Despre supravegherea gandurilor


Despre supravegherea gandurilor si ca trupul nu este rau cum au socotit unii

Inainte de orice si cu orice chip trebuie stapanita ratiunea, avand neadormita supravegherea gandului, asa incat sa nu ingaduie sufletului sa incline cu usurinta, din cauza dorintelor nerationale, catre actiuni contrare ale trupului. Caci vederea trupului este ochiul, iar vederea sufletului este mintea (care este) de aceeasi natura cu el; dar nu asa ca existand unul in celalalt, ci sufletul si mintea se identifica, pentru ca mintea este puterea naturala de ratiune a sufletului, iar nu ceva din afara. Caci atunci cand sufletul - precum il stimuleaza inteligenta lui, care a fost sadita in el in mod natural de Sfanta Treime cand l-a creat - reflecta la cele bineplacute si necesare, atunci indata se elibereaza de influentele pagubitoare ale trupului; dupa cum, presimtind si infranand pornirile dezordonate ale trupului, redobandeste linistea ce i se cuvine si, fara nici o piedica, se ataseaza gandurilor conforme cu natura ei, caci, potrivit puterii care exista in ea, contempleaza cu intensitate sfanta si adorata Treime si reflecta la inaccesibilitatea maririi dumnezeiesti, din cauza extraordinarei ei straluciri, la curatenia fericirii, la infinitatea intelepciunii, la constanta si placerea linistii, la natura nepasatoare si de neclatinat. Caci aceluia ce nu i se poate intampla nimic neprevazut, pentru ca detine cunoasterea celor intamplate si a tuturor celor care s-ar putea intampla, si are in mainile sale toate, aceluia caruia nimic nu i se poate impotrivi sau este in masura sa prevada totul, la acela este logic sa existe liniste si netulburare continua. Pentru ca tulburarile in gandurile oamenilor le provoaca, prin natura lor, imprejurarile neasteptate si neprevazute. Asa incat cel care nu se tulbura de nici o rautate si are toata virtutea si tot binele care urmeaza, acela pe drept va castiga bucuria neclatinata si vesnica. Pentru ca bucuria urmeaza virtutea si bunatatea, precum spune profetul: "veseli-se-va Domnul de lucrurile Lui".

Asadar, sufletul care-si pastreaza mintea cu vegherea si fortele ce-i apartin se va afla in gandurile amintite mai inainte si va exercita caracterul sau spre ceea ce este corect si drept, cinstit si pasnic. Dar cand va inceta sa reflecteze si sa priveasca cu atentia cele ce se cuvin, atunci patimile trupului, ca si cainii rai si indrazneti care pierd din vedere supravegherea, se trezesc si ataca cu forta sufletul, fiecare dintre patimi incearca in mod diferit ca sa-l divizeze, repartizandu-si siesi in parte din puterea lui vitala.

Caci stiu ca sufletul, desi este unul si acelasi, are (totusi) doua puteri: una este cea vitala a trupului, iar cealalta este cea care are in vedere cele ce exista, pe care o si numim ratiune. Dar puterea vitala a trupului, fiindca trupul si sufletul sunt unite, exista de la natura, in temeiul unirii, si nu dintr-o dispozitie; caci asa cum soarele nu este in masura sa nu lumineze lucrul catre care si-a trimis razele, la fel si sufletul nu poate sa nu dea viata trupului in care va fi creat. Totusi puterea speculativa este pusa in miscare de vointa (din dispozitie). Asadar, daca, in general, sufletul se invoieste cu puterea lui speculativa si rationala sa vegheze, precum spune profetul: "nu va dormita cel ce te pazeste", atunci el adoarme patimile trupului in doua moduri: pe de o parte, le cuminteste si le calmeaza prin infatisarea lucrurilor celor mai bune si mai convenabile cu care se indeletniceste, iar pe de alta parte, prin grija lui, (supraveghind) linistea trupului. Daca insa sufletul va adopta lenevia si prin aceasta nu va pune in lucrare partea lui de veghere, atunci patimile trupului vor gasi inactiva puterea vitala, o vor imparti, si, fiindca nu va exista nimeni ca sa supravegheze si sa impiedice raul (patimile), vor antrena sufletul spre propriile lor pl aceri si actiuni. Asa incat patimile trupului sunt violente atunci cand puterea ra tionala care exista in noi lancezeste, dar sunt ascultatoare atunci cand aceasta reactioneaza si dispune. Asadar, nu este de condamnat trupul la aceia care vor sa gandeasca corect despre el. Se cuvine deci ca prin expunerea parerii mele sa dezmintim si parerile gresite ale acelora care gandesc rau despre trup. Caci, iubitule, asa cum calul este lucru bun si cu cat este mai vioi si mai impetuos de la natura, cu atat este mai bun, el are totusi nevoie de cineva care sa-l infraneze si sa-l conduca pentru ca este lipsit de gandire; iar atunci cand cel care-l infraneaza este calare pe el, calul se va forta sa faca uz de natura lui.

Daca, asadar, calaretul va folosi cum trebuie vioiciunea calului, isi serveste interesul, isi implineste scopul, se salveaza pe sine insusi, si calul se dovedeste foarte bun in vederea folosirii; daca insa calaretul va conduce rau calul tanar, animalul adeseori se abate din drum, pe unde nu exist a drum, iar atunci cand revine la drumul normal, cateodat a il arunca jos chiar pe cel care este calare, si neindemanarea celui care tine fraul ii poate pune in primejdie pe amandoi. Asa sa gandesti si pentru suflet si pentru trup. Caci trupul n-a primit pornirile lui naturale fara motiv, ci in general spre cele bune si de folos fiecaruia; dar este lipsit de gandire rationala, pentru ca sufletul sa fie cinstit cu virtutile gandirii. Caci daca sufletul foloseste, asa cum se cuvine, pornirile trupului, salveaza si trupul si este si el insusi in afara de primejdie; daca insa va neglija lucrarea conducerii si, cuprins de somnul neglijentei, va abandona indrumarea trupului, atunci acesta, fiindc a este lipsit de gandire rationala, se indeparteaza de la drumul drept si antreneaza spre acelasi rau sufletul, nu din propria-i rautate, ci din cauza acelei indiferente (a sufletului). Caci, daca patimile trupului n-au putut sa fie subjugate de suflet, pe buna dreptate trupul va fi raspunzator; daca insa el s-a facut ascultator multora, care s-au straduit sa-l stapaneasca, trupul este nevinovat fata de cei care au incercat sa-l acuze de (a fi) capetenie a rautatii, iar raspunzator pentru lipsa de grija este sufletul, ca acela caruia ii revine conducerea asupra trupului, dar nu fiindca acesta ar avea de la natura raul in sine, ci pentru ca-i lipseste binele care a fost instituit in el. Caci viciul nu este nimic altceva decat lipsa virtutii.

Carti Ortodoxe

Cuprins