Apostolicitatea Bisericii

• « Inapoi
• Inainte »

d. Apostolicitatea Bisericii. Asa precum prin toate celelalte trei insusiri se vede  Hristos ca ultima temelie si izvor al Bisericii, asa se vede si prin apostolicitate. Apostolii au fost prima grupa de oameni care au crezut in Hristos, si au dat marturie despre Invierea si deci despre dumnezeirea Lui. Dar tot ei au fost si acea grupa prin care Hristos S-a facut cunoscut tuturor generatiilor ce au urmat si vor urma, asa cum a fost, ca Dumnezeu intrupat, rastignit si inviat pentru mantuirea si indumnezeirea noastra. Apostolii nu au marturisit si nu au vorbit despre ei, ci despre Hristos. Ei nu si-au luat de la ei slujba aceasta, ci de la Hristos. Pe credinta lor, pe marturia lor, pe vorbirea lor despre Hristos, pe totala inchinare a fiintei lor lucrarii de a face cunoscut si de-a comunica pe Hristos, s-a intemeiat si se prelungeste Biserica.

Hristos nu a vorbit despre Sine in mod continuu unor mari multimi. Caci membrii se schimbau tot timpul langa El. Ele n-ar fi putut retine in mod necesar si sigur continutul comunicat lor, neputand sta aceleasi continuu langa El. N-ar fi putut retine intregimea intelegerii ferme a Persoanei si operei Lui unice, ci ar fi ramas cu fel de fel de fasii, care n-ar fi putut fi integrate intr-o unitate. De aceea El Si-a ales un mic grup de oameni, carora li S-a imprimat in intregimea autentica a Persoanei si operei Sale, care sa poata fi retinuta de ei si transmisa nu numai in mod general si aproximativ tuturor celor ce vor crede in viitor, ci si in mod special si exact unor grupuri de urmasi ai lor, care sa mentina aceeasi intelegere integrala si autentica a Persoanei si operei Lui de-a lungul timpurilor.

Hristos n-a ales nici o singura persoana devotata careia sa i se destainuie in intregimea Sa, ci unui grup care, primind in mod unitar aceeasi imagine integrala si autentica a Persoanei si operei Sale, sa o poata transmite in mod unitar urmasilor, avand si ei si urmasii lor, in primirea si transmiterea unitara a imaginii lui Hristos, asigurarea primirii si transmiterii ei integrale si adevarate.

Un singur ucenic al lui Hristos n-ar fi putut primi toata profunzimea si bogatia Persoanei lui Hristos, a invataturii si faptelor Sale, n-ar fi fost in stare sa tina minte si n-ar fi dat asigurarea obiectiva ascultatorilor despre adevarul propovaduit. Si nu o persoana dintre ucenicii lui Hristos ar fi putut tine sub control transmiterea integrala si autentica a imaginii lui Hristos si a operei Sale de catre ceilalti ucenici, ci controlul acesta il exercita asupra fiecaruia amintirea lui Hristos Insusi, care li S-a imprimat intr-un timp prelungit in fiinta lor, control verificat de ei insisi prin comuniunea dintre ei toti. Cei doisprezece au trebuit sa fie egali, pentru ca unitatea propovaduirii lor sa nu fie strambata unilateral de autoritatea unuia singur dintre ei.

De aceea in Noul Testament Apostolii sunt impreuna numiti "temelia" Biseri ii (Efes. 2, 20), dar o temelie in functie de temelia ultima, care este Hristos. Sfantul Apostol Pavel spune ca ea "este zidita pe temelia Apostolilor si proorocilor, piatra cea din capul unghiului fiind Hristos" (Efes. 2, 20). Hristos ca piatra cea din capul unghiului ii uneste pe Apostoli, mai bine zis uneste credinta lor si invatatura despre El intr-o temelie unitara, in temelia Persoanei Lui profund imprimata in fiinta lor, pe care se poate zidi Biserica pana la sfasitul veacurilor, ca o cladire spirituala unitara si mereu aceeasi. Ea e cetatea al carei zid are "douasprezece pietre de temelie si in ele douasprezece nume, ale celor doisprezece Apostoli ai Mielului" (Apoc. 21, 14); ei sunt "stalpii" Bisericii (Gal. 2, 9). Dar Domnul Insusi este "temelia" ultima, care nu poate fi inlocuita cu alta (I Cor. 3, 11; Efes. 2, 20). El e "Cel ce  sustine totul; caci piatra cea din capul unghiului sustine si zidurile si temeliile ei... si acoperisul si peretii si orice altceva; totul e purtat de El".

Apostolii ca "temelie" nu fac de prisos pe Hristos ca temelie, nici Hristos ca temelie nu-i face pe Apostoli de prisos ca temelie suprapusa, ci tocmai Apostolii ca temelie suprapusa fac straveziu pe Hristos ca temelie ultima, sau de abia prin Apostoli Hristos pune o temelie adevarata Bisericii. Apostolii trimit in mod unitar la Hristos, Il indica pe El ca piatra cea din capul unghiului; dar daca Hristos S-ar fi adresat unei multimi schimbatoare si nu ar fi facut din grupul Apostolilor o temelie statornica, Biserica n-ar fi putut lua fiinta si n-ar fi putut continua. Biserica este astfel apostolica, intrucat prin Apostoli cunoaste ea pe Hristos in mod deplin si autentic si de la ei a mostenit credinta in El si certitudinea invierii Lui.

Iar amandoua acestea s-au mentinut in cursul existentei ei istorice, mentinandu-se ea insasi, prin succesiunea apostolica a episcopatului in comuniune, sau prin harul Duhului Sfant primit de Apostoli la Cincizecime si transmis episcopatului, si de acesta, preotilor si credinciosilor. De aceea Biserica primeste si are de la Apostoli continuu in ea pe Hristos Insusi cu toate darurile Lui. A trebuit ca Apostolii insisi sa primeasca in momentul initial al Bisericii pe Duhul sfant, adica pe Duhul lui Hristos, Care sa ramana in Biserica, si nu alte persoane. Aceasta, pentru ca ei sa poata vedea ca luminarea ce le-a adus-o Duhul cu privire la Persoana si la opera lui Hristos si puterea ce le-a insuflat-o, ca sa dea marturie despre El, se refera de fapt la Hristos cel cunoscut de ei si deci ca acest Duh e Duhul lui Hristos insusi, trimis de Hristos insusi. Prin harul Duhului Sfant primit de Apostoli la inceput, ei au putut mentine si comunica in general Bisericii si in mod special episcopilor credinta in Hristos si invatatura despre El in mod integral, odata cu harul legaturii cu Hristos cel prezent in Biserica prin Duhul Sfant; iar ei au putut mentine si transmite, la randul lor, acestea in mod neintrerupt generatiilor succesive din Biserica.

Sa luam cele trei componente ale apostolicitatii pe rand.

a) Apostolii sunt primul grup de oameni care au crezut in dumnezeirea lui Hristos, credinta intarita decisiv in ei de faptul ca L-au vazut personal pe Hristos cel inviat. Credinta lor, marturia lor despre Invierea Lui, e prima temelie pe care a inceput sa se cladeasca si pe care continua sa dureze si sa se cladeasca Biserica. Daca n-ar fi fost credinta si marturia apostolilor despre invierea Domnului, n-ar fi putut lua fiinta si n-ar fi putut dura si creste Biserica.

b) Prin apostoli cunoastem pe Hristos asa cum a fost, cunoastem invatatura Lui, prin care El Insusi S-a talmacit pe Sine si a indicat calea mantuirii si desavasirii omului. Aceasta invatatura nu e separata de credinta lor, ci ea e continutul sau baza credintei lor. Pe de alta parte, credinta lor, care si-a primit ultima intarire prin Inviere, le-a dat ochi sa inteleaga Persoana si opera lui Hristos si tot continutul invataturii Lui. De aceea dupa Inviere au putut vedea Persoana, invatatura si opera lui Iisus implicate in Scriptura dinainte de El, deci

Persoana, invatatura si opera Lui luminand toata Scriptura si pe El Insusi, luminat de ea; au putut vedea pe Hristos si opera Lui ca implinitor al planului de mantuire al lui Dumnezeu. Iisus Insusi, dupa Inviere, le-a atras Apostolilor din nou atentia asupra acestei prezente ascunse a Lui in toata Scriptura dinainte de El, iar ei au putut intelege acest lucru, pe care nu l-au inteles clar inainte, desi Iisus il afirmase si in invatatura ce le-o daduse inainte. Lipsea incoronarea planului de mantuire prin invierea reala a lui Hristos, ca sa se vada intelesul lui real. "Apoi a vorbit catre ei: Acestea sunt cuvintele pe care le-am grait catre voi, pe cand eram cu voi, ca trebuie sa se implineasca toate cele scrise despre Mine in legea lui Moise, in prooroci si in psalmi. Atunci le-a deschis ochii lor, ca sa priceapa Scripturile. Si le-a zis ca asa este scris si asa se cadea sa patimeasca Hristos si sa invieze din morti a treia zi" (Lc. 24, 44- 46).

Inainte de Inviere, Apostolii n-ar fi putut scrie Evangheliile si propovaduirea lor n-ar fi putut avea amploarea viziunii care incadreaza toata Scriptura Vechiului Testament in planul mantuirii in Hristos, viziune a carei forma scrisa o avem indeosebi in Epistolele sfantului apostol Pavel.

Aceasta nu inseamna ca Apostolii, scriind Evangheliile, au prezentat un Hristos deosebit de cel real, sau au propovaduit o invatatura care se deosebeste in continutul ei de cea a lui Hristos, care-L exprima pe El Insusi.

Am vazut ca Iisus Insusi le aminteste ca le-a indicat adeseori inainte de Inviere, cum Moise si proorocii vorbesc despre El. Si, de fapt, El aratase adeseori cum Vechiul Testament se implineste in El (Ex.: Lc. 4, 21). Iisus era Acelasi inainte de inviere, dar intrucat nu se realizase de fapt profetia Sa despre invierea Sa, adica nu aparuse in slava Sa, pentru apostoli ramaneau multe lucruri privitoare la El nu numai ascunse, ci si neintelese. In ce priveste vocabularul Evangheliilor, acesta nu e inventat de Apostoli, ci e cel folosit de Hristos. Totusi anumite forme de exprimare a intelesului Persoanei si operei Mantuitorului, cuprinse in propovaduirea si epistolele Apostolilor, le apartin lor, dar nu sunt lipsite de legatura si de o inrudire cu cele folosite de Iisus. Astfel, predica si scrisul Apostolilor despre Iisus are pe de o parte o anumita originalitate de expresie, deci e apostolica in sens propriu, dar pe de alta parte ea se incadreaza deplin in continutul si formele cuvantarilor si invataturii lui Iisus catre ei.

In orice caz, numai prin Apostoli cunoastem ce a invatat Iisus si cum a invatat El. De la ei avem incadrarea acestei invataturi in forma si in expresiile unei infatisari mai explicite, care a ramas esenta continutului invataturii si legaturii spirituale a Bisericii cu Hristos.

Aceasta infatisare e normativa pentru toate timpurile, nu numai pentru ca e cea dintai expunere a faptelor lui Iisus si a invataturii Lui si deci expunerea cea mai autentica, ci si pentru ca in formele ei de expresie creste organic din expresiile Mantuitorului.

Biserica este apostolica in toate timpurile, pentru ca are aceeasi credinta ca apostolii si sta pe temeiul continutului si formei infatisarii date de ei lui Hristos. Totusi generatiile succesive de credinciosi ai Bisericii n-au mostenit si calitatea de apostoli, pentru ca n-au mostenit si pozitia lor de primii in credinta in Hristos si de primii talmacitori ai invataturii si faptelor Lui.

In aceasta calitate a lor de martori si talmacitori initiali ai Revelatiei in Hristos - care implica faptul ca au stat langa Iisus trei ani zi de zi, ca L-au vazut inviat si ca au primit nemijlocit Duhul Lui -, se include si calitatea de organe ale finalizarii Revelatiei in Hristos si ale completarii ei.

Infatisarea apostolica a Persoanei si a operei lui Hristos, adica formularea apostolica a invataturii Lui si a invataturii despre El, ramane baza permanenta si neschimbata a credintei si invataturii Bisericii, pentru ca ea este redarea cea mai fidela a acestei invataturi, intrucat Apostolii, ca niste adevarate organe ale Revelatiei in Hristos, in infatisarea aceasta si in formele ei de expresie, redau privirea lor directa in infinitatea dumnezeiasca a Persoanei Lui si in umanitatea Lui unica, datorita acestui fapt. Nici un fel de expresii din cursul istoriei Bisericii nu vor putea depasi redarea apostolica a acestei infinitati si vederea apostolica autentica a ei. Toate vor ramane mai inguste, mai lipsite de caldura, de perspicacitate si de bogatie in continut, neavand la baza privirea intima a apostolilor in Persoana lui Hristos.

c) Al treilea fapt care ridica pe Apostoli peste toate generatiile urmatoare de credinciosi, dar ii face si temelia Bisericii, este ca ei au fost cei dintai care au primit pe Sfantul Duh la Cincizecime si L-au primit fara nici o mijlocire omeneasca. Ei au primit pe Duhul Sfant fara alta mijlocire omeneasca, pentru ca L-au primit direct din trupul lui Hristos deplin pnevmatizat prin Inaltare. Iar aceasta li s-a intamplat pentru ca in cursul celor trei ani cat au stat langa Iisus au ajuns la o mare unire spirituala cu El, fapt pentru care dupa Inviere, in prima Sa pnevmatizare, le comunica prima insuflare a Duhului Sfant (In. 20, 22).

Prin puterea Duhului Sfant primit la Rusalii, care este in acelasi timp deplina salasluire pnevmatica a lui Hristos in ei si odata cu aceasta in Biserica incepatoare, Apostolii se fac primii mijlocitori umani vizibili ai Duhului Sfant, sau ai lui Hristos Insusi prin Duhul Sfant.

Prin Duhul Sfant, primit de ei, pe de o parte sunt confirmati deplin in credinta si in intelegerea continutului Persoanei si operei lui Hristos, pe de alta, sunt botezati, curatindu-se de pacatul stramosesc prin salasluirea lui Hristos si a tuturor darurilor si lucrarilor Lui actuale si potentiale in ei. Primind cei dintai pe Duhul Sfant, si anume fara mijlocire omeneasca vizibila, ei sunt confirmati in calitatea apostolatului netransmisibil, care inseamna insa si calitatea de primii propovaduitori si transmitatori ai harului integral al Duhului Sfant. Astfel, intrucat sunt primii care primesc in ei pe Hristos, devin primii crestini, caci pe Acelasi Hristos Il vor primi si crestinii de dupa ei. Totusi, primind si misiunea de primi sustinatori ai Revelatiei integrale si ai darurilor si lucrarilor lui Hristos, Apostolii primesc prin aceasta puterea de a transmite aceasta misiune speciala, de propovaduitori ai lui Hristos si ai darurilor si lucrarilor Lui, unui grup de succesori, sau episcopilor, ca acestia la randul lor sa le transmita urmasilor lor. La randul lor toti episcopii transmit pe Hristos si lucrarile Lui primite prin Apostoli preotilor si prin acestia, sau independent de acestia, celor ce cred.

Cincizecimea ii confirma deci pe Apostoli intr-o intreita calitate: a apostolatului netransmisibil; a crestinilor care transmit celor ce vor credinta si invatatura despre Hristos in general; si a celor incredintati cu misiunea de a transmite responsabilitatea propovaduirii si a comunicarii Duhului lui Hristos unui grup de persoane speciale, sau episcopilor, si prin  acestia harul mantuitor tuturor credinciosilor. Cele trei calitati formeaza un tot in apostoli. Numai pentru ca sunt primii care au primit pe Duhul Sfant, si anume in mod nemijlocit de la Hristos cel deplin pnevmatizat in trupul Lui, se fac punctul de plecare al succesiunii apostolice, al misiunii si raspunderii neintrerupte a episcopatului de a propovadui invatatura integrala despre Hristos si de a comunica pe Hristos Insusi cu lucrarile Lui in toata Biserica. Si numai pentru ca ei sunt primii crestini care au primit pe Hristos in ei prin Duhul Sfant, deci au fost primele madulare ale Bisericii, ei pot transmite pe Hristos generatiilor urmatoare in Biserica si pot transmite prin sucesiune apostolica episcopatului misiunea speciala sau harul de a propovadui pe Hristos in Biserica si de a comunica pe Hristos si harul Lui, viitorilor crestini.

Succesiunea harului e conditionata de continuitatea invataturii, dar la randul lui harul primit de episcopi prin succesiunea apostolica asigura pastrarea invataturii apostolice. Caci harul acesta nu se transmite fara invatatura apostolica, nu se transmite in gol. Episcopul asigura, inainte de primirea harului arhieresc, pe episcopii care-l hirotonesc si, prin acestia, tot episcopatul si Biserica, ca si-a insusit credinta si invatatura apostolica, deci e destoinic sa implineasca misiunea ce i se incredinteaza prin harul apostolic, de a mentine si propovadui invatatura apostolica. In afara de aceea, este necesar harul lui Hristos, transmis prin Duhul Sfant si folosit in comuniunea sinodala, pentru interpretarea corecta a invataturii, pentru predicarea si pastrarea solidara a invataturii din traditia apostolica, in lumina careia trebuie interpretata si invatatura apostolica scrisa.

Biserica este astfel apostolica prin mostenirea credintei, invataturii si harului de la Apostoli, ca cei dintai care le-au primit de la Hristos prin Duhul Sfant. Apostolicitatea Bisericii uneste istoria cu prezentul.334 In transmiterea harului si invataturii lui Hristos fiecare generatie isi da contributia prin credinta ei. In transmiterea lor, fiecare generatie pnevmatizata prin mijlocirea celei anterioare isi da contributia la pnevmatizarea sangelui celei succesoare.

Apostolicitatea inseamna legarea generatiilor in traditia intreaga ce vine de la Apostoli, pentru ca ea este Revelatia intreaga, dar si in harul si spiritualitatea ce vin in mod neintrerupt de la Duhul lui Hristos prin ei. Dar aceasta nu inseamna ca Biserica priveste numai in trecut, ca Hristos apartine istoriei si apostolii se interpun intre El si noi, sau ca harul vine numai din trecut. Noi intram intr-o legatura cu Hristos cel viu si acum. Duhul lui Hristos sau harul Lui coboara si acum si de sus, la fiecare botez, intr-o continua Cincizecime. Dar pentru aceasta trebuie sa stim despre Hristos, sa credem in El cu toata hotararea. Iar credinta aceasta o primim de la preotii si de la crestinii existenti, deci care au crezut inaintea noastra, iar ei de la cei dinaintea lor si asa pana la Apostoli, primii care au stiut despre Hristos si au crezut in El. Istoria ne este necesara pentru intrarea noastra prezenta in legatura cu Hristos. Credinta celor dinaintea noastra inseamna prezenta lui Hristos prin Duhul Sfant, in momentul de fata, in ei. In acest sens, Hristos vine prin Duhul Sfant de la ei si asa mai departe pana la Apostoli: o prezenta din acest moment a Lui in cei ce au crezut inaintea noastra, e izvorul harului Lui in noi, sau aceasta prezenta in ei devine prezenta in noi, in Biserica Lui, care ne uneste pe toti cei ce credem.

Dar Hristos, Care este in ei, e si mai presus de ei, este si in Biserica, dar si mai presus de Biserica. Asa Il primim si noi si de la ei si din cer. Ei ne ocazioneaza prin credinta si prin cunostinta lor primirea lui Hristos din ei, dar si din cer ca din ultima inaltime in care Se afla Hristos. Preotii si episcopii care savasesc Tainele si propovaduiesc dau cunostinta despre Hristos care este in Biserica si mai presus de Biserica. Rugaciunea lor care ocazioneaza venirea lui Hristos in noi o fac in Biserica si de aceea Biserica se roaga in ei. Biserica ne transmite pe Hristos din ea si ocazioneaza salasluirea lui Hristos cel din cer, sau din ultima inaltime, in noi. Caci Hristos din Biserica e acelasi cu Hristos din ultima inaltime, pentru ca Biserica se intinde pana la acea ultima inaltime sau adancime.

• « Inapoi
• Inainte »