Cuviosul Macarie cel Mare


Din scrierile Cuviosului Macarie cel Mare

Cel ce doreste sa fie urmator lui Hristos, pentru a se putea numi prin aceasta fiu al lui Dumnezeu, nascut din Duh, trebuie mai intai sa rabde de buna voie si fara cracnire toate necazurile care i se vor intampla, cum ar fi: bolile trupului, batjocura si ocari de la oameni sau de la vrajmasii nevazuti, fiindca, potrivit iconomiei dumnezeiesti care imparte tuturor ce trebuie sa li se imparta, cu intelepciune si spre bine, cercarile prin felurite napaste se dau sufletelor pentru a li se vadi pe care dintre ele le iubeste pe fata Dumnezeu.

Mergand pe calea cea stramta a ispitirilor si necazurilor, sfintii patriarhi, prooroci, apostoli si mucenici au aratat prin aceasta ca sunt alesii Domnului si ca au bineplacut Lui.

"Fiule! - spune Scriptura - Cand vrei sa te apropii si sa slujesti Domnului Dumnezeu, gateste-ti sufletul tau spre ispita; incordeaza-ti inima ta si fii tare" (Sirah 2, 1-2) si in alt loc: "Tot ce ti se va intampla, primeste" (Sir. 2, 4), ca pe ceva bun, cunoscand ca, fara stirea lui Dumnezeu, nu ni se poate intampla nimic.

De-aceea, sufletul ravnitor de harul dumnezeiesc trebuie sa se inarmeze mai intai cu nadejde si rabdare. Este un viclesug al diavolului acela de a ne face sa cadem in deprimare atunci cand suntem loviti de un necaz, cu scopul de a ne lua nadejdea in Dumnezeu.

Dumnezeu nu ingaduie niciodata ca incercarile la care poate fi supus un suflet sa-l vatame intr-atata incat sa nu le mai poata indura si sa-si piarda speranta.

"Credincios este Dumnezeu - spune Apostolul; El nu va ingadui sa fiti ispititi mai mult decat puteti, ci o data cu ispita va aduce si sca-parea din ea, ca sa puteti rabda" (1 Cor. 10, 13).

Nici diavolul nu poate inrai sufletul pe cat ar dori, ci doar atat cat ingaduie Dumnezeu. Daca oamenii stiu ce greutate poate duce un catar, un asin, o camila si prin aceasta pot stabili, dupa puteri, povara fiecaruia dintre animalele amintite; daca olarul stie cat trebuie tinute in cuptor vasele de lut pentru ca, aflandu-se acolo sa nu crape sau, dimpotriva, sa nu fie scoase neindeajuns de arse si deci sa nu poata fi folosite; daca omul, deci, este capabil de o asemenea siinta, am putea oare pune la indoiala intelepciunea lui Dumnezeu in a stabili ce povara de incercari sa dea fiecarui suflet spre a-l pune la proba, pentru a se face vrednic de imparatia cerurilor?".

"Daca vrejul de canepa nu va fi batut vreme indelungata, nu va putea sa se prefaca in firul cel mai subtire; cu cat va fi batut mai mult, cu cat va fi scarmanat mai bine firul, cu atat va fi mai curat si mai de folos. Un vas de pamant proaspat modelat, dar netrecut prin foc, nu poate fi folosit-un copil neajuns la varsta maturitatii nu va fi in stare sa faca fata indatoririlor vietii, nu va putea construi o casa, sadi un copac, insamanta un ogor pregatit pentru semanat, nici indeplini oricare alta lucrare ceruta de viata. Asa se intampla si cu sufletele partase harului dumnezeiesc, care pline de desfatare cereasca, prin vointa lui Dumnezeu si prin puritatea varstei lor, si impartasite de pacea lui Hristos, prin lucrarea Duhului Sfant, sunt neincercate inca de felurite necazuri venite de la duhurile rele. Ele nu pot depasi starea si modul de a gandi ale copilariei si, altfel spus, inca nu sunt apte pentru imparatia lui Dumnezeu. Fiindca, spune Apostolul:

"De sunteti fara certare, de care toti au parte, atunci sunteti fii nelegitimi si nu fii adevarati" (Evr. 12, 8).

Ispitirile si necazurile ii sunt date omului spre folosul lui. Ele dau sufletului tarie si experienta practica si daca, punandu-si speranta in Dumnezeu le va duce pana la capat, atunci nu va putea sa nu se faca partas fagaduintei Duhului si sa se elibereze de chinul pasiunilor vicioase".

" Vrajmasul nostru recurge la nenumarate viclesuguri prin care cauta sa ne vatame si sa ne indeparteze de Hristos. El face sa se trezeasca in noi tulburari launtrice; lucrand cu duhurile rautatii, fie ca atata in suflet ganduri patimase, murdare, fie ca aduce in memorie vechi pacate, Cel Rau se straduieste sa impinga sufletul la disperare, sa-i insufle gandul ca pentru el nu mai exista mantuire, facand sa-i sporeasca inclinarea spre deznadejde. El lucreaza cu atata viclenie incat gandurile venite de la el par nascute chiar din suflet, nu impuse de un duh strain si perfid care, actionand astfel cauta sa ramana ascuns. Procedeaza dupa cum am arata mai inainte; sau face sa apara o suferinta trupeasca, sau nascoceste felu rite alte mijloace ca sa-i supuna pe oamenii tematori de Dumnezeu unor batjocuri din partea pacatosilor.

Dar cu cat mai vartos trimite perfidul vrajmas asupra noastra sagetile sale de foc, cu atat mai mult trebuie sa ne intarim in Dumnezeu, sa ne punem nadejdea in El, avand credinta nezdruncinata ca toate acestea ne vin prin vointa lui Dumnezeu, cu scopul unic ca sufletul iubitor de Dumnezeu sa fie supus pe de-a-ntregul cercarilor, ca sa-si poata dovedi in chipul cel mai satisfacator iubirea de Dumnezeu".

Oamenii lui Dumnezeu trebuie sa se pregateasca de lupta si sa intre in razboi. Un ostas tanar suporta cu toata taria ranile primite fara a se sinchisi din cale-afara, respingand curajos dusmanii. Tot astfel si crestinii trebuie sa indure cu barbatie ocarile si lupta, pe cele dinauntru si pe cele dinafara. Crestinii supusi necazurilor trebuie sa ajunga la sporire duhovniceasca prin rabdare. Aceasta este calea vietuirii crestine.

Unde este Duhul Sfant acolo, ca umbra dupa soare, este prigoana si lupta. Uita-te la proorocii in care a lucrat Duhul Sfant! La cate prigoane nu i-au supus chiar compatriotii lor! Uita-te la Domnul care este "Calea, Adevarul si Viata" (In. 16, 6) si care a indurat prigoana nu de la neam strain, ci de la propriu Sau neam, de la israeliteni! Si L-au urmarit fara istov pe Domnul si L-au rastignit pe cruce. De o asemenea soarta au avut parte si Apostolii. Din clipa cand Domnul a fost tintuit pe cruce, Duhul Sfant - Mangaietorul, S-a indepartat de iudei, trecand si odihnindu-se asupra crestinilor. Astfel nici un iudeu nu a mai fost supus prigoanei, numai crestinii au fost dati martiriului. Crestinii nu trebuie sa se mire ori de cate ori sunt supusi napastelor, a fi supus unei urmariri cu scop de pedeapsa este o dovada sigura ca te afli in adevar, intrucat este necesar ca adevarul sa fie prigonit".

" Mucenicii care au trecut prin multe feluri de torturi au facut dovada neinfrantei lor puteri, a barbatiei lor, supunandu-se chiar si mortii silnice; dupa aceasta s-au invrednicit de cununa. Cu cat au fost suferintele lor fflai multe si mai grele, cu atat au dobandit mai mare slava de la Dumnezeu si indrazneala catre Dumnezeu. Sufletul se poate asemui acestora. Lovit de fel de fel de necazuri venite in chip vadit de la oameni sau iscate inlauntrul sau din trezirea unor ganduri neghioabe sau pricinuite de caderea in boli ale trupului, daca toate vor fi indurate cu tarie, pana la capat, sufletul se va invrednici de aceeasi cununa ca si mucenicii si de aceeasi indrazneala catre Dumnezeu. Pentru ca martiriul necazurilor indurate de mucenici de la oameni corespunde asaltului brutal si presiunii duhurilor viclene asupra sufletelor. Cu cat vor fi mai multe si mai viclene hartuielile dusmanului-diavolul, cu atat mai imbelsugata va fi slava pe care o vor avea de la Dumnezeu, nu numai in veacul ce vine, ci si aici imbogatiti de mangaierea prisositoare a Duhului".

"Este un lucru pe deplin cunoscut ca drumul care duce la viata vesnica este si stramt si intortocheat si ca din aceasta pricina putini sunt cei ce il urmeaza. De aceea trebuie ca toate ispitirile care ne vin de la diavolul sa le rabdam cu tarie si tenacitate, in speranta dobandirii bunatatilor ce ne sunt pregatite in cer. Oricate necazuri am indura aici, acestea n-ar insenina nimic fata de bunatatile ce ne sunt fagaduite in viitor sau fata de partasia cu Mangaietorul, Duhul Atotbun, de care au parte, chiar aici, cei destoinici sau fata de eliberarea din bezna patimilor vicioase, si de iertarea multelor noastre datorii, adica a pacatelor pentru ca, zice Apostolul: "Socotesc ca patimirile vremii de-acum nu sunt vrednice de marirea care ni se va descoperi" (Rom. 8,18).

De-aceea, zicem, trebuie sa induram cu barbatie in numele Domnului, totul, asemenea ostasilor viteji fara a pregeta sa ne dam chiar viata pentru imparatul nostru. Oare de ce n-am fost supusi la atatea amaraciuni atunci cand ne-a aflat in viata de lume, cand eram prinsi de treburile ei? De ce ni se intampla toate acestea acum, cand am ales calea slujirii Lui Dumnezeu? Este limpede, aceste necazuri vin asupra noastra de la Vrajmasul, pentru Hristos. Cel Rau este cuprins de pizma impotriva noastra din pricina bunatatilor care ni se pregatesc; el lupta din rasputeri sa ne arunce sufletele in neputinta si disperare; ca sa nu primim rasplata ce ni se cuvine pentru o viata bineplacuta lui Dumnezeu.

Dar noi luptam impreuna cu Hristos si se risipesc toate viclesugurile Vrajmasului impotriva noastra. Hristos este marele, nebiruitul nostru protector si mijlocitor. Sa cugetam la toate acestea, si sa le cercetam cu luare aminte. El insusi a dus o viata pamanteasca, presarata cu ponegriri, batjocoriri, prigoniri si fiind pana la urma osandit cu moarte rusinoasa pe cruce ".

"Vrei sa induri usor orice durere si ispitire? Sa te inflacareze moartea pentru Hristos. Acest tel al legamantului nostru sa-ti stea mereu inaintea ochilor mintii. Ne-am asumat acest legamant. Sa ne luam crucea si sa-L urmam pe Hristos inseamna sa fim mereu pregatiti pentru moarte. Daca ne vom afla intr-o asemenea dispozitie si stare de spirit atunci, asa curn am spus, vom suporta cu usurinta orice necaz dinlauntrul si dinafara noastra. Ar putea oare primi cu nemultumire si cu ciuda adversitatile pe care trebuie sa le infrunte cineva care este hotarat sa moara pentru Hristos? De aceea ni se par atat de grele necazurile; fiindca nu suntem

gata sa murim pentru Hristos, nu ne-am concentrat in El toate nazuintele inimii noastre. Ravnitorul in a-L avea in el pe Hristos si in a dobandi o asemenea bogata mostenire trebuie, daca doreste aceasta, sa ii imite suferintele. Cei ce zic ca-L iubesc pe Domnul sa demonstreze aceasta afirmatie nu numai rabdand impacati si cu curaj toate necazurile, ci rab-dandu-le de buna voie, cu dragoste, pentru nadejdea in Domnul ".

Cuvantul lui Dumnezeu lucreaza in fiecare om in functie de persoana acestuia si pe masura ei. In masura in care Cuvantul este in tine, te afli tu in Cuvant. In masura in care il pazesti, te pazeste si El. De-aceea tot cortegiul sfintilor prooroci, apostoli si al mucenicilor au pastrat Cuvantul in inima lor, nu s-au lasat ademeniti de nimic din ceea ce este vremelnic, ci, dispretuind lucrurile pamantesti, s-au facut urmatori poruncii Sfantului Duh, staruind mereu in iubire de Dumnezeu si fapte bune fata de toti, indeplinind toate nu cu vorbe goale si cu constiinta superficiala, ci cu cuvantul unit cu fapta, cu insasi realitatea. in locul bogatiei, au ales saracia, in locul maririi - umilinta, in locul desfatatii -indurarea raului. In locul maniei au ales dragostea; urand desfatarile acestei vieti, i-au iubit si mai mult pe cei ce i-au lipsit de mijloacele de a gusta aceste desfatari si prin aceasta le-au inlesnit drumul ales. S-au indepartat de la ispita gustarii din fructul oprit al cunoasterii binelui si raului (Fac. 2, 9); i-au iubit pe cei ce cinstesc binele si pe cei cu ganduri bune, dar nu i-au osandit nici pe rai, recunoscand si in unii si in altii, trimisi ai Stapanului Atotcarmuitor; fata de toti au nutrit o dragoste curata.

Tinand porunca Domnului: "Iertati si veti fi iertati" (Le. 6, 37), ei au vazut in cei ce i-au batjocorit binefacatori, care ofereau batjocoritilor mijlocul de a obtine iertarea greselilor. Si iarasi: tinand porunca Domnului: "Precum voiti sa va faca voua oamenii faceti-le si voi asemenea" (Le. 6, 31), i-au iubit si pe cei buni, dupa datoria constiintei lor. Lepadandu-se de adevarul lor si cautand adevarul lui Dumnezeu au descoperit cu incetul wbirea cea tainica, fireasca intru adevarul lui Dumnezeu.

Domnul, vorbind de multe ori despre iubire, ne-a poruncit sa cautam dreptatea lui Dumnezeu (Mt. 6, 33). Aceasta dreptate este maica iubirii. Nu te poti mantui altfel decat prin aproapele.

"Iertati - invata Domnul - si veti fi iertati" (Le. 6, 37). In aceasta este cuprinsa legea duhovniceasca, inscrisa in inimile credinciosilor, care slujeste implinirea Legii dintai. "N-am venit sa stric Legea, ci s-o indeplinesc" (Mt. 5, 17). Cum anume se indeplineste Legea?

Asculta. Legea dintai, osandindu-l pe cel ce facea rau aproapelui il osandea si pe cel vatamat, incat oricine osandindu-si intr-un fel aproapele se osandea in acelasi timp si pe sine, iar cel ce-si ierta aproapele isi acorda prin aceasta, iertare siesi. Pentru ca asa zice Legea: "Osanda pentru osanda, iertare pentru iertare" (Cf. Deut. 19, 21). Astfel indeplinirea Legii consta in iertarea celor ce te-au batjocorit.

Am amintit de Legea dintai. Aceasta nu inseamna ca Dumnezeu a dat doua Legi, ci una singura: duhovniceasca (spirituala) dupa natura ei si dreapta dupa cuprinsul ei. Ea da fiecaruia dupa dreptate; celui ce iarta, il iarta, iar pe cel manios il manie (adica pe cel ce chinuieste pe altii, il supune judecatii), caci zice Domnul: "Cu cel cuvios, cuvios vei fi si cu cel indaratnic, te porti dupa indaratnicia lui" (Ps. 17, 28). Din aceasta pricina cei ce au indeplinit Legea in duh si pe masura pazirii ei s-au facut partasi harului, i-au iubit nu numai pe facatorii de bine, ci si pe cei ce le-au facut rau si i-au prigonit, nadajduind sa primeasca, drept rasplata pentru facerea de bine dragostea cea adevarata, adica iubirea spirituala. Fapta lor buna a constat nu numai din iertarea jignirii care li s-a adus, dar si din binecuvantarea sufletelor ofensatorilor, din rugaciunea in fata lui Dumnezeu pentru ei, ca pentru acele instrumente prin care se dobandeste fericirea, dupa cuvantul Scripturii:

"Fericiti veti fi cand va vor ocari si va vor prigoni si vor zice tot cuvantul rau impotriva voastra" (Mt., 5,11).

Legea duhovniceasca i-a invatat sa gandeasca asa. Indurand rabdare si smerenie in duh, vazand Domnul rabdarea din inima luptatorilor, staruitoare in iubire, a surpat "peretele din mijloc al despartiturii" (Efes. 2,14), izgonind pentru totdeauna din ei rautatea. Din acel moment iubirea li s-a dat lor nu prin constrangere, ci prin harul dumnezeiesc, fiindca de atunci Domnul a pus arma de paza (Fac. 3, 24) pentru oprirea pornirilor pacatoase; ei s-au asezat "dincolo de catapeteasma unde Iisus a intrat pentru noi" (Evr. 6, 19-20) unde s-au desfatat cu roadele Duhului si au vazut fericirea pregatita noua in viata viitoare, simtindu-o cu inima, adica fiintial si nu "prin oglinda, si in ghicitura" (1 Cor. 13, 12). Ei aduc marturie, impreuna cu Apostolul cum ca:

"Cele ce ochiul n-a vazut si urechea n-a auzit si la inima omului nu s-au suit, pe acestea le-a gatit Dumnezeu celor ce-L iubesc pe El" (1 Cor. 2, 9).

Dar in legatura cu acest minunat fenomen as vrea sa pun urmatoarea intrebare: Daca El nu s-a suit in inima omului, voi, apostolii, cum v-ati dat seama de El? De unde Il stiti, mai cu seama ca marturisiti ca sunteti oameni ca si noi, supusi pacatului? (Fapt. 14, 15) Asculta ce raspunde Fericitul Pavel:

"Noua ni le-a descoperit Dumnezeu prin Duhul Sau, fiindca Duhul toate le cerceteaza, chiar si adancurile lui Dumnezeu" (1 Cor. 2, 10).

Pentru ca nimeni sa nu spuna: "Sfantul Duh a fost dat Apostolilor ca apostoli; noua nu ne este dat a-L avea in sine", Pavel spune, rostind cuvintele in chip de rugaciune:

"Sa va daruiasca (Dumnezeu) dupa bogatia slavei Sale, ca sa fiti puternic intariti, prin Duhul sau, in omul dinlauntru; si Hristos sa se salasluiasca prin credinta in inimile voastre inradacinati si intemeiati fiind in iubire" (Efes. 3, 16-17). "Domnul este Duh si unde este Duhul Domnului, acolo este libertate" (2 Cor. 3,17). "Daca cineva nu are duhul lui Hristos, acela nu este al Lui" (Rom. 8, 9).

Sa ne rugam, deci, si noi ca sa ne fie dat harul Duhului Sfant in deplinatatea Lui si in vadita simtire pentru a ne reintoarce cu credinta statornica acolo de unde am fost izgoniti, pentru ca sa fie inlaturat de la noi sarpele pierzator de suflete, duhul care incearca sa ne insufle mereu trufia desarta, duhul ce cauta sa ne stapaneasca; pentru ca sa credem in Domnul cu credinta vie, sa pazim poruncile Lui si sa sporim in El: "Pana la starea barbatului desavarsit, la masura varstei, deplinatatii lui Hristos" (Efes. 4, 13), ca sa nu ne mai stapaneasca "prietenia lumii acesteia" (Iac. 4, 4),

pentru ca sa fim statornici in duh si sa credem fara sovaire in harul divin dat celor ce se caiesc. Harul daruit nu se poate compara cu neputinta care il stapanea pe om inainte de primirea harului; altminteri harul nu ar fi har. Aratand credinta Atotputernicului Dumnezeu ne facem partasi prin credinta Duhului Sfant si nu prin experimentare dupa fire, ceea ce nu i se potriveste; sa o facem cu inima curata, nu din curiozitate: "Nu prin faptele Legii- spune Scriptura - ci duhul sa fie primit din ascultarea credintei" (Gal. 1, 3,2)".