fi fost mirare sa nu se arate o atare ispita de necredinta de vreme ce, odata cu imparatul Constantin, au trecut cu numele la crestinism doua treimi din imperiu. Era la moda sa ai credinta imparatului, desi toti acesti crestini cu numele, cu putin inainte, s-ar fi ingrozit de primejdiile marturisirii lui Hristos. Nu e deci de mirare ca toti acestia, la care se mai adauga si urmasii lui Constantin, ba chiar si multi episcopi, sa se trezeasca la un moment dat marturisind o credinta alaturi de crestinism, tot una cu credinta. Nu e greu de a intelege cum devin lucrurile astfel. Cand viata aceasta e incurajata de statornicia bogatiei, de negrija intamplarilor, omul se strica. Iar o viata de patimi strica si mintea, care odata stricata nu mai deosebeste adevarul de minciuna sau binele de rau, ci le zice tocmai invers ... raului bine si minciunii adevar. Incetand prigoanele asa se stricasera purtarile crestinilor si asa se intindea tagaduirea dumnezeirii Mantuitorului incat, zice un istoric al vremii, ca daca Dumnezeu n-ar fi trimis pe sfintii Vasile, Grigorie si Ioan ar fi trebuit sa vina Hristos a doua oara, ca faradelegile grabesc judecata. Iar un filozof crestin din vremea noastra, facand o supraprivire asupra istoriei crestinismului, la fel gaseste ca crestinii au trecut cu succes prima ispita ridicata impotriva crestinismului, ispita persecutiilor, dar n-a trecut cu acelasi succes si ispita a doua, a triumfului (asupra paganismului). E si explicabil: prima ispita a intalnit in fata crestini adevarati, care se hotarasera intr-un fel cu viata aceasta s-o jertfeasca pentru Dumnezeu, pe cand ispita a doua a gasit in fata o mare turma dintre care o buna parte erau numai crestini cu numele (figurantii). Dar iata cum a descalcit Providenta lucrurile: pentru cei credinciosi a trimis pe sfinti iar pentru figuranti si indeosebi pentru arieni a trimis pe Iulian Apostatul, care din crestin s-a declarat pagan si vrajmas al lui Hristos. Ba ca sa-si bata joc de o proorocie a Mantuitorului, a intreprins un razboi la Ierusalim ca sa zideasca Templul lui Solomon. Intr-o lupta insa, s-a trezit cu o sageata otravita in piept care l-a ingrozit si l-a facut sa strige: "M-ai invins Galileene". Deci toti cei ce tagaduiau dumnezeirea Mantuitorului, ca sa faca pe placul imparatului apostat, ca sa fie "la moda" s-au lepadat de crestinism. Dar parca era un facut; toti cei ce s-au lepadat de Hristos nu se multumeau numai cu lepadarea lor ci mai vreau si lepadarea altora. Iar daca aceia se impotriveau vrajba era gata si incepea prigoana. Iata focul in care se lamuresc credinciosii. Iata firul de legatura cu inaintasii lor, mucenicii.

Sunt vremuri, si imprejurari in toate vremurile, cand spunand adevarul si propovaduind indreptarea iti poti pune viata in primejdie de moarte. Asa s-au intamplat lucrurile in zilele lui Ioan Botezatorul si a lui Irod si asa s-a intamplat in zilele Sfantului Ioan Gura de Aur si a imparatesei Eudoxia, fiindca Ioan cerea dreptul vaduvei impotriva imparatesei. Sfantul Ioan Gura de Aur a zis odata, aparand vaduva, cuvintele acestea: "iarasi se tulbura Irodiada, iarasi cere pe tipsie capul lui Ioan". Pentru curajul sau de a apara saracul impotriva bogatului Sfantul Ioan a trebuit sa ia calea exilului, prigonit de imparateasa, pana cand, sfarsit de puteri, a murit pe drum. Iar Eudoxia era ariana.

Un crestinism fara recunoasterea lui Iisus Hristos ca Dumnezeu si stapan al lumii nu-ti obliga viata la a o face mai curata. Iar cu cat viata se face mai necurata cu atat te intuneci dinspre Dumnezeu, pana la a-L tagadui cu totul si a I te face vrajmas declarat. Viata traita fara grija, numai pamanteste, la asta te duce.

Spre o atare stavilire a rautatii a trimis Dumnezeu pe Sfintii Trei Ierarhi. Ei sunt sarea care opreste firea omului de a se imputi cu totul. E de la sine inteles ca firea omeneasca, povarnita spre pacat, tocmai de aceea nu-i prea poate suferi. Dar lor nu le pasa ca nu-s pe placul lumii. In ei arde luminos inainte misiunea pe care le-a dat-o Dumnezeu, de a fi sare fapturii si martorii lui Dumnezeu intre oameni. Ca sa scurtez vorba, aleg din viata Sfantului Vasile cateva momente de mare inaltime morala prin care se dovedeste a fi cu adevarat mare dascal al lumii si ierarh. Era prin anul 372 cand insusi imparatul Valent a mers in Cezareea Capadociei unde pastorea Sfantul Vasile cu gand sa-l abata de la dreapta credinta la arianism. Sfantul Vasile i-a raspuns linistit si cuviincios ca tine credinta pe care au marturisit-o Sfintii Parinti la Niceea (325) si ca nimeni nu are putere sa dea alta marturisire de credinta peste aceea. Primind un atare raspuns imparatul Valens cauta pricina ca sa-l exileze pe Sfantul Vasile stiin ca numai el sustine dreapta credinta in Asia Mica si ca daca n-ar fi el pe ceilalti usor i-ar putea castiga fie prin momeli fie prin infricosari.

Imparatul l-a dus cu sine pe Modestus, prefectul pretorienilor (siguranta imparatului) si pe episcopul Evippius din Galatia care era arian. Pe acesta l-a dus ca sa provoace scandalul ca apoi prefectul sa poata interveni cu armata. Evippius a vrut sa slujeasca intr-o biserica din Cezareea dar Sfantul Vasile nu l-a lasat pana cand nu va subscrie afuriseniile date de soborul de la Niceea asupra arienilor. Acela s-a plans imparatului care a trimis la Sfantul Vasile pe prefectul pretorienilor ca sa-l atraga la arianism iar daca nu va putea cu binele sa-l infricoseze cu amenintari.

"Ce indrazneala ai tu sa te impotrivesti religiei imparatului" - ii zise prefectul? "Eu nu vad nici o indrazneala si nu vad care este religia imparatului ca sa ma impotrivesc ei. Eu stiu ca si imparatul e creat de Dumnezeu ca si mine si prin urmare si el trebuie sa aiba aceeasi religie pe care o am si eu si credinciosii mei". Prefectul incepu cu ademeniri zicand: "Uite n-ai vrea tu sa fii in marire asemenea imparatului? O vei putea avea daca vei marturisi si tu credinta imparatului". Sfantul Vasile ii raspunse: "Amandoi suntem creati dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu daca suntem asemenea imparatului. In ce priveste marirea, aceasta se va vedea numai in viata viitoare. Apoi spune tu daca o va avea acela care face voia lui Dumnezeu sau acela care lucreaza impotriva Lui". "Dar nu te temi de relele ce pot sa vina asupra ta" - ii zise prefectul? "Eu nu ma tem de rele pentru ca stiu ca Dumnezeu nu va ingadui mai multe decat sunt de trebuinta pentru ispasirea pacatelor mele". "Dar stii ca imparatul poate sa-ti faca atata rau cat tu nu vei putea rabda?" "Ce anume ar putea sa-mi faca imparatul" -intreaba Sfantul Vasile linistit? "Sa te despoaie de averi, sa te exileze, sa te ucida chiar". La acestea Sfantul Vasile rase zicand: "Toate acestea imparatul nu mi le poate face. Astfel nu ma poate despuia de averi fiindca m-am despuiat demult eu insumi, asa ca azi n-am nimic. Nu ma poate exila unde sa nu fie Dumnezeu de fata. Apoi cu moartea nu-mi poate face alta decat sa ma trimita mai degraba la viata pe care atat de mult o doresc. Spune deci stapanului tau, imparatului, ca daca n-are alte rele cu care sa ma infricoseze, de acestea de pana acum nu ma tem si nici gand n-am sa-i fac lui pe voie impotriva lui Dumnezeu". Prefectul pretorienilor spuse imparatului totul si incheie cu aceste cuvinte: "De catre capetenia acestei Biserici suntem biruiti: Amenintarilor este superior, decat cuvintele e mai tare, iar decat ademenirile este mai puternic" (Minis superior est, sermonibus firucior, verbogum blandi, tiis fortior). Daca i-am zis: "Niciodata n-am vazut om ca dumneata" stiti ce mi-a raspuns? "Poate ca niciodata n-ai vazut episcop"! Imparatul se aprinse de manie si zbiera infuriat: "Sa fie exilat numaidecat!!" Si insusi se apuca sa scrie mandatul de exilare, dar de trei ori i se rupse penita si nu putu scrie. Imparatul crezu ca acesta este un semn de sus si de data aceasta lasa mania pentru mai tarziu. Reintors la Constantinopol, din nou incerca sa scrie mandatul de exilare pentru Sfantul Vasile dar fara de veste i se imbolnavi copilul cel mai mare si se zbatea ca-n ghearele mortii si nu se linisti pana ce nu-si propuse sa lase pe arhiepiscopul din Cezareea in pace.

Iata parinte al Bisericii, mare dascal al lumii si ierarh. Iata ucenic umbland linistit pe marea infuriata. Iata stalp nemiscat de talazuri, iata liniste si modestie neclintita de vifor, iata om dintre noi strabatand veacurile si intarindu-ne pe noi in linistea cea mai presus de fire, ca tot Dumnezeu este la carma lumii.

Cercarile i-au dovedit pe sfinti iar sfintenia este superioara vietii si mortii. Amin.