Sacralitatea si sfintenia vietii umane


Sacralitatea si sfintenia vietii umane

Ortodoxia afirma ca viata este un dar, oferit in mod liber de Dumnezeul iubirii. De aceea, viata umana trebuie intampinata cu bucurie si multumire. Ea trebuie pretuita, conservata si protejata ca expresia cea mai sublima a activitatii creatoare a lui Dumnezeu, Care ne-a adus "de la nefiinta la fiinta" nu doar pentru o existenta biologica. El ne-a ales pentru Viata, a carei finalitate este participarea la slava vesnica a lui Hristos Cel Inviat, "la mostenirea sfintilor, intru lumina" (Col. 1, 12; Efes. 1, 18).

In limbajul Parintilor rasariteni, acest destin transcedental sau telos al existentei umane e exprimat ca theosis sau "indumnezeire". In gandirea patristica, Dumnezeu in adancimea fiintei Sale ramane de nepatruns, dincolo de ceea ce putem cunoaste sau experia. Un abis de netrecut desparte creatura de Creator, natura umana de natura divina. Cu toate acestea, invatatura ortodoxa despre theosis afirma ca vocatia noastra prima este de a participa la viata divina insasi, de a "urca spre casa Dumnezeului nostru", unde ne vom bucura de comuniunea vesnica cu cele trei Persoane ale Sfintei Treimi. Cum rezolva Ortodoxia aceasta tensiune intre absoluta transcendenta a lui Dumnezeu si accesibilitatea Sa in viata credintei? Putem raspunde scurt si schematic in felul urmator.

Din misterul adanc al absolutei Sale "alteritati", totala inaccesibilitate a naturii sau fiintei Sale divine, Dumnezeu se indreapta spre lumea creata si spre lucrul mainilor Sale, pentru a salva, restaura si vindeca tot ceea ce e pacatos si corupt. Cu ajutorul a ceea ce Sfantul Irineu numeste cele "doua maini" ale sale -Fiul si Sfantul Duh -Dumnezeu Tatal imbratiseaza viata umana, umpland-o cu atributele sau "energiile" Sale: iubire, putere, dreptate, bunatate si frumusete. Astfel, El ne deschide calea spre Imparatia Sa, acolo unde cei care traiesc si mor in Hristos se alatura sfintilor din toate veacurile, aducand cantari de lauda si multumire inaintea maretiei si maiestatii divine. De aceea, viata umana isi gaseste ultima implinire dincolo de moarte, in nesfarsita comuniune a "dreptatii, pacii si bucuriei in Duhul Sfant", care constituie Imparatia lui Dumnezeu (Rom. 14, 17).

Totusi, apostolul Pavel, ca si evanghelistul Ioan si alti autori neotestamentari, vorbeste despre Imparatie ca despre o realitate care ne este accesibila aici si acum: Imparatia este "printre" noi, in "mijlocul" nostru sau chiar "inlauntrul" nostru (acesta e probabil sensul lui entos de la Lc. 17, 21). Desi plinatatea ei poate fi cunoscuta abia dupa moartea fizica, viata noastra de acum, in Biserica, ne ofera o reala pregustare a bucuriei inefabile ce va sa fie. "Dreptatea, pacea si bucuria" sunt calitati pe care Sfantul Pavel le considera a fi caracteristice comunitatii eclesiale de pe pamant, la fel ca si vietii in vesnica "comuniune a sfintilor". In Evanghelia dupa Ioan, Iisus le vorbeste celor tentati de apostazie, tentati sa-si incalce angajamentul luat fata de El si sa revina la iudaism. El li se adreseaza la timpul prezent: "Adevarat, adevarat zic voua: Cel ce asculta cuvantul meu si crede in Cel ce M-a trimis are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci s-a mutat din moarte la viata" (In. 5, 24). Din aceasta perspectiva, Imparatia lui Dumnezeu nu este doar un obiect al sperantei noastre viitoare (eshatologice). Ea este o realitate prezenta, inaugurata prin botez si hranita prin comuniunea cu Trupul si Sangele lui Hristos. Ea este o realitate "sacramentala", care transforma radical intelegerea noastra despre originea si finalitatea existentei umane. Viata e acum experimentata ca un pelerinaj continuu, marcat de o lupta launtrica. Ea devine in esenta ei askesis sau lupta spirituala intre stricaciune, pacat si moarte, pe de o parte, si plinatate, sfintenie si viata vesnic fericita, pe de alta. Aceasta lupta si izbanda ei finala constituie "viata in Hristos".

Creati de Dumnezeu ca cea mai sublima expresie a iubirii Sale divine, noi suntem chemati sa ne impartasim de comuniunea vesnica cu El, in compania celor care reflecta in eternitate sfintenia Sa radianta. Totusi, ca si sfintii care au fost inaintea noastra -miile de martiri, "marturisitori" si alti oameni sfinti care "au luptat lupta cea buna" si au iesit biruitori -noi putem ajunge la sfintenia divina prin exercitiul bunei chiverniseli, oferindu-ne "pe noi insine si unii pe altii si toata viata noastra lui Hristos". Mustrand pe membrii Bisericii din Corint, care erau tentati sa cada in ispita pacatului trupesc (desfraului), Apostolul Pavel ii intreaba retoric: "Sau nu stiti ca trupul vostru este templu al Duhului Sfant care este in voi, pe care-L aveti de la Dumnezeu?". Apoi face precizarea cutremuratoare: "Voi nu sunteti ai vostri; caci ati fost cumparati cu pret! Slaviti dar pe Dumnezeu in trupul vostru!" (I Cor. 6, 19-20). Buna chiverniseala crestina cere ca noi sa "dam lui Dumnezeu ceea ce este al lui Dumnezeu". Asa cum arata parabola talantilor, aceasta chiverniseala implica nu numai ingrijirea, ci si inmultirea roadelor: sa dam lui Dumnezeu ce este al Sau, pentru slava Sa si mantuirea lumii.

Creati dupa chipul divin si chemati la asemanarea cu Dumnezeu prin dobandirea sfinteniei, dupa cum Tatal nostru ceresc este "sfant", crestinii ortodocsi cred ca un aspect major al vietii si vocatiei lor este lupta continua impotriva puterilor demonice ale pacatului si mortii. Purtand zilnic crucea lui Hristos, ei se imbarca pentru un pelerinaj interior care duce, prin pocainta continua, de la moarte la viata, pentru a atinge in cele din urma comuniunea cu Dumnezeu. Aceasta este vocatia primita de ei de la Dumnezeu, singura care le ofera un ultim sens si o valoare personala.

Aceasta vocatie este cea care confera existentei umane sacralitatea sau sfintenia sa. Ea singura ofera vietii umane valoare eterna, de la concepere, la moartea fizica si pana la existenta inviata din Imparatia lui Dumnezeu. Prin urmare, orice reflectie asupra problemelor morale care influenteaza viata umana presupune o perspectiva antropologica, fidela Traditiei Bisericii, care recunoaste si respecta aceasta sfintenie.

A vorbi despre sfintenia sau sacralitatea vietii umane inseamna a vorbi despre persoana. Este o persoana numai acela care reflecta in sine comuniunea celor trei Persoane treimice. Acesta este un concept inteles gresit in America de azi, unde "persoana" este in intregime confundata cu "individul". Caracteristicile individuale ne disting unii de altii, in timp ce calitatea-de-persoana ne uneste in legatura comuniunii cu ceilalti si cu Dumnezeu. Ne putem revendica ca persoane doar atata vreme cat intrupam si comunicam celorlalti frumusetea, adevarul si iubirea care unesc cele trei Persoane -Tatal, Fiul si Sfantul Duh -intr-o vesnica tri-comuniune (tri-unitate). Dumnezeul Treimic este deci modelul, dar si izvorul si finalitatea a tot ceea ce este cu adevarat personal in experienta umana.

Faptul ca suntem fiinte personale inseamna ca purtam chipul divin; de fapt, chipul este cel care determina calitatea noastra de persoana. Totusi, noi ne implinim ca persoane si actualizam deci inlauntrul nostru autentica sfintenie prin pocainta continua si prin lupta ascetica ce duce la ridicarea persoanei spre asemanarea divina. "Sacralitatea" vietii, cu alte cuvinte, este intrinseca naturii noastre; totusi, ea este "actualizata", concretizata in existenta de zi cu zi, prin efortul nostru continuu de a realiza o autentica "sfintenie" a vietii. De aceea, dobandirea sfinteniei presupune participarea noastra activa, "sinergia" sau cooperarea cu harul divin, ceea ce implica "dezbracarea de vechiul Adam" si "imbracarea cu cel nou". Sfantul Pavel exprima dinamismul acestei permanente transformari launtrice in urmatorii termeni: "Sa va dezbracati de vietuirea voastra de mai inainte, de omul cel vechi, care se strica prin poftele amagitoare, si sa va innoiti in duhul mintii voastre, si sa va imbracati in omul cel nou, cel dupa Dumnezeu (ton kata theon ), zidit intru dreptate si in sfintenia adevarului" (Efes. 4, 22-24).

"Sacralitatea" si "sfintenia" sunt adesea folosite ca sinonime, atunci cand este vorba de originea si scopul divin al existentei umane. In lumina a ceea ce am subliniat inainte, ar fi preferabil sa vorbim despre viata noastra ca fiind "sacra", in virtutea naturii sale create, care intrupeaza si da expresie "chipului" divin. Viata fiecarei persoane este "sacra", de vreme ce ea este creata de Dumnezeu in scopul participarii la propria-i sfintenie, si are capacitatea de a reflecta prezenta si maretia lui Dumnezeu in adancimile ei. (Oricat de mult ar fi aceasta capacitate diminuata de pacat si de respingerea voita a lui Dumnezeu, antropologia ortodoxa afirma ca chipul divin poate fi alterat, dar niciodata distrus; nu exista "cadere" totala, oricat de decazut moral ar fi un individ). "Sfintenia", pe de alta parte, s-ar referi la calitatile personale sau ipostatice pe care cineva le dobandeste prin lupta ascetica impotriva ispitei si a pacatului, ca si prin atingerea virtutilor. Sacralitatea trebuie deci privita ca o functie a "naturii", iar sfintenia ca o functie a "persoanei".

Existenta crestina are un caracter paradoxal: desi lupta noastra personala, "razboiul spiritual" pe care-l ducem este indispensabil si de neocolit in viata credintei, roadele sale depind cu totul de harul lui Dumnezeu. Ortodoxia insista asupra necesitatii unei "sinergii" intre Dumnezeu si fiintele umane create, in lucrarea sfinteniei. Totusi, sfintenia ramane un dar, cu totul nemeritat si cu totul inaccesibil prin propriile noastre eforturi. In timp ce cautarea sfinteniei cere un sens profund al responsabilitatii din partea noastra, rodul acestei cautari este dat de Dumnezeu. Asa cum "nu mai traiesc eu, ci Hristos traieste in mine" (Gal. 2, 20), nu eu sunt cel care realizeaza sfintenia, ci mai degraba "Duhul sfinteniei" (Rom. 1, 4) care salasluieste in mine si lucreaza singur la mantuirea mea.

Inzestrata cu "sacralitate" de la zamislirea ei, viata umana isi gaseste, deci, ultimul sens, adanca ei semnificatie "spirituala", in cautarea "sfinteniei". Aceasta distinctie intre sacralitate si sfintenie este folositoare si e conforma antropologiei ortodoxe. Cu toate acestea, discursul etic modern tinde sa confunde termenii. Acest lucru este evident mai ales in discutiile aride intre cei care reprezinta fie perspectiva "sfinteniei vietii", fie pe cea a "calitatii vietii" in abordarea problemelor morale.

Exista in ultimii ani tendinta de a opune aceste doua perspective, punand "sfintenia" si "calitatea" intr-o tensiune fara solutie. Sustinatorii principiului "sfintenia vietii", potrivit unei caricaturi populare, vor dori sa conserve existenta biologica cu orice pret, fara a tine seama de gradul de suferinta indurata de persoana in cauza. Sustinatorii "calitatii vietii", potrivit aceleiasi caricaturi, incearca mai presus de toate sa evite durerea epuizanta si suferinta. De aceea, ei sprijina proceduri ca "avortul la cerere" si "sinuciderea asistata", pentru a asigura controlul asupra calitatii vietii unei femei insarcinate sau a unui muribund. In realitate, prima pozitie reprezinta un punct de vedere filosofic, cunoscut sub numele de "vitalism". Este o forma de bio-idolatrie, care prin insasi natura ei violenteaza "sfintenia" vietii, de vreme ce viata daruita de Dumnezeu se implineste dincolo de limitele existentei biologice. De cealalta parte, in masura in care pozitia radicala a "calitatii vietii" pune evitarea durerii mentale si fizice deasupra oricarei alte valori, ea dezbraca viata umana de valoarea, scopul si vocatia sadite de Dumnezeu in firea ei.

Ne vom intoarce la aceasta problema mai tarziu, in discutia asupra euthanasiei si a "calitatii vietii", care s-a bucurat de atata atentie din partea moralistilor in ultimul deceniu. Deocamdata trebuie sa accentuam urmatorul lucru: "sfintenia" si "calitatea" vietii nu trebuie privite in opozitie, ele trebuie luate ca si complementare. Experienta crestina stie ca durerea si suferinta au potential izbavitor. Daca anumite niveluri ale suferintei fizice sau psihice pot aparea ca "dezumanizante", chiar acei care sufera dureri greu de suportat sunt in mainile lui Dumnezeu si pot experia grija Lui plina de dragoste si mila Sa. Cu siguranta, aceste daruri ale iubirii si milei divine asigura adevarata calitate a vietii umane in orice coditii sau circumstante. In acelasi mod, darul liber al sfinteniei divine inunda viata umana cu autentica sfintenie. Daca sfintenia si calitatea vietii umane sunt privite ca derivand din gratia divina (harul divin), atunci opozitia operata in aceasta controversa este falsa. Adevarata "calitate" a existentei personale este oferita de lucrarea "sfinteniei"; iar autentica "sfintenie" deriva numai dintr-o "calitate" deosebita a vietii, conferita de mila iubitoare a vesnic milostivului Dumnezeu.

Aceasta complementaritate intre calitatea vietii si sfintenia ei este posibila deoarece viata umana in insasi natura ei este "sacra". Originea, scopul si finalitatea ei sunt date si determinate de Dumnezeu. Inca o data, "sacralitatea" si "sfintenia" trebuie diferentiate: prima se refera la bunatatea esentiala si valoarea infinita a vietii umane create dupa chipul divin, iar ultima are in vedere lupta anevoioasa, dar binecuvantata a persoanei umane pentru dobandirea asemanarii cu Dumnezeu.

 

Acum poti cumpara carti pentru sufletul tau de pe CrestinOrtodox.ro