Se cuvine ca sa potrivim cumpatarea dupa puterea trupului


Se cuvine ca sa potrivim cumpatarea dupa puterea trupului, iar munca trupeasca este buna si legitima

Asadar, se cuvine sa avem stapanire si asupra pantecelui. Caci educarea pantecelui este inlaturarea pasiunilor, iar inlaturarea pasiunilor este linistea si seninatatea sufletului, iar linistea sufletului este izvorul cel mai productiv de virtuti. Dar cea mai buna cumpatare a pantecelui este cea potrivita fiecaruia dupa puterea trupului. Caci unora oboseala poruncita nu le-a produs suparare, ci le-a dat mai degraba buna dispozitie decat mahnire; datorita soliditatii si neobisnuitei constructii si puteri a trupului, si ceea ce pentru acestia era usor de suportat, pentru altii a devenit cauza de primejdii.

Pentru ca intre trupuri poate sa gaseasca cineva atata deosebire cata exista intre arama si fier, pe de o parte, si bucatelele de lemne pe de alta parte. Asa incat cumpatarea se cuvine sa fie practicata tinandu-se seama de puterea existenta. Caci virtutile, cand sunt obtinute numai in suflet, au aceeasi valoare pentru toti, precum bunavointa, indulgenta, modestia, bunatatea, dragostea frateasca, sinceritatea, dragostea de adevar, compasiunea, amabilitatea, filantropia; dar pe acestea le numim virtuti proprii sufletului, pentru ca, desigur, la dobandirea si insusirea lor trupul nu contribuie cu nimic mai mult pentru suflet, decat numai c a se face pentru el camera de deliberare in care sunt discutate virtutile si sunt luate hotararile.

Totusi cumpatarea se cuvine sa fie limitata pentru fiecare om dupa puterea lui trupeasca, asa incat nici sa nu contribuim mai putin decat ingaduie puterea reala, nici sa nu ne fortam peste putere. Pentru ca si aceasta, socotesc, se cuvine s-o avem in deosebita atentie, ca nu cumva, adica sa consumam rezistenta trupului cu excesul cumpatarii si sa-l facem neputincios sa implineasca actele importante. Pentru ca Dumnezeu cand a creat pe om, n-a voit ca el sa fie nelucrator si nemiscator, ci sa fie activ pentru indatoriri, caci pe Adam l-a asezat in paradis poruncindu-i ca sa-l lucreze si sa-l pazeasca (caci chiar daca in porunca ar fi sens de teorie, totusi intelesul special al ei a fost vrednic de zel si studiu), iar dupa caderea lui de acolo i-a poruncit sa-si manance painea in sudoarea fetei. Iar ca cele spuse pentru Adam au fost spuse si pentru toti descendentii lui rezulta clar din aceasta: Ca Dumnezeu a hotarat impotriva lui (Adam) si moartea cand a spus: "pamant esti si in pamant te vei intoarce", si ca toti urmasii lui au devenit partasi cu el intru totul la aceasta nenorocire. Se cuvine asadar sa nu se intervina cu ceva contra naturii si contra celor harazite de Facatorul naturii, ci, fiecare respectand aceste hotarari, sa aiba corpul capabil sa activeze si sa nu fie niciodata extenuat prin excese. Acesta cred ca este modul cel mai bun pentru activitate, sa pastreze fiecare cu fidelitate legile randuite.

De altfel, chiar din multimea marturiilor Sfintei Scripturi putem sa stabilim ceea ce s-a spus. Caci Sfanta Scriptura porunceste intr-adevar ca sa lucram si sa ne miscam cu trupul si mai degraba sa sprijinim neputinta unora decat sa folosim ajutorul altora, dar sa nu-l secatuim si sa nu-l slabim cu asceza exagerata. Si pentru aceasta, iti voi prezenta ca martor mult mai vrednic de incredere pe Sfantul Pavel, care spune: "Auzim ca unii de la voi umbla fara randuiala, nelucrand nimic"; dar confundand nelucrarea cu neoranduiala, spune: "ca noi n-am fost fara randuiala la voi, nici n-am mancat de la cineva paine in dar, ci cu munca si cu truda am lucrat noaptea si ziua", si mai mult decat aceasta: "mainile acestea au lucrat pentru trebuintele mele si ale celor care erau cu mine"; si in alte parti: "ca sa-si manance painea lor muncind", si: "ca sa traiti in liniste, sa faceti fiecare ale sale si sa lucrati cu mainile voastre".

Se cuvine ca ascetul sa fie strain de orice infumurare, si, cand merge pe o cale efectiv frecventata, sa nu se incline (privind) nici intr-o parte, nici intr-alta; adica nici comoditatea sa n-o imbratiseze, nici trupul sa nu-l extenueze prin cumpatare exagerata. Pentru ca, daca era bine ca sa neglijam trupul si sa fie un mort viu, Dumnezeu in orice caz dintru inceput ne-ar fi construit astfel; dar daca nu ne-a construit asa, totdeauna am facut ceea ce a hotarat bine; si fiindca ne-a creat bine, toti cati nu pastreaza pe cat este posibil ceea ce a fost bine construit pacatuiesc.

Asadar ascetul pios un lucru sa reflecteze: ca nu cumva viciul sa se  instaleze in sufletul lui din neglijen ta, ca nu cumva curatenia si atentia gandului catre Dumnezeu sa inceteze, ca nu cumva sfintenia Duhului si luminarea care vine de acolo in suflet sa se intunece. Pentru ca, daca cele mentionate se dezvolta bine, pasiunile trupului nu vor gasi in nici un caz prilej sa se trezeasca atunci cand sufletul se indeletniceste cu cele de mai sus si nu ofera prilej trupului pentru trezirea pasiunilor. Caci daca de multe ori, cand reflectam cu gand staruitor, ceva pentru viata, vederea si urechea raman impasibile si intreg sufletul este atent la gandire, lasand senzatiile izolate, cu atat mai mult nu vom avea timp sa gandim la patimi, daca dragostea dumnezeiasca prinde vigoare in sufletul nostru. Dar chiar daca cumva acestea s-ar razvrati putin, ele vor fi linistite indata cu superioritatea sufletului. Caci spune-mi, ce este mai bine, sa imitam pomii fructiferi, care si pe ei se umplu pana sus si pe altii ii bucura de roadele lor, sau sa ne facem asemenea plantelor care se ofilesc de caldura si seceta, si sa fim - dupa profet - sfecla pe jumatate coapta, care nu poate sa fie intrebuintata nici pentru nevoile familiei (desi avem in noi de la natura puterea pentru tratamentul care ne este necesar), si sa urmarim adevarul pe jumatate, numai pentru suflet, nu si pentru trup? Caci daca am fi fost stabiliti fara trup, ar fi fost necesar sa cercetam ceea ce este mai de pret numai pentru  suflet; dar fiindca omul este dublu, dubla se cuvine sa fie si cautarea virtutii, obtinand-o si prin oboselile trupului si prin exercitarile sufletului.

Dar oboselile trupului nu sunt nelucrarea, ci munca.

In orice caz se cuvine ca si aceasta s-o avem in vedere, ca sa nu ne lasam antrenati in slujirea placerilor, sub pretextul trebuintei trupului. Caci daca era posibil sa indeplinim muncile trupului, suportand o lips a continua, aceasta ar fi (fost) extraordinar; dar fiindca foarte putine trupuri pot sa se mentina cu asemenea regim, se cuvine sa postim cu masura si sa procuram trupului intarirea care-i este necesara, fara ca placerea sa comande in privinta alimentelor, ci gandirea sa stabileasca precis trebuinta, asa cum un doctor cunoscator al indatoririlor (cu experienta) trateaza o boala fara nici o dificultate.

Asadar, cand sufletul va dobandi aceasta dispozitie, cel care mananca nu va aparea deloc mai prejos in intelegere decat cel care nu mananca, iar in privinta scopului urmarit isi va impune siesi nu numai postul continuu, ci chiar inanitia, si cu procurarea celor necesare pentru  corp va avea lauda unei foarte bune iconomii. Caci educarea bine facuta trupului si cumpatarea in mod obisnuit nu infierbanta dorintele si nu produc dorinte de neinfranat. Pentru ca aceasta provine din pofta nesatioasa si din voluptate. Asadar acestea, (urmate) pe cat este cu putinta dupa legile naturii si marturiile dumnezeiestii Scripturi, vor fi suficiente ca sa intareasca pe cel  care sta inaintea noastra spre examinare.

Totusi fiindca se cuvine sa intarim cele spuse nu numai cu sfaturi orale, ci sa si confirmam sfatul cu exemple practice, vom merge la insasi viata dupa trup a Mantuitorului, pe care a lasat-o ca model si exemplu de virtute pentru toti cei care doresc sa traiasca pios; asa incat ceilalti, vazand acele exemple, sa traiasca intr-un mod asemanator cu acestea, fara sa denatureze in nici un caz originalul (arhetipul) prin deosebirea imitarii. Dar ca Mantuitorul a lasat propria Lui viata ca model al celei mai bune vieti pentru toti care doresc sa I se supuna Lui, ascultati-L chiar pe El invatand despre aceasta: "Daca-Mi slujeste cineva - spune - sa-Mi urmeze",36 neintelegand urmarea dupa trup (ceea ce ar fi imposibil tuturor, stiindu-se ca Domnul se afla acum cu trupul in ceruri), ci imitarea vietii Lui, cu strictete, cat este posibil.

Asadar, cum a trait si cum S-a comportat Mantuitorul nostru? El n-a savarsit nici un pacat. Caci, cum s-ar putea ca dreptatea sa fie invinsa de pacat? Sau cum s-ar putea ca minciuna sa  invinga adevarul? Sau cum s-ar putea ca forta sa fie invinsa in lupta de slabiciune? Sau cum s-ar putea ca inexistenta sa aiba stapanire peste existenta? Caci lui Dumnezeu, Care exista de totdeauna, iar existenta Lui nu are hotar, nu I se poate pune limita; in timp ce pacatul existand ca un inceput nu poate fi conceput cu o asemenea insusire; deci, intelegandu-se existenta (pacatului) numai pe timpul cat lipseste binele in cei care savarsesc pacatul, mai degraba decat in cele savarsite rau, se intampla cu rautatile ca si cu intunecimea spirituala, care se imprastie cu lumina dreptatii; pentru ca lumina lumineaza in intuneric; si intunericul dureaza pana la incetarea faptelor rele. Caci atunci cand sunt parasite faptele rele, dispare totodata si existenta pacatului. "Caci - conform Scripturii - pacatul lui va fi cautat si nu se va afla"; iar daca pedeapsa pentru pacate inca se pastreaza pentru cei ce pacatuiesc, si pedeapsa pentru nedreptati este fara sfarsit. Asadar, Domnul "pacat n-a savarsit, nici viclesug in gura Lui nu s-a aflat"; dar El a procurat multe exemple de rabdare, ingaduinta, cinste, blandete, filantropie, bunatate, modestie, intelepciune si, in general, de orice virtuti care sunt relatate clar in Evanghelii. Intr-adevar rabdarea si ingaduinta Lui sunt demonstrate prin aceea ca a suportat ispitirile, care ascundeau totdeauna exagerari, care aveau loc imediat, fapte urate anterioare si prin aceea ca le demonstra in mod pasnic, ca sa-i indeparteze de rautate; dar (in general), nu se apara si nu ataca, ci se straduia sa infranga rautatea acelora cu binefaceri, iar rezistenta rautatii lor, cu daruri de bunuri si, in sfarsit, prin faptul ca a acceptat sa fie rastignit pentru aceia care L-au rastignit. Iar, blandetea si bunavointa lui Iisus s-au dovedit prin faptul ca primea pe toti cu bunatatea corespunzatoare Lui si da curajul conversatiei (relatiei) cu El nu numai celor mai importanti dintre oameni, ci si acelora care se obisnuisera si doreau sa faca cele mai necinstite fapte. Asadar, astfel se apropiau desfranatii si vamesii, nu ca sa-si mareasca patima luxului sau a zgarceniei, ci ca sa stearga patima sufletului. Si nu erau tulburati de constiinta perversitatii atat de mult, pe cat luau curaj din nadejdea vindecarii; pentru ca aflau si cea mai inalta experienta a nadejdii. Dar care sunt dovezile filantropiei si milei Lui? Intr-adevar, uneori folosea masa intinsa in pustie pentru cei obositi din lipsa, dar ii primea in doua moduri: si cu abundenta celor necesare si cu felul aprovizionarii contrar oricarei asteptari; alteori se milostivea de multimile care se aflau (inaintea Lui), pentru ca erau necajite si ratacite ca oile fara pastor si vindeca slabiciunile trupesti, restabilind membrele mutilate, vindeca infirmitatile, dezlega bolile sufletesti si legaturile de nedezlegat ale pacatelor si instrumentele schimburilor constrangatoare (nedrepte), pe care le-au facut cu tatal pacatului, diavolul.

Iar pentru modestia (umilinta) Lui, cat de mari sunt dovezile? Caci nu numai ca a preferat sa fie investit cu corp, ci S-a si facut si S-a numit, dupa felul care exista, Copil al unor parinti modesti; adica S-a facut Copil al mamei Lui, dar a fost Copil al celui care a fost socotit tatal Lui. Iar intelepciunea Lui se constata din faptul ca, pe de o parte, a mustrat pe saducheii care incercau sa ia in deradere invierea cu povestea celor sapte frati care au murit ca soti ai uneia si aceleiasi femei, iar pe de alta parte, a rusinat pe ucenicii fariseilor impreuna cu irodianii cand L-au ispitit intreband daca trebuie sa dam dajdie Cezarului sau nu si au primit raspunsul ingenios, care putea sa produca nedumerirea lor in ambele (sensuri); pentru ca a poruncit nu sa dea, ci sa restituie: "Dati - asadar, a spus - Cezarului cele ce sunt ale Cezarului" , pentru ca moneda era a Cezarului, al carui chip si inscriptie le purta.

Acestea sunt faptele pe care le-am relatat, dar exista infinit mai multe; totusi cate si cat de importante sunt cele ale trupului, pentru care indeosebi avem si exemplu? Intr-adevar, in varsta copilariei (Mantuitorul) era supus parintilor si suporta cu ei, linistit si ascultator orice oboseala trupeasca. Caci (acestia) erau oameni drepti si evlaviosi, dar nu instariti, ci lipsiti chiar si de cele necesare (marturie este ieslea care le-a servit ca adevarata locuinta); ei indurau neintrerupte oboseli trupesti, asigurandu-si in acest mod cele necesare. Iar Iisus, fiindca li se supunea - precum spune Scriptura - le dovedea totdeauna ascultarea, participand la ostenelile lor. Dar, treptat-treptat, venind timpul descoperirii binefacerilor indispensabile si dumnezeiesti, El si-a ales ucenici in vederea propovaduirii imparatiei cerurilor, insa nu s-a stabilit intr-un loc, ca trupul sa se odihneasca iar slujirea s-o indeplineasca altii, ci a calatorit neintrerupt pe jos, slujind in acelasi timp cu ucenicii, asa cum Iisus a spus: "Iata Eu sunt in mijlocul vostru, ca cel care slujeste" si, "dupa cum si Fiul Omului n-a venit sa I Se slujeasca, ci ca El sa slujeasca". Cateodata spala picioarele ucenicilor sai, alteori ramanea mai mult timp, invatand intr-un loc, dar (in general) mergea neobosit din loc in loc, (facand toate acestea) pentru mantuirea noastra. O data a folosit un asin, si aceasta, se pare, numai pentru putin, dar nu ca sa odihneasca trupul, ci ca sa se implineasca prin fapte profetia. Iar Apostolii ce-au facut? N-au imitat pe Stapan? Nu s-au supus ei fara incetare la oboseli? Sa privim la Pavel care lucra fara incetare, calatorind continuu, pe uscat, pe mare, a trecut prin primejdii, a suferit r autati, a fost alungat, a fost biciuit, a fost batut cu pietre; la toate ispitirile a raspuns cu ardoarea sufletului si cu forta trupului. Daca totusi prin excese si-a slabit puterea trupeasca, nu va fi incununat pentru cele de mai sus.

Asadar este bine ca acela care imita prin virtuti sufletesti si prin exercitii trupesti viata Stapanului si a ucenicilor Lui si a Apostolilor sa-si pastreze trupul activ si sa-l foloseasca in slujirea celor mai bune fapte. Pentru ca actiunea (misiunea) sufletului este sa dea preferinta faptelor bune cate se implinesc si cu colaborarea trupului, iar actiunea (misiunea) trupului (este) sa infaptuiasca pe acelea carora sufletul le da preferinta. Dar cand trupul slabeste si nu mai este in stare sa lucreze, faptul ramane neterminat, ascuns in intentie, ca un vlastar care se ofileste in pamant si nu mai ajunge sa fie de folos celor care l-au plantat.

Dar, va spune cineva, si Domnul a postit mai mult timp, ca si Moise si profetul Ilie. Ia aminte insa si la aceasta, ca Domnul nostru numai o singura data a facut aceasta, si Moise si Ilie la fel; iar tot restul timpului au ingrijit trupul dupa randuiala cuvenita si l-au pastrat activ si exercitandu-L permanent cu straduinte si osteneli, au realizat astfel stralucitoare virtuti ale sufletului cu colaborarea trupului, dupa ce au reusit sa faca mai intai viata lor reala pecete si desavarsire a vietii sufletesti. Astfel a facut Moise, astfel a facut Ilie si insusi Ioan, care potrivit iconomiei planului nedezv aluit al lui Dumnezeu a trait timp indelungat in pustie, dar dupa ce s-a implinit planul lui Dumnezeu, el a venit in lume, unde a predicat si a botezat - acestea apartin vietii practice - si din cauza curajului fata de Irod si-a incheiat lupta.

Aceasta a facut-o tot catalogul sfintilor si Insusi Iisus, pentru ca din toate partile sa devina clar, si din legile firii si din invatatura Dumnezeiestilor Scripturi si din faptele tuturor sfintilor si din felul vietii Mantuitorului nostru si din randuiala vietii celor cuviosi, ca este bine si avantajos ca mai degraba sa intarim corpul decat sa-l parasim si mai bine sa-l facem in stare de fapte bune decat sa-l facem nelucrator cu vointa noastra.

Carti Ortodoxe

Cuprins