DESPRE IUBIRE

Vorbind despre chintesenta virtutilor care este iubirea, aratati-ne cum lucreaza ea in societate si, mai cu seama, cum putem ajunge la o adevarata iubire.

Iubirea determina alte iubiri. Dumnezeu porunceste iubirea, Dumnezeu spune ca iubirea este porunca cea mai inalta, deci ne angajeaza in iubire. Daca Domnul Hristos a spus: "Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca veti avea dragoste unii fata de altii" (Ioan 13, 35) sau "Precum Eu v-am iubit pe voi, asa si voi sa va iubiti unul pe altul" (Ioan 13, 34), inseamna ca Domnul Hristos conteaza pe iubire la Judecata de Apoi. Vom fi intrebati atunci despre faptele iubirii pe care le-am facut sau pe care nu le-am facut. Fiecare dintre noi lucreaza cu capacitatea lui, cu puterea iubitoare pe care i-a dat-o Dumnezeu, cu iubirea la care a ajuns.

Iubirea trebuie salvata, trebuie sa fie mantuita, ca orice lucru pe care omul il poate intrebuinta in bine sau in rau, pentru ca "ce faci te si face", iar Sfantul Marcu Ascetul zice ca "Daca nu faci binele pe care il stii n-are rost sa cunosti alt bine" ca sa-l faci pe acela.

Fiecare lucram cu capacitatea noastra si trebuie sa veghem asupra iubirii, pentru ca iubirea sa fie cum o vrea Dumnezeu, dupa porunca, si sa determine alte iubiri din partea celor care raspund iubirii noastre. Exista o emulatie in iubire, exista o angajare in iubire. Domnul Hristos l-a intrebat pe Sfantul Apostol Petru: "Ma iubesti tu mai mult decat acestia?" (Ioan 21, 15). Deci Domnul Hristos vrea chiar o emulatie in iubire, sa iubim cat putem noi mai mult, ca sa-i putem ajuta mai mult pe oameni.

Noi credem ca societatea se imbunatateste prin imbunatatirea oamenilor, iar daca ne angajam cu o iubire adevarata, atunci inmultim iubirea noastra si determinam si inmultim iubirea altora. Este un fel de lucrare care se intrepatrunde. Cei care sunt apropiati, se simt bine unii cu altii, simt datoria de a se angaja spre binele altora. Individul primeste de la societate sugestii in legatura cu tot ceea ce este frumos, nu numai cu iubirea, iar in masura in care omul primeste sugestiile societatii, se modeleaza prin acestea, ca si prin Evanghelie, care tine de societatea crestina. In masura in care omul progreseaza in iubire, ii determina si pe altii sa se angajeze la aceeasi lucrare, formand astfel un suvoi de iubire. Aceasta depinde de masura in care oamenii sunt preocupati de lucruri de felul acesta, pentru ca daca nu esti preocupat, iubirea ramane o calitate si atata tot.

Apoi, in ce priveste legatura intre crestini si societatea necrestina, Sfantul Apostol Pavel, in Epistola catre Romani, are cuvantul: "Nu va potriviti cu acest veac, ci sa va schimbati prin innoirea mintii" (Romani 12, 2). Domnul Hristos, vorbind despre invatatura crestina, o aseamana cu aluatul de dospire care schimba structura framantaturii in care se pune. Ni se recomanda o preocupare cat mai atenta si cat mai staruitoare de imbunatatire a fiecaruia dintre noi.

In ceea ce priveste viata calugareasca intr-o societate crestina: monahismul este o societate a Bisericii, o asociatie de oameni care sunt preocupati mai mult de viata spirituala, care au niste conditii speciale pentru o viata de cercetare de sine, o viata de imbunatatire, o viata de urmarire a perfectiunii crestine. De aceea monahii sunt, sau ar trebui sa fie, modele pentru credinciosii nemonahi care sunt si ei binecuvantati de Dumnezeu.

Viata comuna este viata de familie, pe care Biserica o binecuvinteaza si pe care oamenii o traiesc la masurile lor si prin care se realizeaza continuitatea neamului omenesc, deci si posibilitatea de a exista calugarii. Calugarii nu exista de la sine, ci exista prin familiile din care pornesc. Odata ajunsi in conditiile pe care le au calugarii si realizand lucruri care tin de o viata sfanta, de o viata in care iubirea isi manifesta prezenta, calugarii sunt un fel de ferment, un fel de aluat de dospire in raport cu societatea crestina si poate si in raport cu societatea necrestina, pentru ca oamenii, de obicei, se intereseaza si de o viata care este diferita de viata lor.

In ziua cand am depus voturile monahale (impreuna cu inca doi candidati), mitropolitul de atunci a zis: "Voi, astazi, ati propovaduit mai mult decat oricand in viata voastra de pana acum si ati dovedit lumii, credinciosilor care au fost de fata, ca exista si un alt mod de vietuire decat viata comuna, a celor multi".

Pentru a ramane in sfera iubirii, as vrea sa facem referire putin la Emil Cioran care, intr-una din lucrarile lui, spune cam asa: "Intre iubirea lui Hristos si iubirea comuna (cum o defineati dumneavoastra), nu exista diferente". In"Lacrimi si Sfinti, Emil Cioran vorbeste cam asa, eronat, evident: "Cati vor fi fost gelosi pe Iisus Hristos pe care sotiile lor Il vor fi iubind sau cate sotii la randul lor" s.a.

V-as ruga sa evidentiati diferentele dintre iubirea fata de celalalt (intre soti, intre prieteni) si iubirea lui Dumnezeu, care este "un izvor care vuieste", si sa anulati diferentele.

In ceea ce priveste esenta iubirii, iubirea este aceeasi. Crestinismul nu a creat iubirea. Crestinismul a accentuat iubirea, a pus-o in valoare, a scos-o in evidenta. Crestinismul are rostul de a salva iubirea, de a o directiona, de a face din iubirea pati-masa - iubire virtuoasa, iubire adevarata.

Domnul Hristos a spus: "Cel ce iubeste pe tata ori pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; cel ce iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine" (Matei 10, 37-38).

Deci Domnul Hristos a avut in vedere posibilitatea de a se schimba calitatea iubirii, de a fi directionata spre negativ iubirea, de aceea spune ca "cel ce iubeste pe tata sau pe mama mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine", in intelesul ca cel care nu tine seama se iubirea lui Hristos, renunta la Hristos pentru a face ceea ce isi doresc parintii lui. "Cel ce iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine, nu este vrednic de Mine". Aceasta nu desfiinteaza iubirea fata de copii, ci o accentueaza si o mentine intr-o sfera deosebita ce nu poate niciodata sa fie nimicita, umbrita sau inlaturata nici macar partial, pentru ca Domnul Hristos mentine iubirea.

Eu am spus undeva ca mi-am programat toate prieteniile pentru vesnicie. De ce? Pentru ca, mai inainte de toate, n-are rost sa renunt la ceva pozitiv. In al doilea rand, cand ele se realizeaza prin Hristos, raman in vesnicie.

Deci esenta iubirii e aceeasi si la crestini si la necrestini, dar diferentele sunt acestea, ca o iubire care este dupa porunca si care nu face raul, este o iubire statornica prin faptul ca te mentine in legatura cu Domnul Hristos. Intai e Hristos si apoi sunt ceilalti oameni!

Pentru a evidentia limitele dintre iubire si falsa iubire, s-ar cuveni sa vorbim despre bucurie sau, mai exact, despre iubirea care zideste, aducatoare de bucurie si lumina.

Intre invataturile Domnului nostru Iisus Hristos este si una care da probleme multora, care este mai putin dorita de oameni dar care isi are importanta si rostul ei. Este vorba despre iubirea fata de dusmani. Intelegem cu totii iubirea fata de prieteni, fata de parinti, fata de copii, intelegem cu totii ca ni se cere iubire fata de oamenii care nu ne fac nici un rau. Dorim cu totii sa se inmulteasca iubirea, am vrea sa fie cat mai multa iubire in lumea aceasta, chiar daca nu contribuim noi destul sa se inmulteasca iubirea, chiar daca nu intrebuintam intreaga noastra capacitate de iubire fireasca.

Toate acestea le intelegem direct si fara un efort oarecare, insa cand ni se spune "Iubiti pe vrajmasii vostri, binecuvantati pe cei ce va blestema, faceti bine celor ce va urasc si rugati-va pentru cei ce va vatama sau va prigonesc" (Matei 5, 44), parca stam la indoiala! Chiar daca stim ca au fost oameni care au implinit lucrurile acestea, de exemplu, Sfantul Arhidiacon Stefan, care s-a rugat pentru cei care il ucideau cu pietre zicand: "Doamne, nu le socoti lor pacatul acesta!" (Fapte 7, 60).

Ne pare bine ca Domnul Hristos a zis: "Parinte, iarta-le lor, ca nu stiu ce fac" (Luca 23, 34), cuvant pe care l-a rostit fiind rastignit pe Cruce, referindu-se la rastignitorii Sai; totusi, cand ni se spune noua sa facem asa, parca avem ezitari. Domnul Hristos vine cu o argumentare si zice: "Ca sa fiti fiii Tatalui vostru Celui din ceruri, ca El face sa rasara soarele peste cei rai si peste cei buni si trimite ploaie peste cei drepti si peste cei nedrepti" (Matei 5, 45). Si in continuare: "Daca iubiti numai pe cei ce va iubesc, ce rasplata veti avea? Au nu fac si vamesii acelasi lucru?" (Matei 5, 46). Daca faceti bine numai celor ce va fac bine, ce rasplata puteti avea, ca doar si vamesii (categorie dispretuita pe vremea aceea) fac acelasi lucru. "Fiti, dar, voi desavarsiti precum Tatal vostru Cel ceresc desavarsit este" (Matei 5, 48). Domnul Hristos spune cuvintele acestea pentru a ne arata ca numai asa putem sa fim fii ai Tatalui nostru Celui din ceruri, care nu-si masoara iubirea cu starea pe care o au oamenii spre care Isi indreapta iubirea.

Eu cred, insa, ca atunci cand Domnul Hristos a spus cuvantul "Iubiti pe vrajmasii vostri", s-a gandit si la faptul ca iubirea este fericire. Nimeni nu este mai fericit decat acela care iubeste si se simte iubit. In orice caz iubirea este aducatoare de multumire, aducatoare de fericire.

Cand iubesti pe cineva intri in sfera bucuriei, esti satisfacut de insusi faptul ca iubesti. Pentru ca Domnul Hristos stia si stie lucrul acesta, a randuit si iubirea fata de dusmani. Nu numai in intelesul ca daca nu iubesti pe dusmani te pagubesti sau in intelesul ca daca ii iubesti nu rasplatesti raul cu rau, ci mai cu seama in intelesul ca, iubind pe dusmani, ai inca un prilej sa te simti iubit, iubirea fiind aducat-oare de fericire, aducatoare de bucurie.

In toata Evanghelia intalnim gandul ca Domnul Hristos ce-re oamenilor bucuria: "Bucurati-va si va veseliti ca plata voastra multa este in ceruri" (Matei 5, 12); "Acestea vi le-am spus, ca bucuria Mea sa fie in voi si ca bucuria voastra sa fie deplina" (Ioan 15,11); "Iarasi va voi vedea si se va bucura inima voastra si bucuria voastra nimeni nu o va lua de la voi" (Ioan 16, 22). Mantuitorul a prezentat Imparatia lui Dumnezeu ca pe un prilej de ospat, ca pe un prilej de bucurie: "Multi vor veni si vor sta la masa in Imparatia lui Dumnezeu cu Avraam, cu Isaac si cu Iacov"; "Bine, sluga buna si credincioasa, peste putine ai fost credincioasa, peste multe te voi pune; intra intru bucuria domnului tau" (Matei 25, 23). Oamenii s-au bucurat de Domnul Hristos, de prezenta Lui, de atingerea de El. L-au auzit vorbin-du-le, indemnandu-i spre bucurie. Multimea uimita si bucuroasa a alergat sa I se inchine cand Domnul Hristos a coborat din Muntele Schimbarii la Fata (cf. Marcu 9, 15).

Sfintii Apostoli au insistat si ei in invataturile lor si in scrierile lor pentru bucurie. Sfantul Apostol Pavel zice: "Bucurati-va intru bucuria nadejdii", cuvant scris in Epistola catre Romani, sau "Bucurati-va pururea intru Domnul. Si iarasi zic: Bucurati-va" (Filipeni 4, 4).

Toate acestea sunt indemnuri la bucurie pentru ca Dumnezeu vrea ca toti oamenii sa intre in suvoiul de bucurie, iar iubirea este un temei de bucurie. Cu cat iubesti mai mult si pe mai multi, cu atat esti mai mult in sfera bucuriei. Asa ca nu se poate desprinde iubirea de bucurie, nici bucuria de iubire. Se conditioneaza una pe alta, se sustin. Bucuria sustine iubirea, iubirea sustine bucuria si acestea doua il caracterizeaza pe crestinul cel bun, care se modeleaza dupa voia lui Dumnezeu.

O tema de permanenta actualitate este iubirea in randul tinerilor. Aveti si o carte care s-a ocupat cu acest subiect. Aceasta iubire in randul tinerilor este uneori denaturata, de multe ori este intinata, ajungandu-se chiar la curvie. Care este sfatul Preacuviosiei voastre?

Mai intai de toate as vrea sa spun ca pe cand eram copil si auzeam de iubire aveam impresia ca este un lucru interzis. Nu-mi aduc aminte ce gandeam in legatura cu porunca de a iubi, dar cand se vorbea despre tineri ca se iubesc, aveam impresia ca este un lucru care nu trebuie sa se faca. Nu-mi aduc aminte la ce ma gandeam anume sau pana unde ma gandeam ca duce iubirea, dar tin minte foarte bine ca aveam impresia ca iubirea este un lucru interzis, mai ales intre tineri de sex opus.

In realitate nu este asa, pentru ca iubirea este o virtute, este un dar de la Dumnezeu, este ceea ce ne aseamana cu Dumnezeu. Daca stim cum sa ne randuim iubirea la tinerete si la batranete, iubirea ramane o realitate salvatoare, o realitate mantuitoare.

Insa, pentru ca toate ale omului sunt la nivelul omului si pentru ca in iubirea curata pot sa intre si lucruri neconforme cu curatia, cu iubirea superioara, trebuie sa avem in vedere niste lucruri. Mai intai de toate, s-a ajuns la o intelegere gresita a prieteniei. Odata eram in fata unei fete care se numea Monica, si i-am zis:

Si eu am o prietena pe care o cheama Monica.
Nu se poate!
De ce sa nu se poata?
Pentru ca dumneavoastra sunteti calugar si nu puteti avea prietene!

In realitate, asa calugar cum sunt, pot avea prietene cat de multe, daca prietenia este inteleasa cum trebuie inteleasa, fara implicatii de alta natura, care astazi sunt gandite in legatura cu prietenia.

Prietenia este un lucru sfant. Prietenia este ceva din realitatea raiului adus aici, pe pamant. De ce n-am putea (cum zice Sfantul Apostol Pavel) avea o sora cum au ceilalti apostoli, de ce n-as putea avea si eu o prietena cum a avut sfantul Ioan Gura de Aur? La masurile acelea, putem avea toti prietene, cat de multe! Cand este vorba de implicatii care nu tin de prietenie, acelea nu tin nici de iubire!

Iubirea ii apropie pe oameni, dar nu-i angajeaza la lucruri care nu tin de prietenie, care pot aduce complicatii (si de cele mai multe ori aduc complicatii). Sunt putini prieteni care isi con-tinua prietenia in casatorie. Sunt atatia oameni care spun, si mai ales eu am posibilitatea sa aud spunand: "am avut un prieten si m-am certat cu el". Nu se poate! Cum sa te certi cu un prieten? Ori ai prieten si nu te certi niciodata, ori zici ca ai prieten si te-ai certat cu el, dar asta inseamna ca nu ai avut un prieten.

In ceea ce priveste iubirea intre tineri, eu zic ca trebuie tinuta la masurile iubirii dintre frate si sora. De obicei cand ne gandim la o iubire curata, la o iubire salvata, ne gandim la iubirea dintre frati care se respecta ca fratii si se iubesc ca fratii. Cand este vorba de o iubire care scade, care ofera ce nu trebuie sa ofere, sigur ca lucrurile se complica! Iubirea scade, se intineaza si nu mai duce la ceea ce intelegem noi a fi bucurie, ci duce la niste lucruri care nu tin de prietenie, ci tin de casatorie. Sunt lucruri care in casatorie merg bine, dar in prietenie nu trebuie admise!

Totusi, sfatul final in vederea realizarii acestor lucruri, care ar fi, vizandu-L si pe Dumnezeu?

Daca tii seama de Dumnezeu, stii ce ai de facut. Oamenii care fac altceva decat vrea Dumnezeu, de obicei nu tin seama de Dumnezeu! Pentru cei mai multi oameni, chiar dintre cei care se considera credinciosi, Dumnezeu este mai mult o idee, decat o realitate, mai mult o probabilitate, decat ceva sigur. Ei nu se raporteaza la Dumnezeu.

Cand te raportezi la Dumnezeu, te intrebi: "Ce vrea Dumnezeu de la mine? Ce asteapta Dumnezeu de la mine? Ce-mi porunceste Dumnezeu, in cazul acesta?" Daca tii seama de Dumnezeu, lucrurile merg bine de la sine. Nu a zis Domnul Hristos: "Cel ce iubeste pe tata ori pe mama sa mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine; iar cel iubeste pe fiu sau pe fiica mai mult decat pe Mine nu este vrednic de Mine. Si cel ce nu-si ia crucea si nu-Mi urmeaza Mie nu este vrednic de Mine"? Tocmai asta a vrut sa scoata in evidenta, ca in masura in care tii seama de Dumnezeu, lucrurile decurg de la sine cum trebuie, iar cand nu tii seama de Dumnezeu, atunci admiti lucruri pe care nu le binecuvinteaza Dumnezeu.

Parintii care-i lasa pe copiii lor in neranduiala, in nelegiuire, pentru ca "sunt copiii lor" si... "lasa sa se distreze"... "c-asa-i bine"... "c-asa-i modern"..., aceia nu mai tin seama de Dumnezeu! Copiii care-si necajesc parintii facand lucruri pe care parintii nu le vor, nu-si mai iubesc parintii, ci-si iubesc patimile si lucrurile la care n-ar avea dreptul pana nu sunt in randuiala cu viata, cu casatoria. In cazul acesta, bineinteles ca Dumnezeu este absent din gandurile lor, din simtamintele lor, si atunci lucrurile merg in afara de Dumnezeu, iar Dumnezeu nu poate binecuvanta o astfel de viata.

Cand se tine seama de Dumnezeu, totul merge in legatura cu Dumnezeu si in legatura cu porunca lui Dumnezeu, iar viata nu sufera scaderi. In cazurile acestea, cu implicatii care nu tin de prietenie, de cele mai multe ori, oamenii nu-si lucreaza binele vesnic, ci un bine parut, un bine pe care il admit ei pentru o vreme, apoi hai sa ne certam ca n-am mai fost prieteni! Nu se poate! Cand este vorba de Dumnezeu, lucrurile merg bine si bucuria este sigura, pana la sfarsitul vietii. O iubire care are scaderi si umbre poate fi ducatoare la un fel de multumire vremelnica, dupa care aduce nemultumiri.

O iubire desacralizata poate fi recuperata, si daca da, cum?

O iubire desacralizata poate fi recuperata numai in masura in care cineva o recunoaste a fi desacralizata. Daca o socoteste normala, "ca asa face toata lumea" s.a.m.d, nu poate fi recu-perata. Se taraste la nivelul omului care se angajeaza la acea iubire desacralizata, pentru ca toate ale omului sunt la masurile la care se gaseste omul.

Cred ca o iubire desacralizata poate fi si ea salvata asa cum poate fi salvat orice in viata omului, dar in masura in care omul recunoaste negativul din iubirea lui si se sileste, cu ajutorul lui Dumnezeu, sa-si reabiliteze iubirea. Deci intai este gandul ca nu face bine cand are o iubire pe care nu o vrea Dumnezeu asa.

Sunt necesare raportarea la porunca lui Dumnezeu, constiinta ca nu-i bine, dorinta de bine si rugaciunea catre Dumnezeu. Mantuirea nu ne-o dam noi, ci ne-o da Dumnezeu. Iubirea n-o schimbam noi cu puterile noastre, ci o schimba Dumnezeu in noi, in masura in care dorim sa fim schimbati de Dumnezeu de la rau la bine.

Parinte Teofil, dati-ne un cuvant de folos.
Sa salvam si sa inmultim iubirea!