Despre dragoste

Despre dragoste

Nu dori sa fi stimat si iubit de oameni cu deosebire, ca aceasta se cuvine numai lui Dumnezeu care n-are Luisi asemanare. Nu dori a avea intaiul loc in inima ta cuiva, ca aceasta se cuvine sa fie inchinata numai lui Dumnezeu; nici altul sa cuprinda in inima ta locul acesta ci Hristos sa-l cuprinda in tine si-n tot omul bun.

In vremea ispitelor sa nu parasesti manastirea ta, ci sufera cu vitejie valurile gandurilor si mai ales pe cele ale deznadejdii si ale moleselii. Caci asa fiind probat cu bun rost prin necazuri, vei dobandi o nadejde si mai intarita in Dumnezeu. Iar de-o vei parasi, te ve afla neprobat, lipsit de barbatie si nestatornic.

De vrei sa nu cazi din dragostea cea dupa Dumnezeu, sa nu lasi nici pe fratele tau sa se culce intristat impotriva ta, nici tu sa nu te culci scarbit impotriva lui, ci "mergi si te impaca cu fratele tau" si venind adu lui Hristos, cunostinta curata prin rugaciune staruitoare, darul dragostei.

Nu da urechea ta limbii celui ce defaima, nici limba ta urechii iubitorului de ponegrire, ascultand sau graind cu placere cele rele impotriva aproapelui, ca sa nu cazi din dragostea dumnezeiesca si sa te afli strain de viata vesnica.

Nu primi barfa impotriva parintelui tau, nici nu-l incuraja pe cel ce-l necinsteste pe el ca sa nu se manie Domnul pentru faptele tale si sa te starpeasca din pamantul celor vii.

Inchide-i gura celui ce barfeste la urechile tale, ca sa nu savarsesti pacat indoit impreuna cu acela: pe tine obisnuindu-te cu patima pierzatoare iar pe acela neoprindu-l de a flecari impotriva aproapelui.

Sa nu lovesti vreodata pe vreunul din frati, mai ales fara pricina si fara judecata, ca nu cumva, nerabdand jignirea, sa plece si sa nu mai scapi niciodata de mustrarea constiintei, aducandu-ti (aminte) pururea intristarea in vremea rugaciunii si rapindu-ti mintea de la dumnezeiasca indraznire.

Sa nu suferi banuieli, sau macar oameni care iti aduc sminteli impotriva altuia. Caci cei ce primesc smintelile in orice chip, fata de cele ce se intampla cu voie sau fara de voie, nu cunosc calea pacii, care duce prin dragoste la cunostinta lui Dumnezeu pe cei ce o iubesc pe ea.

Inca nu are dragoste desavarsita cel ce se mai ia inca dupa parerile oamenilor. De pilda pe unul iubindu-l si pe altul urandu-l pentru pricina aceasta sau aceea; sau pe acelasi odata iubindu-l, altadata urandu-l, pentru aceleasi pricini.

Oamenii se iubesc unii pe altii, fie in chip vrednic de lauda, fie in chip vrednic de ocara, pentru cinci pricini: sau pentru Dumnezeu, cum iubeste cel virtuos pe toti, atat pe cel virtuos cat si pe cel ce inca nu este virtuos; sau pentru fire, cum iubesc parintii pe copii si invers; sau pentru slava desarta, cum iubeste cel slavit pe cel ce-l slaveste; sau pentru iubirea de argint, cum iubeste cineva pe cel bogat pentru a primi banii; sau pentru placere, ca cel ce-si slujeste stomacul si cele de sub stomac. Dragostea cea dintai este vrednica de lauda, a doua este mijlocie, celelalte sunt patimase.

Daca pe unii ii urasti, pe altii nici nu-i iubesti, nici nu-i urasti, pe altii iarasi ii iubesti dar potrivit, si in sfarsit pe altii ii iubesti foarte tare, din aceasta neegalitate cunoaste ca esti departe de dragostea desavarsita care cere sa iubesti pe tot omul la fel deopotriva.

Dragostea ne face sa iubim pe Dumnezeu deasupra tuturor lucrurilor, si aceasta nu se poate decat numai prin lepadarea de sine si de toate. Fiecare din voi daca se leapada de tot ce are, nu poate sa nu fie Mie ucenic. "Iata acum ce este bun sau ce este frumos, fara numai a locui fratii impreuna", ca intru aceasta a fagaduit Domnul viata de veci.

Desertaciunea desertaciunilor

Fie de-a cunoaste toata Biblia pe de rost, precum si toate pildele inteleptilor, la ce-ti foloseste de n-ai dragostea lui Dumnezeu si Harul Lui. Toate sunt desertaciuni, afara de a iubi pe Dumnezeu si de a sluji numai Lui.

Intelepciunea de mai sus este sa nazuiesti la Imparatia Cerurilor, dispretuind lumea.

Desertaciunea este asadar, a umbla dupa bogatiile cele pieritoare si a nadajdui in ele; desertaciune este a nadajdui la slava si a te ridica la locuri de frunte; desertaciune este a merge dupa dorintele trupului -si-a pofti acele lucruri care, intr-o zi, pedeapsa grea iti vor aduce; desertaciune este a dori o viata lunga -si a nu te gandi ca sa traiesti cum se cuvine; desertaciune este a cugeta numai la viata de acum, fara sa cugeti la ceea ce va veni dupa ea; desertaciune este a te lipi la ceea ce atat de repede trece, - si a nu te grabi catre bucuria, cea care sfarsit nu are.

Fie de-as avea toata stiinta lumii, daca n-am dragoste la ce-mi foloseste aceasta in fata lui Dumnezeu care ma va judeca dupa fapte.

Iubirea e cararea

Potrivnicul L-a incercat pe Domnul prin aceste trei: prin neputinta trupului, prin slava desarta si prin ispitirea de Dumnezeu. Toate aceste ispite au ascunse in ele momeala placerii, sau acul pacatului, insa in chip felurit. Toate la un loc alcatuiesc chipul dintai al vrajmasului, sau, dupa Sf. Maxim, ispita prin placere. Tot razboiul potrivnicului acesta a fost: ca sa-L faca pe Domnul sa calce dragostea catre Dumnezeu ca Tata. Caci stia vrajmasul ca placerea pamanteasca, pentru cine umbla dupa ea, are draceasca putere ca sa desfaca pe om de dragostea lui Dumnezeu si sa i-o intoarca spre placerea a orice altceva afara de Dumnezeu. Prin urmare, daca mai avem inima prinsa de ceva de pe pamant, stapanitorul lumii acesteia inca ne mai tine legati in imparatia lui, de vreme ce dragostea noastra catre Dumnezeu inca n-a ars si aceea.

Dupa ce Domnul l-a batut pe diavolul in Pustia Carantaniei, a venit ca sa-l bata si intre oameni. Satana i-a rasculat impotriva Mantuitorului pe oamenii puternici de atunci, viclenii vremii, carturarii si fariseii lumii vechi, unelte ale sale, oameni slabi dar cu putere mare, ca doara-doara Iisus ii va blestema sau ii va uri, si asa va gresi macar impotriva celei de-a doua porunci, porunca iubirii de oameni. Aceasta e, cum zice Sf. Maxim, ispita a doua, prin durere, care e starnita de potrivnicul, cu menirea de a invrajbi pe Iisus cu oamenii si pe oameni inreolalta. Iata cuvintele Sf. Maxim Marturisitorul despre acest numit al doilea fel de ispita, pe care l-a avut Mantuitorul de invins:

"Dupa ce asadar, prin biruinta asupra primei ispite, cea prin placere, a zadarnicit planul Puterilor, Capeteniilor si Stapaniilor celor rele, Domnul le-a ingaduit sa-si puna in lucrare si al doilea atac, adica sa vina si incercarea ce le mai ramasese, ispita prin durere".

Sa urmarim deci uneltirile protrivnicului, sa vedem metoda lui si metoda lui Dumnezeu, tot dupa cuvintele Sf. Maxim:

"Neputand vrajmasul sa-l faca pe Domnul sa calce porunca iubirii de Dumnezeu, prin cele ce I le-a fagaduit in pustie, s-a straduit pe urma, dupa ce-a venit in lume, cu ajutorul nelegiuitilor iudei, sa-L faca sa calce porunca iubirii de oameni. Satana (care insemneaza potrivnic) ii indemna pe carturari si farisei la felurite mestesuguri impotriva lui Iisus, ca, neputand rabda incercarile, cum credea el, sa fie adus sa-i urasca pe cei ce-I intindeau curse si asa sa calce porunca iubirii de oameni. Dar Domnul, ca un Dumnezeu, cunoscand gandurile potrivnicului, n-a urat pe fariseii pusi la lucru de el (caci cum ar fi facut-o fiind din fire bun?) ci, prin iubirea fata de ei, batea pe cel ce lucra prin ei, iar pe cei purtati de el, nu inceta sa-i sfatuiasca, sa-i mustre, sa-i infricoseze, sa-i planga, ca pe unii ce puteau sa nu se lase condusi de el. Blestemat de ei, se purta cu indelunga rabdare.

Mantuitorul, e drept, i-a mustrat si i-a certat ce nimeni altul, insa nu i-a urat nici o clipa, de vreme ce diavolul din ei il certa si-l umilea dandu-l la iveala si arzandu-l cu adevarat, iar pe ei ii iubea si-i invata inainte. Patimea cu indurare si le arata toate faptele iubirii, ii invata caile vietii si zugravea prin fapte chipul vietuirii ceresti; vestea invierea mortilor si fagaduia viata vesnica si Imparatia Cerurilor celor ce cred; iar necredinciosilor (ateilor) le vestea infricosatele pedepse vesnice. Iar pe cel ce lucra prin ei (prin atei) ii batea cu iubirea de oameni, iubindu-i si pe ei desi-i ducea acela.

O, minunat razboi! In loc de ura Iisus arata iubirea si rapune pe tatal rautatii prin bunatate. In acest scop, rabdand atatea rele de la ei - mai adevarat vorbind, pentru ei - S-a straduit pana l-a moarte, in chip omenesc, pentru porunca iubirii, si dobandind biruita deplina impotriva diavolului, a primit cununa invierii pentru noi. Astfel Adam Cel nou a innoit pe cel vechi."

Trairea acestor porunci arde pe diavol asa de cumplit, incat acesta rascoala puterile iadului si cu ele atata pe oamenii lumii acesteia, care-s biruiti de el, si-i napastuieste impotriva lui Iisus si a oricarui ucenic al Lui. Iar prin lege, prin stapanitorii lumii acesteia, prin slujitorii templului: arhiereii Ana si Caiafa, prin Iuda vanzatorul, diavolul nu-L mai putea rabda sa-i faca imparatia de jaf, si-I cere nedreapta rastignire pe cruce, in rand cu talharii.

Cand razboiul nevazut intre iubire si ura a ajuns aci, Iisus bate pe diavol - tot ca om, sa nu uitam - prin neputinta si nepretul trupului, adica prin desavarsita lepadare de sine, sau prin primirea de bunavoie a mortii. Placerea a alungat-o cu hotarare puternica, durerea insa a primit-o cu dorire mare. Amin.