Vrajmas milostiv si prieten viclean

Vrajmas milostiv si prieten viclean

Cand potrivnicul se vede batut la prima piedica - cea mai usoara - ce o ridica in calea robilor lui Dumnezeu prin lume, mandria nu-l lasa sa se dea batut, ci le starneste piedica a doua, prin viciile trupului, sau o iubire trupeasca de sine. Firea trupului fiind surda, oarba si muta, nu te poti intelege cu el decat prin osteneala si foame, insa acestea trebuie conduse dupa dreapta socoteala, ca sa nu dauneze sanatatii. Acestea il imblanzesc incat nu se mai tine vrajmas lui Dumnezeu. Rugaciunea si postul scot dracii poftei si ai maniei din trup.

Foamea imblanzeste fiarele. Cu tot dinadinsul se atrage luarea aminte ca toata lupta aceasta sa nu se duca fara indrumarea unui duhovnic iscusit care stie cumpani pentru fiecare in parte: masura, trebuinta si putinta ...

Puiul necurat

Sfantul Maxim Marturisitorul numeste iubirea de sine "primul pui al diavolului". Ea e cealalta parte din piedica a doua ce ne-o starneste protrivnicul in noi insine: iubirea trupeasca de sine, inceputul mandriei. Lepadarea acesteia o poate face insa numai cine s-a ridicat cu mintea mai presus de cele desarte si s-a desfacut din toata dragostea lumeasca si si-a stramutat puterea dragostei sale, toata, catre Dumnezeu.

Cand vrei cu toata sinceritatea si taria sa birui piedica a doua a viciilor mintii, despre care credeai ca esti tu insuti, atunci si Dumnezeu sporeste dragostea ta catre Dumnezeu, cu atat mai mult cu cat si piedica din cale e mai mare.

Cei ce, prin darul lui Dumnezeu, se izbavesc si de legaturile dinauntru ale iubirii de sine, se poarta si se marturisesc pe ei insisi, straini si calatori pe aici pe pamant. Sufletul are si el o parte patimasa, care, prin negrija, naravindu-se cu viata cea trupeasca, asa se invoieste si se leaga de tare cu placerea din lumea aceasta, incat n-ar mai vrea sa-i moara trupul, ci ar vrea sa-i fie vesnica viata aceasta vremelnica.

Deci, ca sa ne mantuim, trebuie sa pierdem inclinarea sufletului cea lunecoasa spre impatimirea cu lumea, cu trupul si cu avutia, care toate aici raman. Iar daca nu ardem aceasta inclinare a sufletului spre lume, sufletul intreg se pierde.

Si totusi n-am scapat de curse, caci sunt unii care-si curatesc sufletul de patimi prin multe osteneli -si sufletul are patimile lui: parerea, slava desarta si mandria - iar daca scapa de aceste bucurii mincinoase, daruindu-le Dumnezeu in schimb adevarate bucurii duhovnicesti, cad in primejdia de a se indragosti asa de tare de propriul lor suflet pentru faptul ca se face curat, incat sufletele lor se sting si se pierd. Bucuria neinfranata, chiar cea pentru daruri cu adevarat duhovnicesti, te poate face sa uiti ca inca n-ai iesit cu totul din imparatia ispitelor. Sufletul insa care se mantuieste este acela care nu mai traieste pentru sine, ci pentru Dumnezeu; sufletul care s-a izbavit de sine si petrece ca un dus din lumea aceasta.

Despre ingustimi si eretinism, sectarismul

E bine sa punem la punct acel "spirit sectar", spirit ingust, spirit habotnic, zelotismul fara socoteala sau mai bine zis prostia, care incununeaza fruntea multor suficienti de sine. Nu s-a crezut ca se gasesc sectari si altundeva decat unde de obicei ii stim. Observand oamenii mai cu atentie, am observat ca spirite sectare se gasesc oriunde, in toate activitatile omenesti; se gasesc sectari (carcotasi) pe marginea oricarei gandiri omenesti, nu numai in religie. E clar ca spiritele sectare, mentalitatile de orice fel, sunt spirite anarhice, sortite la faramitarea lor pana la absurd. Sectarismul se explica prin sine, dar nu si-l poate explica cel ce patimeste de el. Adica, cel cazut in asemenea ingustimi, sustine cu toata taria ca asa este "Adevarul", cum il intelege el, si nu admite o alta parere, a sfintilor, a Bisericii si a obstii in general.

Daca prostul s-ar recunoaste prost, ar inceta de a mai fi ca atare si s-ar schimba in intelept.

Orice spirit aduce mintii si sufletului o neliniste, o tulburare, o bariera care stinghereste libertatea sufletului, seninatatea sa superioara, suveranitatea credintei in conducerea prea inteleapta a Providentei, atat in directivele mari ale lumii cat si-n amanuntele vietii noastre. Ca ori de cate ori nu tii pas cu Providenta, ba din nestiinta, ba din fixarea pe cateva idei omenesti, totdeauna putem fi striviti, fara a avea un merit altul decat acela de a fi victima ingustimii noastre. Cine-i ingust la minte n-are leac nicaieri. Multi sunt mai betegi de minte decat de alte boli fizice.

Sunt oameni care reprezinta Providenta, oameni providentiali, dar dupa oarecare vreme se sectarizeaza; se limiteaza la ingustimi, la cateva principii fixe, si vor cadea victimele acestor ingustimi. Si, intai trebuie sa se sparga capul prost ca sa vie cel cuminte.

Sa luam un exemplu si-un model de ingustime a oamenilor providentiali din anii 1556-1598. In aceasta perioada de vreme pe tronul Spaniei s-a urcat regele Filip al II-lea, care din fire era un rege ipocrit, bigot si vesnic posomorat. Se spune ca n-a ras in viata lui niciodata. A zambit numai o singura data, cand a auzit de macelul din noaptea Sf. Vartolomeu. A mostenit cel mai mare imperiu care exista pe atunci: Spania cu America Centrala, America de Sud, Neapolul, Sicilia si Sardinia, Milanul si Tarile de Jos, iar dupa ce a cucerit Portugalia la anul 1850 se facu stapan si peste imperiul colonial: Brazilia, posesiunile din Africa si Indiile. Casatorindu-se cu Maria Tudor a Angliei dispunea acum si de aceasta. Aceasta intindere imensa, facea ca Filip sa se creada in sine asa de tare, incat afirma, umflat de mandrie, ca-n imparatia sa soarele niciodata nu apune, iar lumea zicea ca atunci cand se misca Spania se cutremura pamantul.

Filip ar fi putut fi un rege mare, daca ar fi inteles vremea in care traia. Chiar de la suirea sa pe tron isi propusese ca toata viata lui sa lupte pentru starpirea protestantismului. Fanatismul sau, intretinut si de iezuiti, era asa de mare incat spunea adesea: "mai bine n-as mai fi rege, decat sa domnesc peste eretici"; intr-adevar, el se purta cu atata cruzime contra reformatilor, incat acestia il numira "Demonul de la miazazi".

In luptele sale ce le-a avut cu flamanzii, a cautat ca sa-i aduca pe acestia cu de-a sila la catolicism fiindca, din ingaduinta lui Carol Quintul, primisera calvinismul.

Masurile regelui silira pe acesti locuitori sa faca o confederatie, pentru ca cu armele sa-si apere libertatea religioasa si politica. Filip, afumat de fumul fanatic catolic, insarcina pe generalul sau, Ducele de Alba, sa se duca sa supuna tarile rasculate. Acesta a fost cel mai crud om al vremii de atunci si purtarea lui fu inspaimantatoare. Daramand toate fortaretele rasculatilor, 18000 de oameni au fost arsi de vii, la 30000 li s-au luat averile ramanand pieritori de foame si 100000 fura nevoiti sa paraseasca tara.

Filip, povatuit de iezuiti, se hotari sa curete Spania de necredinciosi. El dadu un decret prin care ordona ca toti cei care nu sunt catolici sa se boteze s-au sa paraseasca tara. Cei mai bogati si-au vandut averile si-au trecut in alte tari, iar cei saraci au ramas pe mana iezuitilor si a inchizitorilor si-au fost arsi de vii. In urma acestor masuri Spania de miazazi ajunsese o paragina.

Sfarsitul vietii lui Filip a fost acelasi ca al lui Irod ucigatorul pruncilor: paduchi sub piele! iar dupa dansul Spania a decazut mereu si nu s-a mai ridicat niciodata.

Iata un argument destul de bun al suficientei de sine, al bigotismului fanatic plin de nenumarate crime si sange, manifestat prin ura ucigatoare de oameni, bazat pe mijloacele de teroare, ca sa se impuna un crestinism fortat. Intrebam Apusul: Oare asa ne-a invatat Hristos? Unde este iubirea de oameni a Lui? Si unde este rabdarea care trebuie s-o avem pana la jertfa pentru fratii nostri mai slabi? ... Iata unde a dus pe Filip ingustimea fanatica a suficientei de sine. De aci reiese ca acel care este cazut in aceste extreme ale sectarismului nu-si da seama de aceasta orbire si, ascultand de-o vraja vrajmasa, impinge lucrurile in ingustimea sa pana la absurd, prabusindu-se in abisul faradelegilor si cazand din crestinism prin calcarea iubirii de oameni.

Oricine care este afumat de-o vara vrajmasa sectara lupta pentru ca sa-si faca prozelitism cat mai mare, ca prin aderentii ce si-i castiga sa poata azi sau maine sa produca "anarhie" prin razbunare si ferocitate. Sectarismul este o vraja vrajmasa care lupta impotriva pacii lui Hristos, impotriva dragostei Lui, impotriva unitatii Lui care a legat pe toti crestinii de veacuri pana la sfarsitul veacului acestuia. Spiritul anarhic sectar este izvor al rautatii care ia pacea de pe pamant si pustieste inima de iubirea lui Hristos. Prin ingustimile lui credinta se pustieste, ateismul se generalizeaza, dreptii se desavarsesc si "judecata cea de pe urma" se grabeste.

Ateismul este ultima faza a sectarismului. Acesta tinde sa cotropeasca tot pamantul, iar cand va reusi ca toti supravietuitorii acestei lumi, cu voie si fara de voie, sa afirme negatia lui Dumnezeu, negatia nemuririi, negatia Invierii si a Imparatiei lui Dumnezeu, dupa o vreme foarte scurta se vor izbi de aparitia cea infricosata a lui Iisus Hristos ca Judecator al lumii si Imparat al crestinilor. Atunci fiecare isi va primi plata ostenelilor sale pentru o vesnicie fara de sfarsit ... Amin.