Dreptatea interioara este chip al lui Hristos si reintoarcerea la Dumnezeu

 

Cuvantarea VI

Dreptatea interioara este chip al lui Hristos si reintoarcerea la Dumnezeu

 

Noul Testament este legea Duhului Sfant

 

Noul Testament, Legea Duhului, cea inscrisa in inima, aceea care mai dinainte a fost vestita de profeti, aceasta este legea datorita careia sufletul poate da roadele dreptatii si traieste intru Dumnezeul vietii vesnice.

 

Renasterea din Duhul (Sfant)

 

Daca cineva n-a primit de ta Dumnezeu harul (adica energia dumnezeiasca) si daca n-a nadajduit si nici n-a primit darul Sfantului Duh, acela a zadarnicit planul lut Dumnezeu si a tagaduit lucrarea intregii (Sfintei) Scripturi. Daca n-a invederat energia (harul divin), acela este prada inchipuirilor, este instrainat de cereasca biserica a celor intai nascuti, n-a ajuns in comuniune cu sufletele dreptilor si a celor ce s-au desavarsit, nu s-a unit cu Ierusalimul cel de sus. Acesta nu se inchina Tatalui in duh si adevar. Acela in care (inca) nu locuieste Dumnezeu, nici nu-1 cunoaste pe Dumnezeu, caci zice Domnul: "Aceasta este viata vesnica, ca sa te cunoasca pe Tine unicul si adevaratul Dumnezeu", sau "Ceea ce este nascut (Sfantul) Duh, duh este"; si iarasi: "nasterea cea de la Dumnezeu" pazeste "pe acela si cel viclean nu se atinge de el. "

 

Aceia insa care nu au nasterea de sus vor sa puna acoperis casei, fara sa aiba temelie. Fara mama un fiu nu se naste pe lume si fara (unirea barbatului cu femeia) nu se pot naste fii; tot asemeni fara nasterea de la Duhul Sfant nimeni nu devine Fiu al lui Dumnezeu, si, nefiind fiu al lui Dumnezeu nu intra in viata vesnica. "Caci cati se lupta (exerseaza) in Duhul lui Dumnezeu, aceia sunt fii ai lui Dumnezeu".  O casa care se zideste are nevoie de temelie. Nimeni nu zideste pe nisipul simplu, ci mai intai se inlatura tot nisipul si se sapa in adancime, iar apoi se asaza temelia pe stanca asa fel incat cladirea sa ramana neclintita cand iarna vor veni furtunile, valurile (marilor) si suvoaiele apelor. Iar cei care zidesc doar pe nisip, se ostenesc in zadar.

 

Astfel sufletul iubitor de adevar, vrand sa-si zideasca casa a lui dupa cuvantul Domnului, nu va zidi pe nisipul relelor rationamente (socoteli) ale pacatului, ci va sapa si va adanci, taind ratiunile nisipoase si primejdioase ate relelor, pe cat este cu putinta, pana ce va gasi ratiunile solide si de neclintit ale credinteilui Hristos, pana ce-L va gasi pe Hristos. Stanca cea adevarata pe care portile iadului nu o va birui. Si astfel zideste datorita bunei lui vietuiri, caci are inima curata, constiinta buna, credinta nefatarnica, cum spune Apostolul. Asa acel suflet va termina zidirea duhovniceasca a casei lui Dumnezeu, care este curata pe dinlauntru si cu-atat mai curata pe dinafara.

 

Dreptatea (sfintenia) sa fie launtrica

 

Intr-adevar, la inceput, inainte de a se fi descoperit Duhul lui Hristos, inainte de a fi venit acesta, toata podoaba dreptatii (sfinteniei) era cea de pe dinafara; asa au fost Legea, taierea imprejur, curatirea, jertfele, ofrandele si cultul in intregul lui. Dar cand a aparut Cuvantul mantuitor al lui Hristos si de cand a trimis pe Duhul Sfant in inimile oamenilor, cuvantul cel nescris cu cerneala, toate se descopera in interior: inchinarea interioara din constiinta curata. Jertfa launtrica, cum canta Psalmistul: "Ridicarea mainilor mele esre jertfa, cea de seara"; in general (Dumnezeu) cauta curatia interioara si podoaba sufletului; astfel si exteriorul poate, de asemenea, sa fie numit, intr-adevar, curat, precum graieste Domnul: "Fariseu orb, curata partea cea dinlauntru a potirului si a blidului ca, de asemenea, sa fie curata si pe dinafara". Cel care a facut partea dinauntru a facut si partea dinafara. Odinioara dreptatea (sfintenia) Legii (vechi) impodobea oamenii lipsiti de curatia launtrica, dar, de cand sufletul a fost curatit de intuneric prin aceea ca are in el pe Adevaratul Hristos, din acel adevar trupul insusi este si mai sfintit si mai impodobit.

 

Chipul lui Hristos sa fie purtat ca un margaritar imparatesc

 

Unui margaritar atat de frumos si de valoros incat poate sa fie numit cu adevarat imparatesc, perfect potrivit pentru coroana imparatului, nu-i lipseste decat imparatul, caci numai un singur imparat poate purta un astfel de margaritar, altcineva n-are dreptul. Tot astfel, daca cineva nu s-a nascut de la Duhul Cel imparatesc si dumnezeiesc daca nu devine coborator ceresc si imparatesc si chiar fiu al lui Dumnezeu, dupa cum sta scris: "Tuturor celor care L-au primit le-a dat putere sa devina fii ai lui Dumnezeu"; acesta (care nu implineste aceste conditii) nu poate arbora perla cea cereasca si de mare pret, chipul luminii celei adevarate care este Domnul (Hristos); deoarece nu s-a nascut fiu al lui Dumnezeu. Dar cei care au acest margaritar si-1 poarta vor trai si vor imparati cu Hristos in veci, caci acesta este intelesul cuvantului rostit de Apostol: "Dupa cum am purtat chipul omului pamantesc, asa vom purta chipul Celui ceresc".

 

Hristos este Cel pe Care il poarta sufletul in lumina de nespus. El nu-i cunoscut cu adevarat decat de cei ce-L poarta si nu este vazut decat cu ochii sufletului. Celui neinitiat (in dumnezeiestile taine) ii este cu neputinta sa cunoasca realitatile (Sfantului) Duh, sau macar sa primeasca credinta pana ce nu s-a conturat in el chipul ceresc al lui Hristos; atunci abia va cunoaste intr-adevar prin traire bunatatea Domnului.


Slava celui ce atat de mult a iubit neamul omenesc, incat l-a invrednicit sa fie partas la fiinta Lui, cum graieste Petru: "ca sa devenim partasi dumnezeistii Fiinte". Fiindca ne-au fost fagaduite bunatati asa de inalte si harisme dumnezeiesti, sa ne straduim sa cerem sa fim si noi de asemeni partasi, cum zice Apostolul: "Copiii mei, pe care eu v-am nascut din nou, pana ce Hristos va lua chip in voi".  Vai de acela care n-a cautat si n-a gasit duhovnicestile si negraitele bunatati, fiindca, nefiind nascut din Duhul (Sfant), nu va putea intra in (Cereasca) imparatie cum a declarat Domnul.

 

Cand sufletul s-a salbaticit, iarasi trebuie imblanzit

 

La inceput, omul, fiind plasmuit de mainile lui Dumnezeu, era intr-o mare curatie si multa bunatate. Dar cand a calcat porunca lui Dumnezeu, a cazut sub pedeapsa. Stapanit de cel rau, el a ajuns la salbaticia instinctelor, iar tot neamul care s-a nascut din el s-a gasit stapanit in salbaticie si instreinare, nesupunandu-se jugului dreptatii. De aceea, cand Cuvantul cel datator de viata il cauta ca sa-l cheme la sine, invechita lui salbaticie il lasa cu greutate sa revina la jugul cel bun si lesnicios.

 

Un bou luat dintr-o cireada salbatica ca sa fie injugat si sa are pamantul, se razvrateste si refuza jugul; apoi, dupa ce-a fost pregatit si imblanzit de vacar, treptat-treptat, langa un bou domesticit, acest bou (naravas} ajunge in cele din urma sa primeasca jugul fara a se mai impotrivi, si sa are ogorul.


Tot la fel, sufletul care crede in Domnul (lisus Hristos), atata vreme cat este sub stapanirea pacatului si instrainat, se revolta impotriva adevaratului jug, dar daca este injugat alaturi de sufletele sfinte, deprinse sa lucreze adevaratul pamant, acel suflet este, pana-n cele din urma, imblanzit prin harului Duhului (Sfant) si condus treptat-treptat spre adevar, pana ce se imblanzeste deplin si-si duce cea placuta povara sub jugul cel usor al Domnului, lucrand (de acum inainte} pamantul inimii ca sa dea roadele Duhului. In stadiul acesta, chiar daca este imboldit si biciuit amarnic de ispite, el se osteneste si mai sarguincios si mai cu silinta sa lucreze lucrul cel dumnezeiesc.

 

De pilda, un cal, traind in pustie impreuna cu alti cai salbatici, este salbatic si nesupus fata de om. Daca insa este despartit de cireada salbatica si supus la felurite constrangeri salbatice se imblanzeste. De data aceasta i se pune (in gura) o zabala trainica pana se obisnuieste sa mearga cu prestanta dupa randuiala cailor domestici. Apoi il dreseaza un calaret iscusit ca sa devina capabil de lupta. Il imbraca apoi cu hamul sau cu armura si cu tot ce-i necesar si-i arata zabala leganand-o inaintea ochilor lui spre a se obisnui cu ea, sa nu se sperie de ea. In felul acesta fiind instruit de calaret, il invata sa lupte contra inamicilor, caci fara calaret si fara armura un cal nu poate lupta. Si odata ce s-a deprins si s-a obisnuit cu lupta, de indata ce miroase si aude zgomotul pregatirii de lupta, se-ndreapta el insusi spre inamici, si chiar ii ingrozeste pe luptatori printr-un singur nechezat.

 

Tot la fel si sufletul, de la calcarea poruncii este salbatic si nesupus; este ratacitor in pustiul acestei lumi, intovarasit cu fiarele salbatice, adica duhurile rautatii, ducandu-si traiul in slujba pacatului. Dar cand a auzit cuvantul lui Dumnezeu si a crezut, fiind tinut in frau de Duhul (Sfant), se descotoroseste de naravurile salbatice si de gandurile lui trupesti sub indrumarea cavalerului sau, Hristos. Deci, sufletul intra intr-o faza de mahnire, de supunere, de framantare in asteptarea incercarilor. Prin lucrarea Duhului Sfant el se obisnuieste treptat-treptat, pe masura ce pacatul se micsoreaza si dispare. Si astfel sufletul imbracat in zaua dreptatii si cu coiful mantuirii, cu scutul credintei si cu sabia Duhului, invata sa lupte cu dusmanii. Si asa inarmat de Duhul Domnului, se razboieste contra rautatilor si stinge sagetile cele aprinse de cel rau. Caci fara armele Duhului Sfant nu poate fi distrus pacatul. Or, sufletul, avand armele Domnului, de indata ce aude si simte violenta luptelor, el se avanta, scotand strigate de razboi, cum a zis Iov, caci dusmanii (diavolii) sunt doborati la glasul rugaciunilor. Si asa, dupa ce (sufletul) a luptat si a castigat razboiul, datorita Duhului Sfant arboreaza, cu mare siguranta cununile victoriei si asa se uneste cu imparatul ceresc pentru veacurile veacurilor. Amin.