Raspunsul datorat dragostei parintesti a Duhului Sfant


Cuvantarea XX

Raspunsul datorat dragostei parintesti a Duhului Sfant

Copiii lui Dumnezeu sa fie insetati a asculta si a intelege cuvantul lui Dumnezeu

Iubitilor nostri frati (impreuna vietuitori) le este foame si sete de cuvantul adevarului si cu multa dragoste doresc sa-l auda si sa i se supuna. Cu toate ca unii dintre noi nu stiu carte, toti laolalta, insa, primesc cuvantul lui Dumnezeu, doresc si-l indragesc, asemeni celor care s-au bucurat cand (pentru prima oara) s-a vestit cuvantul Sau in lume.

Chiar daca noul nascut e un bebelus, care inca nu poate vorbi limba mamei, aceasta se coboara la nivelul (pruncului) si discuta cu el, gangavind si ea ca el. Si mama se bucura cand pruncul ii vorbeste (intr-acest limbaj), pandind ea insasi (sa surprinda) dragostea copilului, Tot la fel suntem si noi fata de slava nemarginita si de neinteles a Domnului; in comparatie cu stiinta si puterea Lui, suntem copii si ne lipseste puterea sa descriem si sa rostim dupa vrednicie tainele Duhului (Sfant). Datorita insa acestui Duh, si mama (Biserica) sfintiilor voastre se bucura cand aude rostindu-se in lume cuvantul despre ea. Si aceasta, intrucat copiii nascuti din Duhul (Sfant) nu gasesc imbratisare si bucurie decat in acest cuvant care i-a nascut.

Intr-adevar, fiecare vietate isi gaseste linistea si bucuria in patria si in locul unde s-a nascut. Exista felurite intocmiri (ale lui Dumnezeu) fiecare cu rostul ei. Pamantul, (de pilda), are toate (plantele) care cresc pe el, toate vietuitoarele care se nasc aici, precum fiarele salbatice, reptilele, animalele domestice si inca altele. Apele au, de asemenea, pe cele ce ies din ele, atatea specii de pesti. La fel vazduhul cuprinde numeroasa si variata multime a zburatoarelor. Cerul (adica bolta cereasca) are asezat pe el propriile lui podoabe (iesite in relief si stralucitoare), iar dincolo de el (contine) tot ce se gaseste in apele cele mai presus de ceruri. Dar aceste trepte ale zidirilor (lui Dumnezeu) nu se aseamana intre ele decat ca intocmiri cuprinse in fiecare treapta, caci unele sunt formele si comportamentul zidirilor tariei si altele ale celor de pe pamant. Si daca vreuna din aceste zidiri vrea sa se duca in mediul unde nu-si are intemeierea, aceasta se inabusa, moare si se nimiceste.

De pilda, pestii marii daca vor sa-si duca viata pe pamant, vor muri, fiindca nu-si au obarsia aici; si tot asa patrupedele daca ar voi sa-si stabileasca locuinta in ape, vor muri inecate, caci nu-i de-aici obarsia lor; pasarile cerului, daca inceteaza sa mai strabata vazduhul ca sa-si petreaca viata pe pamant, cad prada fiarelor salbatice, reptilelor si chiar oamenilor. Deci, fiecare din acestea (categorii de zidiri) traieste linistita doar in mediul ei natural, de unde ii este obarsia. In acelasi chip, si Cuvantul lui Dumnezeu, venit de sus, incalzeste, linisteste si hraneste pe copiii Duhului (Sfint), pe cand cuvantul lumii, asfixiaza, slabeste si aduce moartea. Caci n-are nimic comun si nici asemanator Cuvantul lui Dumnezeu cu acest cuvant al lumii.

nota: fiintele spirituale nu pot vietui decat in lumea spirituala a Cuvantului lui Dumnezeu, cum animalele (sau orice specii din regnul animal) nu pot sa-si mentina viata decat in mediul lor originar. Pentru om, acolo unde-i centrul intereselor lui, acolo-i este si inima.

Neputinta comunicarii dintre fiii lui Dumnezeu si fiii lumii

Cu adevarat Cuvantul lui Dumnezeu este Insusi Dumnezeu, iar cuvantul lumii este insasi lumea si mare-i distanta si deosebirea intre Cuvantul lui Dumnezeu si cuvantul lumii, ca aceea dintre copiii lui Dumnezeu si copiii lumii. Fiecare urmas se aseamana cu strabunii lui. Daca cel coborator din Duhul (Sfant) vrea sa se dedice celor din lume, respectiv afacerilor pamantesti si slavei acestui veac, acela moare si se nimiceste, fiindca nu-si poate gasi tihna unei adevarate trairi. Adevarata lui odihna este acolo de unde-si are obarsia. Si-ntr-adevar, cel apasat de grijile lumii si pus in lanturile si catusele pamantesti, acela "este sufocat" si devine neroditor fata de Cuvantul lui Dumnezeu.

Pe de alta parte cei care din propria alegere, s-a lasat robit de puterile trupesti - adica omul cei lumesc -, cand aude Cuvantul lui Dumnezeu, este sufocat si ajunge ca un lipsit de ratiune. Obisnuit sa traiasca in greseli vatamatoare, astfel de ins, cand aude vorbindu-se de Dumnezeu, arata un asa de mare dezgust, de parca mintea i-ar fi luminata de o stralucire nesuferita. Se petrece cu ei ceea ce zice Apostolul: "Omul firesc (adica cel care actioneaza numai prin organismul trupesc n.n.) nu primeste ceea ce vine de la Duhul lui Dumnezeu, intrucat pentru el aceasta-i o nebunie. In aces sens mai zice si profetul Isaia: "Cuvantul lui Dumnezeu a ajuns pentru ei ca o vomare". Vezi deci ca nu poti sa petreci viu in lumea in care nu te-ai nascut?!

Trebuie sa mori ca sa poti renaste

Exemplele mai sus-mentionate pot fi talcuite si-ntr-alt chip. Daca omul trupesc se straduieste sa se transforme el incepe prin a muri pentru lume si a deveni astfel neroditor fata de cea dintai si neroditoare petrecere in rautatea lumeasca. Abia (dupa acest proces de moarte a omului vechi) poate sa vietuiasca pentru Cuvantul lui Dumnezeu. Caci cel care vrea sa se dedice altei vieti trebuie sa se nasca din nou, in raport cu prima si dezgustatoarea lui traire.

Daca vreunul e cuprins de boala si de febra, acestuia si corpu-i sta intins pe pat, fara sa mai poata a se indeletnici cu treburile acestea pamantesti. In acelasi timp insa, limba lui mai vorbeste despre aceste preocupari, iar mintea nu i se linisteste, dand tarcoale si ingrijindu-se adesea de activitatea ei. De aceea, cauta cu gandul dupa un medic (special} sa-l vindece. Asemenea si sufletul cazut in boala patimilor, dupa ce a calcat porunca, a ramas fara nici o putere. Daca insa el se apropie de Domnul si crede ca va avea ajutor, lepadandu-se de prima si dezgustatoarea lui vietuire, in situatia aceasta, chiar daca sufletul zace in boala pacatului iara sa poata implini realmente faptele vietii, el poate totusi sa se nevoiasca si sa-L roage pe Domnul sa-l caute El pe adevaratul medic.

Harul dumnezeiesc este mama cu mila fata de fii

Nu-i asa cum zic unii care ratacesc in invataturi inselatoare, si anume ca omul moare odata pentru totdeauna si nu mai poate nicidecum sa faca vreun bine. {Spre a respinge aceasta falsa invatatura) sa vedem cum se comporta un bebelus abia nascut. Nici acesta nu poate face vreo lucrare, ba nu-i in stare sa se tina pe picioruse spre a se bucura de mama lui. De aceea, se tot rostogoleste si plange, ca sa atraga atentia mamei. Iar aceasta, pe de o parte miscata dar si incantata de zvarcoleala si plansul strigator, iar pe de alta cuprinsa de mila pentru ca micutul nu-i in stare sa mearga spre a se bucura, pentru ea insasi, induiosata de aceasta cautare, dar si de dorul fata de copil, merge la el, ca sa-l bucure, coplesita cu totul de dragostea pentru odrasla ei. Il mangaie si-l alapteaza cu nespusa gingasie.

Si cum nu se linisteste indata dupa ce mama-l ia in brate, el continua sa scanceasca pana ce ea il imbratiseaza si-i da sanul, ca sa-i dea mancare insusi laptele ei cald. Abia, dupa ce izvorul laptelui isi da drumul, sugarul se bucura. Dar si dupa ce sugarul este mangaiat, ridicat de mama, dus la san si hranit cu laptele cel delicios, el tot mai plange, fiindca mama-sa a-ntarziat sa-l mangaie, si l-a lasat catva timp sa se mahneasca. Chiar daca i-ar da careva noului nascut multime de bunatati: aur, argint sau altceva de felul acesta, nimic nu l-ar bucura si nu l-ar linisti. Nu s-ar lasa ademenit de nimic, ci numai de sanul cu lapte al mamei lui. Cand o priveste, el se-nsenineaza, isi ia hrana si este cu totul multumit, vadind bucurie si veselie.

nota: aceasta comparatie de Dumnezeu insuflata scoate in evidenta importanta harului pentru Sfantul Macarie. Tocmai aceasta slabiciune este cea care misca mai mult pe Domnul, iar efortul omului este mai ales de a ti-L reprezenta inaintea privirii sufletului.

Manifestarea tacuta intre parinte si copil

Tot asa se-ntampla si cu toate vietatile zidite de Dumnezeu, vazute pana si la animale, patrupede sau zburatoare; firea lor urmeaza o ordine logica (fata de odraslele lor): ele ocrotesc si-arata gingasie si o purtare cuvenita fata de puii lor, iar acestia la randul lor vadesc o inclinare afectiva si o dragoste pentru mamele lor. Sa vedem lumea zburatoarelor: randunica isi face cuibul sus, pe locuri inalte. In felul acesta se apara de reptile, hranind acolo sus si crescand puisorii ei. Iar micutii nu iau seama la glasul nici-unui om, animal sau orice-ar fi, nici nu sunt ademeniti de glasurile acestora, fiindca ei percep numai glasul mamei lor si (cand il aud), indata se ridica si ciripesc spre a o chema. Si randunica dand rotocoale in zbor, potrivit instinctului ei, aduce mancare micutilor, o mesteca si o inmoaie ca puisorii sa se poata hrani firesc si cu folos.

Sa fie invocat Duhul Sfant

La fel stau lucrurile si cu sufletele care raman la copilarie fata de lume: sunt incopciate de patimi si nu pot face cu adevarat activitatile vietii din cauza puterii rautatii care se lipeste de ele. Si ele striga pentru ajutor de la Dumnezeu ca sa se urneasca din raul cel obositor, caci au dorinta de viata vesnica. De aceea aceste suflete, cu lacrimi si cu glas strigator, cheama pe mama cereasca, adica pe Duhul Sfant. Dar ele nu-si gasesc multumirea in lumea aceasta decat in comuniunea cu Duhul (Sfant) si in pofta de a se hrani cu El.

nota: Sfantul Vasile cel Mare invocand tandretea fireasca a puisorilor si a pruncilor fata de mama lor, indeamna ca omul sa fie recunoscator fata de Dumnezeu.

Numai dupa ce au ajuns in starea aceasta, mama cea buna, adica harul (Sfantului) Duh, se apropie de sufletele care-o cauta; iar Acesta (Duhul) le ia-n brate, le intareste cu hrana cea duhovniceasca si cereasca a laptelui gustos cel mult dorit, sfant, duhovnicesc si curat, ca astfel ele sa-L simta si sa-L cunoasca pe Tatal ceresc, crescand din zi in zi prin urcusul spiritual spre varsta duhovniceasca, "pana ce ajung la starea desavarsita si la unitatea credintei si cunostintei Fiului lui Dumnezeu". Atunci dobandesc ele impartasirea cu viata cea vesnica, cum adevereste Apostolul.

Duhul Sfant unifica gandirea (mintea) omului

Intr-adevar, prin bunatatea si vointa Lui, Domnul are putere asupra gandurilor din suflet, risipite in cele ale lumii, ca sa le uneasca intr-un singur gand de inspiratie divina si sa le indrepte spre continua inaltare.

Este stiut ca laptele se imprastie, fiind lichid, si se varsa in vase, tocmai datorita calitatii lui fluide lipsite de coeziune. Dar daca i se pune cheag, el se-ncheaga intr-un bot tare si compact. Tot asemenea si faina, are insusirea de a se imprastia din cauza ca-i prea usoara, dar daca se inmoaie cu apa si se pune aluat - cum stim ca a aratat si Domnul, cand a asemanat imparatia cerurilor cu trei masuri de faina ce devin coca (dospita) - faina, (cea in stare de praf), se aduna sub actiunea apei si a aluatului, devenind solida si de folos hranirii oamenilor, desigur, dupa ce, prin coacere, s-a transformat in paine.

nota: pentru Sfantul Macarie harul Duhului este mama cereasca a sfintilor, care inlocuieste pe mama cea muritoare a pacatului si a venit la mama cea buna si cereasca. La Sfantul Macarie (ca si la alti Sfinti Parinji) harul fiind de genul, feminin si venind de la Sfantul Duh, arata caracterul matern al lui Dumnezeu.

Intocmai se petrece si cu sufletul; acesta prin aroganta si delasarea din lume si transformarea patimilor in obisnuinte, s-a sfaramitat in cele ale lumii, datorita subtirimii gandurilor, precum faina. Cine oare altcineva poate sa unifice cugetele risipite si sa le intocmeasca inir-o gandire puternica, dumnezeiasca si dreapta? Nimeni decat numai credinta din suflet, puterea harului si focul ceresc al Duhului, acestea ni le va face din nou tari si de folos cerescului Tata, ca sa le puna pe ele insile la incercare, ca asa sufletul sa poata fi vrednic de imparatia cerurilor.

(Domnul) este asemenea pastorului, caci lucrarea Lui a fost si ca a acestuia. Caci pastorul, pe oile imprastiate le aduna intr-o singura turma cu propriul sau glas, iar oile il urmeaza, mergand strans unite intre ele (adica intr-o turma compacta), calauzite chiar de el. Vai de turma care nu are indrumator bun, care sa o duca la pasunile cele bune, pe care numai pastorul singur le stie, caci o vor nimici lupii si fiarele salbatice! Vai de sufletul care nu are in el, in deplina cunostinta, pe Hristos, indrumatorul si Pastorul gandurilor sale, caci altminteri lupii si groaznicele fiare ale duhului celui rau vor risipi gandurile si le vor slabi.

Strangerea gandurilor si recoltarea alesilor in cereasca Biserica

Orice cuvant are doua sensuri: unul trupesc (adica material), iar altul duhovnicesc (adica spiritual), fiindca si noi avem si trup (material) si suflet (spiritual). Comparatiile acestea se aplica si Bisericii, sub raport vazut sau trupesc (daca ne referim la adunarea credinciosilor) si sub raport nevazut (spiritual) adunarea si unirea gandurilor sufletului. Tot la fel se poate spune si despre multimea boabelor din spicele de grau. Cu adevarat ca asa este. Priviti aceasta strangere a holdelor de pe numeroase campii. Unde erau raspandite, aici sunt acum unite pe o singura arie; sunt apoi calcate si treierate de copitele animalelor (de munca); in acest proces paiele se desfac de boabele de grau. Dar, daca nu bate vantul ca sa le aleaga de pleava si de paie? (Lucrarea-i zadarnica).

Tot asa-i (si-n cele duhovnicesti). Cine poate sa adune in aria inimii sufletul risipit si imprastiat pe pamantul lumii - prin amagirea patimilor acestui veac - ca sa reuseasca a surpa pacatul amestecat cu ele? Nimeni, daca sufletul ceresc al lui Hristos nu se ridica asupra lor. In felul acesta se pronunta si Evanghelia: "El (Hristos) are in mainile Iui lopata de vanturat si va curati aria, graul adunandu-l in hambare, iar pleava o va arde cu focul cel nestins".

nota: in viziunea Sfantul Macarie (ca si a altor Sfinti Parinti) sufletul este adevarata Biserica, este ca o cetate.

De aceea si noi tot asemenea sa ne rugam Domnului, cautandu-L si zi si noapte cu osteneli din inima si cu dorinta dragostei de El. Dar fara sa ne oprim la ceva din lume - placerea, slava desarta, putere sau altceva de orice fel - Sa-L dorim numai pe El, ca sa ne adune gandurile risipite spre a ne invrednici de cercetarea Sa si de ingrijirea cea de la El. Daca El ne atrage la Sine, si noi Il inconjuram pe El, prin purtarile Lui de grija (fata de noi), ne vom invrednici de viata cea vesnica. Astfel, cu inimile curatite, ca boabele de grau, vom fi adunati de El in imparatia cerurilor.