Luarea Deciziilor Morale


Luarea Deciziilor Morale

Pana aici am trecut in vedere cateva din elementele esentiale ale teologiei dogmatice ortodoxe care stau la baza deciziilor morale. Ne vom indrepta acum atentia asupra modului concret in care trebuie luate aceste decizii. Ce este procesul prin care ajungem la aceste judecati morale? Cum ne pronuntam asupra ceea ce e bun, corect, drept si potrivit in comportamentul nostru intr-o situatia data?

 Invatatura patristica ortodoxa abordeaza aceasta problema accentuand rolul constiintei si al virtutii numite diakrisis (discernamant). Constiinta este facultatea sau capacitatea inascuta de a face judecati morale. Teologii ortodocsi disting o constiinta "anterioara" ("initiala") si una "posterioara" ("acuzatoare"). Constiinta anterioara este atat persuasiva cat si deconsiliativa. Ca si constiinta persuasiva, ea ne conduce la anumite fapte ce sunt considerate de facultatea noastra de "discernamant" ca "bine", adica in conformitate cu vointa lui Dumnezeu. Ca si constiinta consiliativa, constiinta anterioara ne indeamna sa respingem acele fapte, comportamente si atitudini considerate de diakrisis a fi rele, gresite, nedrepte sau nepotrivite. Prin urmare, "constiinta anterioara" este o facultate ce exerseaza discernamantul ce precede infaptuirea oricarei fapte morale concrete si serveste la indreptarea comportamentului nostru spre implinirea acelei fapte sau abtinerea de la savarsirea ei. Pe de alta parte, constiinta "posterioara" vine in urma faptei si, tot prin exercitiul discernamantului, arata daca fapta respectiva a fost buna sau rea, corecta sau gresita, conforma cu vointa lui Dumnezeu sau opusa ei.

 Ca dar al lui Dumnezeu prin care emitem judecati morale, atat anterioare cat si posterioare faptelor noastre, constiinta este in mod firesc buna. Atunci cand vorbim de o "constiinta rea" ("cuget rau") nu emitem o judecata de valoare asupra constiintei insasi. Ne referim mai degraba la ceea ce s-ar putea numi mai potrivit o constiinta "vinovata". Intelegem prin aceasta ca aceasta constiinta judecatoare a considerat o anumita fapta comisa sau un anumit tip de comportament ca fiind gresite sau rele, iar aceasta judecata aduce un sentiment de durere si tristete, perceput ca vinovatie sau rusine.

 Vinovatia si rusinea sunt de obicei distinse in felul urmator: simt vinovatie cand fac o greseala; simt rusine cand eu sunt greseala. Cu alte cuvinte, rusinea este un sentiment de vinovatie intensificat, transferat de la fapta comisa spre mine insumi si simtul meu axiologic personal. Sau, putem spune ca ne simtim vinovati atunci cand am incalcat anumite reguli acceptate de noi ca normative; pe cand rusinea este vinovatia sporita si interiorizata pana acolo incat ma condamn pe mine insumi, si nu fapta mea.

 In viata morala crestina, vinovatia ne ajuta sa discernem daca am fost sau nu ascultatori vointei lui Dumnezeu exprimata in poruncile divine. De cealalta parte, rusinea poate fi atat pozitiva cat si negativa. Daca savarsesc o fapta prin care stiu ca incalc voia lui Dumnezeu exprimata in porunci, facand acest lucru in mod liber, atunci rusinea este un raspuns potrivit: fapta mea imi dezvaluie caracterul si pune la indoiala fidelitatea mea in calitate de "copil al lui Dumnezeu". Totusi, de prea multe ori, rusinea apare dintr-un transfer nesanatos al judecatilor mele valorice de la fapta comisa la mine insumi ca persoana. In acest caz, nu atat fapta este perceputa ca fiind gresita, pe cat ma consider pe mine ca fiind rau si cu totul lipsit de valoare in ochii lui Dumnezeu, ai celorlalti si ai mei.

 Aceasta distinctie este foarte importanta in cadrul lucrarii pastorale. Preotii care asculta marturisirea nu inteleg adesea ca penitentul nu poate admite si invinge vinovatia pentru ca ea s-a transformat in rusine. Ne putem cai de faptele si actiunile noastre vinovate, dar e nevoie de un cu totul alt tratament pentru a scapa de "falsa vinovatie" sau rusine, mai ales cand ea provine din interiorizarea si asumarea judecatilor negative facute de altii asupra noastra.

 Constiinta este, deci, in mod firesc buna, pentru ca reflecta chipul lui Dumnezeu dupa care suntem creati. O putem considera o functie a naturii noastre, care este buna in sine, chiar daca, fiind "vazuta", este subiect al influentei pacatului. Cu toate acestea, constiinta este fie dezvoltata, fie nedezvoltata, in functie de gradul in care reflecta chipul divin in om.

 In sens moral, termenul "constiinta" a aparut in filosofia greaca in secolul I i.Hr. Substantivul syneidesis este derivat dintr-un verb care avea sensul de a cunoaste sau de "a te cunoaste" cu cineva. Acest sens a fost apoi asociat cu ideea de a fi martor la, despre sau pentru cineva, in special pentru sine. In gandirea iudaica, nu exista un echivalent al conceptului grecesc de constiinta, intrucat aceasta gandire nu era una introspectiva si nu a meditat asupra mecanismului intern prin care emitem judecati privind mai ales propriul nostru comportament. Totusi, Psalmii si Profetii stau marturie simtului sporit de vinovatie si puternicei constiinte a pacatului, caracteristice poporului iudeu.

 Cea mai veche marturie iudaica despre conceptul de "constiinta" apare intr-o lucrare de origine elenistica, Intelepciunea lui Solomon (17, 10): "Fiindca rautatea inimii este plina de temere, ca una ce se stie vinovata si mustrata de ea insasi; ea isi vede marita nenorocirea". In acest context, constiinta apare ca o voce morala ce semnaleaza nesupunerea la Legea mozaica. Rautatea isi pronunta propria condamnare prin constiinta. Este semnificativa actionarea constiintei atat inaintea, cat si in urma faptei, judecand-o si condamnand-o o data ce a fost comisa. Constiinta nu numai ca declara rautatea ca fiind "plina de temere" si "vinovata", ci ea este si un bastion impotriva perseverarii in fapte rele.

 Cele doua roluri ale constiintei apar si in Noul Testament. In Epistola sa catre Romani, Sfantul Pavel, vorbind despre legea naturala primita de neamuri, afirma: "Ceea ce arata fapta legii scrisa in inimile lor, prin marturia constiintei lor si prin judecatile lor care ii invinovatesc sau ii si apara. In ziua in care Dumnezeu va judeca, prin Iisus Hristos, dupa Evanghelia mea, cele ascunse ale oamenilor" (Rom. 2, 15-16). Acest pasaj dificil cunoscut sugereaza ca constiinta este, intr-adevar, o facultate innascuta ce le permite chiar si paganilor sa cunoasca legea "naturala" sau vointa lui Dumnezeu, dar aceeasi facultate emite judecati asupre acelor fapte care contravin legii divine. Paganii, ca si iudeii, sunt responsabili pentru faptele lor morale pentru ca si ei sunt calauziti de capacitatea innascuta -daruita de Dumnezeu -de a distinge binele de rau, dreptatea de nedreptate. Totusi, asa cum reiese din meditatia indurerata a Sfantului Pavel de la Rom. 7, constiinta nu determina in mod obligatoriu comportamentul nostru. Chiar si cei botezati in launtrul Trupului lui Hristos, a caror viata e plina de harul si puterea Sfantului Duh, sunt antrenati intr-un conflict permanent intre bine si rau, drept si nedrept, intre supunerea fata de vointa lui Dumnezeu si inrobirea in propria vointa. Constiinta ramane totusi vocea launtrica ce judeca actiunile noastre si ne calauzeste, pas cu pas, spre dobandirea cat mai deplina a virtutilor, care sunt calitati morale prin care reflectam in faptele noastre zilnice, compasiunea, dragostea si milostivirea lui Dumnezeu.

 O ilustratie ulterioara ofera capitolele 8-10 din I Corinteni. Aici, constiinta are rolul de a face deosebirea intre cei "slabi" si cei "puternici" in problema mancarii carnii sacrificate idolilor. Constiinta ii conduce pe cei puternici spre realizarea unui comportament edificator, care sa serveasca la zidirea Bisericii ca si comunitate. Ea face acest lucru atat prin canalizarea faptelor noastre inspre bine, cat si prin condamnarea lor o data ce au fost savarsite.

 In sfarsit, Sfantul Pavel trateaza un aspect al constiintei care confirma conceptia sa privind destinul "celor de un neam cu mine, dupa trup" (Rom. 9, 1). El afirma aici despre constiinta sa care depune marturie despre tristetea pe care o simte in legatura cu respingerea lui Hristos de catre prietenii sai iudei, este reala si neprefacuta. Important in acest pasaj este constiinta Apostolului care depune marturie in Duhul Sfant, iar adevarul acelei marturii are temelia in persoana lui Hrostos. Asa cum se exprima un exeget, constiinta este "insufletita de Duhul" si "luminata de Hristos".

 Discursul moral apusean din perioada medievala (Toma d'Aquino) vorbeste despre constiinta ca despre acea facultate a intelectului prin care cineva emite judecati morale. Ea este capacitatea prin care ne recunoastem datoria de a savarsi fapte considerate morale sau in conformitate cu vointa divina. Aceasta capacitate este exersata in lumina a ceea ce Aquino numeste syneidesis, "primele principii ale actiunii morale". Aceste principii trebuie sa ne devina proprii printr-un proces de educatie. Desi constiinta este darul lui Dumnezeu, ea poate sa greseasca. Se pot savarsi fapte reprobabile "cu constiinta impacata", de la abuzul asupra copiilor prin pedepse exagerate, pana la crima "purificarii etnice". De aceea, constiinta trebuie educata, iar aceasta educatie se dobandeste in mare masura prin traditia ascetica a Bisericii: prin rugaciune, slujbele sacramentale si liturgice, studiul biblic, s.a. Educatia constiintei noastre se bazeaza de asemenea pe modul in care stim sa invatam din faptele celor aflati deasupra noastra in credinta, dragostea si cunoasterea lui Dumnezeu. In zilele noastre, constatam o lipsa a maestrilor spirituali (cum erau vestitii stareti din Rusia secolului al XIX-lea), a caror viata si experienta i-au condus la o inaltime a intelepciunii care este esentiala pentru desavarsirea constiintei. In cea mai mare parte, trebuie sa ne bazam pe traditia scrisa a Bisericii: Scriptura, Liturghia si hagiografia sau vietile sfintilor.

 In aceasta privinta, avem multe de invatat din scrierile Sfantului Maxim Marturisitorul, care spune: "Nu dispretui constiinta, pentru ca ea te sfatuieste intotdeauna spre ce e mai bine. Ea iti arata vointa lui Dumnezeu si a ingerilor, te elibereaza de murdariile ascunse ale sufletului, iar cand vei parasi aceasta viata, iti va darui intimitatea cu Dumnezeu".

 Sfantul Maxim descrie constiinta ca pe un prieten apropiat, care te sfatuieste "spre ce e mai bine", ne dezvaluie vointa lui Dumnezeu, ne apara si ne elibereaza de influenta stricacioasa a propriilor noastre rationament si sentimente sau "pasiuni". Si mai surprinzator, Maxim descrie constiinta ca un avocat, care ne apara si ne dezvinovateste inaintea judecatii divine. In acelasi timp, ea pune temelia comuniunii noastre eterne cu Dumnezeu, atata vreme cat ne ajuta sa devenim "desavarsiti", precum si Tatal nostru ceresc desavarsit este.

 In alta parte, Maxim arata ca educatia constiintei noastre se face prin dobandirea virtutilor: "Cel care a dobandit virtutile si s-a imbogatit in cunostinta, privind de aici inainte lucrurile in chip natural, pe toate le face si le spune dupa dreapta judecata, nealunecand nicidecum de la aceasta. Caci dupa cum intrebuintam lucrurile cu dreapta judecata sau fara judecata, devenim virtuosi sau rai".

 Aceasta viziune optimista asupra rolului virtutilor in viata omeneasca isi are temeiul in experienta personala a Sfantului Maxim. Ea este in conformitate cu convingerea crestina fundamentala ca constiinta este educata, iar persoana devine "buna" prin savarsirea faptelor bune. Virtutea se dobandeste prin exercitiul faptelor bune.

 Aceasta, oricum, ridica intrebarea: cum ne exersam discernamantul care duce la actiuni virtuoase? In discutia privitoare la aceasta problema, Fr. Stanley Harakas enumera cateva elemente care intra in procesul de luare a deciziilor morale. El pune un accent deosebit pe resursele oferite de Biserica sub forma Scripturii, a canoanelor, a invataturii autoritatii ierarhice si a Liturghiei. Acestea ofera "legi" sau "reguli" care servesc la dezvaluirea dorintei lui Dumnezeu si la crearea raspunsurilor la aceasta dorinta. Limbajul deontologic va aparea rigid multora in zilele noastre de acut egocentrism, cu relativismul sau in scop propriu si cautare asidua de satisfactie imediata. Oricum, ideea lui este bine primita. America este o societate lipsita de un etos ortodox. Exista o tendinta de a crea tipare de comportament, mai putin din convingere religioasa cat din putere economica. Consumul si competitia, considerate vicii de catre traditia biblica si patristica, au fost ridicate la statutul de virtuti de catre cultura moderna occidentala. In consecinta, populatia crestina se gaseste adesea in deriva, incapabila sa distinga intre valorile veritabile care reflecta vointa lui Dumnezeu si cele care deriva din obiceiurile sociale sau din comoditate ("De fapt, nu avem nevoie de o noua masina?", "Nu-i mai bine pentru un copil sa fie crescut de un cuplu "de acelasi sex" decat sa creasca intr-un orfelinat?"). Raspunsul la intrebarile de acest fel pot fi formulate cum trebuie doar daca reflectia morala care duce la ele se afla "in mintea Bisericii", traditia vie care ofera "modele" clare si autoritative de comportament crestin.

 Totusi, asa cum arata Fr. Harakas, "regulile" se pot contrazice, iar principiile traditionale pot fi nepotrivite in actiunea de luare a unor decizii particulare, mai ales in situatiile critice cu care se confrunta sfera bioeticii. Avem nevoie de alte criterii. De aceea, alaturi de consecintele faptelor noastre, vom pune si intentiile, motivele si mijloacele noastre. Constient de pericolului unei etici "contextuale", el face un portret al situatiei in care trebuie luate decizii particulare. Ne vom opri mai tarziu asupra importantei unui asemenea portret, atunci cand vom incerca sa convertim principiile morale abstracte in raspunsuri concrete la momentele critice din experienta umana. Aceasta nu inseamna ca, in locul principiilor, vom ajunge la relativism, ci inseamna ca recunoastem aplicarea principiilor morale trebuie facuta tinand seama de intregul complex contextual (sau de situatia cu care ne confruntam). De pilda, vom fi de acord cu mentinerea vietii unui adolescent, victima a unui accident, dar vom fi impotriva aceluiasi tratament pentru un nou-nascut.

 Desi deciziile noastre morale trebuie luate in functie de contextul sau situatia noastra, aceasta nu inseamna aderarea la o "etica contextuala", popularizata cateva decenii in urma de Joseph Fletcher, care inca influenteaza reflctia morala de azi. In "etica contextuala", criteriile pentru judecatile morale sunt oferite de situatia insasi. Morala absoluta nu exista. In forma sa extrema, aceasta este o etica a relativismului, pentru ca ia decizii pe baza unor criterii subiective precum "calitatea" vietii in discutie. Vom reveni la relatia dintre "calitatea" si "sfintenia" vietii, problema atinsa in treacat in introducere. Deocamdata ajunge sa spunem ca morala absoluta oferita de Sfanta Traditie pot si trebuie tradusa si aplicata potrivit la fiecare situatie data. Pe langa elementele Traditiei mentionate mai sus, sunt si alte resurse care se ofera in viata crestina si care ajuta la luarea deciziilor dificile, atat pentru noi, cat si pentru cei aflati in grija noastra.

 Facem judecati etice si actionam ca atare in aproape fiecare clipa a vietii. Intrebarea "Sa golesc frigiderul?" sau "Sa raportez la politie sunetele de pistol pe care le-am auzit in spatele usii de vis-a-vis?" sunt amandoua intrebari morale, desi de o stringenta diferita. Ele se refera nu doar la comportamentul meu, ci si la consecintele acestui comportament pentru sanatatea mea spirituala si pentru a altora. In cele mai multe cazuri, o reflectie de moment -practic un reflex instinctual -ma determina sa actionez in conformitate cu ceea ce simt eu ca e cel mai bine sau potrivit. Atunci cand se naste un conflict intre ceea ce vreau si ceea ce stiu ca e conform vointei lui Dumnezeu, constiinta mea "anterioara" intra in joc. Optiunea mea va fi determinata de modul in care sistemul meu axiologic a fost modelat de invatatura Bisericii (si de solutiile comportamentale pe care le dau pe baza acestor valori). Astfel, acesta este, de obicei, un proces clar definit. Ori ma supun constiintei mele, ori nu o fac si cad, intentionat, in pacat sau nesupunere fata de poruncile divine.

 Oricum, multe din problemele bioetice cu care ne confruntam fie nu comporta o solutie concreta care sa acopere toate cazurile, fie nu au fost cantarite suficient de catre teologi si alti oficiali din cadrul Bisericii, pentru a da un raspuns definitiv. Chiar cele mai sincere incercari de a analiza o problema in functie de legile Bisericii, motivele si mijloacele noastre si eventualele consecinte, adesea ne lasa un sentiment de frustrare. Dar trebuie luata o decizie, poate una de viata si de moarte; ori ne lipsesc resursele necesare pentru a decide intr-un mod corect sau conform cu ceea ce credem ca este vointa divina. De fapt, adesea vointa lui Dumnezeu nu este deloc clara, iar noi suntem tentati sa ne ridicam mainile spre cer, disperati.

 Teologii moralisti ortodocsi (printre ei si Fr. Harakas) ar spune ca procesul care declanseaza aceasta frustrare nu poate duce decat la un punct mort. Fie ca deciziile noastre implica probleme cotidiene marunte, fie o judecata de viata si de moarte ce trebuie luata pe moment, aceste decizii sunt fidele vointei divine atata timp cat ele sunt niste decizii eclesiale, luate in virtutea unei constiinte care se conformeaza spiritului Bisericii.

 Aceasta mai inseamna ca deciziile dificile pe care suntem chemati sa le luam, sunt de fapt luate in comunitatea Bisericii, comunitatea celor vii si adormiti, a "sfintilor" din toate timpurile, cu care formam impruna Trupul lui Hristos. Pe de o parte, apelam la sfatul lor, printr-un dialog personal sau prin scrierile lor (Cati dintre noi nu au dobandit o slavatoare intuitie din scrierile unor oameni ca Nicholas Motorilov, ori parintele Alexander Eltchaninov, ori Sfantul Siluan Athonitul), pe de alta parte, noi cerem rugaciunea sfintilor, mijlocirea lor pentru noi, pentru a fi calauziti in reflectiile noastre etice, ne rugam sa fim condusi de harul si puterea Sfantului Duh spre fapte ce corespund vointei divine.

 Trebuie sa spunem ca nu luam niciodata singuri deciziile morale. Judecatile noastre morale si faptele ce decurg din acestea, sunt facute intotdeauna in launtrul Trupului viu al Bisericii. Prin botez noi devenim "intrupati"unul in celalalt, "madulare unii altora" (Rom. 12, 5). De aceea, deciziile pe care le iau afecteaza sau influenteaza intregul Trup. Asa cum propria-mi pacatosenie afecteaza intreaga comunitate eclesiala, precum si familia si cercul meu de prieteni, la fel se intampla cu deciziile mele morale, care influenteaza, in bine sau rau, intreaga "comunitate a sfintilor". Aspectul pozitiv, promisiunea minunata a acestui adevar, este ca ma pot baza pe ajutorul Trupului intreg in momentele mele critice, prin dragostea membrilor sai, prin grija, implicarea personala (acolo unde e nevoie), dar, mai ales, prin rugaciunea acestora.

 Concret, aceasta inseamna ca noi toti, clerici si laici, trebuie sa construim niste sisteme de sprijin alcatuite din experti si prieteni apropiati, care sa ne ofere sprijin si sfaturi atunci cand avem de luat decizii dificile. Si mai inseamna ca noi, ca Biserica, trebuie sa recunoastem si sa acceptam responsabilitatea noastra fata de ceilalti, pentru a le oferi ajutorul, calauzirea si interventia de care au nevoie. In pragul mortii sau atunci cand unul din noi e aruncat in depresie si deznadejde de boala grea de care sufera, ori atunci cand un cuplu se afla in pragul divortului, de multe ori suntem tentati sa ignoram problema, de obicei din jena sau teama. "Nu vrem sa ne implicam". Este vorba de aceeasi atitudine de conservare, tradus in cadru parohial, care ne face sa dam inapoi pe strazile din Manhattan cand vedem pe cineva stand pe pragul usii sau intr-un sant. Pur si simplu nu vrem sa ne amestecam... Nu trebuie deci sa ne miram ca teologii moralisti ortodocsi s-au simtit obligati sa dezvolte o etica bazata pe imperativul iubirii care se daruieste si se sacrifica pe sine pentru ceilalti.

 In ultima analiza, exista un singur motiv pentru care crestinii accepta calea ingusta a vietii morale. Daca alegem dragostea jertfelnica in locul hedonismului, pe Dumnezeu in locul Satanei, aceasta se intampla pentru ca suntem convinsi -pe baza propriei experiente si a marturiei altora -ca Dumnezeu Insusi este iubire, ca El este Creatorul si Stapanul ultim al vietii noastre pe care El singur o daruieste cu sens si valoare. Ca atare, El se implica in fiecare criza cu care ne confruntam si in fiecare hotarare pe care o luam. Asemenea crize si alegeri fac parte din viata zilnica. Ele nu pot fi evitate, de vreme ce sustragerea de la luarea unei decizii si de la actionarea in consecinta, este un act moral in sine. Atunci cand se intampla sa nu discernem vointa lui Dumnezeu intr-o situatie concreta, trebuie sa ne amintim ca Ispititorul lucreaza cel mai bine prin confuzia, frustrarea si disperarea noastra. In momentele in care suntem obligati sa luam o decizie importanta, dar nu putem identifica vointa divina, trebuie sa cercetam problema cu multa atentie si sa ne reamintim intuitia marilor asceti ai Bisericii, potrivit careia asemenea momente critice reprezinta campuri de batalie, arene ale Spiritului, in care decizia cea mai importanta pe care o putem lua este sa ne predam in mainile pline de mila ale lui Dumnezeu atat pe noi, cat si pe ceilalti impicati.

 Ajungem astfel la o concluzie paradoxala, dar inevitabila: daca putem sti cu siguranta ca o anumita decizie morala este conforma cu vointa lui Dumnezeu si reprezinta "alegerea corecta", in cele din urma nu mai are nici o importanta. Cea ce conteaza este faptul ca in meditatiile noastre morale agonizante (privind, de pilda, grija cuvenita oferita unui parinte muribund sau un raspuns adecvat unui comportament destructiv al unui narcoman), noi vom respinge ispita orgolioasa de a ne socoti stapani pe situatie si, in schimb, "ne predam pe noi insine si pe altii si toata viata noastra lui Hristos Dumnezeu". Aceasta nu inseamna ca renuntam la libertatea noastra sau fugim de responsabilitate, ci inseamna ca dam lui Dumnezeu ce este al Sau, si anume, intreaga noastra viata, cu motivele si dorintele noastre, cu alegerile si faptele noastre. Toate acestea le facem cu convingerea neclintita ca in orice situatie in care actionam in virtutea unei iubirii dezinteresate, Dumnezeu poate converti greselile si judecatile noastre eronate in ceea ce este necesar pentru realizare scopului Sau. Credinta Bisericii este ca vointa divina conduce totul. Prin urmare, esenta vietii morale crestine consta in predarea propriei noastre vointe vointei lui Dumnezeu, cu ruga fierbinte ca vointa Sa sa se implineasca.

 Aceasta predare totala este necesara chiar daca nu suntem siguri ca actionam potrivit "spiritului lui Hristos" sau ca ne potrivim faptele noastre cu acesta. E nevoie de credinta profunda si o smerenie desavarsita pentru a ne recunoaste propriile limite atunci cand luam decizii morale pentru a ne adresa forului potrivit. E nevoie, de asemenea, de smerenie si incredere pentru a ne indrepta spre ceilalti si a le cere ajutorul in astfel de momente, prin dragostea si mijlocirea lor. Dar exact aceasta ni se cere ca membri ai Trupului si madulare unii altora. Prin urmare, intaia si ultima decizie pe care trebuie sa o luam este aceea de a supune deliberarile noastre morale celui care este Capul acestui Trup, cu singura preocupare ca fiecare fapta pe care o vom savarsi intr-o anumita situatie, sa fie spre slava Sa si spre mantuirea celor pe care ni i-a predat in grija noastra.

 In capitolele urmatoare, ne vom indrepta atentia catre unele probleme etice concrete, dintre care multe au aparut gratie recentelor descoperiri in sfera biomedicale. Pentru a asigura temelia pentru meditatia asupra moralitatii noilor proceduri reproductive, alaturi de problema avortului, vom incepe cu cateva consideratii asupra naturii si semnificatiei sexualitatii umane. Dorim sa oferim o perspectiva fidela Scripturii si traditiei patristice, accentuand mai ales un aspect nu numai neglijat, dar si respins de atitudinile predominante: faptul ca activitatea sexuala isi gaseste implinirea si unicul context adecvat in legatura consacrata a casatoriei.

 Vom ajunge apoi la o evaluare privind recenta dezbatere asupra "inceputului vietii umane". Concluziile noastre privind aceasta problema vor determina in mare masura atitudinea pe care o vom adopta vis-a-vis de proceduri precum avortul, fertilizarea in vitro si ingineria genetica care implica gametii umani. Dar problema inceputului vietii este strans legata de cea a sensului ultim al existentei personale, al suferintei si mortii. In consecinta, raspunsul la intrebarea "cand incepe viata umana?" va determina atitudinea noastra fata de problemele legate de sfarsitul vietii, precum inlaturarea durerii, directivele avansate si in general, grija si tratarea pacientilor muribunzi.