Despre examenul bolii


Despre examenul bolii

"Odata, mergand la parintele cu unele necazuri, l-am intrebat si despre fiica mea cea mica, I.
- Parinte, ce sa ma fac cu ea? E cea mai mica, dar nu ma asculta deloc, nu-i asa cum as fi vrut eu. Face totul anapoda, numai de-a-ndoaselea. Ma rog eu si zi si noapte lui Dumnezeu sa o intelepteasca pe ea macar un pic si sa o intoarca pe calea cea dreapta, dar totul e degeaba. La biserica merge doar daca incep sa plang. Iar pe langa toate astea, s-a mai inscris si la un cerc de artisti amatori si vor sa joace o piesa de teatru care se numeste "Discutia Evei cu Dumnezeu". Eu, cand am ascultat repetitia lor si am auzit ce discutie e aceea, m-am pierdut cu totul cu firea, m-am imbolnavit de mahnire si nu mai am nici o speranta s-o salvez. Doar diavolului ii slujesc ei acolo. Mai bine as inmormanta-o de vie decat sa o vad hulindu-L pe Dumnezeu.

Asa mi-am varsat eu amarul inaintea staretului si lacrimile mi-au curmat vocea.
Parintele Lavrentie a ascultat cu multa atentie cuvintele mele aplecand capul si privind tot timpul in pamant. Apoi a ridicat capul, mi-a zambit si mi-a spus cu blandete:
- Nu mai plange asa amarnic, femeie. Fiica ta "cea rea" va deveni cea mai smerita si mai ascultatoare dintre toti cei trei copii ai tai. Ea se va ruga pentru tot neamul vostru si pentru toti dreptcredinciosii crestini. Se va intoarce pe calea cea dreapta, se va intoarce la Domnul si va intra in monahism ca si tine. Va avea grija de tine si te va inmormanta cu cinste, se va ruga mult, iar pentru rugaciunile ei se vor ruga si altii pentru tine. Iar ceea ce au intreprins (sceneta) se va destrama si nu se va duce pana la capat. Roaga-te si tu si ma voi ruga si eu.
M-a binecuvantat facandu-mi o cruce mare pe cap, iar eu m-am intors acasa cu sufletul linistit si cu nadejde pentru viitor.

Si intr-adevar, la scurta vreme lucrurile au in­ce­put sa-si schimbe mersul si s-au indreptat datorita sfintelor rugaciuni ale parintelui Lavrentie. Fiica mea I. s-a imbolnavit si a fost internata la spital. A stat la izolare o perioada de timp, si numai ce in­ce­pu­se sa se vindece ca s-a imbolnavit de tifos, incat era sa-si dea sufletul si noi am crezut ca va muri. Dar incetul cu incetul a inceput sa se in­sa­na­to­seas­ca, iar cand s-a intors acasa, eu nu am mai recunoscut-o, caci era de nerecunoscut. Nu atat ca era schim­­­-bata trupeste, ci mai ales comportarea ei. Ba­tra­netile mele s-au luminat vazand cum fata mea a inceput sa umble la biserica, sa se roage acasa, sa ci­teasca carti duhovnicesti si sa duca cu totul alt mod de viata. Nu stiu cum sa-I multumesc lui Dum­nezeu ca, pentru rugaciunile parintelui La­vren­tie, S-a milostivit de noi..." [32; 104-105].

Intamplarea aceasta ne arata cat de minunat este modul in care Dumnezeu poate intoarce un om pacatos pe drumul cel bun. Multi sunt parintii care se framanta asa cum s-a framantat aceasta femeie ce a cerut sfatul Sfantului Lavrentie de la Cernigov. Dar din ce in ce mai putini sunt cei care ajung la bu­curia de a-si vedea copiii pe drumul cel bun.

Oare de ce nu se imbolnavesc toti cei care cad in pacate, pentru ca prin pocainta sufletele lor sa fie curatite? Oare de ce Dumnezeu nu trimite mai mul­te incercari sau necazuri pentru a-i opri pe oa­meni de la pacate?
Raspunsul la aceasta intrebare este foarte important pentru a intelege rostul bolii.
Spune-mi, tu de ce crezi ca Dumnezeu nu tri­mi­te mai multe boli sau necazuri pentru a-i intoarce pe oameni la drumul cel bun, asa cum a intors-o pe aceasta fiica rea?

Crestinii raspund la aceasta intrebare printr-un raspuns care suna cam asa: "pentru ca nu toti vor sa primeasca certarea dumnezeiasca, si prefera ori sa gaseasca alte explicatii pentru relele prin care trec, ori sa refuze sa se gandeasca la cauza necazurilor lor".
O maicuta povesteste: "Eu si prietena mea eram ti­nere si il vizitam des pe parintele Lavrentie. Din­tr-o data, mie mi-au iesit niste bube pe tot corpul, iar prietena mea a inceput sa aiba probleme cu ve­de­rea. Ne-am dus repede la parintele Lavrentie, iar el ne-a trimis in satul Sednev sa ne spalam in rau si sa citim Acatistul Maicii Domnului, lucru pe care noi l-am indeplinit intocmai. Peste cateva zile ne-am insanatosit si i-am multumit cuviosului pa­rin­te pentru sfintele sale rugaciuni. Tot tinere fiind, voiam sa ne distram, sa dansam si sa cantam can­te­ce lumesti. Insa nu puteam sa-l uitam nici pe parintele.

Simtind ca noi ne-am schimbat modul de vie­tu­i­re, parintele l-a trimis pe preotul Mihail la noi in sat sa vada cu ce ne ocupam noi, cum traim si cum ne rugam. La despartire, parintele Mihail ne-a spus sa nu mai mergem la dans si sa venim sa cantam in corul bisericii. Noi ne-am simtit foarte prost, ne era rusine si ne era tare greu la inima, eram tare ne­mul­tu­mite, caci tare voiam ca sa dansam, sa ne distram, dar nu voiam nici sa iesim din cuvantul parintelui.
Eu am plans toata noaptea, rugandu-ma la Mai­ca Domnului sa-mi trimita o boala grea, ca sa nu-mi mai arda de dansuri. Pe urma, m-am dus la pa­rintele si l-am rugat acelasi lucru. El nu mi-a zis nimic, insa a clatinat din cap. In scurt timp m-am im­bolnavit si am inceput sa vars sange. M-am dus la parintele sa-i cer binecuvantare pentru a ma in­ter­na in spital. El insa nu m-a binecuvantat, ci mi-a spus doar sa ma adresez unui doctor ortodox bine­cre­dincios, ceea ce am si facut si, in scurt timp, am inceput sa ma vindec.
Dupa acestea, eu mi-am schimbat radical modul de viata. Cu timpul, Dumnezeu m-a invrednicit si am fost tunsa in monahism. Acum am 84 de ani si multumita lui Dumnezeu o mai duc asa incet-incet. Toate acestea s-au implinit pentru rugaciunile mult cinstitului nostru parinte Lavrentie. Asa ne-a ran­du­it noua Bunul Dumnezeu: eu am intrat in mo­na­hism, iar prietena mea s-a casatorit" [32; 47-49].

Ce fericite au fost fetele cand pentru rugaciunile Sfantului Lavrentie de Cernigov s-au insanatosit... Dar cat de triste au fost atunci cand sfantul le-a cerut sa renunte la dans si la petreceri necuviin­cioa­se... Pentru cine nu stie sa danseze, aceasta re­nun­tare pare lipsita de importanta. Dar, pentru cine a prins gustul dansului, pentru cine s-a lasat prins de vraja lui, e greu sa renunte la el. Marturisesc asta si din proprie experienta.
Cred ca daca la o biserica dintr-o parohie stan­dard preotul ar cere ca tinerii sa renunte la dans, biserica s-ar vedea vaduvita si de putinii tineri care mai vin uneori la slujbe. Si totusi, desi a simtit in su­fletul ei cat de grea este povara pe care a primit-o de la Sfantul Lavrentie, aceasta fata s-a rugat cu fran­gere de inima ca Preasfanta Nascatoare de Dum­nezeu sa ii dea o boala grea, numai sa scape de veritabila patima a dansului. Rugaciunea i-a fost ascultata. Fata s-a imbolnavit, si boala a ajutat-o sa isi schimbe viata. In cele din urma s-a calugarit...
Oare cati dintre noi avem puterea de a-i cere lui Dum­nezeu sa ne curateasca sufletul de patimi si mai bine sa ne trimita o boala decat sa ne lase sa ca­dem in pacat? Este adevarat ca nu trebuie sa Ii cerem noi lui Dumnezeu boli sau necazuri, El stie mai bine decat noi cand si ce putem duce - dar to­tusi, avem noi oare puterea de a prefera durerea in­cer­carii in locul placerii patimase?
Oameni suntem si avem tendinta de a intocmi imaginare ierarhii ale pacatelor, in care pacatele noastre sunt intotdeauna mai mici decat pacatele pe care le fac vecinii, prietenii sau cunoscutii nostri: fumatul este mai mic decat betia, betia este mai mi­ca decat desfraul, desfraul mai mic decat consumul de droguri, ... Vizionarea emisiunilor de divertisment pline de aluzii obscene este de-a dreptul vir­tu­te, nu?...
"Si ce, trebuie acum sa ne calugarim cu toti, asa cum a facut fata aceea? Trebuie sa Ii cerem lui Dum­nezeu boli grele?"

"Pe cat de drag va era candva pacatul, pe atat de scarbos va pare el acum. Ati citit multa filosofie, de la Platon pana la Bradley. Filosofiile sunt multe. N-ati stiut la care sa va opriti. Se defaimau intre ele. Ce prezenta un filosof drept adevar, altul arata ca este minciuna; ce vopsea unul in alb, altul man­jea cu negru. Nu stiati unde era adevarul, si acest lucru va rodea. In cele din urma, s-a intamplat un lu­cru neplacut! De fapt, mantuitor pentru dum­nea­voastra. V-a calcat masina: rotile au trecut peste pi­cio­rul dumneavoastra. Zacand in spital, v-ati re­cu­les gandurile, intrebandu-va neincetat: "Ce este adevarul?" Langa dumneavoastra zacea un bolnav cu o carticica sub perna, pe care o lua adesea. Cand l-ati intrebat curios ce carte are acolo, v-a intins in tacere carticica - si astfel Noul Testament v-a cazut in maini pentru prima data in viata. Dupa ce ati terminat de citit carticica, ati inchis-o si v-ati spus: "Aici e punctul de unde incepe pentru mine o viata noua". Ati privit si ati vazut - si in accidentul de ma­sina, si in internarea in spital, si in intalnirea "in­tamplatoare" cu Cartea vietii - ati vazut dintr-o data limpede degetul lui Dumnezeu, Care va iu­bes­te si va mantuieste. Dupa ce ati iesit din spital, ati in­ceput sa duceti viata crestineasca - ii scria Sfan­tul Nicolae Velimirovici unui convertit.
Acum insa va chinuie din nou neplacerea, ne­mul­tumirea. Vi se pare ca nu sporiti, ca nu cresteti du­hovniceste. Mai usor, noule Saul! Si ochii celui dintai Saul au fost orbiti de stralucirea nespus de tare a lui Hristos, si el a trebuit sa simta durere pana ce s-a obisnuit cu acea lumina dumnezeiasca. Si au cazut de pe ochii lui ca niste solzi, si sculandu-se s-a botezat (Fapte 9, 18). Mai usor si mai cu rab­da­re. Imparatia lui Dumnezeu nu ajunge sa se vada in­data. Nici semanatorul care a semanat ieri nu iese la seceris astazi" [25; 132-133].

Acest elan specific oricarui proaspat convertit se regaseste intr-o oarecare masura in sufletul oricarui om pentru care boala a fost un prilej de apropiere de Dumnezeu. Dar diavolul vrea sa rastoarne in fa­voa­rea lui si acest pas. Vrea ca printr-o ravna ne­ma­surata (sindromul convertitului nebun - cum il numeste parintele Serafim Rose) sa il arunce pe om in prapastia mandriei, si apoi in deznadejde si iar in pacat.

Oricum, nu trebuie nici sa fim lipsiti de intelepciune si sa nu ne dam seama de valoarea impulsului duhovnicesc pe care il poate da boala sau orice alta incercare. Constientizarea propriilor neputinte si cu­getarea la moarte, care sunt proprii bolnavului, tre­buie pastrate ca niste bunuri de mult pret.

"V-ati intremat? Slava Domnului! Dar asezarea sufleteasca si asteptarea celui ce i se pare ca moar­tea este la un pas de el sa nu le parasiti; ramaneti in starea omului care se pregateste in orice clipa sa plece dincolo... [21; 19-20]", spune sfantul Teofan Zavoratul.

Poate ca boala a fost trimisa tocmai pentru a ne in­vata sa cugetam la moarte... Si repet si eu intrebarea pe care o pun unii in mod ironic, pentru a atra­ge atentia asupra unei pretinse anormalitati care ar fi presupusa de viata duhovniceasca: "Si daca nu cugetam la moarte, ce trebuie sa facem, sa ne rugam ca Dumnezeu sa ne dea o boala?..."
Sau altfel spus: "Oare suntem chiar atat de prosti incat sa pretuim mai mult lectia bolii decat des­fa­tarea pe care o da sanatatea? Trebuie sa fii lipsit de minte ca sa faci o astfel de alegere..."

O, cat de bine ne pricepem sa ii ironizam pe cei care, dintr-o ravna exagerata, Ii cer lui Dumnezeu boli sau necazuri, ca si cum Dumnezeu Insusi nu ar sti sa le trimita ce le este mai de folos pentru man­tuire... Noi Ii cerem lui Dumnezeu sa aiba grija de noi si de sanatatea noastra, dar nu vrem sa trecem prin incercari pentru a avea sufletul curatit de pacate...
Si totusi, Dumnezeu nu Se scarbeste de noi, nu Se scarbeste decat de pacatele noastre, si nu sovaie sa ne vina in ajutor. Chiar daca putini sunt cei care prefera durerea pacatului, totusi mai multi sunt cei care, la vreme de incercare, isi schimba viata in bine.

"Odinioara un om bogat a luat cu sila un sat care era inchinat Maicii Domnului. Episcopul Geno­me­nului, Domnos, de multe ori i-a adus aminte bogatului sa iasa din sat, dar acela nu asculta. Dupa aceea l-au apucat pe acel bogat hraparet niste fri­guri care-l torturau groaznic. Zacand el asa pe pat, unde-l scuturau frigurile, i s-a aratat intr-o noapte Mai­ca Domnului, avand in mana un ciocan de fier. Cu acel ciocan l-a lovit in frunte si l-a vatamat.

Bogatul, cunoscandu-si pacatul sau, a dat inapoi satul acela episcopului Domnos si, pe langa sat, i-a mai dat si alte multe daruri. Astfel, dupa ce a ina­po­iat ceea ce a rapit, bogatul s-a facut sanatos prin ru­ga­ciunile Maicii Domnului. Dar urmele loviturii din frunte s-au cunoscut pana la moarte" [30; 273].

Iata ca buna, preablanda, preaiubitoarea, Prea­sfanta Nascatoare de Dumnezeu nu s-a sfiit sa il lo­veasca cu un ciocan in frunte pe bogatul lacom pen­tru a-l convinge sa indrepte raul facut.
Sa ne gandim: cum ar fi ca fiecarui bogat lacom, fiecarui hot, fiecarui desfranat sa ii apara Maica Domnului, un sfant sau un inger cu o unealta de tortura in mana? Ar fi oare bine? Ar fi bine, pentru ca de frica pedepsei multi pacatosi ar renunta la pa­catele lor. Si atunci, de ce nu se intampla asa?
Pentru ca Dumnezeul nostru este Dumnezeul iu­bi­rii. Credinta crestina nu este doar o lupta impotriva pa­timilor, este o lupta pentru dobandirea raiului, pen­tru dobandirea imparatiei cerurilor. Mantuirea in­seam­na inainte de toate iubirea lui Dumnezeu, in­seam­­na viata in Dumnezeu, in dragostea si lumina Sa.

Daca la fiecare pacat al nostru am fi pedepsiti pe loc de Dumnezeu, atunci nu am mai pacatui din cau­za fricii. Toata viata noastra ar fi viata unor caini ce se feresc de pedeapsa stapanului lor. Dar Dum­nezeu vrea sa Il iubim si sa Il slujim in deplina libertate.
Noi ne luptam cu pacatele pentru a ne curata su­fletele si a dobandi dragostea. Lupta cu pacatul nu este un scop in sine: scopul ei este mantuirea. Si nu ne putem mantui fara sa avem dragoste.
Oamenii care iubesc pacatul nu vor sa se gan­deas­ca la faptul ca poate vor ajunge in iad. Ei gan­desc: "Daca Dumnezeu este bun, poate ne va man­tui si pe noi, asa cum i-a mantuit si pe altii".

Numai ca Dumnezeu nu poate mantui cu forta. Daca Dumnezeu ne-ar putea mantui pe toti, ar face-o. Dar nu ne poate arunca in rai asa cum am arun­ca noi o ceapa in sacul de cartofi.
Este adevarat ca in unele situatii, foarte rare de altfel, Maica Domnului, sfintii sau ingerii se arata pacatosilor pentru a le cere sa isi indrepte vietile. Dar, de cele mai multe ori, Dumnezeu trimite asu­pra oamenilor boli sau necazuri pentru ca acestia, simtindu-se neputinciosi si dandu-si seama ca au nevoie de ajutor dumnezeiesc, sa Ii ceara ajutorul.

Sfantul Antonie de la Optina ii scria unei bol­na­ve: "Fii tare in Domnul! Suferinta ta si subrezenia sanatatii tale imi mahneste adanc inima. Pentru po­runca iubirii si a compatimirii, m-am rugat pen­tru tine in fiecare zi si am cerut Domnului Dumnezeu ca sa-ti daruiasca rabdare crestineasca in boala si usurare. Dar, daca boala ta a tinut pana astazi, nu e pentru ca Dumnezeu nu ar fi auzit rugaciunile adu­se Lui, ci pentru ca ii lasa pe unii fara vindecare, ca sa-i foloseasca mai mult. Prin suferinta trecatoare, omul pacatos nu numai ca se izbaveste de chinurile vesnice, pentru pacatele sale, ci i se daruieste si man­tuirea si este facut mostenitor al imparatiei ce­resti. Cu adanca Sa intelepciune, Domnul Dum­ne­zeu randuieste toate din dragostea Sa pentru ome­nire, daruind tuturor ceea ce le este de folos. Nu este de datoria noastra sa intrebam de ce se intampla asa si nu altfel, ci sa ne supunem, ascultatori ca si copiii, vointei cele sfinte a Parintelui nostru Ce­resc si sa spunem dintru adancul sufletului: "Pa­rin­te Sfinte, faca-se voia Ta!". Stiind aceasta, cel care priveste la un om sanatos si la un om care a suferit in­delung, si ia in seama starea sufleteasca a unuia si a celuilalt, isi da seama care dintre ei poate fi numit binecuvantat si care blestemat: cel sanatos sau cel su­ferind! De pilda, de cate ori in boala ta te-ai cait pentru pacatele tale in fata lui Dumnezeu si in fata parintelui tau duhovnic si ai primit impartasirea cu Sfintele Taine? In acest timp, omul sanatos rareori se gandeste la pacatele sale: iar daca se intampla sa se pregateasca de impartasanie, o data in an, aceasta nu se datoreaza atat evlaviei cat snobismului, ca sa poata spune si el: "Si eu m-am spovedit si m-am impartasit".

Numai ca spovedania lui este ca a unui biet ne­rod, ca si cum nimic nu i-ar impovara sufletul. De cate ori in boala ta nu ai suspinat adanc, din suflet, catre Dumnezeu, suspine pe care Domnul le-a va­zut si le-a auzit? In schimb, cu cei sanatosi nu se in­tampla deloc asa. Daca ofteaza, o fac de regula fiindca n-au vazut pe careva de multa vreme sau pen­tru ca n-au mai primit de mult vesti despre cine stie ce. In boala ta adesea ti-ai udat fata de lacrimi, dar oamenii sanatosi folosesc zilnic sapun in loc de la­crimi pentru a-si spala chipul, nefiind nici macar o clipa vorba de suflet. In boala ta, adesea ti-ai in­drep­tat ochii, in rugaciune, spre icoana Man­tui­to­rului Hristos si a Preacuratei Sale Maici; dar doam­nele si domnisoarele sanatoase, in loc de a privi spre icoane, se uita de 100 de ori in oglinda, la ele in­sele, si rareori se roaga staruitor sau se inchina asa cum ar trebui. Iata de ce, in suferinta ta, esti mult mai fericita decat toti cei sanatosi din jurul tau. Ba, mai mult, Domnul Dumnezeu a pregatit pentru tine, in ceruri, fericirea cea vesnica, pentru care, in durerile tale, ar trebui sa te bucuri, sa te ve­se­lesti si sa multumesti din tot sufletul milostivirii Sale. Caci multimi nenumarate de daruri si man­ga­ieri s-au pregatit pentru cei ce sufera, daruri pe care si tu le vei primi cu timpul, prin rugaciunile Nas­ca­toa­rei de Dumnezeu" [18; 204-205]

Bine este cand ne dam seama ca Dumnezeu ne cearta pentru pacatele noastre, cand ne dam seama ca boala este prilej pentru a ne indrepta. Sfantul Nicolae Cabasila scrie ca "exista omeni carora le vin boli trupesti a caror pricina este depravarea mo­rala a sufletului". Ne aflam oare printre acestia?

Pe cat de simplu este ca atunci cand vedem un necredincios pe patul de boala sa spunem in sinea noastra: "Pentru necredinta lui s-a imbolnavit...", pe atat de greu este uneori sa ne dam seama care sunt motivele pentru care noi insine am ajuns pe patul de boala.

Exista multi crestini care au pacate mari si nu vor sa se pocaiasca. Oricat de tare i-ar arde fierul bolii, ei nu inceteaza sa se mire ca trec printr-o ase­me­nea incercare. Cine insa are taria sa recunoasca fap­tul ca boala sa e urmare a pacatului? In cel mai bun caz preferam sa consideram ca boala este tri­misa pentru a ne pricinui cununa sau pentru ca su­fle­tul nostru curat, oricum, mai curat decat al alto­ra, sa se sfinteasca.

La intrebarea: "De ce Dumnezeu ingaduie ca sfintii sa fie loviti in atatea feluri", Sfantul Ioan Gura de Aur da urmatoarele raspunsuri: "In primul rand, ca sa impiedice virtutile sublime si faptele mi­nunate ale sfintilor sa le inspire orgoliu (II Cor. 12, 7). (...) In al doilea rand, de teama ca ei sa nu fie cinstiti mai mult decat se cuvine oamenilor a fi cinstiti si sa fie priviti ca dumnezei, iar nu ca simpli mu­ritori. In al treilea rand, pentru ca puterea lui Dum­nezeu sa straluceasca si mai mult. (...) In al pa­trulea rand, pentru ca si rabdarea sfintilor sa apara cu mai multa stralucire si sa se vada ca ei nu-I slujesc lui Dumnezeu din interes, ci pentru ca au fata de El o dragoste curata, caci, in mijlocul ne­ca­zurilor, ei Ii sunt mereu la fel de devotati. (...) In al cincilea rand, pentru a ne face sa meditam la in­vie­rea mortilor; caci atunci cand vedem un drept plin de numeroase virtuti neiesind din viata decat dupa ce a suferit o infinitate de rele, fara sa vrem ne gan­dim la judecata viitoare. (...) In al saselea rand, pen­tru ca cei ce sufera impotrivirile sa fie usurati si mangaiati vazand ca si cei mai sfinti au suferit la fel, ba chiar si mai mult. In al saptelea rand, pentru ca... sublimitatea faptelor lor sa nu va faca sa cre­deti ca ei au fost de o natura diferita de a voastra si ca va este cu neputinta sa-i urmati (cf. Iac. 5, 17; Int. Sol. 7, 1). (...) In sfarsit, in al optulea rand, pentru a va invata in ce consta cu adevarat fericirea si nenorocirea" [8; 46, 47].

E firesc sa ne placa sa ne regasim intr-unul din­tre aceste raspunsuri. La intrebarea: "de ce inga­duie Dumnezeu ca pacatosii sa fie loviti in atatea fe­luri?", raspunsul nu e greu de dat. Clement Ale­xan­drinul spune un cuvant dur: "Fiecare dintre noi isi alege pedepsele atunci cand pacatuieste cu voie" [8; 33].

Poate ca intr-un text despre ceva atat de precis, de evident, cum e boala, speculatiile teoretice nu si-ar avea rostul. "Ce rost are sa filosofam fara rost asupra cauzei bolii, cata vreme putem da un verdict gresit?" Are rost: daca intelegem ca boala este ur­mare a pacatului, renuntand la pacat, vom renunta la consecintele sale.

"Atunci, sfintii de ce se imbolnavesc?"
E o mare diferenta intre bolile sfintilor si bolile pa­catosilor - intre a fi bolnav pentru ca prin pur­ta­rea acestei cruci sa dobandesti cununa nestricacioasa si a fi bolnav ca pedeapsa pentru cine stie ce pacat. Dar nu trebuie facuta o diferentiere prea riguroasa, pentru ca in fiecare boala se amesteca am­bele feluri de cauze. Nu exista boala care sa fie strict pedeapsa pentru pacate, pentru ca fiecare pe­deapsa trimisa sau ingaduita de Dumnezeu are un scop pedagogic, de indreptare a pacatosului si de asezare a acestuia pe calea mantuirii, pe drumul spre rai. Tot asa nu exista o boala care sa fie pricinuitoare de cununa intr-un mod exterior, fara sa curateasca sufletul prin suferinta. Nici un sfant nu a fost perfect, fiecare dintre ei putea urca si mai mult pe scara fara sfarsit a desavarsirii.

Atunci cand au ajuns pe patul de boala, crestinii sporiti in viata duhovniceasca nu au spus ca bolile le sunt aducatoare de cununa in loc sa le considere pe­depse pentru pacate. Sfintii nu vad multimea pro­priilor virtuti, pentru ca ingroapa aceste virtuti in smerenie. Sfintii nu se considera smeriti, si se po­caiesc pentru cel mai fin gand de mandrie. De aceea, ajunsi pe patul de boala, considera ca boala este leacul potrivit pentru tamaduirea sufletului lor patimas: nu se gandesc ca vor urca din slava in sla­va. Un punct de reper pentru diferentierea intre cei sporiti in viata duhovniceasca si ceilalti este ca cei din urma vor refuza sa vada in boala o pedeapsa pen­tru pacatele lor. In timp ce sfintii, pe culmile sfin­teniei urcand si fiind plini de harisme dum­ne­ze­iesti, nu vor inceta sa Ii multumeasca Domnului ca prin durerea bolii li se curateste sufletele pline de pacate.

Parintele Paisie Aghioritul spunea ca atunci "cand un copil mic are o oarecare infirmitate si nu a fost ajutat duhovniceste, astfel incat sa se bucure in ea in inferioritate, atunci are circumstante atenuante. Dar daca va creste si va ramane in el acel com­plex de inferioritate inseamna ca nu a inteles sen­sul cel mai profund al vietii" [13; 251]. Tot asa bol­navii aflati la inceputul vietii crestine au oare­ca­re circumstante atenuante daca nu inteleg rostul pe­dagogic al bolii. Dar, daca sporirea lor in vietuirea duhovniceasca nu atrage dupa sine si o intelegere mai inalta a valorii bolii si suferintei, inseamna ca aceasta schimbare a fost superficiala.

Iata cateva randuri ale Sfantului Nicolae Veli­mi­ro­vici, care ar putea rasturna cele scrise de mine. "Va plangeti de soarta rea a nepoatei dumneavoastra de sora. Suferinta ei, spuneti, este inexplicabila. Sotul ei, functionar, s-a molipsit de o boala scar­boa­sa si a murit in spitalul de nebuni. Ea s-a molipsit de la sot si acum se afla de asemenea in spitalul de nebuni. O laudati ca pe o femeie buna si cinstita si va mirati cum Atotstiutorul Dumnezeu a putut ingadui sa se ajunga la aceasta casatorie si ca o faptura nevinovata sa patimeasca atat de crunt.
Daca ruda dumneavoastra este intr-adevar buna si cinstita si nevinovata cum o credeti, suferinta ei n-a fost adusa de pacatul ei personal. Atunci trebuie cautata pricina intr-un pacat al parintilor ei - fiindca s-a zis despre Cel preainalt ca aduce faradelegile parintilor peste fii si peste fiii fiilor, pana la treilea si al patrulea neam (Iesire 34, 7). Dum­neavoastra, o stiu, veti spune ce se spune ade­sea: "Dar de ce sa sufere copiii pentru pacatele pa­rin­tilor?" Va voi intreba si eu: "Dar cum altfel sa-i sperie Domnul Dumnezeu pe oameni ca sa nu pa­ca­tuiasca decat trecand asupra copiilor pedeapsa pen­tru pacatul lor?". Poporul nostru si-a format prin ex­pe­rienta convingerea nestramutata ca pentru pacatul parintilor sufera si copiii. De aceea se aude adesea avertismentul dat celor ce vor sa jure stramb ori sa faca vreun alt rau: "Ia seama, ai copii!"" [25; 87-88].

Daca pentru pacatele parintilor pot suferi si co­piii, nu e firesc sa ne gandim ca poate suferintele prin care trecem nu ni se datoreaza noua, ci se da­toreaza parintilor nostri? Ce usurare ar fi sa putem spune simplu: "sufar din pricina altora, din pricina parintilor mei...", in loc sa ne cercetam sufletele si sa vedem in pacatele noastre cauza suferintei.

Da, daca sufletul cuiva ar fi, dupa cum spunea Sfantul Nicolae - Noul Gura de Aur al Serbiei (cum pe buna dreptate l-a numit ucenicul sau, Avva Justin Popovici), bun si cinstit si nevinovat, atunci poate ca suferinta sa s-ar datora parintilor sai. E oare aceasta o pricina pentru ca persoana respectiva sa cada in pacatul mandriei, considerandu-se pe sine fara de pacat.
Sfanta Evanghelie ne invata ca daca zicem ca pa­cat nu avem, ne amagim pe noi insine si ade­va­rul nu este intru noi (I Ioan 1, 8). Oare toti parintii sfintilor au fost oameni cu viata sfanta? Nu, printre ei au fost si pacatosi, si pagani sau eretici. Dar nici un sfant, orice suferinta ar fi avut, nu a spus ca pa­ti­meste din pricina pacatelor parintilor sai. Nici unul nu a dat vina pe altii in loc sa se considere vred­nic de certarea dumnezeiasca. Sa intelegem dar ca oamenii duhovnicesti sunt duhovnicesti toc­mai prin smerenia lor, care este temelia nevointei si a rugaciunii lor. Si ca numai cei prea mandri refuza sa vada in boala certarea lui Dumnezeu
Scriu aceste randuri nu pentru a ajuta un bolnav sa priceapa filosofia bolii. Scriu aceste randuri pen­tru a incerca sa ajut un bolnav sa inteleaga ca pe­deap­sa pe care a primit-o nu a venit degeaba. Ce ma voi face? Cum oare voi reusi ceea ce depaseste pu­terile mele?

Sunt cu totul dezarmat, si marturisirea ne­pu­tin­tei mele nu ajuta la nimic. Pur si simplu, te voi lua martor al framantarilor mele. Primul lucru care imi vine in minte este ca exista mai multe moduri in care omul priveste relatia dintre pacatul sau si pe­deapsa acestuia. Fara a incerca sa fac o analiza prea minutioasa a acestui subiect, voi puncta anumite elemente generale.
Exista oameni care pacatuiesc, dar nu ii intereseaza legatura dintre pacatul lor si pedeapsa acestuia. Exista politicieni care mint fara a se gandi ca, pentru minciuna lor - care are implicatii asupra vietii unui mare numar de oameni, Dumnezeu ii va pedepsi. E politicianul (ma refer aici la oameni care cred in Dumnezeu, desi traiesc in pacat) pe patul de boala? Nu se va gandi ca boala poate fi urmare minciunii lui.

Exista oameni care pacatuiesc, dar afirma ca nu pot renunta la pacatul lor. Sunt unii care sufera de patima desfraului, dar se considera prea legati de ea. Ajunsi pe patul de boala, nu se gandesc ca poate boala e urmare a desfraului, pentru ca pur si simplu considera acest pacat un element fara care viata nu are sens.

Exista oameni care pacatuiesc, dar care nu vor sa renunte la avantajele pe care le ofera pacatul. Sunt atatia vanzatori care fura la cantar, care ajunsi pe patul de boala nu fac legatura intre cauza si efect pentru simplul fapt ca in proprii ochi sunt mai putin pacatosi decat altii.
Mai exista oameni care pur si simplu nu vor sa stie daca anumite fapte sunt pacate, pentru ca, daca ar sti, ar fi pusi intr-o dilema morala. Sunt femei care avand sterilet sau luand pilule anticoncep­tio­nale cred ca nu raman insarcinate. Dar de fapt fac avorturi fara sa fie constiente de asta. Steriletul nu impiedica formarea embrionului, ci numai dez­vol­tarea sa. Si tot asa multe tipuri de pilule anticonceptionale nu fac altceva decat sa omoare embrio­nul imediat dupa formarea sa. Sunt constiente aces­te femei ca sunt criminale? Nu. Si, din moment ce nu stiu ca avorteaza, nu isi pun problema ca sunt pedepsite pentru acest pacat. La spovedanie evita acest subiect, de teama ca nu cumva parintele sa le spuna ca nu e bine ce fac. Si atunci, pur si simplu, refuza sa ceara lamuriri care le-ar putea incurca socotelile.

Sunt oameni care nu stiu ca unele fapte sunt pa­cate. Aici tema e foarte delicata: unde nu e lege, nu poate fi pedeapsa pentru calcarea legii. Numai ca le­gea exista si daca oamenii nu o cunosc. Despre oa­menii din aceasta ultima categorie nu voi spune decat ca unul dintre pacatele lor este tocmai faptul ca nu au fost interesati sa afle mai multe despre in­vatatura si viata crestina. Pentru ca, daca ar fi avut acest interes, atunci ar fi stiut ce anume este pacat si ce nu. Totusi nu trebuie sa privim lucrurile prea rigid, fariseic: chiar daca exista anumite amanunte care ii scapa unui credincios chiar dupa ani de zile de vietuire in Biserica.
Ar mai fi de amintit si cazul, des intalnit, al celor care la vreme de necaz sau de boala isi dau seama ca au fost pedepsiti pentru pacatele lor, dar aleg din­tre aceste pacate numai pe cele foarte mari. Nu se gandesc ca pedeapsa ar fi putut veni si pentru pa­ca­te despre care considera ca pot fi trecute cu vederea.

(Cititorii insa au libertatea de a nu se recunoaste in nici una dintre aceste categorii.) Dupa atatea ge­neralitati voi trece la lucruri mai directe, adresandu-ma in mod direct bolnavului. (Cele spuse despre bolnavi vor fi valabile si pentru ceilalti oameni pe­dep­siti pentru anumite pacate.) De ce esti bolnav? Care sunt pacatele pentru care te-a pedepsit Dum­ne­zeu? Am facut clasificarea de mai sus pentru ca tu insuti sa iti dai seama in care dintre aceste ca­te­gorii te afli. Poate ca pana acum nu te-ai gandit sa asculti glasul constiintei. Acest glas te poate ajuta sa intelegi rostul bolii si sa iesi renascut sufleteste din aceasta incercare. Ai de ales: ori asculti glasul con­stiintei, si atunci iti indrepti viata, ori stingi acest glas, si ramai in pacat.

Daca ramai in pacat, mai devreme sau mai tarziu boala ta trupeasca va trece (nu ma refer la cei care sufera de boli incurabile), dar boala ta sufleteasca te va insoti in continuare. Nu poti cunoaste nici dra­gostea lui Dumnezeu, nici iubirea oamenilor daca sufletul tau este murdar. Daca nu te pocaiesti, nu vei cunoaste viata binecuvantata de Dumnezeu. Nu te pocaiesti? O sa vina alt necaz, alta durere, si iarasi vei fi pus sa alegi intre bine si rau. Si, daca vei tot alege pacatul, adica raul, vei alege iadul. Daca tot amani pocainta, cu siguranta moartea te va lua pe nepregatite.

Vorbe goale, vorbe seci...
O, iubitule, daca ai asculta glasul lui Hristos, Care vrea indreptarea si mantuirea ta... O, daca ai avea intelepciunea sa primesti aceasta lectie pe care ti-o da boala...
"Ce se intampla daca primesc aceasta lectie? Stiu eu ca ma voi mantui? Stiu eu ca merita atata rabdare?" Sunt multi oameni care isi pun aceasta intrebare. Nu toti bolnavii se vor mantui. Boala nu este un pa­sa­port pentru rai. Numai bolnavii care si-au cunoscut neputintele si s-au pocait de pacatele lor vor dobandi raiul.

"Dar ce este raiul? De ce sa ma lupt pentru do­ban­direa lui?..."
Oamenii se lupta din toate puterile pentru a ob­ti­ne tot felul de avantaje pamantesti. Cand este vorba de dobandirea raiului, puterile lor s-au imputinat brusc; oamenii sunt atrasi de rai mai ales prin faptul ca nu vor sa ajunga in iad. Raiul nu este ales pentru ca acolo e Hristos, ca acolo sunt sfintii, ca acolo este Prea Sfanta Nascatoare de Dumnezeu cu toti in­gerii si sfintii. Raiul este ales pentru ca alternativa ar fi iadul. Si, in afara de unii satanisti sau bol­navi psihic, nimeni nu vrea iadul.

Omul modern nu suspina dupa rai, nu asteapta raiul. Si-l doreste ca pe un capriciu, fara ca aceasta alegere sa aiba pentru el o importanta covarsitoare. Raiul inseamna intai de toate viata in Dumnezeu. Or omul modern nu vrea sa Il cunoasca pe Dum­ne­zeu nici macar in viata pamanteasca, asa ca nu isi pune problema acestei cunoasteri in viata viitoare.
De ce nu vor oamenii sa asculte glasul con­sti­intei? De ce nu vor sa priceapa lectiile pe care Dum­nezeu le preda prin intermediul bolilor sau al ne­cazurilor? Pentru ca pe oameni nu ii intereseaza mantuirea.

Cine nu crede in Dumnezeu, cine nu asteapta in­vierea mortilor si viata veacului ce va sa fie, nu are forta de a se lupta cu propriile patimi si neputinte. Nu are pentru ce sa renunte la idolii pe care si i-a ridicat, pentru a se lasa calauzit de Dumnezeul care ii vorbeste prin glasul constiintei si, mai puternic, prin glasul Bisericii - glasul Trupului lui Hristos.
Nu e nevoie de vreo tehnica speciala de me­di­tatie pentru a ajunge sa asculti glasul constiintei. Este nevoie doar de dorinta sincera de mantuire, si prin rugaciune Dumnezeu va indeparta zgura pe ca­re aceasta lume incearca sa o arunce pe constiinta.
Hristos, Fiul lui Dumnezeu, S-a rastignit pentru mantuirea noastra. El a murit pentru ca noi sa ne bu­curam de Imparatia Cerurilor. Daca vrem sa as­cul­tam chemarea Sa, stim ce trebuie sa facem...

Am vorbit pana acum despre faptul ca, ajunsi pe patul de boala, bolnavii trebuie sa isi cerceteze cu­getul si sa vada ce pacate si greseli au facut, si sa caute sa isi indrepte vietile, punand inceput bun mantuirii. Dar oare omul pacatuieste numai pana sa ajunga bolnav? Oare bolnavii sunt cu toti oameni virtuosi?...

Bolnavul se poate lasa biruit de manie sau de dez­nadejde, se poate indulci cu gandurile de des­frau (chiar daca pentru o vreme este impiedicat sa se desfete in voie de placerile trupului), poate pa­ca­tui in fel si chip in mintea sa. Cine il vede? Cine il stie?
Mai mult inca, sunt foarte multe pacate pe care le poate savarsi nu numai cu gandul, ci si cu fapta, pentru ca numai paralizia generala poate impiedica un bolnav sa se abtina de la pacatele cu trupul. Dar nici macar paralizia generala: un paralizat poate fi biruit de lacomia pantecelui, si poate manca extrem de mult numai pentru ca nu are alta posibilitate de a savarsi pacatul.

In lupta duhovniceasca, bolnavul trebuie sa aiba deci mare grija pentru ca starea de suferinta pe care o aduce boala se asociaza cu gandul de obtinere a unei stari de placere imediata, a unei evadari pe care o aduce patima. Fie ca aceasta placere ramane la nivelul gandurilor (in urma vizionarii unor filme sau contemplarii unor reviste indecente), fie ca se tran­sforma in fapta, aceasta evadare nu este decat parasirea lui Hristos pentru satisfacerea voii proprii si a implinirii voii diavolului.

"Lasati-ma in pace, nu va bagati in viata mea..." De-a lungul timpului, aceste cuvinte au fost rostite de nenumarate ori. Pentru o vreme, bolnavul se vede nevoit sa accepte o viata in care nu mai face tot ce facea inainte. Libertatea de a trai dupa voia proprie, si implicit cea de a pacatui, este restransa. Acest calus al patimilor, care este boala, ii face sa se revolte cu toata fiinta lor. Si, nefiind obisnuiti sa isi manifeste libertatea savarsind fapte bineplacute lui Dumnezeu, bolnavii sunt ispititi sa cada - si unii chiar cad - in anumite pacate pe care nu le-ar fi savarsit daca nu ar fi fost bolnavi. Cati oameni nu s-au apucat de bautura in urma unei boli?...

Trebuie deci ca bolnavii sa isi cerceteze cugetul si sa vada nu numai unde au pacatuit inainte de a se imbolnavi, ci trebuie sa aiba puterea de a vedea si unde pacatuiesc sau gresesc in vreme ce spinul bo­lii le impunge trupurile. In timp, unele capricii, une­le dorinte, care la inceput par nevinovate, pot de­genera in patimi. Deci...

"Cat timp sunteti bolnavi, nu va spalati pe dinti!"
De ce, e ceva rau in spalatul pe dinti? Nu, evi­dent ca nu. Vroiam doar sa atrag atentia bolnavilor sa fie atenti la tot ceea ce fac. Si, asa cum sunt si­guri ca nu e nimic rau in spalatul pe dinti, tot asa sa fie siguri si ca nu e nimic putred nici in faptele pe care boala nu ii impiedica sa le savarseasca.

Cat despre capriciile bolnavilor... "Nu se da pen­tru bolnita paine alba, intr-adins de facuta, vin, untdelemn, masline si altele de multe feluri, pentru mangaierea lor? N-au baie si odihna? Atunci de ce cartiti si cu cine vreti sa va asemanati, ticalosilor si nebunilor? Vreti, negresit, sa ramana si oasele voastre in pustie, ca ale iudeilor de altadata? Ce spu­ne cartitorul? Ba ca i-a schimbat painea, ba ca i-a prefacut vinul si nu-i dulce la baut. De unde sa avem si dulce si vechi, ticalosule? Ai uitat faga­du­ia­la ca vei petrece intocmai ca Sfintii Parinti, pen­tru care paharul de otet era un pahar foarte dulce si care primeau cea mai amara bucatica cu multumire? Nu fiti nebuni, ci veniti-va in fire odata si rabdati cu smerenie, caci numai asa painea goala si putinele verdeturi vi se vor parea dulci si vor fi folositoare sanatatii voastre" [20; 43].

Cuvintele acestea au fost adresate de catre Sfan­tul Teodor Studitul monahilor din obstea sa. Daca s-ar fi adresat monahilor de astazi, mult mai vla­gu­iti duhovniceste, ar fi fost mai ingaduitor. Iar daca s-ar fi adresat mirenilor, pogoramantul sau ar fi fost si mai mare. Dar, cu toata pogoramintele ingaduite de Biserica bolnavilor, totusi sunt unii care cartesc tot timpul, ca si cum jugul pus asupra lor ar fi prea greu. Biserica poate face multe pogoraminte, dar nu poate legaliza pacatul, nu poate trece cu vederea unele pacate numai pentru ca oamenii considera ca nu au puterea sa se lupte cu ele.

(Nu este locul aici sa insistam asupra pogo­ra­min­telor pe care unii preoti le fac la presiunile unor bolnavi insistenti, sau de pogoramintele pe care le fac alti preoti pentru a-si atrage clienti, dand dova­da de o dragoste fatarnica, de o dragoste mincinoa­sa, de o dragoste care calca in picioare canoanele si posturile randuite de Sfintii Parinti. "Duhovnicul meu m-a pus sa tin tot postul, desi am mari dureri de ochi... Dar nu-i nimic, ma duc la parintele cu­ta­re, ca e mai intelegator, mai bland."

Problema este ca daca un parinte dezleaga ceea ce Biserica a legat, dezlegarea lui e lipsita de pu­te­re. Preotii nu sunt niste vrajitori, si nici nu pot lega sau dezlega tot ce le trece prin cap. Cuvantul Man­tui­­torului catre ucenicii Sai: Adevarat graiesc vo­ua: Oricate veti lega pe pamant, vor fi legate si in cer, si oricate veti dezlega pe pamant, vor fi dezlegate si in cer, nu trebuie intelese ca si cum preotul ar fi atotputernic. Daca un preot vrea sa cunune o sora cu fratele ei, slujba lui nu ar avea nici o pu­te­re... Ba ar fi chiar blasfemie. Deci pogoramintele trebuie facute fara a se iesi din randuiala Bisericii, fara a se calca predania Sfintilor Parinti. Atunci cand, prin insuflarea Duhului Sfant, acesti sfinti au stabilit randuielile Bisericii, nu au facut-o pentru a inchide usile raiului oamenilor care au trebuinta de doctor pentru sufletele lor. Ci au facut-o tocmai pen­tru a-i ajuta pe oameni sa Il cunoasca pe Hris­tos, adevaratul Doctor al sufletelor si al trupurilor, si sa dobandeasca raiul.)
Bolnavul care e crestin este in primul rand cres­tin si in al doilea rand bolnav. Nu trebuie sa con­si­dere ca boala il reprezinta mai bine decat credinta crestina. Sau, daca isi da seama ca se considera mai intai bolnav si abia apoi crestin, sa isi dea seama ca starea in care se afla e nefireasca.

Ma opresc aici. Sfantul Ioan Scararul atragea aten­tia asupra faptului ca sunt unii oameni care, desi traiesc in patimi, vorbindu-le altora despre viata virtuoasa ajung sa fie si ei modelati de propria pro­povaduire. Nadajduiesc ca Dumnezeu ma va aju­ta si pe mine ca, ajuns pe patul de boala, sa am pu­terea de a asculta glasul constiintei. Mai mult inca, nadajduiesc ca ma va ajuta sa il ascult chiar fara sa ajung pe patul de boala. Desi deasa spo­ve­da­nie ma ajuta foarte mult, stiu ca ispita vraj­ma­su­lui si iubirea de sine incearca sa sufoce glasul con­sti­intei. De aceea ii rog pe cititori sa se roage pen­tru mine, ca sa nu fiu rusinat de ceea ce i-am invatat pe altii sa faca.
Rugati-va pentru mine, va rog. E un bir pe care nu incetez sa il cer. Pur si simplu pentru ca sunt co­var­sit de greutatea neputintelor mele...