Sufletul este creat pentru Domnul

• « Inapoi
• Inainte »

Cuvantarea XIX

Sufletul este creat pentru Domnul

Nadejdea crestinilor nu este in lumea de aici

Sufletul care a dobandit puterea de discernamant (dreapta socoteala), a ajuns sa-l posede pe acesta de la harul dumnezeiesc prin ascultarea cuvantului. Caci, intr-adevar, nadejdea crestinilor, linistea lor si avutia lor nu este in lumea aceasta, fiindca ceea ce cauta crestinii nu sunt frumusetile acestui pamant si nici ale boltei ceresti si a luminatorilor de pe ea. Caci, iata, bunurile acestea toate care sunt pe pamant, lucrurile frumoase si placute care incanta felurit si, de asemenea, ceea ce vezi pe bolta cereasca, acea varietate de astre si frumusetea luminatorilor, nimic din toate acestea nu cauta crestinul si nici n-are nevoie de ele. Exista insa ceva care nu se gaseste nici pe pamant si nici pe cerul acesta (vazut), in acel ceva vietuiesc (crestinii) si de acela au nevoie cei ce iubesc pe Domnul.

Cate limbi sunt in lume, cate filosofii, cate pareri, cate mestesuguri, cate stiinte, cate indeletniciri, cate stradanii si cata avutie pamanteasca! De nimic din acestea nu au nevoie crestinii si nimic din acestea nu-i fac sa traiasca.

Asadar, ceea ce cauta crestinii este mai mare decat cerul vazut cu toate cuprinse de el, mai mare decat pamantul si decat toate lucrurile si frumusetile de pe el, intr-un cuvant, mai mare decat ceea ce pare bun si frumos. Acest Ceva nu se poate compara cu nici unul din cele mai sus-mentionate. Deci, pentru a cauta, si a urma acestui Bine si acestui Frumos, incomparabil si unic, trebuie avute o astfel de gandire si un astfel de suflet, incat prin acestea doua, sa caute si sa gaseasca, de asemenea, ceea ce este mai mare si mai presus decat tot ce se afla in cerul (vazut) si pe pamant, decat toata intelepciunea si ratiunea omeneasca, decat toata cunoasterea lumeasca. Afirm ca prin credinta si prin dragoste acestea prisosesc, sunt superioare si le depasesc pe celelalte. Si aceasta, pentru ca, din cele care sunt in cerul vazut pana la cele de pe pamant, nimic nu ajuta sufletului.

Dupa cum virtutea este mai mare si mai presus si mai buna decat felurite privelisti incantatoare ale boltii ceresti, decat pamantul si decat vazduhul, tot virtutea este, dintre toate bunurile, singurul bine si frumos pe care-l cauta crestinii si in care pot vietui; se cere sufletului sa aiba tot o asa daruire cand porneste sa caute si sa gaseasca acest Bine si acest Frumos. Sufletul sa covarseasca frumusetea oricarei intelepciuni lumesti, felurimea limbilor, ratiunea pamanteasca, slava, luxul si bucuria (acestui veac). Caci, datorita credintei si dragostei acest suflet se va mari si se va inalta spre Binele unic si fara de asemanare, sarind peste toate cele de sus, fara sa fie inlantuit de nimic, ci dorind numai pe Domnul.

(nota l: Aluzia vadita la contemplarea lui Dumnezeu de catre suflet, ceea ce trateaza si Parintii epocii de aur a Patristicii: Sfantul Vasile cel Mare in lucrarea sa Despre credinta (P.G. 31. p 4S5 AC), Sfantul Grigorie de Nisa (comentariu la Hexaemeron P.G. 14, 121 C.D.) si Rugaciunea Domneasca (acelasi volum, col. l 140 B.C.) si in sfarsi:. Fericitul Augustin in Confesiuni si in comentariu la Psalmul 61,18 (P.L. 36, 712 B.C.). Din cele afirmale de Sfantul Macarie si ceilalti sfinti mentionati "sufletul comunica cu unicul si incomparabilul Bine care este Hristos, gratie Duhului (Sfant). Prin aceste afirmatii "platonismul (privind Binele si Frumosul) este aidoma integrat gandirii si practicii crestine".

nota l, p. 294. Notiunea "pretext sau ocazie" aduce aminte de Sfantul loan Casian, invatat el insusi de Parintii din Egipt, care in Randuielile Sale(12, 14/2) zice: "El se da celor care cer, deschide celor care bat si cei care cauta gasesc. Faptul insa de a cere, de a cauta sau de a bate nu ne face sa merilam vreun drept, daca mila lui Dumnezeu nu ne da ceea ce noi cerem. Caci Dumnezeu este gata ca noi sa-i dam prilejul, oferindu-i propria noastra vointa, ca sa ne dea tot ce cerem. Mai mult decat noi, El insusi doreste cu adevarat si asteapta desavarsirea si mantuirea noastra.

Dumnezeu n-asteapta decat bunavointa omului pentru a I se darui

Ce este deci Binele incomparabil si Frumosul, decat ceea ce cauta crestinii si intru care ei vietuiesc? Iar acest Bine si Frumos este Domnul Insusi. Intr-adevar, El este Care nu poate fi comparat cu nimic, caci toate cate sunt frumoase de la El fiinteaza si El este mostenirea si viata crestinilor, precum scrie: "El este partea mostenirii mele si potirul meu". Nimic altceva nu se cere de la oameni, decat Binele si Frumosul, care este Dumnezeu. (Nu se cere) nici aur, nici argint, nici averi, nici animale, nici altceva din cele ce sunt pe pamant si pe care El Insusi le-a creat, (nu se cere) nimic altceva decat numai credinta adevarata si dragoste din adancul inimii fata de El. Si atunci de voieste cineva sa fie vrednic de dobandirea acestui Frumos si Bine unic trebuie ca sufletul sau sa se ingrijeasca de participarea la Duhul Sfant si sa se-nvredniceasca de-aici de pe pamant de comuniunea (impartasirea) cu Hristos.

Caci, daca omul nu se face mai intai el insusi pretext sau ocazie (a mantuirii), atragand la sine, prin propria sa dragoste, dragostea lui Dumnezeu fata de el, atunci viata si dobandirea Binelui si Frumosului unic nu va veni in sufletul lui. Fiecare devine, deci, prilejul (ocazia) propriei sale vieti si propriei lui morti prin libera vointa a sufletului sau. Dupa locul unde sufletul isi indreapta toata iubirea de care este capabil in chip natural, isi atrage fie viata, fie moartea, cum zice Scriptura: "inaintea omului se gaseste viata si moartea si ceea ce el va alege, aceea, i se va da", fiindca toti oamenii, odata transformati si ajunsi de dispretuit, au primit astfel de conditii de viata.

(nota: inainte insa ca sufletul sa poarte "roadele Sfantului Duh", el trebuie sa se straduiasca sa poarte "roadele" naturale propriei firi umane sau (altfel spus} "rodul care este propriu suflelului". Deci, sufletul trebuie sa se forteze pentru observarea acestor porunci (impuse de legea morala naturala) inainte insa de a le putea implini in Duhul Sfant. Si aceasta lege morala naturala activata tot de Duhul Lui Dumnezeu care in aceasta faza lucreaza din afara fiintei umane, nu din adancul fiintei omului, ca dupa increstinare.

Iata ca (dupa spusa Apostolului): "Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa se mantuiasca si sa vina Ia cunostinta adevarului". Intr-adevar nu ca acestia ar fi scutiti sa-si indrepte spre Dumnezeu dragostea de care in mod firesc sunt capabili si nici puterea lor de buna alegere pentru Dumnezeu. Caci Dumnezeu, prin buna alegere a oamenilor pentru El, nu constrange aceasta calitate fireasca a oamenilor, fara consimtamantul acestora, ci El observa si cerceteaza puterea de libera alegere si dragostea omului, in ce parte se-nclina si cum iubeste. Daca Dumnezeu vede dragostea sufletului atasata puternic de El, iata ca vine, isi face locas in suflet. Se ofera ca mostenire sufletului care-L iubeste si Acesta il ia intru mostenirea Lui, fiindca El nu poate fi altfel. Aceasta pentru ca, daca Dumnezeu nu gaseste ca fiind fata de El aceasta dragoste si credinta a omului, acel unic Bine si Frumos nu-i va deveni omului viata si mostenire.

Fiecare deci, cum spuneam mai sus, ajunge ocazie (prilej) al venirii in el a vietii si a fagaduintei, de crede si-L iubeste cu orice chip pentru toate cele ce se vad; acesta-i singurul lucru pe care Dumnezeu il cere cu deosebire de la om. Si sufletul care face asa este mai mare si mai presus decat intreaga lume, decat orice stiinta, decat slava, decat orice bogatii, decat confortul, decat toata ratiunea si decat tot ce se cuprinde in cuvantul "frumos". (Este mai mare un astfel de suflet) pentru ca a crezut Celui care este unicul Frumos, L-a iubit pe unicul Bine, dispretuind orice frumusete, slava si distractie, a tagaduit intelepciunea limbilor (adica neamurilor) acestei lumi si astfel, bucurandu-Se, a atins adevaratul Frumos si Bine, Cel care este unica incantare.

Cu toata prezenta pacatului, omul poate cel putin sa creada si sa lupte

De aceea, nimeni sa nu zica: "mi-este cu neputinta sa iubesc Binele unic, sa gandesc la El sau sa cred in EI, fiindca ma gasesc sub robia si legaturile pacatului". Cu adevarat, a putea sa lucrezi desavarsit lucrurile vietii, sa te smulgi pe tine insuti din pacatul care locuieste in tine si sa te eliberezi de el prin propriile tale forte, aceasta-i cu neputinta, caci Domnului i-a fost rezervat aceasta, si El Singur este Cel Care a ridicat pacatul lumii. El a fagaduit sa elibereze din robia pacatului rezultat din patimi pe cei care-L iubesc si cred in EI, caci numai cei dezlegati sunt cu adevarat liberi. Dar a reflecta, a crede, a-L iubi pe Domnul sau a-L cauta, aceste (lucrari launtrice) depind numai de tine si tu esti cel in stare sa nu fii de acord cu pacatul care locuieste in tine, nici sa conlucrezi cu el. Tu-ti devii tie insuti ocazie (pretext) propriei tale vieti, prin a cauta pe Domnul, cugetand la El, prin a-L iubi si a-L asculta, iar El la randul Lui, iti va oferi putere si eliberare. Caci numai aceasta asteapta El de la tine.

Exemplul bolnavului care vrea sa fie tamaduit

De pilda, sa analizam un trup coplesit de o febra arzatoare, tintuit la pat si impiedicat sa faca ceva, sa implineasca treburile acestui pamant; vei constata ca mintea bolnavului nu-i tinuta la pat si nici nu ramane nelucratoare, ci, dimpotriva, ea se grijeste si se preocupa si mai mult de lucrurile ei: mintea lui se gandeste, de pilda, la recoltatul cerealelor, la vie sau la vreo calatorie, la vreo targuiala sau la altceva asemanator. Iata cum trupul este intins in pat, cuprins de febra, pe cand mintea nu sta nelucratoare si nu este impiedicata de la preocuparile ei, ci (gandeste staruitor) cum sa caute un medic, sa trimita dupa ai sai ca sa vina sa-l cerceteze. Un astfel de om are nadejde sa-si recapete sanatatea. Iar daca acesta nu mai vorbeste, nu mai gandeste, el este complet mort. Asadar, cat avea febra in el, trupul era tintuit la pat si impiedicat sa-si faca treburile sale, pe cand mintea gandea si ingrijea staruitor de acestea.

Sufletul poate sa afle despre adevaratul Medic

Dupa cum am aratat ca se intampla cu trupul, la fel se petrec lucrurile si cu sufletul. Cand a cazut sub robia si stapanirea intunericului patimilor pacatoase, este coplesit de febra legii pacatului, este tintuit si intepenit in ce priveste activitatile vietii acesteia, si virtutile concrete si desavarsite ale Duhului (Sfant) nu mai are putere sa le savarseasca sub nici un chip. Nimeni insa nu-l impiedica sa gandeasca si sa se ingrijeasca, de sufletul sau, implinind poruncile dupa puteri (in conditiile acestea) iubind trairea (cea intru Hristos), daca vrea sa ajunga la viata cea vesnica. Nimic nu-l impiedica sa strige cu mintea catre Medicul cel unic si sa-L cheme intr-ajutor, nici sa nu astepte insanatosirea. Si chiar daca sufletul este mort fata de Dumnezeu, adica s-a despartit de bucuria slavei si luminii Aceluia, prin calcarea poruncii, acoperindu-se cu perdeaua rautatii patimilor, acest suflet nu a murit in ceea ce priveste propria lui cunoastere si in puterea de a cugeta. Are puterea sa se ingrijeasca de activitatile vietii sale (duhovnicesti), sa iubeasca si sa cheme intr-ajutor pe adevaratul Medic. Nu este deci mort in puterea si lucrarea cunoasterii.

Pe aceasta stare de nemurire, in ce priveste cunoasterea si cugetarea. Dumnezeu o asteapta de la om, caci un astfel de om are libertatea de a se griji de viata, de a-L iubi si a-L chema pe unicul si adevaratul Medic, acest om are libertatea de a nu se invoi cu raul, ci, dimpotriva, de a se indeletnici cu savarsirea actiunilor bune dupa puterile lui.

(nota l: Hristos fiind unicul Medic in stare sa vindece suflelul si inca in mod gratuit)

Dumnezeu n-asteapta de la om decat ocazia (prilejul), caci puterea de-a intari sufletul, de a-l tamadui de febra pacatului si de a-l smulge de sub tirania si influenta patimilor, aceasta putere apartine Unicului Dumnezeu, precum sta scris: "ca puterea, este a lui Dumnezeu, si a Ta Doamne, mila". Caci El stie la cate feluri de rautati este supus sufletul care este impiedicat sa faca faptele vietii si cum zace cazut prada bolii coplesitoare a patimilor de necinste, caci sufletul nu poate fi placut (Domnului) decat prin ratiune si dragostea lui. Dar, ca sa poata aceasta, El (Dumnezeu) este Cel Care-i da putere sa treaca indata la actiune, dupa cum, foarte drept, scrie: "Oare nu va face El dreptate celor ce zi si noapte striga catre El?".

Sufletul stapanit de focul Duhului (Sfant)

Dar, dupa cum trupul doborat de febra este impiedicat sa se mai indeletniceasca cu activitatile pamantesti, fiindca trupul stapanit de febra este impiedicat si neputincios in ceea ce priveste implinirea activitatilor necesare vietii, in acelasi fel sufletul, dupa ce s-a invrednicit de focul ceresc al Duhului vietii si este prins de puterea focului dumnezeiesc, este impiedicat sa se mai dedea la activitatile pacatoase, fiind atras neincetat de dragostea si inclinarea catre Mirele ceresc.

Daca febra trupeasca impiedica trupul sa implineasca activitatile pamantesti si daca febra pacatului din patimi departeaza sufletul de activitatile vietii (spirituale), cu cat mai mult focul ceresc al Duhului, care cuprinde si intretine dragostea si afectiunea mareata a imparatiei, adica sufletul pretios si credincios, il opreste si-l impiedica sa savarseasca activitatile pacatoase si dimpotriva il face sa uite toata desertaciunea lumii de fata. Si acest suflet, care L-a cautat prin insasi vointa si propria lui dragoste, L-atrage la Sine ca El sa-i fie imparat, sa-L stapaneasca si sa-L calauzeasca catre vointa Lui. Caci si Domnul Insusi vrea ca in felul acesta sa fie cautat, iubit, crezut si atras de dragostea sufletului ca sa vina sa petreaca intru el ca sa imparateasca si sa-i stapaneasca toata lucrarea gandirii si s-o calauzeasca intru totul spre vointa lui Dumnezeu.

Maretia si vrednicia sufletului chiar sub valul pacatului

Sa nu-si inchipuie vreunul ca sufletul este ceva mic de vreme ce locuieste intr-un trup mic, ca fiind intru totul in trup. lata-l ca este si in trup, dar si-n afara de trup, este cu totul intr-acesta, dar cu totul si-n afara de acesta. Este cu totul intru el, dar cu totul si in afara de el prin insusirea de a gandi si a reflecta. Caci, maret lucru si mareata creatura a facut Dumnezeu creand sufletul de cinste si de admirat, mai presus decat toate creaturile, harazit sa fie locas al lui Dumnezeu, creat dupa chipul Lui.

Sufletul are, intr-adevar, chip duhovnicesc si nematerial, potrivit propriei lui functii naturale, dupa cum si trupul are propriul sau chip. Dar, adevaratul chip al lui Dumnezeu este sufletul care viaza si se impune prin nemurire, el fiind cel care poarta si sustine chipul cel material. El este nevazut si nedescoperit (in adancurile lui) din cauza ca o perdea de intuneric al rautatii il acopera si astfel el nu sesizeaza si nici nu zareste propria lui fiinta cu ai sai ochi imateriali, nici nu intelege si nici nu contempla pe Creatorul lui; nu se veseleste si nu traieste, nici nu se bucura de lumina slavei, bunatatii si iubirii Acestuia (Creatorului) fiindca nu gaseste nici viata, nici mangaiere, nelucrand el placerile bunatatii si dragostei Lui (adica al Domnului). Si noi am dobandit aceasta perdea de la calcarea poruncii de catre Adam, ajungand unii dupa altii mostenire a mortii.

Sufletul intemnitat in intuneric

Asadar, sufletul este invaluit de intunericul patimilor si inlaturat de la bucuria si de la cunoasterea lui Dumnezeu si de la puterea de a se intelege pe sine insusi. Dar zidirea (lui Dumnezeu) ramane sanatoasa, adica sufletul ramane desavarsit, chiar daca el a ajuns sub perdea si intemnitat, caci are intact chipul ganditor si intocmirea pe care Creatorul i-o daduse de la inceput.

Sa explicam aceasta prin a ne inchipui un om inchis intr-o temnita, care n-are nici usa, nici vreo deschizatura, nici fereastra, nici vreo alta iesire, iar omul este incuiat inlauntru. Cel intemnitat nu poate face nimic ca sa iasa sau sa cheme si sa strige pe cineva din afara ca sa-i deschida. El isi va indrepta gandul la cei dinafara cladirii si-i va chema intr-ajutor.

Cam in acest fel este si cu sufletul despartit de Dumnezeu prin valul patimilor si inchis in temnita intunericului pacatului; astfel stau lucrurile cu acest suflet, creatura pretioasa, locuind intacta inlauntrul voalului si ramanand unica, asa cum a fost facuta. Ea nu poate face nimic ca sa iasa de acolo, decat numai sa gandeasca si sa reflecteze asupra starii sale, sa se ingrijeasca de viata sa si de lumina (care-i lipseste) si sa srige catre cei din afara voalului de intuneric, sa strige pe Domnul, Eliberatorul, ca El sa auda cum strigam si noi catre El, noi (cei neintemnitati), prin credinta si dragostea noastra si astfel Dumnezeu sa rupa prin propria Sa putere voalul intunericului; sa lumineze sufletul (intemnitatului) cu propria Sa lumina, sa-l elibereze de intunericul pacatelor si al patimilor si sa-l calauzeasca dupa propria Sa voie. Iar acest (suflet) din interiorul voalului, fiind cu gandirea intinsa spre Domnul, spre a-L cauta si a-L pofti, el insusi dispretuieste toate cele vazute, se avanta cu credinta si dorire in cautarea nevazutei puteri dumnezeiesti, asteptand vizita harului. Iar Domnul de-acolo din inaltime isi indreapta gandirea spre suflet, descoperindu-i-Se si linistindu-1 cu odihna duhovniceasca si calauzindu-l spre toata voia Sa.

Si daca gandirea Domnului n-ar veni sa bucure pe acel suflet spre a-l calauzi, acela n-ar putea lucra viata lui Dumnezeu. Caci, cu cat sufletul isi inclina neincetat spre E! gandirea si ratiunea sa, cu intentia de a-L cauta cu credinta si cu dorinta, Domnul, intru bunatatea Lui, este si mai atent la dragostea pe care sufletul o are in el insusi, se alipeste prin gandirea Lui, sufletul devenind un singur duh cu Dansul, dupa cuvantul Apostolului. De aceea, cand sufletul se alipeste de Domnul iar (Acesta) milostivindu-se, iubindu-1 si venind catre el. Se alipeste de el, daca de la inceput gandirea ramane credincioasa harului Domnului, devin un singur duh, un singur amestec si o singura minte.

Trupul ii este pe pamant, mintea lui insa este cu totul in Ierusalimul ceresc urcand pana la al treilea cer, alipindu-Se Domnului si slujindu-L. Iar Acesta care sade pe scaunul maririi Sale in cerurile din cetatea cereasca este intreg la el, in trupul acestuia. Omul si-a asezat sus chipul sufletului, in cetatea cereasca a Sfintilor in Ierusalim, iar Acela (Dumnezeu) a asezat in trupul aceluia chipul negraitei lumini a Dumnezeirii Sale.

Acesta slujeste Aceluia in cetatea cereasca, iar Acela (Domnul) slujeste sufletului in cetatea trupului. Sufletul mosteneste pe Domnul in ceruri, iar pe pamant Domnul sufletul omului il mosteneste. Caci, Domnul este mostenirea sufletului, iar sufletul este mostenirea Domnului.

Caci, daca si mintea si cugetarea celor din intunericul pacatelor sunt asa de departe de trup, colindand si mergand doar intr-o clipa intr-alte tari, langa cei pe care-i iubesc, socotindu-se ca ar fi aici jos cu el; daca, deci, sufletul pacatosului este sprinten si usor, mintea nefiindu-i impiedicata sa ajunga pana la cele mai indepartate taramuri, cu atat mai mult mintea din sufletul de pe care, cu puterea Duhului, a fost indepartat voalul intunericului, se va ridica si mai mult. Si aceasta pentru ca ochii i-au fost iluminati de cereasca lumina, iar harul a eliberat-o desavarsit de patimile care-o necinstea, a adus-o la curatia ei, facand-o sa slujeasca (intru totul in duh) pe Hristos sus in ceruri, iar aici sa-i slujeasca, de asemenea, cu totul, prin trup, cugetarea largindu-si pretutindeni orizontul si sufletul slujind astfel lui Dumnezeu aici jos, unde voieste si cand vrea.

Hristos largeste si mai mult sufletul creat dupa chipul Sau

Acest adevar il spune Apostolul: "ca sa puteti intelege impreuna cu toti sfintii care este largimea si lungimea si inaltimea si adancimea, spre a cunoaste iubirea lui Hristos cea mai presus de cunostinta, ca (astfel) voi sa va umpleti de toata plinatatea lui Dumnezeu". Reflectati asupra tainelor de negrait ale sufletului pe care Dumnezeu il scapa de intunericul ce-l acoperea, cum i-a eliberat de sub acel voal si 1-a inaltat la Sine, cum i-a largit si i-a intins cugetele inteligentei lui spre largimile, lungimile, adancimile si inaltimile zidirii vazute si nevazute.

Sufletul este, asadar, o opera mareata, minunata si dumnezeiasca. Si dupa cat se pare. Dumnezeu l-a creat chiar inainte de plasmuirea trupului, anume atunci cand a zis: "Sa facem om dupa chipul si asemanarea noastra".

Intai sufletul a fost creat de Dumnezeu si apoi luand tarana din pamant, i-a plasmuit trupul si, prin Duhul Sfant i-a insuflat sufletul, pe care-L crease, cand l-a creat pe suflet in felul acesta (expus mai sus) n-a pus raul in firea acestuia (suflet) caci firea acestuia nu stia nimic despre rau, ci l-a creat pe suflet dupa chipul virtutilor (Sfantului) Duh. A asezat (atunci) in el (adica in suflet) legile virtutilor, precum discernamantul, cunoasterea, intelepciunea, credinta, dragostea si celelalte virtuti dupa chipul Duhului.

Inca si acum sufletul este calauzit de cunoastere, de intelepciune, de dragoste si de credinta, caci Domnul se gaseste si se vadeste prin acestea. A pus in ei o ratiune, cugetare, vointa, mintea calauzitoare. Si, de asemenea, a asezat in el si o alta si mare si sublima putere de cunoastere. L-a facut sprinten, inaripat, neobosit pentru a sluji intr-o "clipa prin cugetele sale, in momentul voit de (Sfantul) Duh. Intr-un cuvant: Dumnezeu l-a creat pe suflet ca sa-i fie mireasa, capabil de a se uni cu El, pentru ca El sa intre in comuniune cu sufletul, devenind un singur duh cu acesta, precum scrie: "Acela care se alipeste de Domnul este un duh cu El."

Sufletul are nevoie de dragostea lui Dumnezeu

Nici inteleptii prin intelepciunea lor, nici invatatii prin inteligenta lor n-au putut pricepe subtilitatile sufletului, nici sa spuna cum este el. Daca nu cumva intelegerea si cunostinta exacta a sufletului se da numai acelora carora li se descopera prin (Sfantul) Duh. In privinta aceasta insa, ia bine seama, analizeaza ceea ce auzi, ca sa intelegi: Acesta este Dumnezeu, sufletul nu este Dumnezeu; Acesta este Stapanul, acela slujitorul; Acesta-i Creatorul acelor opere (creatiei). Nu exista nimic comun intre cele doua materii (firi). Dar, din dragostea si indurarea Sa, nemarginite, negraite si de neinteles. Acesta a hotarat sa creeze o astfel de faptura care sa fie si inteligenta si pretioasa si cea mai aleasa dintre toate cele zidite, cum zice Scriptura: " pentru ca noi sa fim incepatura fapturilor Lui", spre unire si spre comuniune cu Insusi Acesta, ca sa-i fim propriu-i salas, ca sa-i fim propria-i mireasa, cinstita si curata.

Asadar, pentru astfel de bunatati am fost planuiti si pentru asa fagaduinte am fost creati. Fiindca Dumnezeu a avut o asemenea dragoste pentru noi, surghiunitii, voi, copiii mei, trecand El peste toata neglijenta si toata trandavia in elanul nostru catre vesnica viata si cautand doar la intregul nostru devotament de a placea Lui, sa-L rugam pe Domnul ca prin puternica si propria lui Dumnezeire, sa ne izbaveasca din temnita intunecata a patimilor care ne fac de ocara si sa faca sa straluceasca iarasi propriul Sau chip si lucrarea plasmuita de El, rodindu-ne sufletul deplin si pur, incat aceasta stare atingand-o, sa fim vrednici de impartasirea (Sfantului) Duh si pe drept sa fim demni de bucuria cea fara de sfarsit a prezentei Sale, in vecii vecilor. Amin.

nota: Nu-i vorba aici de o dubla creatie a omului ca la Filon de Alexandria si Origen. Sfantul Macarie invata frecvent crearea dupa chipul lui Dumnezeu, dar fara sa traga aceleasi consecinte, adica fara sa adauge si diferentierea sexurilor dedusa din afirmata "... a facut barbat si femeie" (Fac. i. 27).

nota: Dupa Sfantul Grigorie de Nisa "virtutea este semnul prin excelenta al asemanarii sufletului cu Dumnezeu".

nota: Sfantul Macarie se fereste de orice idee panteista. Alipirea si "amestecarea cu Dumnezeu si cu sufletul sunt roadele harului, nicidecum consecinta unui drept fundamental la om, ci se bazeaza pe o asemanare cu Dumnezeu, ceea ce nu impiedica o inrudire" a sufletului cu Dumnezeu.

• « Inapoi
• Inainte »

› ‹

Cand sufletul este bolnav

Despre ingrijirea sufletului