DESPRE MANASTIRE SI CALUGARI

Manastirea "Sub Piatra"
9 iulie 1998

M-am gandit ca astazi sa va vorbesc ceva despre manastire si despre calugari. Intr-adevar, este bine, desi a le vorbi caluga-rilor despre calugari s-ar parea ca este un lucru de prisos. Si totusi... poate ca nu este. Voi cauta sa scot in evidenta niste as-pecte de mare importanta si pe care oamenii, in general, nu le prea au in vedere.

Cine ar putea raspunde la intrebarea "ce este o manastire?" Sunt foarte multe lucruri in lumea aceasta pe care le stim fara sa le putem defini. Cineva care aude de manastire se gandeste la un loc unde traiesc calugarii, unde oamenii se duc sa se roage sau sa faca intr-un fel sa se roage altii pentru ei... deci se gandeste la un loc de rugaciune. Fara indoiala, manastirea este un loc de rugaciune!

Pentru cei mai multi oameni, un calugar nu este - hai sa zicem o vorba pe care de multe ori o folosim in inteles peiorativ - un om ca toti oamenii. Intr-adevar, pozitiv privind lucrurile un calugar nu este un om ca toti oamenii. Si-atunci, cum este? Sub nivelul, sau deasupra nivelului celorlalti oameni? S-ar putea intampla sa fie si sub nivelul celorlalti, in cazul in care nu-i deplin ca sanatate, insa calugaria presupune oameni de exceptie. Oameni de exceptie! Omul obisnuit nu poate fi calugar! Daca devine calugar, nu este calugar deplin, este un improvizat in calugarie.

Calugaria este o viata mai presus de viata obisnuita. Nimeni nu este obligat sa se calugareasca, insa daca se face calugar, este obligat sa fie calugar! Parintele Arsenie Boca, Dumnezeu sa-l odihneasca, avea o vorba: "Unii dintre calugari nu sunt calugari, ci cuiere de haine calugaresti". In cazul acesta, un calugar este sub nivelul omului obisnuit si nu numai ca este un improvizat, ci este un ratat. Si sunt destul de multi calugari ratati! De ce? Pentru ca au inceput altfel decat ar fi trebuit sa inceapa, pentru ca au trait altfel decat ar fi trebuit sa traiasca, iar cineva care traieste oricum, ajunge orice si oricum.

Calugaria este o chestiune foarte, foarte serioasa! Viata la nivelul obisnuit, viata de familie adica, o duc cei mai multi (bineinteles, sunt si acolo nedesavarsiri, insuficiente); este sigur suta la suta ca Dumnezeu l-a facut pe om ca acesta sa nu fie singur pe pamant, ca Dumnezeu l-a facut pe om barbat si femeie, ca Dumnezeu i-a binecuvantat pe oameni sa fie cu familie, chiar daca exista si alta posibilitate. Si exista... insa numai pentru oameni de exceptie. Sau pentru oameni care pot face niste lucruri care cer un efort deosebit. Calugaria este elita Bisericii. Se stiu si multe insuficiente, se stiu si multe devieri, se stiu si multe nepotriviri in viata calugarilor, se stiu si multe caderi ale calugarilor. Acestea nu scad calugaria in sine, ci arata ca oamenii care s-au incadrat in calugarie - nu au fost de calugarie.

Mama mea, Dumnezeu s-o odihneasca, imi spunea ca o femeie de la noi, lelea Sana lui Adam, canta iarna, in sezatoare, un cantec - nu i-am stiut niciodata melodia, dar retin versurile:

Pe dealul cu strugurii Plimba-sa calugarii, Blastamandu-si parintii: De ce i-or calugarit, Si nu i-or casatorit?

Este un punct de vedere, o zicere, care poate fi adevarata sau nu, pentru ca, in general, nu parintii ii indruma pe copii sa se calugareasca. Numai ca sunt unii care se fac calugari inainte de vreme, inainte de a sti ce fac cand se fac calugari si acestia, in general, sunt improvizati si ratati. Noua nu ne este frica sa spunem lucrurile acestea, pentru ca sunt cunoscute; nu ne este frica sa le spunem, pentru ca sunt realitati. Nu ne este teama ca spunand lucrurile acestea, cei care sunt calugari buni, calugari adevarati, ar avea ceva de suferit.

Oamenii, in general, nu prea cred ca poate exista o viata superioara, mai ales o viata superioara celei pe care o duc ei. Sunt foarte multi oameni care-i privesc pe calugari cu suspiciune si zic: draga, nu se poate sa traiasca viata pe care zic ei ca o traiesc. Desi se poate! Sunt unii care traiesc o viata exceptionala, oameni de elita, oameni de elita ai Bisericii. Dar, intr-adevar, sunt si din aceia care nu traiesc viata asa cum trebuie. De ce? Pentru ca nu pot! Ca sa traiesti o viata superioara, trebuie sa fii un om superior, trebuie sa fii un om care tragi de tine, trebuie sa fii un om matur, un om care stii ce ai de facut si de ce ai pornit pe calea aceasta.

Cuvantul "calugar" vine de la grecescul "calos gheron" si inseamna "batran frumos". Batran frumos! Este un ideal! Sa fii batran, uneori este un avantaj, alteori este un handicap. Batra-netea vine diferit la oameni. Unii ajung batrani cu cuviinta, altii ajung la o batranete pe care poporul o exprima in versurile: "batranete haine grele / ce n-as da sa scap de ele". O batranete incuviintata, o batranete echilibrata, o batranete ca rezultat al unei vieti ingrijite, curate, sfinte, este un dar de la Dumnezeu. Ganditi-va ca Dumnezeu este infatisat ca un batran. De ce ca un batran? De ce nu ca un tanar? Si tineretea, are darurile ei! Multi sfinti au fost tineri! Si totusi, Dumnezeu este infatisat ca un batran. Aceasta vrea sa arate ca Dumnezeu este "vechi de zile", nu este de ieri, de alaltaieri, ci din vesnicie.

Cei care sunt la tinerete si se pregatesc de viata, trebuie sa stie ca batranetea, maturitatea, tineretea, copilaria si toate varste-le omului sunt un dar de la Dumnezeu, la care ajung mai ales aceia care au o tinerete curata, o tinerete cinstita. Viata de familie asa cum a lasat-o Dumnezeu si cum o vrea Dumnezeu, este un dar de la Dumnezeu. Dar exista si posibilitatea sa treci de viata de familie, mai sus. Daca treci de viata de familie ca sa ajungi la o viata superioara, fara sa te oblige cineva la aceasta, atunci trebuie sa fii batran inainte de batranete.

Ce inseamna batran? Inseamna si intelept. Daca esti calu-gar, trebuie sa fii batran inainte de batranete, deci echilibrat, cinstit, intelept, sa ai calitatile batranului. Sa fii ponderat mai mult decat un tanar (poti sa ai entuziasmul tanarului daca mai esti capabil de entuziasmul tanarului). In orice caz, daca esti batran de la tinerete, adica echilibrat, ponderat, intelept, angajat cu seriozitate, in cazul acesta ai si calitatile batranului, ai si capacitatile tanarului.

Mare lucru sa fie un calugar tanar cu calitati de batran. Inca o data va spun: cand zic batran, nu ma gandesc ca omul acela nu mai face nimic, ca a ajuns la inactivitate pentru ca-i batran si deci a incheiat socotelile cu lumea aceasta. Nu! Ma gandesc la batranul acela care face tot ce poate, care aduce experienta lui de o viata, concluziile lui de o viata, in fata lui Dumnezeu si in fata oamenilor.

Un calugar adevarat trebuie sa fie "batran frumos"! Fie ca este la tinerete, fie ca este la batranete, trebuie sa aiba o frumusete sufleteasca; fara sa se mai impiedice in nimicurile veacului acestuia, fara sa imbatraneasca si patimile lui cu el, ci sa lichideze tot ce mai are de lichidat. In loc de patimi sa ajunga la virtuti, sa fie un om odihnitor, un om care nu a trait degeaba, un om care aduce ceva in constiinta altora.

Sunt atatia oameni care-i pretuiesc pe calugari, chiar si pe cei nevrednici. Un calugar nevrednic n-ar mai trebui pretuit, ci ar trebui marginalizat. Bine, nu suntem noi judecatorii, dar n-ai de ce sa fii cinstitorul cuiva care nu-si implineste rostul pentru care este chemat de Dumnezeu sau la care s-a angajat el, crezandu-se chemat de Dumnezeu.

Viata calugareasca fiind o viata de exceptie, este si superioara vietii de familie, dar nu se poate spune ca viata de familie nu are superioritatea ei! Un calugar trebuie sa fie desprins de lumea aceasta, pe cand un om cu viata de familie trebuie sa fie si in lumea aceasta. Sa fie interesat si de lucrurile veacului acestuia. Deosebirea dintre un calugar si un mirean este aceasta: un mirean, un om cu familie, pentru a se mantui, pazeste poruncile lui Dumnezeu si ii ajunge sa traiasca pe pamant cu gandul la cer. Un calugar trebuie sa traiasca pe pamant ca in cer. Sa-si gaseasca cat mai mult timp pentru a sta in fata lui Dumnezeu. Nu cu cartea deschisa pe masa, cu lumanarea aprinsa, cu candela... ci cu inima deschisa pentru Dumnezeu, cu gandul la Dumnezeu.

Un calugar trebuie sa fie un batran frumos, un batran imbunatatit, un batran de care se bucura oamenii. De calugar sa te bucuri de la tinerete pana la batranete. De cand esti tanar, daca te faci calugar, poti sa fii frumos sufleteste, sa se bucure oamenii de existenta ta cum se bucura de o floare, cum se bucura de o apa limpede, cum se bucura de un peisaj frumos, de un rasarit de soare, de un apus de soare, cum se bucura oamenii de lucrurile frumoase din jurul lor. Toate lucrurile le-a facut Dumnezeu sa fie frumoase si la vaz, si la gust si la miros. Ganditi-va la un fagure de miere: cat este de minunat! Si miroase frumos... si dulceata are... si culoare placuta...

Am spus despre cuvantul "calugar" ca inseamna "batran frumos". Ca batranetea calugarului nu vine doar la batranete, poate sa fie si la tinerete. De multe ori se mai fac calugari si oameni care au ajuns la batranete, dar aceasta nu mai reprezinta nimic, nu mai are nici o semnificatie. Cand am spus odata, acasa, despre parintele Serafim Popescu, ca-i om bun, stiti ce-au zis parintii mei, oameni de la tara, care n-au citit nici o carte in care sa se scrie despre calugari? "Bun sa si fie, si daca nu-i bun, n-are treaba sa stea la manastire!"

Un calugar rau, nu-i calugar. Cand devine cineva rau, cand n-a iesit din rautate, nu-i calugar. Un parinte de la Frasinei, Neonil Stefan, care acum este staret, a fost candva la noi la manastire si ne-a spus un lucru care mie mi-a placut tare mult. A spus ca parintele care era staret cand s-a facut el calugar, i-a zis asa: "Acum calugar te-ai facut, sa vedem cand o sa te faci om de treaba!". Sa stiti ca nu-s niste glume! Poti sa ajungi improvizat pentru ca ai ajuns sa te faci calugar inainte de vreme.

Am zis ca va spun ceva si despre manastire. Ce este manastirea? Daca esti intr-o manastire, trebuie sa-ti mai spuna cineva ce este o manastire? Da, trebuie sa-ti spuna! Stiti de ce trebuie sa-ti spuna? Pentru ca, de multe ori nici tu, care traiesti intr-o manastire, nu stii foarte bine ce este manastirea. Manastirea, in definitia ei, este "un asezamant de rugaciune, de invatatura si de munca, in care traiesc calugarii". Nu spune mult lucrul acesta. Dar va spun eu acum ce este manastirea. Manastirea este tinda raiului, este casa lui Dumnezeu, este poarta cerului si locul implinirilor. Asa trebuie sa fie o manastire.

Tinda raiului. Stie toata lumea ce este tinda. O camera de intrare. Nu poti sa intri intr-o camera mai din spate, fara sa treci printr-o tinda. Ca sa intri in rai, trebuie sa treci prin tinda raiului. Acum nu inseamna ca numai cei de la manastire sunt in tinda raiului si ca numai ei se mantuiesc! Nu! Si ceilalti credinciosi pot sa aiba tinda raiului, sa-si faca din casa lor - tinda raiului. Biserica noastra este de asemenea tinda raiului si cerul cel de pe pamant. Fara sa treci prin cerul cel de pe pamant, nu-i nadejde sa ajungi in cerul cel mai presus de lume. Deci, manastirea este tinda raiului. De ce? Pentru ca este aproape de rai.

Manastirea nu trebuie gandita nici de cei care traiesc in ea, nici de cei care vin la manastire, ca o prelungire a pamantului. Daca este prelungire a pamantului, n-are rost sa existe. Pamant e destul. Parintii cei duhovnicesti de odinioara, care au facut manastiri in pustie, de exemplu Sfantul Pahomie, au inconjurat manastirea cu zid. De ce? Sa se stie pana unde tine lumea - si de unde incepe manastirea. Este un lucru extraordinar! Sa stii ca daca esti in manastire nu mai esti in lumea larga, ci esti intr-un loc anume al lui Dumnezeu. Lumea cealalta este in afara de manastire. Toti ceilalti oameni traiesc in lumea pe care a facut-o Dumnezeu, pe care o iubeste Dumnezeu, pe care doreste Dumnezeu sa o mantuiasca, iar cei din manastire sunt intr-un loc special, intr-un loc anume, care este locul calugarilor, locul batranilor frumosi, locul batranilor imbunatatiti.

Cand eram eu copil, era o intrebare de inteligenta: "Ce-i intre cer si pamant?" Scormoneau oamenii prin minte: caierul, luna, soarele, stelele... ce le venea in gand. Si zicea cel care punea intrebarea: intre cer si pamant este si. Bineinteles, radeau de vorbele acestea... Eu as zice acum, dupa ce mi-a venit si mie mai multa minte, ca s-ar putea zice foarte frumos si foarte adevarat, ca intre cer si pamant este manastirea. Nu-i nici in cer, nu-i nici pe pamant, ci undeva intre cer si pamant. Trebuie sa traim in asa fel in manastire, incat sa fim intre cer si pamant. Sa fim spre cer.

Am zis ca manastirea mai este poarta cerului si casa lui Dumnezeu. Cuvantul acesta, de poarta cerului si casa lui Dumnezeu cred ca-l stiti. Este cuprins in Cartea Facerii, unde este o istorisire despre patriarhul Iacob care, fiind intr-o calatorie, si-a pus capatai sa doarma. Pe cand dormea, a visat ca o scara lega cerul si pamantul, iar ingerii lui Dumnezeu urcau si coborau pe scara aceea. Cartea aceasta se citeste de obicei la sarbatorile Maicii Domnului, la vecernie. Patriarhul Iacob, cand s-a trezit din somn, a zis asa: "Nu este altceva aici decat casa lui Dumnezeu si aceasta este poarta cerului". Asa ceva trebuie sa gandeasca cineva despre o manastire: "Nu-i altceva aici decat casa lui Dumnezeu, si aceasta este poarta cerului". Pe aici, pe calea aceasta se ajunge in cer. Prin asezamantul acesta se ajunge in cer. Prin institutia aceasta se ajunge in cer. Prin aceasta randuiala de manastire, se aduce cerul pe pamant.

Exista posibilitatea aceasta, sa aduci cerul pe pamant inainte de a ajunge tu in cer, si deci faci din pamant - cer. Traiesti o viata cu gandul la Dumnezeu, iar "Hristos se face toate pentru cel ce crede", cum zice sfantul Marcu Ascetul. Atunci ai liniste sufleteasca si ajungi la cer, in casa lui Dumnezeu, la poarta cerului.

Mai este ceva de adaugat la visul patriarhului Iacob. Cineva din cei cugetatori de Dumnezeu spunea ca o latura a scarii pe care o vazuse Iacob reprezinta rugaciunile prin care omul se inalta catre Dumnezeu, cealalta latura reprezinta Sfintele Taine, prin care Dumnezeu vine catre om, iar treptele scarii sunt virtutile. Cei care le urcau si le coborau erau oameni cu inimi ingeresti sau ingeri cu trupuri omenesti, deci tot oameni. Sunt niste lucruri foarte mari! Nu stiu daca voua va plac, dar mie-mi plac!

Am zis ca manastirea mai este si locul implinirilor. Sunt foarte multi calugari framantati, foarte multi vietuitori de manas-tire neimpliniti, care doresc altceva decat da manastirea. Foarte multi dintre ei regreta ca nu au mers pe alta cale... Toate acestea sunt niste realitati. Cineva-mi spunea odata: "Parinte, sa nu mai ziceti ca manastirea este locul implinirilor, ca tare putini se implinesc in manastire!" Totusi, manastirea este locul impliniri-lor. Poeta Zorica Latcu are o poezie intitulata "Pasare de nea", in care descrie, sa zicem asa, o regiune de existenta umana, poate manastirea, stiu eu... si insceneaza un dialog intre un om si o pasare:

Colo, spre amurg,
Ploi de aur curg.
Ceru-i o lalea;
- Tu de unde vii, in zbor,
Razletita, ca un dor,
Pasare de nea?

- Colo-n departari,
Dincolo de zari,
Este-un loc curat,
Larg si desfatat:
Unde ochi nu plange,
Unde n-a curs sange,
Unde glont n-ajunge.
Unde nu strabate
Geamatul de frate,
Oful de orfana,
Plansul de vadana,
Unde, prin fanaturi,
Nu-s curse, nici laturi.
Unde-i numai floare,
Umbra si racoare,
Unde nici o raza
Nu mai insereaza...

Parca-ti aduce aminte de cuvantul de la Pasti: "Sa ajungem ziua cea neinserata a imparatiei Tale".

Caci e loc curat,
Binecuvantat,
Loc de bucurie
Si de veselie,
Care nu se trece,
Ci in veci petrece.

Si-atunci omul, care aude de asa frumuseti, de asa lucruri minunate si dorite, zice:

- Pasare de nea,
Fa pe voia mea,
Dorurile mele,
Zboara tu cu ele,
Mai presus de stele,
In tarile-acele.

Si raspunde pasarea:

- Ba, ca dorul tau
Mare e si greu;
Aripile mele,
Mari, sunt mititele,
Calea-i lunga foarte,
Si nu pot sa poarte
Aripi mititele
Doruri mari si grele.

Eu de unde vin E numai senin Iar acolo nu-i Dorul nimanui.

Ce inseamna aceasta, ca "acolo nu-i dorul nimanui"? Implinirea! Asa trebuie sa fie la manastire! Implinire! Multumire! Liniste! Seninatate!

Am sa sfarsesc consideratiile acestea, dar nu inainte de a va mai spune o poezie scrisa de Traian Dorz, care ar fi foarte potrivita pentru a fi spusa cand se incadreaza cineva intr-o manastire. Poezia se numeste "Am trecut" si se vrea o poezie pe care sa o spuna omul cand este in pragul mortii. Nu stiu daca o poate spune! Atunci nu mai are nimeni vreme de poezii! Dar ar fi extraordinar de frumos daca ar putea spune omul la moarte ceea ce cuprinde poezia, mai ales daca ar trai cu constiinta aceasta intr-o manastire. Zice asa:

Am trecut de cel din urma varf ce ne desparte
Si de-abia te vad in vale, tara de departe,
Unde-am stat si-am plans atata, tara de departe.
Am avut in tine doruri fara de-mplinire,
Suferinte fara numar, plans si fericire,
Poate-atat cat nimeni altul, plans si fericire.
Am avut dusmani in tine, raul sa-mi doreasca
Dar au fost si-atatea inimi dragi sa ma iubeasca
Scumpe si duioase inimi dragi sa ma iubeasca.

Este ceea ce ar putea spune oricine, si la moarte, si cand pleaca la manastire.

O, pamantule, pe care am trait o viata,
Azi te las, ramai in urma, tot mai mic prin ceata,
Mai in urma, mai departe, tot mai mic prin ceata.
Eu ma duc in tara scumpa sus, mai sus de stele
Unde-i mirele si-alesul dorurilor mele
Dupa care-au plans o viata dorurile mele.
Fata ta indurerata nu voi mai privi-o
Lume, suferinta, lacrimi, plansule - adio!
De-azi suntem pe vesnicie despartiti - adio!

Asa trebuie sa fie o viata in manastire, pentru vietuitori de manastire care au stiut ce-au facut cand s-au facut calugari.

Spun lucrurile acestea gandindu-ma la faptul ca pleaca la manastire, uneori, oameni care s-au saturat de lumea aceasta. Mi-aduc aminte ca si mama zicea cateodata: "Asa m-am saturat de lumea asta!" Sunt oameni care s-au saturat de lumea aceasta, se duc la manastire, si-apoi se satura si de manastire! De ce? Pentru ca raul il duc cu ei in suflet si creeaza apoi probleme acolo unde se duc, pentru ca se duc la manastire, si nu la Dumnezeu! Eu stiu ce vorbesc! Se duc la manastire ca sa aiba niste conditii mai favorabile, dar cu Dumnezeu nu se intalnesc, si-atunci le e grea pravila, le e grea munca, le e grea slujba, toate-s multe si ar trebui sa fie altceva la manastire. Eu zic ca omul trebuie sa fie chibzuit, sa stie ce face si, daca se duce la manastire, sa se duca unde este locul lui Dumnezeu, sa se duca unde este locul implinirilor. Dumnezeu nu se lasa dator, Dumnezeu iti da, daca stii sa-I slujesti. Atunci esti in casa lui Dumnezeu, esti la poarta cerului, esti in tinda raiului, esti in locul implinirilor si dovedesti aceasta cu viata.

Mai ales in ultimii ani, se duc multi la manastire si nu stiu ce fac, se fac calugari si nu stiu ce fac, traiesc cum vor si nu stiu ce fac, si n-ajung unde trebuie pentru ca nu stiu sa-si randuiasca viata, pentru ca nu-L cauta pe Dumnezeu. Daca stim sa mergem spre Dumnezeu, Dumnezeu vine catre noi. Parintele Serafim [Popescu], Dumnezeu sa-l odihneasca, zicea ca daca noi facem un pas catre Dumnezeu, Dumnezeu face nenumarati pasi catre noi. Trebuie sa ne-ntalnim undeva cu Dumnezeu, sa zicem si noi ca Sfintii Apostoli: "Am vazut pe Domnul!" (Ioan 20, 25).

Sa zicem si noi ca Sfantul Apostol Petru: "Am fost pe Muntele Taborului" (cf. Matei 21). Sa zicem si noi: "Am fost la Marea Tiberiadei si am auzit pe Domnul Hristos vorbindu-mi" (cf. Ioan 21).

Acum stiti ce este manastirea, acum stiti ce este calugarul si stiti cum trebuie sa fie un calugar. "Toata darea cea buna si tot darul desavarsit de sus este", de la Parintele luminilor. Si pentru calugar, si pentru mirenii buni. Iar pe ceilalti ii lasa Dumnezeu sa se-mpiedice in pacatele lor, cum ii lasa de multe ori si pe unii de la manastire. Sa faca o experienta a neputintei pe care o are omul cand este in afara de Dumnezeu, iar pe cei buni ii binecuvinteaza ca sa aiba multumire din legatura cu Dumnezeu.

Dumnezeu sa ne ajute!